Criza condiţionalei lui Geithner

Tudor Smirna · 08 decembrie 2009

Dacă nu erau banii de la guvern, sistemul bancar american înceta să mai existe. Aşa se pare că a afirmat de curând secretarul Trezoreriei americane, Timothy Geithner. Contextul în care a spus-o este afirmaţia celor de la Goldman Sachs că ar fi trecut prin criză şi fără banii de la guvern şi că, ergo, au de gând să ofere angajaţilor lor bonusuri record.

Sfătuiesc cititorul să treacă peste puseul de invidie sau furie pe care îl încearcă, poate, la citirea salariilor de milioane pe an ale unora din conducerea marilor corporaţii financiare americane. De asemenea, şi peste golul în stomac dat de gândul la vreo conspiraţie a marii finanţe mondiale. Nu că ar fi nejustificat, dar teoriile conspiraţioniste sunt frustrante pentru că nu se lasă prea uşor probate şi până la ele mai sunt o sumedenie de argumente de analizat în chestiunea de faţă.

O lectură lejeră a afirmaţiei de mai sus ar putea sugera că sistemul economic ar putea pieri fără ajutorul providenţial al statului. Dar Geithner nu spune aşa ceva, ci doar sugerează. Din afirmaţia lui Geithner s-ar putea deduce mai strict doar că sistemul bancar este tare slăbit câteodată, iar guvernul, în general, e atât de plin de bani că poate sări ca un superman în apărarea sistemului bancar la momentul oportun, şi acesta ar fi un motiv pentru care statul este util.

Să începem cu afirmaţia că guvernul are bani. Aşa este, în două sensuri. În primul rând statul are resurse multe, dar e important să reţinem că le obţine prin agresiune după ce au fost deja create în societate, altfel nu s-ar mai numi stat.

Apoi, guvernul este producătorul monopolist de bani. Murray Rothbard arată cel mai succint în Ce le-a făcut statul banilor noştri? că în prezent folosim banii produşi de stat, dar nu a fost întotdeauna aşa. Există un şir de intervenţii ale statului care a făcut ca moneda liberă a societăţii să fie luată în stăpânire de stat şi adusă la stadiul de bani de hârtie fără o altă susţinere decât promisiunea statului că va acţiona ori de câte ori va fi nevoie pentru sprijinirea monedei şi creşterea încrederii populare. Motivul pentru care guvernul este monopolistul producţiei monetare este redat astfel de Rothbard:

„Impozitarea, totuşi, este adesea impopulară şi, în vremuri mai puţin răbdătoare, a declanşat frecvent revoluţii. Apariţia banilor, altfel o binefacere pentru rasa umană, a deschis şi o cale mai rafinată pentru exproprierea resurselor de către guvern. Pe o piaţă liberă, banii pot fi dobândiţi producând şi vânzând bunuri şi servicii pe care oamenii le doresc sau prin extracţie (o afacere care, pe termen lung, nu e mai profitabilă decât oricare alta). Dar dacă guvernul află modalităţi de a se lansa în falsificare – crearea de monedă nouă din nimic – el va produce rapid banii de care are nevoie fără să-şi mai bată capul cu vânzarea serviciilor sau extracţia aurului. El va putea atunci să-şi însuşească resurse pe ascuns şi aproape neobservat, fără a deştepta ostilitatea pe care o dezlănţuie impozitarea. Ba mai mult, falsificarea produce chiar în victimele sale iluzia paradisiacă a unei prosperităţi fără precedent.”

Din cauză că situaţia este cea din prezent, guvernul federal american a putut inunda piaţa cu sume incredibil de mari. O estimare recentă situează „ajutorul” de criză de la Fed la nivelul de 11,6 trilioane de dolari, când Produsul intern brut al SUA pe 2008 este de 14,4 trilioane de dolari. Prin comparaţie, bonusurile de pe Wall Street însumează anul acesta 30 de miliarde de dolari, adică 0,26% din fondurile de criză.

Aparent, guvernul e plin de bani, are un sac fără fund. Acum, ar trebui să lămurim cum este pacientul bancar: sănătos tun, câteodată slăbit ca tot omul, sau mai tot timpul fragil, un fel de neurastenic înflăcărat căruia maşina de dat credite mai că-i scapă de sub control? Sistemul bancar este, aşa cum spunea Jesús Huerta de Soto, fum. Cu alte cuvinte, se poate risipi în orice moment ca şi cum nici nu ar fi fost vreodată. Cum aşa şi de ce?

