Recenzie: Teoria austriacă postmisesiană a monopolului: Murray Newton Rothbard

Andreas Stamate · 19 noiembrie 2009

Apărut iniţial în Revista Oeconomica, nr.1, an 2009

[Rothbard, Murray N. 2004. Man, Economy and State. The Scholar’s edition. Auburn, Alabama: The Mises Institute. Second edition. Capitolul X – “Monopoly and competition”]

De la suveranitatea consumatorului – clişeu al literaturii economice – la preţul de monopol – fabulă a literaturii economice

Pentru Rothbard[1], argumentaţia privind problematica monopolului şi a competiţiei pare cât se poate de simplă şi convingătoare. Cel puţin aşa ar trebui să se înfăţişeze în conştiinţa oricărui economist ce preţuieşte adevărul, lectura capitolului X din tratatul său Man, Economy and State[2], intitulat “Monopoly and competition”.

Parcurgerea primei părţi din “Monopoly and competition”, creează sentimentul de lectură a unei prefeţe, şi nicidecum o incursiune în textul propriu zis. Spun asta pentru că autorul simte nevoia de a face o iniţiere în problematica monopolului şi a competiţiei, pentru a imprima în conştiinţa cititorului premisele cu care intenţionează să-şi construiască argumentaţia. “Consumers’ sovereignty” sau suveranitatea consumatorului are în opinia lui Rothbard câteva implicaţii vizibile în teoretizarea monopolului şi a preţului de monopol. Însă mai întâi, ni se oferă o scurtă lămurire privind etimologia acestei sintagme, de unde înţelegem că utilizarea formulei suveranitatea consumatorului este de cele mai multe ori nepotrivită. Dar de ce nepotrivită? Pe de o parte, pentru că induce a priori un soi de dependenţă a producătorului de consumator, deşi primul poate oricând renunţa la bunurile celui de-al doilea, recte banii. Pe de altă parte, pentru că este strămutat un termen care dăinuie cu succes într-un singur spectru disciplinar, acela al politicii:

The term “consumers’ sovereignty” is a typical example of the abuse, in economics, of a term (“sovereignty”) appropriate only to the political realm and is thus an illustration of the dangers of the application of metaphors taken from other disciplines. “Sovereignty” is the quality of ultimate political power; it is the power resting on the use of violence” (Rothbard 2004, 630)[3].

În plus, Rothbard propune înlocuirea termenului consumator cu individ[4]. Cu alte cuvinte, cel mult putem vorbi despre o suveranitate a individului, cu precizarea că aceasta se manifestă nu asupra unor terţi, ci asupra propriei persoane şi proprietăţi.

Urmează expunerea premiselor amintite mai sus. Rothbard îl aminteşte aici pe profesorul William H. Hutt, ca fondator al conceptului suveranitate a consumatorului (Rothbard 2004, 631)[5]. Teza lui Hutt este că orice producător care priveşte mijloacele ca un scop în sine, atunci el consumă, este un consumator. Această teză ajută la distincţia fundamentală, pe care şi Rothbard o face în tratatul său, anume că individul îşi stabileşte în primul rând scopurile (consumul) pe scara sa de preferinţe şi, în al doilea rând, mijloacele (producţia). Astfel, stabilirea mijloacelor este o activitate secundară a individului, de aceea, întotdeauna consumul va determina producţia, şi nu invers.

Utilizând principiul suveranităţii, Rothbard ajunge pe finalul capitolului la problema esenţială, tratată exhaustiv în cele peste o sută de pagini pe care le alocă problematicii monopolului şi a competiţiei. Defineşte preţul de monopol, ca fiind acel preţ ridicat (determinantul unor profituri mai mari) obţinut de un producător în urma unei reduceri a cantităţii de bunuri livrate pe piaţă. În opinia lui Rothbard, această decizie poate surveni în două situaţii:

a) fie producătorul constată o eroare antreprenorială recentă şi, ca o consecinţă, apar modificări în scara sa de preferinţe, respectiv, reduce cantitatea livrată;

b) Producătorul este conştient că bunurile comercializate au o cerere inelastică, deci poate profita de acest avantaj reducând cantitatea şi mărind preţul.

Sigur că preţul de piaţă majorat în urma reducerii cantităţii livrate poate crea nelinişte în rândul consumatorilor, şi, de ce nu, poate şi printre teoreticienii mainstream. Ţinând însă cont de faptul că, prin reducerea cantităţii livrate (independent de motivul ce se află în spatele deciziei), producătorul nu face nici mai mult nici mai puţin decât să-şi exercite dreptul de proprietate, ce am putea în mod raţional, să-i imputăm acestuia? Neliniştea de care vorbeam, pare că se simte de cele mai multe ori printre mainstream-eri, altminteri, neliniştea consumatorului, clientului, ar trebui să transpară în vreun fel la nivelul percepţiei publice.

Dacă nimic nu transpare, înseamnă că avem un consumator liniştit, care primeşte noul preţ ca un efect firesc al modificării structurii elementelor ce compun piaţa. Cât timp consumatorul nu protestează, de ce ar face-o altcineva în locul lui? Nu el este cumpărătorul produsului cu preţ de monopol? Nu el ar trebui să-şi pună problema preţului de monopol?

