Teoria firmei înainte de Coase: Frederick Barnard Hawley

Mihai-Vladimir Topan · 17 decembrie 2009

Apărut iniţial în Revista Oeconomica, nr.1, an 2009

[Hawley, Frederick Barnard. 1907. Enterprise and the Productive Process. A Theory of Economic Productivity Presented from the Point of View of the Entrepreneur and Based upon Definitions, Secured Through Deduction (and Presumably, Therefore, Precise and Final) of the Scope and Fundamental Terms of the Science of Economics, New York and London: G. P. Putnam’s Sons, The Knickerbocker Press.]

În acest articol voi încerca să aduc în discuţie un autor american, Frederick Barnard Hawley, care în 1907 scrie un volum de teorie economică – practic un tratat – intitulat Enterprise and the Productive Process în care dă, în ultimă instanţă, o teorie a antreprenoriatului şi a firmei (Hawley 1907). Şi cred că acest lucru poate prezenta interes real, cu atât mai mult cu cât domeniul teoriei firmei este în genere considerat a fi fost iniţiat de intuiţiile şi cercetările lui Ronald H. Coase, începute la rândul lor în anii 1930[1].

Cum de la publicarea volumului în discuţie aici au trecut mai bine de o sută de ani, şi cum moda academică a prezentului pune mare preţ pe contribuţiile recente, noi, se impune, poate, un cuvânt justificativ. L-aş reduce la atât: o teorie care asociază validitatea sau valoarea de adevăr cu noutatea sau caracterul recent este condamnată la viaţă/validitate limitată. Aplicată ei înseşi, ea nu poate fi adevărată decât atâta vreme cât e nouă. Deci cel mult temporar. Nu poate fi nicidecum baza epistemologică a unei teorii ştiinţifice care vizează în primul rând adevărul, şi trebuie înscrisă în rândul acelor enunţuri de nefolosit în ştiinţă (şi viaţă) de tipul: “totul e relativ” sau “nu există un adevăr absolut”[2].

Revenind la teoria firmei, aş vrea, de asemenea să dau încă o explicaţie preliminară. De îndată ce recuperăm faptul firesc al importantei suprapuneri între teoria întreprinzătorului (sau activităţii antreprenoriale) şi a firmei (sau întreprinderii), rolul lui Coase în lămurirea fenomenului firmei trebuie privit în altă lumină. Întâi de toate, există o întreagă tradiţie pre-coasiană de cercetare a fenomenelor legate ale activităţii antreprenorială şi naturii profitului. Începând de la Cantillon şi trecând prin diverşi autori precum A.R.J. Turgot, J.B. Say, Carl Menger, John Bates Clark, Frank A. Fetter, Eugen Böhm-Bawerk şi alţii, problema activităţii antreprenoriale este de fiecare dată pusă, laolaltă cu coordonatele sale mai concrete (organizarea întreprinderii, coordonarea activităţii unităţilor de afaceri etc. – toate cele ce vor face ulterior obiectul teoriei post-coasiene a firmei). Perplexitatea lui Coase cu privire la absenţa unei teoretizări adecvate a fenomenului firmă până la el îşi găseşte explicaţia mai degrabă în mutaţia pe care ştiinţa economică o suferă pe parcursul deceniilor trei şi patru ale secolului XX[3]. Şi anume mutarea accentului de pe cercetarea procesului real al pieţei (populat cu antreprenori reali, failibili, cu profituri şi pierderi, deci cu incertitudine, activitate antreprenorială anticipativă şi coordonarea acesteia în contextul unor preţuri monetare reale de piaţă şi-n acelaşi timp de “dezechilibru”) pe descrierea stadiului final, niciodată atins – construct imaginar – al echilibrului şi concurenţei perfecte (unde incertitudinea dispare şi laolaltă cu ea toate lucrurile care populează arena reală a pieţei: profiturile şi pierderile, activitatea antreprenorială, concurenţa reală, inovaţia şi creativitatea, moneda şi calculul antreprenorial în termeni monetari etc.). Or, o dată cu trecerea economiei în etapa concentrării asupra echilibrului, şi natura firmei sărăceşte, rămânând mult blamata “cutie neagră” de transformare a input-urilor în output-uri după o funcţie tehnologică de producţie, abstracţie mecanicistă utilă mai degrabă pentru posibilitatea de a fi încadrată într-o descriere matematică a echilibrului decât pentru vreo virtute în explicarea şi înţelegerea fenomenului real al firmei de afaceri, apanajul firesc al activităţii antreprenoriale.

Aşadar, în tradiţia pre-coasiană a firmei sau întreprinderii ca formă a activităţii antreprenoriale, se înscrie şi autorul comentat în prezenta lucrare: Frederick Barnard Hawley. Despre ideile expuse de el în lucrarea menţionată voi vorbi în cele ce urmează, şi o voi face în doi timpi: în prezentul număr al revistei Oeconomica voi evidenţia contribuţiile (pe care le consider valoroase şi importante) pe linia explicării naturii profitului, activităţii antreprenoriale şi a întreprinderii (enterprise); pe viitor, într-o a doua parte, voi analiza aspectele pe care le consider ca fiind de mai puţin folos pentru vreo dezbatere actuală, dar care sunt interesante cel puţin pe linia istoriei gândirii economice, deoarece Hawley îl anticipează în câteva puncte pe Keynes şi keynesişti (funcţia consumului, natura crizelor economice etc.).

Preliminarii la o teorie antreprenorială a firmei: antreprenoriat, profit, firmă

Poate că cea mai mare scădere sau deficienţă a teoriei moderne a firmei este aceea că nu asumă în mod explicit o încercare de teoretizare în termeni de acţiune umană. Calată, în diferite grade de aproximare, pe calapodul teoriei echilibrului, teoria modernă a firmei, în multiplele ei variante şi varietăţi, aproape că reuşeşte să construiască o realitate – firma, compania, întreprinderea, unitatea de afaceri – din care elementul intenţional uman, factorul teleologic, lipseşte[4]. Când nu este o funcţie de producţie, unitatea de afaceri devine, ca la Coase, un pandant al impersonalului “mecanism al preţurilor”, la fel de ireal, mecanic şi “autoreglator” ca acesta, menit a reduce “costurile tranzacţionale”. Văzută apoi ca “agregat de producţie” (resurse), sau chiar şi atunci când e văzută ca “mănunchi de contracte” – ca să nu mai vorbim de situaţia în care este considerată a fi aidoma unui “organism viu” – firma în varianta cercetărilor moderne pare confortabilă cu aproape orice aspect al realităţii: mai puţin cu ideea de acţiune umană – cu faptul că resursele, contractele, costurile tranzacţionale şi toate celelalte nu există în abstract şi ele pot produce efecte doar ca premise sau ingrediente ale acţiunii umane. Consecinţa cea mai vizibilă a absenţei intenţionalităţii umane din analizele teoriilor moderne ale firmei este separaţia – greu de înţeles după părerea mea – între teoria firmei şi cea a întreprinzătorului[5]. Ce altceva ar putea fi firma decât formă a activităţii antreprenoriale? Corecta înţelegere a acestui lucru ar fi zădărnicit poate de la bun început şi încercările de tipul stakeholder theory, emblematice pentru modul în care reuşesc să rateze identificarea “celor din spatele firmei” – adică întreprinzătorii[6].