Tot Murray Rothbard explică cel mai repede şi bine cum activitatea bancară se poate categorisi în două: banca poate fi depozit monetar şi poate fi intermediar de credit. Atunci când, în calitate de depozit monetar se obligă faţă de clienţi să ramburseze la cerere sumele primite la vedere şi în acelaşi timp fură o parte din banii depozitaţi şi îi dă cu împrumut (sau, ceea ce în esenţă este acelaşi lucru, emite noi depozite la vedere pe care apoi le împrumută pe de-a-ntregul) banca se află într-o situaţie de fum:

„O bancă, în concluzie, nu îşi asumă riscul antreprenorial obişnuit. Ea nu îşi aranjează, ca orice întreprinzător, structura temporală a activelor în raport cu structura temporală a pasivelor, adică să caute să aibă suficienţi bani, la datele convenite, pentru a-şi putea plăti poliţele. Dimpotrivă, majoritatea pasivelor lor sunt instantanee, iar activele, nu.”

Mai mult, aşa cum arată Huerta de Soto în tratatul său despre problemele de tipul discutat aici, structura socială de producţie este pervertită în chip nesustenabil şi nu trebuie decât să survină un eveniment insignifiant pentru ca băncile să înceapă să îşi ardă creditele create din pix şi astfel creditul să se chircească din ce în ce mai tare şi atât de repede încât istoria să compare evenimentele cu spargerea unui balon.

Dacă se adaugă şi dorinţa clienţilor de a retrage bani peşin din sistemul bancar, atunci şi depozitele create ex nihilo pe care se sprijineau creditele ex nihilo încep să se ducă în neantul din care au venit făcând masa monetară să se chircească după modelul de mai sus şi probabil în paralel. Mai mult, panicile bancare odată stârnite, au toate motivele să se înmulţească şi este foarte probabil ca banii ceruţi să fie mai mulţi decât au băncile sub formă de bancnote. Astfel, se obţine reţeta colapsului financiar şi monetar generalizat.

Observaţia de mai sus cere lămurirea următoare: principiul rezervelor fracţionare s-a manifestat istoric sub diferite forme, chiar dacă esenţa i-a rămas aceeaşi. În cazul sistemelor bancare cu rezerve fracţionare bazate pe o monedă marfă, precum aurul sau argintul, piramida inversată a bancnotelor şi depozitelor fără acoperire lăsa, la momentul colapsului, o masă monetară redusă la cantitatea de monedă marfă existentă în societate. Pe de altă parte, un sistem bancar cu rezerve fracţionare bazat pe monedă de hârtie, care nu mai este câtuşi de puţin ancorat de raritatea specifică monedei marfă, deschide două posibilităţi în cazul panicilor bancare: sau banii de hârtie sunt deja tipăriţi şi disponibili în bănci pentru a fi înmânaţi cu promptitudine solicitanţilor de drept, sau ei nu se dovedesc a fi atât de abundenţi pe cât susţine banca centrală (poate doar pe moment, din incapacitatea tiparniţelor de a produce munţii de bancnote solicitate de cererile neanticipate).

În primul caz s-ar putea vorbi chiar despre o schimbare de esenţă, aşa cum scrie Jörg Guido Hülsmann în Ethics of Money Production: de fapt nu mai vorbim despre un sistem cu rezerve fracţionare, ci de un alt animal, capabil să facă şi mai mult rău economic, tocmai pentru că a fost descătuşat din strânsoarea oricărei rarităţi. Dar situaţia mai plauzibilă este cea din al doilea caz, în care principiul rezervelor fracţionare continuă să se manifeste, pentru că anticipările, mai exact lipsa lor, sunt un element cheie al evenimentelor de acest gen.

Mai mult, tocmai lipsa acestor anticipări face ca, odată consumată prima rundă din meciul crizei, sistemul bancar, sau ce a mai rămas din el, să se agaţe cu disperare de orice ban peşin pentru a-şi asigura supravieţuirea în rundele ce urmează. Acest fapt explică de ce fondurile imense puse la dispoziţie de statul american nu s-au răspândit în piaţă şi nu s-au multiplicat de către bănci, ci au fost ţinute în seifurile lor sau ale băncii centrale, şi, astfel, de ce hiperinflaţia dolarului, prezisă de unii analişti, s-a lăsat aşteptată.

Până aici s-ar părea că Geithner are dreptate întru totul. În mic, sistemul bancar s-ar fi prăbuşit într-un vârtej auto-devorator dacă nu venea avalanşa financiară de la guvern. Dar în mare, din perspectivă istorică, sistemul bancar este atât de fragil pentru că este adus în starea aceasta şi întreţinut, prin reglementările financiare şi monetare, într-un perpetuu faliment etatizat şi este foarte important pentru însăşi existenţa statului ca el să continue aşa.