If the consumer were really angry at this “ monopolistic action”, they could easily make their demand curves elastic by boycotting the producer and/or by increasing their demands at the “competitive” production level. The fact that they do not do so signifies their satisfaction with the existing state of affairs and demonstrates that they, as well as the producer, benefit from the resulting voluntary exchanges”.

Pe de altă parte, problema s-ar putea pune şi cu puţină doză de ironie. Orice consumator îşi doreşte un preţ mic, cu cât este mai mic cu atât este mai mulţumit. Tragem de aici concluzia, spune Rothbard, că preţul ideal, pentru toate bunurile este 0 (zero), şi că în acest mod producătorii ar da dovadă de responsabilitate socială? Sigur că acesta este un ideal utopic al consumatorilor, însă la fel de utopic este şi idealul producătorilor de a obţine preţuri maxime posibile.

In their role as consumers, men would always like lower prices for their purchases; in their capacity as producers, men always like higher prices for their wares. If Nature had originally provided a material Utopia, then all exchangeable goods would be free for the taking, and there would be no need for any labor to earn a money return. This Utopia would also be “preferred”, but it too is a purely imaginary condition. Man must necessarily work within a given real environment of inherited land and durable capital.” (Rothbard 2004, 634).

Contribuţii fundamentale la teoria monopolului

Printre nenumărate şi importante contribuţii ale lui Rothbard la teoria monopolului ce vor fi enumerate mai târziu, două dintre acestea se cuvine a fi enunţate de la bun început, datorită simplităţii argumentaţiei autorului, însă în mod deosebit ca urmare a forţei lor explicative. Deşi conţinutul părţii a X-a din “Man, Economy and State” este unul cât se poate de variat, tratând în detaliu probleme de la preţul şi profitul monopolistic până la patente şi copyright-uri, se poate cu uşurinţă trage concluzia că discuţia privind monopolul la Rothbard este concentrată în jurul a doi poli, aceştia reprezentând înseşi contribuţiile fundamentale austriece la teoria monopolului.

Se distinge între monopolul inofensiv şi imposibilitatea de a observa sau cunoaşte diferenţa dintre preţul competitiv şi aşa-numitul preţ de monopol (pe piaţa liberă) şi, monopolul rezultat ca urmare a intervenţiei guvernamentale. Monopolul inofensiv[6] sau orice tip de business care, potrivit neoclasicilor, poate creşte preţul bunului printr-o reducere a cantităţii livrate pe piaţă[7]. Am văzut însă că acest tip de acţiune antreprenorială nu constituie un pericol pentru consumator. El poate fi rezultatul unei corecţii antreprenoriale sau pur şi simplu, utilizarea după bunul plac a proprietăţii private de către producător.

Problemele apar abia atunci când consumatorul este afectat de preţul ridicat al bunului, el având în acelaşi timp mai puţine opţiuni de substituţie a bunului ca urmare a cererii inelastice. Chiar şi aşa, deşi poate părea cinic, piaţa liberă garantează nu numai dreptul de a găsi cel mai bun produs la cel mai bun preţ, ci şi dreptul de a muri de foame în caz de neadaptare (Rothbard 2004, 654). Iar aici nu trebuie confundată libertatea cu abundenţa.

The false confusion of freedom with abundance rests on a failure o distinguish between the conditions given by nature and man-made actions to transform nature. In a state of raw nature, there is no abundance; in fact, there are few, if any, goods at all. Crusoe is absolutely free, and yet on the point of starvation.” (Rothbard 2004, 654).

Soluţia boicotului poate fi una viabilă, aşa cum spune şi Rothbard. Însă atitudinea de acceptare pasivă a unui preţ ridicat al bunului, fără împotriviri din partea consumatorului, dovedeşte faptul că nu există nemulţumire în rândul acestora, şi că în măsura în care schimbul se produce, preţul de schimb la momentul producerii tranzacţiei este cel mai bun preţ posibil, este preţul pieţei.

În altă ordine de idei, Rothbard atrage atenţia asupra problemei distincţiei dintre preţul competitiv şi preţul de monopol. Nu cumva, preţul ridicat al bunului reprezintă de fapt preţul competitiv la care se vinde acesta? Sau poate noul preţ este de fapt un salt, de la un nivel subcompetitiv la unul competitiv? Dacă da, atunci ne aflăm în imposibilitatea de a defini preţul de monopol. Mai mult, Rothbard susţine că nici măcar preţul competitiv sau subcompetitiv nu poate fi identificat pe o piaţă liberă. Este un demers dificil pentru antreprenor, dar mai cu seamă pentru un economist. Nu există un preţ competitiv sau subcompetitiv, ci doar un preţ al pieţei.

In the market, there is no discernible, identifiable competitive price, and therefore there is no way of distinguishing, even conceptually, any given price as a monopoly price”. The alleged competitive price”, can be identified neither by the producer himself nor by the disinterested observer.” (Rothbard 2004, 688).

Iar concluzia lui Rothbard este transpusă în ideea că, dacă nu putem identifica sau defini preţul de monopol, atunci este inutil să discutăm despre monopol per se.

În discuţie este cuprinsă şi problema cartelurilor. Cartelul, în perspectiva mainstream este o asociere conspirativă între mai multe firme, cu scopul de a controla preţul unui bun pe piaţă şi a-l mări, profitând de poziţia dominantă pe care o deţine. Contrar, Rothbard este de părere că, nu există nicio diferenţă de fond între o singură firmă şi un cartel.