O a doua mare deficienţă a teoriilor moderne ale firmei este că încearcă explicarea acesteia punând-o, într-un fel sau altul, în contrast cu piaţa. Coase este iniţiatorul acestui mod – pe care eu îl consider nefericit – de a pune problema[7]. Dintr-o dată, preţurile, piaţa, judecăţile antreprenoriale cu privire la acestea şi la tendinţele lor viitoare par a fi elemente strict “externe” firmei, care devine o problemă de management şi organizare internă. Resursele se alocă aici după un nou principiu, cumva diferit de cel al pieţei[8]. Dar este suficient să realizăm că toate resursele sunt alocate de firme sau întreprinzători pentru a conchide imediat că firmele şi piaţa sunt, în cel mai bun caz, două faţete ale aceluiaşi fenomen. Şi că nu se poate ca o teorie a firmei să fie separată în mod coerent de o teorie a pieţei.

Un ultim aspect pe care doresc sa-l abordez aici, în prelungirea ideii anterioare, în legătură cu teoriile moderne ale firmei, este necesitatea strictei sale corelări cu încercările de conceptualizare a profitului. Dacă firma este văzută ca formă a activităţii antreprenoriale, atunci este foarte probabil ca delimitarea agregatului productiv pe care întreprinzătorul îl priveşte ca pe o unitate de afaceri şi în raport cu care îşi calculează venitul rezidual îndeobşte numit profit, să nu fie străină de teoria firmei. Şi, deci, analiza profitului poate lumina analiza firmei. Mai mult, încercarea de teoretizare a firmei trebuie să se încadreze în teoria economică generală, altfel ridică mai multe probleme decât pretinde să rezolve. De altfel, marea varietate de teorii moderne ale firmei (manageriale, bazate pe resurse, evoluţioniste, bazate pe costurile tranzacţionale etc.) vine tocmai din faptul că multe din ele (sau părţi ale lor) sunt în răspăr cu teoria economică generală. Cred că sursa ultimă a acestei compartimentări artificiale – la fel ca segregarea şi eterogenitatea din sfera disciplinelor de business în general – se află tot în concentrarea teoriei economice, începând cu anii douăzeci, pe stadiul final al echilibrului, moment în care detaliile reale ale pieţei devin factori disturbatori în analiză şi sunt eliminate, iar desluşirea acestora revine unor încercări – de acum în afara mainstream-ului teoriei economice – eterogene şi neechipate cu un arsenal teoretic adecvat (arsenal care trebuie recreat de multe ori ad-hoc, cu toate consecinţele negative ce decurg de aici).

Hawley este interesant prin faptul că evită toate aceste trei capcane: pentru el firma, întreprinderea (enterprise) este formă a acţiunii umane, mai precis creaţia întreprinzătorului (numit de el enterpriser); ea este parte integrantă a pieţei, şi trebuie integrată în teoria generală a procesului pieţei şi formării preţurilor sau – cum devenise la modă a fi numită în epocă – teoria distribuţiei; în final, tipul special de contribuţie a întreprinzătorului la procesul economic de alocare a resurselor rare, funcţia sa economică (sau catalactică, în termenii lui John Bates Clark sau Ludwig von Mises) ce presupune şi crearea, menţinerea în activitate sau desfiinţarea unităţilor de afaceri, poate fi mai bine înţeleasă – din perspectiva lui Hawley – odată cu tipul special de venit aferent: profitul (el fiind un exponent al risk theory of profit).

Funcţia economică a întreprinzătorului

Contribuţia principală a lui Hawley o reprezintă atentul tratament acordat funcţiei economice a întreprinzătorului – sau enterpriser, cum preferă să o spună apăsat, în dauna franţuzescului entrepreneur – şi mai ales delimitările faţă de alte roluri cu care aceasta ar putea fi confundată: manager, inovator, asigurător, capitalist.

Astfel, pentru Hawley, “funcţia specifică a întreprinzătorului economic este asumarea responsabilităţii în întreprinderile industriale” (Hawley 1907, 11)[9]. Sau, pentru a da o expunere mai cuprinzătoare:

“Pentru aceia dintre cititori care mă ştiu cât de cât, sunt probabil cel mai bine cunoscut ca promulgatorul teoriei bazate pe risc a profitului. Această teorie susţine că profitul aferent unei iniţiative antreprenoriale, sau ceea ce rămâne din produsul final după ce pretenţiile/drepturile pământului, capitalului şi muncii (furnizate de alţii sau de întreprinzător însuşi) sunt satisfăcute, nu este răsplata pentru management sau coordonare, ci pentru riscurile şi responsabilităţile pe care întreprinzătorul... şi le asumă[10].” (Hawley 1907, 106).

“Acest venit net, fiind în mod vădit un rest ne-predeterminat, trebuie că este un profit, şi cum nu pot exista două venituri ne-predeterminate în cadrul aceleiaşi întreprinderi, profitul este asimilat remuneraţiei pentru asumarea răspunderii/responsabilităţii, în special – dar nu numai – a celei implicite în proprietate sau aferente proprietăţii.” (Hawley 1907, 106-105).

Deja ies la iveală, din simpla punere a problemei, direcţiile în care Hawley înţelege să caute definirea şi delimitarea activităţii antreprenoriale. Şi o primă astfel de delimitare pe care aş vrea s-o discut, împreună cu el, este aceea între întreprinzător şi manager.

Întreprinzător versus manager

Anumite variante ale teoriei moderne a firmei plasează managementul în centrul acesteia, considerând că explicarea funcţiei managementului dă complet seama de natura firmei. Există firmă acolo unde există management. Iar explicarea activităţii manageriale echivalează cu explicarea naturii, rostului şi funcţionării firmei (Baumol 1962, 1078-1087; Machlup 1967, 1-33; Vrânceanu şi Guyot, 2004). Hawley – laolaltă cu o adevărată tradiţie de gândire economică în permanentă dezvoltare de la clasici şi până la revoluţia “concurenţei perfecte” – contestă această viziune. Pentru el,

“Chestiunea celor două [activitatea întreprinzătorului versus activitatea managerului] concepte se lămureşte realmente o dată ce ne reamintim că managementul poate fi delegat altuia, căruia i se plăteşte o indemnizaţie sau un salariu, dar că nu putem transfera riscul fără a transfera în acelaşi timp şi posibilitatea de a pierde sau câştiga de pe urma sa.” (Hawley 1907, 109).

sau:

“... coordonarea, fie că o privim ca management, selecţie sau planificare, este un act de muncă mentală/intelectuală... şi dacă profitul este răsplata sa, atunci profiturile sunt fie o formă de salariu, fie munca dobândeşte două tipuri totalmente diferite de remuneraţii.” (Hawley 1907, 110).

Distincţia manager/întreprinzător este clară la Hawley şi apare pe linia disputelor sale cu autori precum John Bates Clark sau John Haynes (Clark 1892, 40-54; Haynes 1895, 409-449) care expun o teorie a întreprinzătorului în termeni de “coordonare”, înţeleasă mai degrabă ca o formă de muncă decât ca asumare a riscului. Deşi nu cu maximă claritate, Hawley este un precursor, în materie de teorie a antreprenoriatului, al lui Frank Knight, dar şi al “austriecilor” precum Ludwig von Mises sau Murray N. Rothbard (Mises 1998; Rothbard 2001; Knight 2006). Pentru aceştia funcţia întreprinzătorului este surmontarea incertitudinii. Or, în măsura în care acest lucru presupune despre întreprinzător că este proprietarul afacerii; că este cel care – şi singurul, de altfel – în ultimă instanţă suportă pierderile; şi că este de competenţa lui să iniţieze afaceri (deci să creeze firme), să le extindă, să le convertească şi reconvertească după posibilităţi către cursuri mai profitabile, iar la nevoie să le desfiinţeze, managementul – gestiunea resurselor într-un cadru/plan antreprenorial presetat (dat de întreprinzători, de fapt) – nu poate fi elementul central al firmei şi nici nu se poate suprapune peste activitatea antreprenorială. Aspectele cruciale în piaţă ţin de întreprinzători. Ei sunt cei care produc judecăţile antreprenoriale care sondează în incertitudinea viitorului constelaţia datelor viitoare ale pieţei pentru satisfacerea nevoilor consumatorului şi, implicit, obţinerea profitului. Managementul începe – ca să zic aşa – odată ce toate astea sunt stabilite. Managerul este – în termeni misesieni – un “asistent” al întreprinzătorului.