Nu este deloc important, însă, şi pentru societate, adică societatea minus stat, ca sistemul bancar să bântuie mai departe în halul acesta, ba dimpotrivă, pentru societatea liberă este vital ca sistemul bancar să îşi înceteze existenţa în forma actuală şi să renască pe baze contractuale sănătoase, funcţionând ca orice afacere normală şi cinstită, depozitând bani cu rezerve 100% sau intermediind credite economisite anterior de proprietari legitimi.

Să ne amintim că statul poate tipări bani, dar şi tiparniţa, şi hârtia, şi cernelurile şi mai toate lucrurile cumpărate pe banii făcuţi de stat sunt parte din vastele dar totuşi limitatele resurse pe care el nu le produce, ci doar le risipeşte de la societate. Atunci, ne întrebăm, dacă resursele nu ar fi fost deturnate, ci lăsate să urmeze cursul schimburilor şi producţiei libere, ce-ar fi fost?

Sistemul bancar s-ar fi făcut scrum. Pentru guvern şi pentru cei din cercurile apropriate guvernului, adică pentru marea finanţă, pentru sistemul militar-industrial sau pentru Big Pharma, ar fi fost un dezastru de proporţii madoffiene. Dar era oare aşa o pagubă? Să nu uităm de restul societăţii. Pentru cei mai puţin prinşi în hora guvernamentală, lucrurile nu ar fi stat nici pe departe atât de rău: firmele care înainte fabricau pantofi de 1000 de dolari bucata pentru bancheri ar fi trebuit, în noua situaţie, să se reprofileze pe producţia de perechi de 50 de dolari, pentru producătorii mai puţin profitabili, dar solvabili. În locul caselor supraestimate, făcute pentru arivişti ex-nihilo, betonierele ar fi uruit pentru case de muncitori cu o slujbă productivă. O adevărată metamorfoză a structurii de producţie s-ar fi înfăptuit, nu fără pierderi şi nici instantaneu, dar, probabil, mult mai repede decât ar vrea unii creatori de panică să credem. Şi acest lucru s-a şi întâmplat în această criză mondială. Adevăratele procese de producţie, cele cu cerere pe piaţă au continuat nestingherite, iar pentru afacerile cu adevărat profitabile s-a oferit credit, atât cât a fost de oferit, la un preţ realist de mare.

Mises sau Rothbard au tot repetat că manifestarea crizei este un semn de însănătoşire, în care mulţi dintre perdanţi sunt cei înavuţiţi pe nedrept sau fără justificare economică în perioada anterioară.

„Opinia publică judecă total greşit fazele ciclului economic. “Explozia” artificială nu înseamnă prosperitate, afacerile bune fiind doar aparenţă înşelătoare. Pradă iluziilor, oamenii sunt induşi în eroare; se acumulează malinvestiţii şi se consumă câştiguri aparente dar ireale, ceea ce revine, practic, la consumarea capitalului real. Depresiunea este procesul necesar de reajustare structurală a activităţilor productive la configuraţia reală a datelor pieţei, i.e., la oferta de bunuri de capital şi la evaluările publicului. Aceasta înseamnă că depresiunea este primul pas pe calea întoarcerii la normalitate, începutul însănătoşirii şi fundamentul prosperităţii reale, întemeiate pe producţia efectivă de bunuri şi nu pe nisipurile mişcătoare ale expansiunii creditelor.”

Deflaţia nu este decât o scădere a preţurilor din care unii pierd, dar din care cei săraci au de câştigat, pentru că veniturile lor reale cresc astfel. Scăderea preţurilor caselor a însemnat că unii au pierdut profituri imobiliare, dar că alţii au putut cumpăra o casă pe care cu un an înainte nu şi-ar fi putut-o permite.

Să nu uităm că în prezent lumea a-ntâia este un tip de aranjament politic în care piaţa liberă este asemenea unui cal de povară ce duce o greutate, statul, cât el de grea, ba chiar mai grea. Acest încercat corp de antreprenori angrenaţi într-un permanent efort de coordonare pentru a-şi susţine afacerile lor şi a da statului mai bine de jumătate din ce produc nu ar avea prea mult de suferit dacă statul, printr-o catastrofă economică, ar face implozie.

Nu este distrugerea creatoare vocaţia antreprenorului de piaţă liberă? Tot ce ar înceta să mai consume statul muribund ar fi redirecţionat spre mai buna servire a societăţii libere. Poate că nici chiar un colaps monetar nu ar fi atât de grav, dacă ar lăsa în urma sa o stare de libertate. S-a putut vedea în aceşti ultimi ani cum firmele private au ştiut să facă faţă blocajului financiar prin negocieri şi reeşalonări de datorii, iar dispariţia unei monede precum dolarul ar fi putut fi uşor depăşită prin apelarea la o monedă de hârtie a unui stat concurent, precum euro, sau chiar prin reintrarea în uz monetar a argintului şi aurului.