Individual producers agree to pool their assets into a common lot, this single central organization to make the decisions on production and price policies for all the owners and then to allocate the monetary gain among them (…) In both cases (single corporation and cartel) the pooling, lines of authority, and allocation of monetary gain take place according to rules agreed upon by all from the beginning. There is therefore no essential difference between a cartel and an ordinary corporation or partnership.” (Rothbard 2004, 643).

Critica lui Rothbard la viziunea mainstream asupra cartelurilor merge pe patru direcţii principale:

1) reducerea cantităţii produse şi obţinerea unui preţ mai ridicat (unde aplică acelaşi raţionament ca şi în cazul monopolului sau preţului de monopol);

2) un cartel poate fi în acelaşi timp un pas către o viitoare fuziune (cu diferenţa că fuziunile nu sunt considerate conspirative);

3) un cartel sau o înţelegere de tip conspirativ între mai multe firme nu este o situaţie durabilă din punct de vedere economic (posibilitatea unei fuziuni şi păstrarea independenţei antreprenoriale a membrilor cartelului sunt factori de instabilitate, cu riscul de dezintegrare a acestuia[8]) şi, nu în ultimul rând;

4) imposibilitatea ştiinţifică de a cunoaşte mărimea optimă a unei firme pe o piaţă liberă (Rothbard replică elegant că, având în vedere această imposibilitate, situaţia existentă la momentul t pe o piaţă liberă va tinde să fie întotdeauna cea mai dorită, cea mai bună situaţie pentru satisfacerea cererii în acel moment (Rothbard 2004, 645)).

Cât priveşte a doua contribuţie fundamentală de esenţă austriacă la teoria monopolului, aceasta îşi face simţită prezenţa în cea de-a doua parte a capitolului dedicat monopolului şi competiţiei, parte în care autorul pune în discuţie trei definiţii[9] ale monopolului. Relevantă pentru expunerea de faţă este a doua definiţie: monopolul este acordarea unui privilegiu special de către stat, garantând unui individ sau grup de indivizi o anumită sferă a producţiei. Rothbard întăreşte ideea, citând o definiţie mai veche a monopolului care din punctul său de vedere reprezintă definiţia originală, şi, în acelaşi timp, responsabilă pentru conotaţiile sinistre ale conceptului de monopol în conştiinţa publică. Definiţia este dată de un emerit jurist al secolului al XVII-lea, Lord Coke:

A monopoly is an institution or allowance by the king, by his grant, commission, or otherwise...to any person or persons, bodies politic or corporate, for the sale buying, selling, making, working, or using of anything, whereby any person or persons, bodies politic or corporate, are sought to be restrained of any freedom or liberty that they had before, or hindered in their lawful trade”.

Însă, momentul care clarifică de ce anume doar statul poate susţine în mod consecvent un monopol coincide cu o altă definiţie, dată de unul dintre primii economişti americani, Francis Wayland:

A monopoly is an exclusive right granted to a man, or to a monopoly of men, to employ their labor or capital in some particular manner”.

În opinia autorului austriac, un astfel de drept exclusiv nu poate exista pe o piaţă liberă, nereglementată de stat. Pe piaţa liberă, drepturile sunt atribuite celor care reuşesc să valorifice resursele de care dispun în mod profitabil, şi datorită faptului că este liberă, înseamnă că în interiorul ei pot coexista mai multe firme. Iată de ce ideea neoclasică de monopol pe piaţa liberă este pură ficţiune. Şi, concluzia rothbardiană:

In the free economy,then, according to this definition (cea a lui Wayland - n.r.), there can be no monopoly problem” (Rothbard 2004, 668-670).

Este important de precizat că austriecii conced din punct de vedere conceptual ideea de monopol, însă ridică prin vocea lui Rothbard problema identificării acestuia pe o piaţă liberă. Formarea monopolului nu este deci conceptual imposibilă, însă trebuie demonstrată prin definirea preţului de monopol. Dacă acesta nu poate fi definit (caz de imposibilitate conceptuala), şi identificat pe piaţă (imposibilitate practică, operaţională), discuţia pe monopol este una neproductivă. Iar esenţa problemei rezidă în faptul că imposibilitatea de a distinge între preţul de monopol si cel competitiv nu este doar una practică, ci şi conceptuală.

Alte contribuţii

Monopol locativ, monopol natural şi alte fabule mainstream

În discuţie sunt aduse şi cazurile monopolului locativ şi a celui natural. Consecvent, Rothbard explică cele două concepte tot prin prisma contribuţiei sale fundamentale la teoria monopolului, şi anume imposibilitatea de a distinge riguros între preţul de monopol şi preţul competitiv. Bunăoară, avem două firme (A şi B) specializate în produsul X, însă aflate la depărtare geografică una de cealaltă. B nu poate concura cu A, datorită costurilor mari de transport pe care le presupune tranzacţia. Totuşi, ipoteza implicării firmei B pe piaţa de desfacere a produsului X, ar presupune un preţ de trei ori mai mare în comparaţie cu preţul oferit de firma A. Aceasta va profita de ocazie şi îşi va ridica preţul de trei ori. Iată cazul monopolului locativ. O iluzie, sugerează Rothbard. Iar răspunsul este conturat în jurul a două idei. Pe de o parte, locaţia este un factor de producţie per se, deci de ce ar fi responsabilă firma A pentru distanţa prea mare la care se află B[10]?, iar pe de altă parte, se poate oare nega, o situaţie de altfel extrem de plauzibilă, motivaţia firmei A de creştere intempestivă a preţului având ca fundament constatarea unei cereri inelastice pentru produsul X?