Faptul că în corporaţia modernă de tip societate pe acţiuni, proprietarii afacerii – acţionarii – par să fie mai puţin activi, cârma trecând în mâinile managementului, este doar o iluzie sau o precară interpretare a realităţii. Pe lângă faptul că managerii sunt (sau în scurt timp devin) de foarte multe ori ei înşişi acţionari în compania pe care o conduc – iar deciziile majore pe care par să le ia în capacitatea de manageri le sunt la îndemână mai degrabă pentru că sunt şi întreprinzători – importantă în antreprenoriat nu este atât trebăluiala forfotitoare prin birouri şi pe holuri, cât reala asumare a incertitudinii ultime aferente întregii afaceri – inclusiv acestei agitaţii manageriale. Prin simplul fapt că menţin in portofoliul lor acţiuni la o firmă, acţionarii canalizează resursele în diverse proiecte investiţionale şi ei sunt cei care îşi asumă răspunderea economică – pentru a vorbi după tipicul lui Hawley – pentru aceste decizii. Dacă managerii se pot manifesta, este doar pentru că o decizie antreprenorială prealabilă le permite; ba mai mult, le indică în liniile esenţiale cum anume s-o facă.

Întreprinzător versus inovator

O surpriză plăcută la Hawley este evitarea capcanei “întreprinzătorului eteric” (în termeni lui Joseph T. Salerno (Salerno 1993, 113-146; Hülsmann 1997, 23-48)), adică a inovatorului sau descoperitorului de oportunităţi (tehnologice dar şi comerciale) lipsit de proprietate şi dotat doar cu idei. Astfel, el spune:

“... ceea ce adversarii mei se pare că susţin este că profitul trebuie considerat remuneraţia şi rezultatul preştiinţei şi norocului, şi nu ale asumării efective a responsabilităţii.” (Hawley 1907, 107-108)

“... cineva ar putea anticipa cu acurateţe evoluţia pieţei grâului sau bumbacului, dar dacă n-ar acţiona/opera în consecinţă n-ar face nici profit şi n-ar suferi nici pierderi.” (Hawley 1907, 108)

“...numai când intenţia este dusă la îndeplinire apar, în practică, consecinţele. Acţiunea şi nu simpla decizie de a acţiona este cauza eficientă a rezultatului.” (Hawley 1907, 109).

Cum acţiunea presupune utilizarea de resurse deţinute, într-o formă sau alta, în proprietate, Hawley exclude din rândul întreprinzătorilor pe acel “propertyless entrepreneur” sugerat de autori precum Israel Kirzner – sau, înainte de el, J.B. Clark (Kirzner, 1973).

Există o legătură evidentă între această diferenţiere a întreprinzătorului de inovator şi cea de mai sus, între întreprinzător şi manager. De altfel, Hawley le şi tratează concomitent. Căci de multe ori, partea aparent activă este managerul, care propune noi inovaţii, soluţii, poate chiar atacarea de noi nişe, clientele sau pieţe (având el însuşi o opinie despre evoluţia viitoare a pieţei în baza căreia face propunerile). Nu trebuie uitat însă că – explicit sau nu – cel care aprobă şi îşi asumă riscul punerii în aplicare a acestor recomandări este întreprinzătorul, proprietarul(-rii) afacerii (sau firmei), fie că la mijloc a fost un mandat managerial (mai cuprinzător şi de mai lungă durată), fie că e vorba de discuţii de la caz la caz.

De asemenea, distincţia întreprinzător/inovator aşează la locul lor şi alte categorii importante de agenţi economici, precum consultanţii. Aceştia, în branşa consultanţei de afaceri, sunt veritabili întreprinzători, ei fiind cei care-şi asumă “responsabilitatea” alocării capitalului către acest tip de activitate (şi nu către altele). Dar, în raport cu activitatea celor “sfătuiţi” (clientela), ei nu sunt întreprinzători. Şi asta pentru că, oricât de buni ar fi, oricât de amănunţite şi întemeiate analizele lor şi, pe de altă parte, oricât de pasivi cei din firmele client, aceştia din urmă trebuie să facă pasul sine qua non pentru ca dosarul de consultanţă să se concretizeze în activitate antreprenorială.

Distincţiile acestea făcute de Hawley şi discutate până acum aruncă lumină şi asupra naturii pieţei, care nu este o arenă managerială sau a inovaţiei în primul rând. Ci este un spaţiu al antreprenoriatului, al proprietarilor care-şi “asumă responsabilitatea” pentru proiecte de afaceri. La nivel de politică economică, acest lucru are următoarea consecinţă: cei care deplâng starea de lâncezeală a unei economii punând-o pe seama absenţei managementului sau ideilor inovatoare, lovesc alături de ţintă. Cel mai probabil, în respectiva economie, este sufocată, prin variate bariere şi piedici instituţionale, activitatea antreprenorială. Mai mult, dacă antreprenoriatul este crucial, iar managementul şi inovaţia secundare, activitatea din sectorul public, sau de stat, trebuie privită în altă lumină: îi lipseşte prin însuşi modul său de întemeiere dimensiunea antreprenorială. Prin urmare, sub aspectul eficienţei economice, dar nu numai, este sever limitată, ieşind din sfera a ceea ce Mises numea “management pe bază de profit” – dependent în mod fundamental de un “antreprenoriat pe bază de profit” – expresie de-a dreptul pleonastică (Mises 2007).

Un ultim lucru, la acest punct: dacă creşterea economică, acumularea, înseamnă crearea sau expandarea de firme, şi asta am convenit până acum, pe urmele lui Hawley, că este făcut de întreprinzători, şi nu de manageri sau inovatori, atunci creşterea economică devine şi ea un fenomen primordial antreprenorial (nu managerial, şi nu de inovaţie tehnologică). Prin urmare, strategiile de creştere “bazate pe cunoaştere” care nu-şi propun în primul rând să nu aducă atingere posibilităţilor de bună desfăşurare a activităţii antreprenoriale, pun – în cel mai fericit caz – carul înaintea boilor.

Întreprinzător versus capitalist[11]

Poate cea mai importantă contribuţie a lui Hawley este distincţia dintre capitalist şi întreprinzător. Sau, mai bine zis, nu atât faptul că o face – deşi şi acest lucru e demn de remarcat – cât modul cum o face. Şi la acest punct cred că are el cel mai mult de contribuit la o posibilă teorie modernă antreprenorială a firmei.

Distincţia întreprinzător/capitalist la Hawley poate fi înţeleasă pornind de la o controversă cu Böhm-Bawerk (Hawley 1892, 280-307). Ultimul, în tratatul său Capital and Interest[12], îşi propune să rezolve problema dobânzii, lăsând explicit la o parte orice altă componentă pe care venitul brut al întreprinzătorului ar putea-o cuprinde (Böhm-Bawerk 1959):

“... se ridică întrebarea dacă n-ar trebui... să distingem două componente în surplusul total realizat de firmă/întreprindere (enterprise). O componentă ar fi rezultatul contribuţiei capitalului – dobânda originară adică, iar cealaltă rezultatul efortului întreprinzătorului.” (Böhm-Bawerk 1959, 6).