Statul în schimb, a fost datornicul nemilostiv care a preferat să falimenteze pe cei incapabili să-şi plătească taxele. Dar chiar şi între producătorii şi furnizorii de servicii aparent privaţi trebuie făcută o deosebire. Cei de la Goldman Sachs, de exemplu, degeaba se laudă cu eficienţa lor. Sunt aproape ca un departament financiar anexat guvernului federal american (dacă privim la fluxul de resurse umane) şi nu ar fi trecut nici pe departe atât de neşifonaţi prin criză, ci ar fi luat, poate, calea unor Lehman Brothers sau Bear Stearns dacă nu ar fi fost banii Fed-ului şi relaţiile politice.

Pe de altă parte, un sistem bancar distrus ar fi lăsat loc unor bancheri vizionari, „genul libertarian”, precum Andrew Beal, care a ştiut să joace table cu angajaţii atunci când alţii făceau achiziţii stupid de scumpe şi să ajungă cu un munte de lichidităţi în plină criză, fără a se sinchisi de ajutoarele de la stat, atunci când concurenţa vinde la preţ de rebut sau falimentează. Oameni ca el sunt cei care duc greul bunăstării noastre în spate prin alocarea judicioasă a resurselor, nu politicienii ridicoli şi clienţii lor.

De altfel, cazul lui Andrew Beal este şi o ilustrare a iritării pe care o provoacă un secesionist cu capul pe umeri tumei de agenţii de rating, inspectori financiari şi alţi „experţi ai investiţiilor” aflaţi în plină isterie a boom-ului. Persecuţia sistemului de stat este răsplata curajului şi clarviziunii realiste.

Aşa cum amintea Marius Spiridon, dificultatea unei crize nu stă în falimentele şi discoordonările iniţiale, ci în aşa-numita „depresiune secundară”, în dezastrele create de politicile economice încropite de cei care nu vor să rateze ocazia crizei pentru a mai adăuga la stat în detrimentul societăţii. Şi astfel, crizele şi depresiunile sunt „calmate” prin măsuri care seamănă o nouă criză, mai mare. Dar, din criză în criză, cei ce râd la urmă sunt antreprenorii cu adevărat productivi.

Hoover şi Roosevelt au secătuit America prin valuri peste valuri de reglementări, subvenţii, taxe, abuzuri monetare şi bugete dezechilibrate, aducând-o într-o stare fascistiodă asemănătoare regimurilor german sau italian contemporane şi provocând o incredibilă „depresiune în depresiune”. Secretarul Trezoreriei lui Roosevelt, Henry Morgenthau, încercând printr-un discurs din 1937, în cei mai negri ani ai Marii Depresiuni şi ca ultim resort, să curteze comunitatea oamenilor de afaceri pentru a obţine încrederea într-un viitor buget echilibrat şi sporirea investiţiilor private, a avut surpriza că i se râde în faţă, în hohote. Se adresa Clubului Academy of Political Science în New York.

Dacă salturile spre fascialism pe care le-a făcut SUA din toamna lui 2008 până în prezent nu pot fi cuprinse aici într-o privire istorică de ansamblu, măcar un episod recent este de o asemănare izbitoare cu cel relatat mai sus. Secretarul actual al Trezoreriei, Timothy Geithner, a căutat vara aceasta să asigure sprijinul, încrederea şi solidaritatea investitorilor cărora America de azi le este datoare vândută şi fără a căror continuă indulgenţă financiară nu poate supravieţui. Şi ei, ca într-o piesă de teatru cu acelaşi regizor dar cu actori diferiţi, jucată undeva mult mai la est de New York, au râs în hohote.

„China is the biggest foreign owner of U.S. Treasury bonds. U.S. data shows that it held $768 billion in Treasuries as of March, but some analysts believe China’s total U.S. dollar-denominated investments could be twice as high.

“Chinese assets are very safe,” Geithner said in response to a question after a speech at Peking University, where he studied Chinese as a student in the 1980s.

His answer drew loud laughter from his student audience, reflecting scepticism in China…”

De fapt afirmaţia lui Timmy de la începutul articolului trebuie pusă în cap: dacă nu erau banii şi taxele şi relgementările de la guvern, dacă era lăsată criza să se desfăşoare natural, actualul sistem de guvernământ american înceta deja să mai existe. Iar acest lucru ar fi, pe termen lung, spre binele tuturor, chiar şi al unora precum Geithner.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)