Păstrând linia retorică, nu ar trebui oare să considerăm monopol locativ şi o firmă, unică pe un perimetru ales aleatoriu, care îşi comercializează produsul la un preţ mai ridicat decât o altă firmă aflată într-un perimetru vecin? Prin reductio ad absurdum, n-am putea spune chiar că firma X deţine monopol locativ şi un preţ de monopol pe produsul a, comercializat în cei, să spunem zece metri pătraţi pe care îi are la dispoziţie? Nu vorbim de aceeaşi situaţie, de acelaşi monopol locativ?

Let us, however, be generous to the location-monopoly theorists and grant that, in a sense (definition 1) this monopoly is enjoyed by all individual sellers of any good or service. This is due to the eternal law of human action, and indeed of all matter, that only one thing can be in one place at one time” (Rothbard 2004, 669).

Şi că, consumatorii pot evalua diferit două bunuri identice. Iată de fapt răspunsul la întrebările de mai sus. Preţul unui bun X este mai mare în cazul firmei A, decât în cazul firmei B, pentru că, spune Rothbard, consumatorii de X, au evaluat diferit cele două bunuri. În problema de faţă, logica austriacă ne spune că două bunuri identice ca şi conţinut, cu preţuri distincte, sunt două bunuri diferite prin natura utilităţii lor. Ele furnizează utilităţi diferite pentru consumatori, şi astfel, au preţuri diferite.

If a malted milk consumed at a luncheonette is the same good in the minds of consumers as the malted at a fashionable restaurant, then the price of the malted will be the same in both places…the consumer buys not only the physical good, but all attributes of a thing, including its name, the wrappings, and the atmosphere in which it is consumed. If most of the consumers differentiate sufficiently between food consumed in the restaurant and food consumed at the luncheonette, so that a higher price can be charged in one case than in the other, then the food is a different good in each case. A malted consumed in the restaurant becomes, for a significant body of consumers, a different good from a malted consumed in the luncheonette” (Rothbard 2004, 700).

Aşa cum aminteam mai sus, Rothbard se apleacă şi asupra unui alt concept, des întâlnit în literatura mainstream, cel al monopolului natural. O situaţie în care am spune că, parafrazând mainstream-erii, doar o singură firmă poate furniza bunul sau serviciul X[11]. Dar nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul lui Rafael Nadal, care oferă un spectacol de tenis unic în toate turneele sale? Sau al celor de Rolling Stones? Sau a unui artist foto celebru? Care sunt criteriile în funcţie de care punem eticheta de monopol sau monopolist (natural)? Din ce surse ştim de existenţa unui monopol natural şi a unui preţ în consecinţă?

Sigur că, până la primirea unui răspuns cuprinzător şi peren din partea mainstream-ului, pe o piaţă liberă, statement-ul ce incriminează cu indignare firma unică, în poziţie de monopol natural, este cât se poate de discutabil. Nu numai că principiul pieţei libere garantează dreptul de participare nelimitată la profit şi că este practic imposibil să deţii controlul asupra întregii cunoaşteri tehnologice specifice domeniului în care activezi ca antreprenor (de unde deductiv este evident că restul cunoaşterii în mod necesar ar trebui să aparţină altcuiva), dar chiar şi în măsura în care s-ar imputa existenţa unui monopol, Rothbard conchide că în absenţa preţului asociat acestuia, în speţă preţul de monopol, termenul de “monopoly” nu reprezintă decât o “meaningless appellation”. Şi, aşa cum am văzut în interpretarea austriacă, diferenţa dintre preţul de monopol şi preţul competitiv nu se poate realiza.

Sindicatele şi preţul monopolistic al muncii

Textul lui Rothbard ne prezintă şi unele asumpţii ale unor economişti privind interpretarea salariului ridicat pe care sindicatele îl obţin în urma negocierilor (care de cele mai multe ori sunt violente) ce semnalează faptul că acest salariu este un preţ de monopol pe muncă. Rothbard contestă acest lucru, argumentând că munca are o caracteristică unică într-o societate liberă, aceea de a nu putea fi monopolizată. Ea aparţine fiecărui individ în parte, neputând fi înstrăinată decât cu acordul acestuia. Mai mult,

Since it is always the individual laborer who works, and since efficiency in organization comes from management hired for the task, forming unions never improves the productivity of an individual’s work” (Rothbard 2004, 705).