“Dificultăţile care marchează subiectul nostru special, problema dobânzii, sunt atât de mari încât nu doresc sub nicio formă să le amplific prin complicarea cu o a doua problemă dificilă. Mă voi abţine, aşadar, în mod deliberat de la investigarea sau lămurirea chestiunii profitului antreprenorial. Voi considera dobândă numai ceea ce se concede de către toată lumea a fi de natura dobânzii. Prin asta se înţelege dobânda aferentă contractelor de împrumut în totalitate, precum şi dobânda originară a întreprinderii în măsura în care corespunde venitului, calculat la rate obişnuite/normale ale dobânzii, aferent capitalului investit în întreprindere. Întrebarea dacă aşa-numitul profit al întreprinzătorului este sau nu venit al capitalului o voi lăsa intenţionat deschisă. Din fericire, circumstanţele sunt de aşa natură încât pot proceda astfel fără a prejudicia investigaţia noastră. În cel mai rău caz, tocmai acele fenomene asupră cărora se cade în general de acord că sunt fără îndoială clasificabile drept dobândă sunt cele care predomină în aşa măsură, atât ca număr cât şi-n faptul de a poseda caracteristicile dobânzii, încât prin intermediul lor putem determina cu suficientă siguranţă natura şi originea dobânzii, fără a mai fi obligaţi în prealabil a lămuri problema acelei controversate linii de demarcaţie [între profit şi dobândă].” (Böhm-Bawerk 1959, 7).

Hawley observă bine, deşi supralicitează, că prin limitarea autoimpusă, Böhm-Bawerk lasă neexplicată o importantă parte a conduitei agenţilor economici în piaţă. Mai precis, componenta fundamentală a diferenţei între venituri şi costuri este, pentru autorul austriac, datorată discount-ului pe care bunurile viitoare îl fac în raport cu cele prezente. Cum agentul economic (capitalistul, la acelaşi) remunerează factorii de producţie înainte de finalizarea produsului, acest schimb este tocmai unul de acest tip: bunuri prezente (remuneraţiile factorilor) contra bunuri viitoare (produsul final). Cum, caeteris paribus, bunurile prezente sunt mai valoroase decât cele viitoare, capitalistul va “vinde” bunurile prezente contra unora viitoare de valoare mai mare[13]. De aici şi câştigul său. Dar Hawley punctează bine că, în lumea reală, bunurile viitoare nu se diferenţiază de cele prezente prin simpla situare temporală, ci şi prin gradul mai mare de incertitudine care le grevează:

“... bunurile certe/sigure sunt întotdeauna bunuri prezente şi bunurile incerte sunt întotdeauna bunuri viitoare. Există un element temporal şi într-un caz, şi-n celălalt.” (Hawley 1892, 287).

Aşadar, în componenţa venitului brut al întreprinzătorului există – cumulând contribuţiile celor doi autori luaţi în discuţie aici – două elemente fundamentale: dobânda pură şi profitul pur[14]. Prima se datorează faptului fundamental al preferinţei de timp, iar cea de-a două incertitudinii (întotdeauna prezentă în lumea reală). Fireşte că cele două componente sunt analitic separabile. De asemenea, e iarăşi destul de limpede că izolarea contribuţiei preferinţei de timp implică judecarea în termeni de absenţă a riscurilor[15]. Se ridică însă o întrebare interesantă – pentru a cărei posibilitate îi revine un merit important şi lui Hawley: pot cele două componente fi separate mai mult decât analitic? Pot fie ele separate şi operaţional, în practica de afaceri?

Deşi în lucrarea lui Hawley nu se găseşte un răspuns explicit şi răspicat tocmai la această întrebare, el oferă suficiente ingrediente pentru a schiţa un răspuns nu doar informativ, ci şi cu importante deschideri înspre teoria firmei.

Întâi de toate, el atrage atenţia (Hawley 1907) că toate veniturile reale, atunci când sunt judecate per persoană reală, nu per funcţie economică, sunt compozite:

“În fapt, este imposibilă exercitarea separată a unei singure funcţii... Fiecare venit individual este compozit şi este răsplata comună pentru exercitarea a cel puţin două funcţii productive.” (Hawley 1907, 61-62).

Mai mult, evidenţiază faptul că toate veniturile conţin un element de profit şi pierdere (element antreprenorial, am spune) deoarece incertitudinea grevează acţiunea umană în toate ipostazele sale:

“Susţin că toate veniturile individuale sunt compozite, şi că e greu de imaginat unul care să nu conţină un element de profit sau pierdere, în măsura în care există un element de incertitudine în venitul fiecăruia.” (Hawley 1900, p.78).

Pe de altă parte, fiecare funcţie economică nu poate fi remunerată decât cu o singură formă de venit:

“...dacă factorii productivi se disting numai prin natura funcţiei lor, cum şi stau lucrurile, e o contradicţie în termeni a presupune că vreunul dintre ei poate obţine două sau mai multe venituri fundamental diferite, deoarece diferenţa dintre astfel de venituri este dată tocmai de caracterul funcţiilor cărora le incumbă/revin.” (Hawley 1907, 112).

Prin acest mod de a pune problemele, Hawley încearcă să arate incorectitudinea punerii profitului pe seama capitalistului. În măsura în care acesta este remunerat prin excelenţă cu dobânda, a-i atribui şi profitul implică violarea condiţiei “o funcţie, un venit”. De asemenea, el este imun şi la eventuala indicare a faptului că cutare capitalist în carne şi oase câştigă şi dobândă, şi profit (şi eventul şi altele) deoarece poate răspunde imediat că respectivul (individ, nu funcţie catalactică) câştigă profit nu în calitate de capitalist, ci de întreprinzător, cumulând funcţii economice. Asta cu toate că, poate, în realitate, ipostaza de capitalist pare cea mai vizibilă (sau preponderentă) în ceea ce-l priveşte.

Ajungem, aşadar într-un punct aparent mort: fiecare capitalist e şi întreprinzător; fiecare întreprinzător e şi capitalist[16]. De asemenea, calitatea de proprietar este implicată de fiecare din cele două calităţi. Am obţine agentul proprietar-capitalist-întreprinzător. Revenind însă la o întrebare ridicată mai sus, anume dacă poate distincţia capitalist/întreprinzător fi operaţională, evidenţiabilă şi istoric concret, nu doar analitic, trebuie spus că Hawley oferă o direcţie de dezvoltare: rolul primordial pe care el îl acordă întreprinzătorului între toate funcţiile economice. Acesta devine centrul analizei, singurul factor de producţie realmente activ (sau realmente “productiv”). Ceilalţi (munca, pământul şi capitalul) nu pot fi decât unelte în mâna întreprinzătorului. De fapt, dacă e să i se acorde combinării factorilor de producţie un rol în teoria producţiei, atunci întreprinzătorul este cel care realizează această combinare.

“...întreprinzătorul (the enterpriser), este singurul arbitru al modalităţii şi direcţiei producţiei. Rentierul (the landlord), ca atare, nu are nici un cuvânt de spus în privinţa recoltelor pe care fermierul chiriaş le va cultiva; nici capitalistul, ca atare, în legătură cu modul în care capitalul său va fi investit; şi nici muncitorul, ca muncitor, în legătură cu produsul pentru realizarea căruia va lucra. Direcţionarea producţiei – ce se va produce, cât de mult şi prin ce metode – aparţine în totalitate întreprinzătorului, care le va oferi rentierilor, capitaliştilor şi muncitorilor numai ceea ce condiţiile curente ale pieţei permit. Rentierul îşi poate într-adevăr selecta chiriaşii dintre cei care doresc să închirieze de la el; capitalistul, debitorii dintre cei care doresc să împrumute; şi muncitorul, angajatorul dintre cei în căutare de mână de lucru, dar în acest punct influenţa lor asupra mersului industriei/producţiei încetează.” (Hawley 1907, 126).