În acelaşi timp Rothbard propune şi aici o înlocuire, a preţului de monopol pe muncă cu un preţ restrictiv al muncii. Spune restrictiv deoarece nivelul preţului negociat şi obţinut de sindicat va creşte costurile de producţie ale firmei (ca urmare a imposibilităţii de plată a tuturor angajaţilor, la noul preţ al muncii) şi va duce la disponibilizări, adică pierderea locurilor de muncă. Exceptând solicitarea privind salariul minim, printre pretenţiile sindicaliste se mai găsesc şi cele privind reguli de muncă proprii, create de sindicat, care discreditează managementul, unicul responsabil de regulile de muncă. Regulile “proprii” vor tinde să scadă productivitatea marginală a tuturor sindicaliştilor, şi în consecinţă scăderea valorii produsului marginal al muncii:

The lowering of marginal value-product schedules has a twofold result: (1) it itself establishes a restrictionist wage scale with its various consequences, for the marginal value product has fallen while the union insists that the wage rate remain the same; (2) consumers lose by a general lowering of productivity and living standards” (Rothbard 2004, 714).

În acelaşi timp, este important de observat că sindicatul de stat, atunci când obţine creştere salarială aceasta se va realiza în detrimentul altor industrii şi, desigur, crucial, în dauna contribuabilului, căruia nu i se explică în funcţie de ce criterii se acordă majorări salariale într-un domeniu şi în altul nu. De ce sau cum evaluăm importanţa industriilor? De ce azi este mai importantă siderurgia decât ieri, sau decât producţia de creioane?

De asemenea, Rothbard consideră că existenţa sindicatelor este perfect compatibilă cu o piaţă liberă. Şi pe o piaţă liberă sindicatele pot obţine un preţ restrictiv al muncii. Atunci când sindicatul voluntar pe piaţa liberă solicită un salariu mai mare decât cel existent. Însă, potrivit lui Rothbard, dacă acest salariu mai mare vine cu o cerere de muncă mai mică atunci angajaţii sindicalişti acceptă practic şomajul. Ei pun un preţ mai mare pe sindicat, chiar în dauna propriei prosperităţi. Situaţia este una puţin plauzibilă, însă posibilă pe o piaţă liberă.

Mitul concurenţei imperfecte

Rothbard mai consemnează critic şi problematica competiţiei imperfecte. Există o astfel de competiţie pe piaţă? Dacă privim atent piaţa nu prea putem trage concluzii relevante despre competiţia existentă, ştiinţa empiristă nu ne ajută prea mult, iar praxeologia[12] ne învaţă că pe piaţa liberă există un tip similar de competiţie, adică tot liberă. După Rothbard, termenul de competiţie imperfectă este o ambiţie a teoreticienilor în cauză, de a redenumi ceea ce în mod evident nu poate fi redenumit. Ea se numeşte competiţie sau competiţie liberă. La centrul acestei teorii stă, după cum ne spune şi Rothbard, asumpţia că idealul competiţiei imperfecte ar fi competiţia pură. Să vedem însă cum trebuie privit acest ideal.

El presupune că cererea de bunuri pentru fiecare firmă este perfect elastică şi, în acest fel, firma nu are control asupra preţului. Rothbard contestă această supoziţie, fiind de părere că o firmă are control direct asupra preţului şi că cererea nu poate fi perfect elastică, exemplul cel mai elocvent fiind acela în care firma creşte cantitatea oferită iar preţul scade. Sigur că, ne putem imagina o situaţie care se poate apropia de o cerere aproape perfect elastică, însă ea nu este niciodată perfect elastică, de unde deducem că întreg conceptul competiţiei pure este unul falimentar.

In an industry of small wheat farms (the implicit model for “pure competition”), each small farm contributes a part of the total supply, and there can be no total without a contribution from each farm. Therefore, each farm has a perceptible, even if very small, influence. No perfectly elastic demand curve can, then, be postulated even in such a case. The error in believing in “perfect elasticity” stems from the use of such mathematical concepts as “second order of smalls”, by which infinite negligibility of steps can be assumed. But economics analyzes real human action, and such real action must always be concerned with discrete, perceptible steps, and never with “infinitely small” steps” (Rothbard 2004, 720-721).

Patentele şi copyright-urile pe o piaţă liberă

O contribuţie austriacă importantă găsim şi în teoretizarea de către Rothbard a problematicii referitoare la mijloacele care protejează drepturile de proprietate intelectuală. Discuţia surprinde întreg spectrul a două dintre aceste mijloace de protecţie, patentele şi copyright-urile[13], iar ambiţia autorului este de a face o diferenţă între modul de impunere legală a celor două. În opinia lui Rothbard, copyright-ul protejează dreptul de proprietate intelectuală asupra unei creaţii. În contractul dintre vânzător şi cumpărător, primul nu îşi vinde proprietatea pe de-a întregul, iar al doilea cumpără pe lângă dreptul de a deţine creaţia, şi obligaţia, foarte importantă, de a nu reproduce spre vânzare, proprietatea. Totuşi, fiind puţin probabil, dar nu imposibil, pot apărea situaţii în care o creaţie identică se lansează pe piaţă, caz în care legal enforcement-ul funcţionează în favoarea pieţei, în sensul că persoana proprietar de drept a creaţiei poate (cu sens propriu), şi va trebui să dovedească culpa aşa zisului plagiator. Însă Rothbard concluzionează că

if the defendant independently arrives at the same creation, the plaintiff has no copyright privilege that could prevent the defendant from using and selling his product” (Rothbard 2004, 746).

Deci o creaţie identică trebuie dovedită şi, implicit, copyright-ul permite prejudiciatului o astfel de acţiune ex post, dar în situaţia în care dovada lipseşte, posesorul creaţiei “identice” are drepturi depline.

Însă subiectul patentelor este unul mai sensibil. Patentul protejează dreptul asupra invenţiei, dar el mai protejează şi dreptul primului inventator. Dacă în cazul copyright-urilor este puţin probabil să ne întâlnim cu situaţia de creaţie identică, nu acelaşi lucru putem spune despre patente. Aşa cum spune şi Rothbard, patentele sunt mai degrabă descoperiri ale legii naturale decât creaţii individuale în mod absolut. De aceea, există o probabilitate mai mare de creaţii identice în cazul patentelor.

Cu toate acestea, legal enforcementul pe patente merge dincolo de cel pe copyright şi, interzice dreptul unei persoane de a-şi folosi invenţia, identică cu o alta patentată deja. De aici, diferenţa legală dintre copyright şi patent: primul dă dreptul la un proces în care culpa trebuie demonstrată, al doilea dă dreptul unei singure persoane să utilizeze o invenţie[14]. Iată de altfel şi legătura cu monopolul. Pentru că impunerea unei singure invenţii este atributul statului, prin patentarea acesteia, patentatorul este unicul posesor al dreptului de utilizare nelimitată a invenţiei. Nu este acesta un privilegiu acordat patentatorului?

The patent is incompatible with the free market precisely to the extent that it goes beyond the copyright. The man who has not bought a machine and who arrives at the same invention independently, will, on the free market, be perfectly able to use and sell his invention. Patents prevent a man from using his invention, either explicitly or implicitly, from the first inventor. Patents, therefore, are grants of exclusive monopoly privilege by the State and are invasive of property rights on the market” (Rothbard 2004, 748).

Cu alte cuvinte, patentul pare să nu protejeze drepturile de proprietate, ci, din contră, le încalcă legal[15]. Instituţionalizarea acestui proces de patentare, cu drepturi exclusive conferite primului inventator pune în pericol, în mod legal, drepturile celorlalţi posibili inventatori, deoarece am văzut că posibilitatea unei invenţii identice este mai mare spre deosebire de cazul copyright-ului. Şi, cum dreptul suprem de utilizare a invenţiei este acordat de stat unei singure persoane, spune Rothbard, acesta seamănă cu un veritabil monopol; nu departe este şi formarea unui preţ de monopol pe utilizarea invenţiei de către alte persoane, nu? Pe scurt, teoreticienii adepţi ai legii patentului, trebuie să răspundă la întrebarea ce în mod firesc oponenţii lor şi-o pun: Cine şi prin ce criteriu poate spune cu certitudine că pe o piaţă liberă, o invenţie identică cu o alta este un fapt imposibil? În absenţa unui răspuns motivat şi coerent cu propria viziune (aşteptat de la susţinătorii patentării) este greu de conceput intenţia inofensivă de protecţie a invenţiilor, cel puţin câtă vreme acelaşi iniţiator al enforcementului se prezintă şi ca protector al drepturilor de proprietate.

Un epilog austriac

Am încercat pe foile de mai sus să scap o culoare puţin mai diferită de celelalte folosite îndelung. O recenzie de culoare diferită, dar care este în rândul celorlalte culori. O recenzie vieneză i-aş putea spune. Şcoala austriacă ia în braţe, prin Murray N. Rothbard, subiectul monopolului şi al competiţiei, cu acelaşi interes manifestat în general faţă de body-ul ştiinţei economice. Foloseşte aceeaşi judecată apriorică, corp al ştiinţei praxeologice de factură misesiană. Suveranitatea consumatorului este un concept foarte uzitat, dar prea puţin corect. Consumatorul este şi producător în acelaşi timp. Deci nu e nepotrivit dacă utilizăm şi suveranitatea producătorului.

Presupus a avea forţa necesară obţinerii unui preţ de monopol pe piaţă, am putut observa din expunerea de mai sus, că, producătorul, pe o piaţă liberă, în mod necesar el va fi nevoit să coexiste cu altcineva. Alt sau alţi producători. Bunăoară, preţul de monopol se distinge în raport cu ce? Rothbard ne sfătuieşte că identificarea preţului de monopol este unica soluţie care dă formă problemei monopolului. Şi, cum între un preţ de monopol (bănuit) şi un preţ competitiv sau subcompetitiv nu se pot găsi diferenţe, monopolul rămâne un concept suspendat în ştiinţa economică. Mai mult, cine poate defini (realist) preţul competitiv sau subcompetitiv? Mai multe erori cauzează pierderi majore unui antreprenor, acesta fiind nevoit să-şi restrângă producţia, şi să ridice preţul. Aceasta e una din formele prin care Rothbard sugerează să privim “monopolul” pe piaţa liberă.

O definiţie vine însă în sprijinul cititorului pentru a se lămuri de posibilităţile extrem de restrânse de existenţă a monopolului. Unica situaţie în care conceptul de monopol are valoare ştiinţifică este atunci când un privilegiu special este acordat de stat anumitor indivizi sau grupuri de indivizi cu scopul de a exploata diverse resurse. În rest, monopolul este inofensiv sau pericolul invocat este unul fals. Aşa cum am văzut, acestea ar fi contribuţiile fundamentale ale lui Rothbard, ca teoretician al monopolului. Însă lectura integrală a textului rothbardian pe monopol şi competiţie oferă şansa individului şi, economistului în mod special, de a se familiariza şi cu alte probleme, interpretate în stil austriac.