Care-i, aşadar, diferenţa dintre capitalist şi întreprinzător? Mai întâi cea dintre funcţiile catalactice cu acelaşi nume: capitalistul oferă capital (sau aşteaptă, deşi trebuie imediat menţionat că Hawley nu are o teorie prea clară a capitalului, şi nu urmează teoria bazată pe preferinţa de timp a dobânzii a lui Böhm-Bawerk, lucru pe care îl consider o scădere) iar întreprinzătorul întreprinde un proiect a cărui responsabilitate (în sens economic) şi-o asumă. Primul e remunerat cu dobânda, al doilea cu profitul. Evident, în piaţa reală, ambele aceste ultime venituri sunt compozite: dobânda capitalistului conţine elemente antreprenoriale de profit, iar profitul întreprinzătorului conţine elemente de aşteptare, sau dobândă. Totuşi, deşi ştim că în realitate orice capitalist e şi întreprinzător, şi că orice întreprinzător e şi capitalist, identitatea aceasta la nivel global nu elimină posibilitatea unor distincţii utile la nivel micro. Mai clar spus, deşi doi agenţi economici pot fi simultan capitalişti şi întreprinzători, ei nu deţin neapărat (decât dacă sunt parteneri în aceeaşi afacere/firmă) fiecare din aceste calităţi (sau pe ambele) în raport cu aceeaşi afacere sau cu acelaşi proiect. Succint spus, bancherul care acordă credite pentru producţia de articole de birotică este întreprinzător în branşa bancară (şi totodată şi capitalist în această branşă), dar numai capitalist relativ la branşa articolelor de birotică; iar firma care produce articole de birotică, nu este nici întreprinzător şi nici capitalist în branşa bancară, dar este şi una şi alta în branşa sa (birotică). Apar astfel nişte delimitări utile, pe linia cărora poate fi creionată o teorie antreprenorială a firmei.

Întrebarea economică la care s-ar putea răspunde cu folos făcând judicios distincţia necesară între capitalist şi întreprinzător, ar fi această: cine alocă, în ultimă înstanţă, resursele rare în structura producţiei? Răspunsul fiind: întreprinzătorii (înţelegând, aici, în sens strict, oamenii în calitate de întreprinzători; şi, într-un sens util practic, cei care, în raport cu un anumit proiect de afaceri/firmă au calitatea de întreprinzători – sau au şi această calitate).

O capcană, schiţată deja mai sus, ar fi încercarea de a separa total ipostazele în discuţie aici şi-n realitate. Adică de a identifica o situaţie în care un capitalist nu e în nicio măsură şi în nicio branşă întreprinzător, iar un întreprinzător nu e capitalist. Trebuie din capul locului să resping această variantă – şi implicit să elogiez eforturile unui autori precum Murray Rothbard. Aşteptarea implică, în lumea reală, riscuri (datornicul nu e solvabil; garanţiile creditului au preţ variabil la piaţă, neputând fi niciodată sigure). De asemenea, asumarea incertitudinii presupune în mod necesar că există nişte resurse rare supuse, prin procesul de investire, acestei incertitudini. Cu alte cuvinte, cine riscă, implicit şi aşteaptă, căci nu poate fi gândită o situaţie în care incertitudinea să fie asumată cumva “în gol” (fără a putea identifica niciun obiect/resursă rară – la limită chiar resursele corporale – grevată de presupusa incertitudine). Doar că separând mai clar contribuţiile în termeni de aşteptare/asumare a riscului la structura producţiei văzută în termeni de proiecte antreprenoriale concrete, putem înţelege mai bine alocarea resurselor. Mai mult, identificând un agregat productiv şi – mai important – identificându-i pe cei care – doar ei – au şi calitatea de întreprinzător în raport cu respectivul agregat de producţie (chiar dacă mai pot cumula şi alte funcţii şi există, de asemenea şi terţi care îndeplinesc alte funcţii economice în raport cu respectivul agregat productiv) asumându-şi responsabilitatea economică (incertitudinea concretizată şi în venitul cu caracter rezidual – posibil profit, posibil pierdere), putem stabili ce este firma/întreprinderea. Mai precis, putem face asta răspunzând la întrebarea “cine face parte – sau este în spatele – din firma X”? Răspuns: cei care au calitatea de întreprinzător în raport cu respectivul proiect de afaceri.

Aplicaţiile practice ale unei astfel de viziuni – sugerată în lucrarea lui Hawley – ar fi legate de diferenţierea unor roluri: creditor versus acţionar; deţinător de obligaţiuni versus acţionar; deţinător de acţiuni cu privilegiu versus deţinătorul de acţiuni ordinare. Şi bineînţeles, cele deja discutate: întreprinzător versus manager, versus consultant, versus inovator etc.

Aş încheia acest punct sugerând, pe linia lui Ludwig von Mises, cel mai tare indiciu pe care-l putem avea în identificarea întreprinzătorilor: suportarea pierderilor (Mises 1998). De observat că participarea la profit nu ajunge. Un manager remunerat proporţional cu profitul, dar care nu va suporta proporţional şi pierderea, nu este încă întreprinzător. De asemenea, un alt lucru important – asupra căruia nu voi insista deoarece Hawley nu-l atinge – este legătura indisolubilă între profit şi satisfacerea nevoilor consumatorilor. Şi asta pentru că “asumarea responsabilităţii” pentru o afacere nu are în vedere riscul sau incertitudinea de dragul lor, ci ele sunt relevante ca factori care grevează în ultimă instanţă încercarea întreprinzătorilor de a satisface nevoile consumatorilor.

Întreprinzător versus asigurător

Hawley, prin aceea că se consideră adept al teoriei bazate pe risc a profitului (şi întreprinzătorului), este nevoit să răspundă provocării celor care – ca John Bates Clark, de pildă – îi ridică problema asigurătorului, intuitiv cel mai legat de risc. Este asigurătorul un contraexemplu la ideea că sursa profitului este asumarea riscului?

“Alţii au obiectat că, deoarece riscurile ar putea în anumite cazuri fi asigurate, riscul este remunerat de prima plătită şi ar fi un cost predeterminat, nu un reziduu ne-predeterminat; răspunsul fiind, bineînţeles, că remuneraţia asigurătorului nu este prima pe care o primeşte, ci diferenţa dintre această primă şi pierderea[17] pe care în cele din urmă o suferă. Asigurarea este un cost pentru întreprinzătorul individual care se asigură. În măsura în care se asigură, îşi restrânge exercitarea funcţiei antreprenoriale, dar riscul este doar transferat asigurătorului, care devine el însuşi întreprinzător şi recipient al unui venit rezidual ne-predeterminat prin această asumare. Mai mult, nici un întreprinzător nu se poate debarasa de toate riscurile sale fără a abdica de la funcţia sa specială în producţie. Cea mai mare responsabilitate pe care şi-o asumă, aceea a fluctuaţiilor valorii proprietăţii sale, nici n-o poate integral asigura, ci se poate degreva de ea despărţindu-se de lucrurile deţinute în proprietate, iar când vânzarea s-a făcut, ceea ce era un venit rezidual ne-predeterminat devine pierdere sau profit realizat, în sumă determinată, şi fostul proprietar încetează să mai exercite funcţia de întreprinzător.” (Hawley 1907, 110-111).

Aşadar, asigurătorul este el însuşi întreprinzător, iar asigurarea parţială, cost pentru orice întreprinzător, nu elimină restul de riscuri asumate. Mai mult, transferul total al riscurilor (posibil doar în raport cu un proiect limitat de afaceri, nu în sensul general în care o persoană ar putea să-şi transfere absolut toate riscurile – lucru manifest imposibil) echivalează cu abdicarea din poziţia de întreprinzător. Prima de asigurare nu este profit, ci pentru asigurat este un cost, iar pentru asigurător este o parte din încasări.