Reamintesc problema monopolului locativ (deţinerea unei locaţii în care produc mă face automat un monopolist) sau monopolul natural (o falsă problema izvorâtă din sentimentul etatic de oroare şi neîncredere în capacitatea unui antreprenor privat de a administra o industrie, ce în aceeaşi concepţie etatistă este de “utilitate publică”; repet, utilitate publică în raport cu ce?) sau distincţia lui Rothbard în discuţia despre sindicate şi muncă şi, după cum am văzut în mainstream – necunoscuta ei caracteristică de a nu putea fi monopolizată (altminteri am putea monopoliza si free willI-ul, nu?).

Nu de mai puţin interes sunt chestiunile legate de competiţia imperfectă, un concept paralel cu cel al competiţiei libere sau de ce anume un patent încalcă conştiincios dreptul de proprietate, şi un copyright nu. Se pun probleme importante. Rothbard nu face rabat de la niciun fel de modalitate care poate spori în mod clar contribuţia şcolii austriece la teoria monopolului şi a competiţiei. A manifesta în general interes faţă de acest tip de probleme şi, faţă de interpretarea lor austriacă cred că este ipso facto un demers firesc caracteristic oricărui economist pasionat.

Bibliografie

Hutt, William Harold. 1940. The Concept of Consumers’ Sovereignty. Economic Journal: martie.

Rothbard, Murray N. 1998. The Ethics of Liberty. New York: New York University Press.

Rothbard, Murray N. 2004. Man, Economy and State. The Scholar’s edition. Auburn, Alabama: The Mises Institute. Second edition.

Mises, Ludwig von. 1998. Human Action. The Scholar's Edition. Auburn, Alabama: The Mises Institute.



[1] Murray Newton Rothbard (1926-1995): economist de factură austriacă, teoretician al doctrinei libertariene şi unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai curentului anarho-capitalist. La înclinaţiile doctrinare ale lui Rothbard au contribuit în anii formării sale ca economist, profesorul Joseph Dorfman (Columbia University) şi profesorul Ludwig von Mises, liderul şcolii austriece de economie (New York University). Profesorul Rothbard şi-a desfăşurat activitatea didactică la City College (New York) şi Polytechnic Institute of Brooklyn, iar în ultimii zece ani ai vieţii la University of Nevada (Las Vegas). În 1976 Murray Rothbard fondează Center for Libertarian Studies, iar în 1977 Journal of Libertarian Studies. În 1987 înfiinţează “Review of Austrian Economics”, astăzi sub numele de Quarterly Journal of Austrian Economics.Printre cele mai importante publicaţii rothbardiene se numără: “Man, Economy and State” (Ludwig von Mises Institute, second edition, Scholar’s edition, 2004), “What Has Government Done to Our Money?” (Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1990), “The Ethics of Liberty” (New York University Press, 1998), “For a New Liberty” (Macmillan Publishing Co., Inc., New York, 1973), “Conceived in Liberty” (Auburn, Alabama: Mises Institute 1999), “An Austrian Perspective on the History of Economic Thought” (Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2006), “Egalitarianism as a Revolt Against Nature” (Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2000), “America’s Great Depression” (Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2000).

[2]Man, Economy and State” este una dintre lucrările de referinţă pentru şcoala austriacă de economie. Rothbard publică tratatul la vârsta de 36 de ani, în 1962 şi, intră astfel în istoria şcolii, lucrarea putând fi pusă pe acelaşi podium al elitei austriece cu The Theory of Money and Credit şi Human Action (Ludwig von Edler Mises). În recenzia la “Man, Economy and State”, Mises consideră că odată cu publicarea tratatului, fostul său student intră în rândul economiştilor eminenţi (“Mises reviews Rothbard’s Man, economy and state”, Mises Daily, http://mises.org/story/3380).

[3] Violenţa la Rothbard însumează toate tipurile de acţiuni de coerciţie instituţionalizată, ce pun în pericol proprietatea privată a indivizilor. Pe scurt în accepţiunea rothbardiană, violenţa este de două feluri: legitimă (apărare) şi ilegitimă (iniţierea violenţei = agresiune); numai a doua e problematică la Rothbard, însă acest lucru se cristalizează mai târziu, odată cu opera etică a lui (The Ethics of Liberty, New York University Press, 1998).

[4] În sens economic, pe o piaţă, fiecare jucător este deopotrivă şi consumator, şi producător. Este dificil să presupui existenţa unei suveranităţi a consumatorului asupra producătorului, cât timp, spune Rothbard, oricine este într-un final, consumator. Cui ar aparţine această suveranitate? Producătorului consumator sau consumatorului producător? Rothbard consideră că se poate vorbi doar de o suveranitate a individului, şi nu explicit a consumatorului sau producătorului, între cei doi existând permanent, pe piaţă, interdependenţă.

[5] William Harold Hutt (1899-1988) este un economist britanic de factură clasic liberală. Conceptul de suveranitate a consumatorului este tratat pe larg într-un articol al său, The Concept of Consumers’ Sovereignty (Hutt 1940).