Este interesant de observat că, pe alocuri, Hawley ridică problema limitelor asigurării şi a existenţei unor riscuri neasigurabile – direcţie pe care ulterior Frank Knight va face distincţia între risc şi incertitudine. În ultimă instanţă, abilitatea antreprenorială aici şi-ar găsi rolul inexpugnabil – în surmontarea incertitudinii neasigurabile.

Către o teorie antreprenorială a firmei

Ingredientele teoretice oferite de Hawley, ne îndreptăţesc, cred, să-l plasăm în tradiţia unei teorii antreprenoriale a firmei. A unei teorii antreprenoriale a firmei care nu este astfel doar cu numele. Toate întrebările îndeobşte asociate teoriei firmei – de ce apar firmele? de ce există mai multe firme? de ce, şi până la ce dimensiune, cresc acestea? etc. – pot fi privite într-o nouă lumină, dacă considerăm firma ca nefiind altceva decât formă a acţiunii antreprenoriale. Nu e aici locul unor răspunsuri – nici măcar sumare – la toate aceste întrebări, însă aş încerca un răspuns scurt, pe linia firmei ca formă de acţiune antreprenorială, la una dintre problemele ridicate de Ronald Coase, şi anume: de ce există mai multe firme, şi nu una singură? Întrebarea derivă din modul holist în care priveşte el piaţa şi firma, ca nefiind decât două sisteme, în fond impersonale, diferenţiate de prezenţa/absenţa costurilor tranzacţionale[18]. Un răspuns schiţat de el era acela al existenţei randamentelor descrescânde la management. Nu-l comentez aici. În lumina teoriei antreprenoriale a firmei există un răspuns simplu: pentru că există mai mulţi întreprinzători şi, mai important, viziunile lor antreprenoriale nu se suprapun. Şi cum judecăţile antreprenoriale nu pot fi ştiinţific tranşate (Topan 2005), nu rămâne decât varianta acţiunii antreprenoriale independente (bineînţeles, eventual pe grupuri) sau separate, adică şi prin întreprinderi/firme separate, diferite.

Cred că teoria firmei, dacă e să devină atât realistă, cât şi integrată cu teoria economică fundamentală, trebuie să (re)devină o teorie a întreprinzătorului şi întreprinderii sale. Delimităm firma, delimitând rolul antreprenorului. Bineînţeles, o viziune precum cea a lui Hawley schiţată în prezenta recenzie nu este decât un punct de plecare. Se mai cer o teorie a capitalului şi a structurii producţiei adecvate, precum şi o teorie a calculului economic, busola care ghidează întreprinzătorul în toţi paşii săi: crearea, menţinerea, extinderea, separarea, unirea, multiplicarea, desfiinţarea firmelor. Însă toate aceste dezvoltări pot aduce roade doar dacă în prealabil s-a efectuat întoarcerea la cel prin care explicaţia firmei capătă sens: întreprinzătorul.

Et caetera

În final, aş dori să punctez două chestiuni care nu au neapărată legătură cu problema firmei: anticiparea de către Hawley a problemei calcului economic şi abordarea sa metodologică.

Centrarea analizei economice pe întreprinzător – nu doar ca idee interesantă pentru cutare sau cutare subramură a teoriei economice, ci chiar ca principal principiu diriguitor – îi permite autorului american o intuiţie remarcabilă. În măsura în care ştiinţa economică trebuie să dea seama în primul rând de teoria distribuţiei veniturilor funcţionale, în cadrul căreia întreprinzătorul joacă rolul central şi – mai important – activ, reiese imediat că posibilitatea activităţii antreprenoriale este strâns legată la Hawley cu existenţa pieţelor pentru factorii de producţie. Adică, pentru ca întreprinzătorul – cel care îşi asumă responsabilitatea ultimă (şi riscurile aferente) a alocării resurselor în procesul productiv – să-şi poată planifica raţional activitatea, trebuie să aibă posibilitatea de a evalua, dincolo de încasări, costurile sau cotele-părţi pre-determinate din produsul final care revin celorlalţi contributori la procesul productiv. Sau, altfel spus, diviziunea funcţională a activităţii productive necesită ca precondiţie esenţială două lucruri strâns legate: pieţe libere pentru factorii de producţie laolaltă cu posibilitatea de a da expresie monetară (sau în termeni de “putere de cumpărare”, cum spune, de fapt Hawley) contribuţiilor parţiale la produsul final (precum şi, bineînţeles, venitului rezidual ne-predeterminat al întreprinzătorului). În termeni mai rudimentari, Hawley atinge problema calculului economic, care avea să fie expusă în toată forţa sa, de economistul austriac Ludwig von Mises (1922)[19]. Astfel, vorbind despre o comunitate comunistă, Hawley afirmă:

“Într-o comunitate comunistă fiecare individ este rentier, capitalist, muncitor şi întreprinzător. Partea sa individuală din “bunăstarea/bogăţia” produsă de eforturile unite ale comunităţii nu este doar practic indivizibilă în rente, dobânzi, salarii şi profituri – prin asta distrugându-se oportunităţile pentru interacţiunea între interesele/stimulentele economice – ci şi depinde numai într-o măsură infimă de propria sa contribuţie. Dacă munceşte cinstit şi eforturile sale se dovedesc productive, nu este pentru că a fost mânat în vreun fel de obiectivele sale personale, ci pentru că a fost mânat de motive altruiste sau sociale, sau pentru că a fost constrâns în activitate.”

“Şi dacă s-ar ajunge vreodată ca întreaga lume să fie organizată ca o singură comunitate comunistă, activitatea umană combinată/în cooperare pentru scopuri personale, prin urmare activitatea economică, ar fi o imposibilitate.” (Hawley 1907, 58-59)

Se vede din cele de mai sus că Hawley era familiarizat şi cu argumentul stimulentelor împotriva organizării economiei pe principii socialist-comuniste, adică în regim de proprietate comună asupra mijloacelor de producţie.

Cât priveşte poziţia metodologică[20] a lui Hawley, cititorul – contemporan, mai ales – are parte de o altă surpriză, ca să spunem aşa. Şi anume, tranşantul său apriorism sau deductivism. Astfel, consideră legitimă ideea unui dualism metodologic, şi anume între ştiinţele naturii şi ştiinţele omului, sau sociale:

“...în timp ce metoda inductivă este naturală şi singura potrivită pentru Ştiinţele Naturale, cea deductivă este metoda aproape exclusiv adoptată de studenţii teoriei economice şi a Ştiinţelor Morale în general.”

“Ştiinţele Naturale se preocupă de Non-ego; Ştiinţele Morale de Ego – de voinţă, care este o cauză activă, într-un sens cu totul diferit de simpla secvenţialitate/relaţie (mere sequence). Ştiinţele Naturale nu numai că sunt capabile să se folosească de experiment şi de izolare în scopul verificării, ci şi relaţiile pe care le stabilesc sunt invariabile, şi asta pentru că forţele cărora schimbarea li se datorează sunt de asemenea invariabile. In Ştiinţele Morale, pe de altă parte, experimentul şi izolarea sunt atât de dificile încât pot fi considerate impracticabile, şi n-ar fi decisive nici dacă ar fi practicabile, deoarece cauza acţiunilor umane (moral actions) este voinţa, care nu depinde numai de percepţie, ci e o mărime/cantitate mai mult sau mai puţin variabilă, după cum forţa/intensitatea şi caracterul motivaţiilor se schimbă în funcţie de dezvoltările/modificările etice, sociale sau economice.”