[6] Este important de menţionat faptul că, pe parcursul lucrării, Rothbard utilizează ghilimele pentru cuvântul monopol, acesta fiind un concept mainstream, cu relevanţă discutabilă pe o piaţă liberă. De aceea, trebuie reţinut că şi în recenzia de faţă, monopolul inofensiv este o sintagmă care este folosită cu scopul de a demonstra irelevanţa conceptului pe o piaţă liberă, în termeni austrieci. Cu alte cuvinte, deşi este contraintuitiv, presupunând că ar exista un monopol, provocarea austriacă este de a releva inofensivitatea acestuia.

[7] Practic, acest preţ ridicat nu poate fi obţinut decât de producătorul unui bun cu cerere inelastică, întrucât o atare decizie în cazul unui bun cu cerere elastică nu se justifică din punct de vedere antreprenorial, paleta de substitute fiind mult mai largă. Totodată, contrar curentului neoclasic, chiar şi în cazul unei cereri inelastice, preţul nu poate fi ridicat foarte mult de monopolist, pentru că, pe de o parte, el este supus ca orice firmă concurenţei, şi, pe de altă parte, potrivit lui Rothbard, structura intermitentă a cererii condiţionează deciziile acestuia.

[8]In a merger, or in the formation of one corporation the stockholders, by majority vote, form a decision-making organization. In the case of a cartel, however, disputes arise among independent owning entities…to the extent that it has earned unusual monopoly profits, outside firms and outside producers will enter the same field of production. Outsiders, in short, rush in to take advantage of the higher profits. But once the strong competitor arises the challenge it, the cartel is doomed... as a result, the cartel must break up under the pressure of the newcomers’ competition.” (Rothbard 2004, 652-653).

[9] Rothbard acceptă trei definiţii consecvente ale monopolului pe care le aminteşte şi le pune sub lupa criticii austriece. Prima dintre ele rezidă în însăşi etimologia cuvântului: mono (singur, unic) şi polein(a vinde) de unde reiese unicul vânzător al unui bun (definiţie corectă, însă extrem de restrictivă spune Rothbard; am putea trage concluzia că oriunde există bunuri diferite, producătorii lor sunt nişte monopolişti). În altă ordine de idei, Rothbard susţine că, bunurile de pe piaţă sunt identice sau diferite în funcţie exclusiv de aprecierea consumatorului şi îi critică aici, pe economiştii care consideră că dintre două preţuri diferite (unul mai mare şi altul mai mic) la acelaşi bun, consumatorul care alege preţul mai mare se dovedeşte iraţional. Această concluzie este eronată în opinia lui Rothbard deoarece consumatorul priveşte în mod esenţial diferit cele două bunuri, şi simpla existenţă a două preţuri distincte demonstrează că bunurile sunt de fapt diferite pentru acesta. “…consumers are not buying not just a physical can of beans, but a can of beans sold in a certain store by certain clerks, and this factors may (or may not) make a difference to them” (pg. 666). Cea de-a doua definiţie este cea din care reiese şi contribuţia austriacă la teoria monopolului: monopolul este un privilegiu special acordat de stat anumitor indivizi sau grupuri de indivizi de a exploata diverse resurse (Rothbard este de acord cu această definiţie, fiind interesat în a evidenţia antagonismul dintre piaţa liberă şi monopol). Definiţia a treia este una cunoscută sau cel puţin anticipată deja de cititor, şi anume: monopolul sau monopolistul este o persoană care obţine un preţ de monopol (o definiţie care, spune Rothbard, are meritul de a fi îndreptat atenţia către, poate cel mai important aspect al problemei monopolului – preţul de monopol, preţ ce din punct de vedere austriac nu se poate stabili sau identifica pe o piaţă).

[10] Şi, implicit imposibilitatea acesteia de a concura cu firma A. Este vorba însă doar despre o imposibilitate a firmei B, nu şi a altor firme.

[11] “A typically cited case is the water supply of a city. It is supposed to be technologically feasible for only one water company to exist for serving a city. No other firms are therefore able to compete, and special interference is alleged to be necessary to curb monopoly pricing by this unity…Further more, there are no rational grounds by which we can preserve a separate sphere for “public utilities” and subject them to special harassment. A public utility industry does not differ conceptually from any other, and there is no nonarbitrary method by which we can designate certain industries to be “clothed in the public interest”, while others are not”, (Rothbard 2004, 703).

[12] Teoria generală a acţiunii umane (Mises 1998, 3).

[13] În principiu, se ştie că patentul se aplică în general invenţiilor tehnice, iar copyright-ul creaţiilor artistice. Rothbard crede însă că această atribuire este făcută în mod accidental istoric, neavând o importanţă critică în a releva diferenţele de jure dintre cele două.

[14] Şi, a apriori se concede ideea de imposibilitate unei creaţii identice. “The crucial difference is that copyright is a logical attribute of property right on the free market, while patent is a monopoly invasion of that right.” (Rothbard 2004, 748).

[15] “Some defenders of patents assert that they are not monopoly privileges, but simply property rights in inventions or even “ideas”. But, as we have seen, everyone’s property right is defended in libertarian law without a patent. If someone has an idea of plan and constructs an invention, and it is stolen from his house, the stealing is an act of theft illegal under general law.” (Rothbard 2004, 749).


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)