“Suntem, prin urmare, în imposibilitatea de a face vreo inducţie certă din experienţele trecute ale rasei. Tot ceea ce Ştiinţele Morale ne pot furniza este o cunoaştere a tendinţelor naturii umane aşa cum o cunoaştem, în anumite circumstanţe date. Putem, cred, avea o cunoaştere la fel de pozitivă/certă a existenţei, caracterului şi sensului acestor tendinţe precum aceea a concatenării fenomenelor fizice, dar nu le putem măsura/evalua cantitativ şi nu putem, prin urmare, să le prezicem rezultatele decât într-un mod foarte general.” (Hawley 1907, 26-28).

Hawley apare aşadar ca un economist deductivist, adept al teoretizării mai degrabă pe legi de tendinţă, calitative, decât cantitative, legi descoperite prin raţionament pornind de la câteva postulate simple şi foarte generale, şi nu prin metoda empiristă. Este, de asemenea, interesant că această poziţie a lui Hawley este arborată ca fiind în perfectă consonanţă cu mainstrem-ul epocii în teoria economică. Este de prisos, cred, să evidenţiem afinităţile de la acest punct între autorul în discuţie aici şi Şcoala Austriacă, de pildă (dar nu numai).

Considerând că am dat deja suficiente dovezi că opera lui Hawley merită recuperată şi ideile lui reţinute şi discutate, şi rămânând dator – vezi debutul prezentei recenzii – cu o viitoare parte în care să evidenţiez şi alte lucruri relevante din concepţia autorului american (dar pe care personal le consider mai puţin valoroase şi utile), mă opresc deocamdată aici, nu înainte însă de a mărturisi un prilej de personală tristeţe: anume că în prezenta lume academică – flămândă mai mult de prestigiu şi certificări formale decât de idei – instituţia recenziei s-a demonetizat până acolo încât nu mai înseamnă nimic.

Bibliografie

Baumol, William J. 1962. Entrepreneurship in Economic Theory. The American Economic Review 52 (5): 1078-1087.

Böhm-Bawerk, Eugen von. 1959. Capital and Interest (vol. 1: History and Critique of Interest Theories). South Holland, Illinois: Libertarian Press.

Casson, Mark. [1982] 2003. The Entrepreneur. An Economic theory. Cheltenham, UK şi Northampton, MA, USA: Edward Elgar.

Clark, John Bates. 1892. Insurance and Business Profit. The Quarterly Journal of Economics 7 (1): 40-54.

Coase, R.H. 1988. The Firm, the Market, and the Law. Chicago and London: The University of Chicago Press.

Costea, Diana. Activitatea antreprenorială şi problema echilibrului economic în viziunea Şcolii Austriece. Teză de doctorat. Disponibilă on-line la http://misesromania.org/517/.

Hawley, Frederick B. 1900. Entreprise and Profit. The Quarterly Journal of Economics 15 (1): 75-105.

Hawley, Frederick B. 1892. The Fundamental Error of “Kapital und Kapitalzins”. The Quarterly Journal of Economics 6 (3): 280-307.

Hawley, Frederick B. 1927. The Orientation of Economics on Enterprise. The American Economic Review 17 (3): 409-428.

Hawley, Frederick Barnard. 1907. Enterprise and the Productive Process. A Theory of Economic Productivity Presented from the Point of View of the Entrepreneur and Based upon Definitions, Secured Through Deduction (and Presumably, Therefore, Precise and Final) of the Scope and Fundamental Terms of the Science of Economics, New York and London: G. P. Putnam’s Sons, The Knickerbocker Press.

Haynes, John 1895. Risk as an Economic Factor. The Quarterly Journal of Economics 9 (4): 409-449

Hoppe, Hans-Hermann. 1989. In Defense of Extreme Rationalism. Thoughts on Donals McCloskey’s “The Rhetoric of Economics”. The Review of Austrian Economics 3 (1).

Hülsmann, J. G.. 1997. Knowledge, Judgment, and the Use of Property. The Review of Austrian Economics 10 (1): 23-48.

Kirzner, Israel M. 1973. Competition and Entrepreneurship. Chicago and London: The University of Chicago Press.

Knight, Frank H. 2006. Risk, Uncertainty and Profit. Mineola, New York: Dover Publications, Inc.

Machlup, Fritz. 1967. Theories of the Firm: Marginalist, Behavioral, Managerial. The American Economic Review 57 (1): 1-33.

Machovec, Frank. 1995. Perfect Competition and the Transformation of Economics, London: Routledge.

Mises, Ludwig von. 2007. Birocraţia şi imposibilitatea planificării raţionale în regim socialist. Bucureşti: Institutul Ludwig von Mises – România.

Mises, Ludwig von. Economic Calculation in the Socialist Commonwealth. Sisponibilă on-line la http://mises.org/pdf/econcalc.pdf.

Mises, Ludwig von. 1998. Human Action. A Treatise on Economics. Auburn, Alabama: The Ludwig von Mises Institute.

Muşetescu, Radu. 2009. Economia şi guvernanţa acordurilor de cooperare între firme, Bucureşti: Editura Pro Universitaria.

Patapievici, H. R. 2001. Omul recent. O critică a modernităţii din perspectiva întrebării Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?”. Bucureşti: Humanitas.

Penrose, Edith T. 1952. Biological Analogies in the Theory of the Firm. The American Economic Review 42 (5): 804-819.

Rothbard, Murray N. 1979. Individualism and the Philosophy of Social Sciences. Cato Institute.

Rothbard, Murray N. 2001. Man, Economy, and State. A Treatise on Economic Principles, Auburn, Alabama: The Ludwig von Mises Institute

Salerno, Joseph T. 1993. Mises and Hayek Dehomogenized. The Review of Austrian Economics 6 (2): 113-46.

Sautet, Frederic. 2000. An Entrepreneurial Theory of the Firm. London: Routledge.

Topan, Mihai-Vladimir. 2005. Despre trei tipuri de judecăţi economice. Jurnalul Economic VIII (17), septembrie.

Vrânceanu, Radu şi Marc Guyot. 2004. Bazele microeconomiei întreprinderii. Iaşi: Polirom.

Vulcănescu, Mircea, 2009. Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice. Bucureşti: Compania.



[1] Articolul considerat a fi dat naştere teoriei moderne a firmei este Ronald H. Coase, The Nature of the Firm, Economica, 1937.

[2] Aceste enunţuri sunt de nefolosit pentru că sunt paradoxale: ca să fie adevărate, trebuie în acelaşi timp să fie şi false. De pildă, dacă nu există adevăr absolut, atunci nici această afirmaţie în sine nu este adevăr absolut, deci cel puţin uneori trebuie să fie şi falsă – deci să existe un adevăr absolut? La fel, dacă tot ce-i adevărat trebuie să fie nou sau recent, atunci la un oarecare timp după stabilirea acestui adevăr, el devine vechi, deci neadevăr? Pentru un exemplu de “curăţare” a fundamentelor analizei ştiinţifice de astfel de teze autocontradictorii, vezi Hans-Hermann Hoppe (Hoppe 1989, 179-214); pentru o disecţie românească a dezideratului de “a fi recent”, vezi H. R. Patapievici (Patapievici 2001).

[3] Cam de la Risk, Uncertainty, and Profit (1921) a lui Frank Knight încoace (vezi Machovec 1995).

[4] Despre pericolele unei astfel de viziuni, vezi Edith T. Penrose (1952, 804-819); de asemenea, Murray N. Rothbard (1979) sau F. A. Hayek (1980).

[5] Problema persistă, în ciuda unor încercări mai vechi – vezi Casson (2003; prima ediţie 1982) sau mai noi – Frederic Sautet (2000) – de unificare a celor două linii de cercetare.

[6] Consecinţele pot apărea imediat la nivel de politică economică: un mediu de afaceri creionat pe baza unei teorii neadecvate a firmei şi activităţii antreprenoriale va sfârşi prin a fi demotivant şi împovărător tocmai pentru cei cărora ar trebui să le fie dedicat. Şi asta în beneficiul – prilej de “fotbal politic”, după expresia lui Dan Cristian Comănescu – diverselor grupuri de interese care n-au de a face cu activităţile ce ţin de esenţa – şi dau natura – firmei.

[7] Afirmaţii precum “Outside the firm, orice movements direct production... Within a firm these market transactions are eliminated, and in place of the complicated market structure with exchange transactions is substituted the entrepreneur-co-ordinator, who directs production” sau “...the distinguishing mark of the firm is the supersession of the price mechanism”, fac parte integrantă din articolul lui Coase – şi dau nota distinctivă a (vezi Coase 1988, 35-36).

[8] De aici şi îngemănarea între teoria firmei şi cea a socialismului, vizibilă (şi mărturisită) chiar la Coase.

[9] În original: “... the peculiar function of the economic entrepreneur is the assumption of responsibility in industrial undertakings”. De asemenea, Hawley îşi expune ideile şi într-o serie de articole (1892, 280-307; 1900, 75-105; 1927, 409-428).

[10] Traducerea îmi aparţine, la fel ca pentru toate celelalte fragmente care vor fi date în continuare, dacă nu specific altfel.

[11] Pentru o discuţie românească în această direcţie vezi Muşetescu (2009).

[12] Traducerile care apar mai departe sunt ale mele, după această ediţie în limba engleză.

[13] Acest mod de a pune problemele i-a permis lui Böhm-Bawerk să dea lovitura de graţie teoriei marxiste a exploatării, care, neînţelegând natura intertemporală a relaţiei muncitor-capitalist, considera că primului i s-ar cuveni tot produsul final, contribuţia celui de-al doilea fiind considerată practic nulă.

[14] Am lăsat, fireşte, la o parte salariul managerial sau rentele implicite aferente situaţiei în care omul de afaceri este el însuşi şi manager şi contribuie şi cu terenuri sau diverse alte bunuri de capital aducătoare de rente.

[15] În acest sens putem spune că Böhm-Bawerk raţionează implicit în termeni de echilibru şi poate că tocmai datorită acestui fapt ajunge să dea în principal o teorie a dobânzii şi capitalului, nu neapărat a firmei.

[16] În acest punct, pentru a nu face dezvoltări şi distincţii care mai mult încurcă decât lămuresc, autori precum Murray N. Rothbard vorbesc de capitalist-entrepreneurs (întreprinzători-capitalişti), tocmai acceptând ideea că orice capitalist e întreprinzător, şi că orice întreprinzător e şi capitalist – judecaţi ca persoane (Murray 2001).

[17] Este o particularitate de exprimare la Hawley că uneori foloseşte termenul de pierdere (loss) cu sensul de cost. Aşa trebuie, cred eu, înţeleasă şi ideea de aici: anume că asigurătorul, când riscurile pe care le-a asigurat se produc, are nişte costuri. Profitabilitatea globală a agentului în branşa asigurărilor trebuie să le ia în calcul şi pe acestea – lucru greu de contestat.

[18] Tot aici îşi are sursa identificarea corporaţiei private cu “oaza” de planificare de tip socialist în interiorul economiei de piaţă. Vezi şi la noi pătrunderea idelor de acest tip de pildă la Mircea Vulcănescu (2009, 103, 105-106).

[19] Ludwig von Mises, Economic Calculation in the Socialist Commonwealth, disponibilă on-line la http://mises.org/pdf/econcalc.pdf.

[20] Prin metodologie înţeleg aici poziţia filozofică sau epistemologică fundamentală a unui teoretician cu privire la temeiurile cunoaşterii pe care o propune, şi nu – cum se întâmplă cel mai adesea azi – o cutare sau cutare cale de a proceda în cercetare, subînţelegându-se că opţiunea generală fundamentală este una empirist-pozitivistă.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Trebuie facute niste mici lamuriri in legatura cu Coase. Este un om educat la LSE, considerat ca un membru al scolii de la Chicago. Este important sa se precizeze acest lucru, deoarece Hayek remarca despre LSE ca atunci cand a ajuns acolo a constat o carenta remarcabila in ceea ce priveste literatura clasica (economica fireste). De fapt el este responsabil de multe publicatii interesante a unor autori “necunoscuti” pe atunci, gen Chantillon sau Wicksell. Chiar si articolul lui Coase a ramas necunoscut pana la publicarea unui alt studiu al lui Alchian si Demesez.

    Avand in vedere cat de mult a regresat economia in secolul 20, e de inteles ca acest tratat a fost trecut cu vederea.

    Niko · 13 ianuarie 2010, 16:22 · #

  2. Desi limbajul folosit este unul complex, de natura stiintifica, am reusit, lecturand cu atentie, sa inteleg ideile prezentate in text.

    Nefiind un cititor avizat de lucrari pe teme economice, gasesc totusi surprinzator ca cineva, cu atat mai mult un om de stiinta, poate cocepe firma ca pe o institutie in esenta birocratica, socialista, complet separata de mediul exterior. Cum poate un actor al pietei, firma, sa fie rupt complet tocmai de rezultatul acesteia, preturile? Daca ar fi sa urmez acest rationament pana la capat, as fi impins sa concluzionez ca intre “firma privata” (pleonasm) si “firma de stat” (oximoron) nu exista practic nicio diferenta din punct de vedere al stimulilor si implicit al eficientei, atata timp cat constrangerile exterioare actioneaza asupra ambelor categorii in aceeasi masura. E ca si cum as spune ca pestele este uscat pe dinauntru, desi traieste in apa :)

    Totusi, teoria este contrazisa flagrant de practica, chiar inainte de a fi trecuta prin sita logicii economice. Tuturor le este familiar modul in care “firmele de stat”, chiar subventionate fiind, esueaza lamentabil in domeniile unde adevaratele firme, cele private, reusesc si prospera. Aceasta diferenta de performanta nu poate fi pusa exclusiv pe seama dihotomiei proprietate privata vs. proprietate publica si a intensitatii diferite a sentimentului de responsabilitate generat de cele doua forme ale proprietatii, ci are, iata, si o componenta organizationala esentiala. Aceasta poate fi rezumata prin faptul ca statul are o structura complet birocratica, dar in cazul unei firme, exista si componenta antreprenoriala. Dupa cum ati spus, nici birocratii statului nu sunt tocmai identici cu functionarii dintr-o firma, tocmai datorita intensitatii diferite a responsabilitatii care apasa asupra lor. Adaugand la aceasta si imposibilitatea calculului economic intr-o structura complet birocratica rezulta ca o “firma socialista” intr-o economie de piata ar fi intocmai ca un peste fara branhii – moarta la nastere :)

    Felicitari pentru recenzie. Aveti dreptate, in ziua de azi putini se mai inhama la o asemenea sarcina, grea, dar in acelasi timp esentiala pentru descoperirea, pastrarea si cultivarea ideilor de valoare. In schimb plagiatul a devenit o “institutie stiintifica” de baza, cel putin in Romania. Multe dintre cartile “distinsilor” profesori care populeaza (dar nu insufletesc) mediul universitar sunt defapt colaje ale traducerilor facute de studenti din autori straini, si nu intotdeauna dintre cei mai buni.

    Alex Nicolin · 1 iunie 2010, 12:15 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)