Ce se verde şi ce nu se verde

Tudor Smirna · 12 noiembrie 2009

Chinezii au declanşat criza energiei solare în Statele Unite. Fabricile americane de panouri fotovoltaice au început să se închidă, aparent pentru că în China se produce mai ieftin şi pentru că în această perioadă chinezii fac dumping, din cauza excesului de capacitate.

Chinezii şi eficienţa lor de invidiat sunt, însă, doar o parte a problemelor energiei solare şi s-ar putea specula că acei antreprenori care au investit în fabricile de panouri fotovoltaice din China sunt şi ei, alături de investitorii din alte ţări, victimele unor anticipări politice eronate mai degrabă decât ai grabei. E foarte puţin plauzibil ca cei care au de luat decizia alocării unor milioane într-o industrie sau alta să se pripească feciorelnic şi mult mai probabil să îşi facă unele calcule reci în care să includă raţiuni economice, dar şi politice atunci când e cazul. Iar în cazul energiilor regenerabile, în general şi al electricităţii obţinute din panouri fotovoltaice, în special, este foarte mare nevoie de calcule politice, pentru că acestea sunt sectoare care ar înregistra pierderi uriaşe piaţa liberă.

Dar ecologismul este pe val, politicienii promit ecologie cu toptanul, iar antreprenorii văd şansa de a se acoperi cu o cascadă de profituri verzi din fonduri publice. Rolul economistului în această schemă este să se întrebe ce se pierde atunci când se câştigă energie verde. Pentru că, aşa cum atrăgea atenţia veşnic actualul Frédéric Bastiat, dat fiind că economia se preocupă de resursele rare şi de importanţa relativă pe care o dau oamenii fiecăreia prin alegerile pe care le fac zilnic, atunci când se vede înlocuirea unei vitrine sparte şi câştigul unui geamgiu, trebuie să nu se piardă din vedere profitul pierdut al unui croitor şi cum o bucată de stofă nu se mai face costum.

Argumentul lui Bastiat este sâmburele economiei politice. Orice plan al statului trebuie supus „testului Bastiat” şi exact asta au făcut doi economişti în cazul energiei verzi. Mai întâi, Robert Murphy a analizat câteva studii care susţin că implicarea statului în energiile verzi vor salva planeta şi, în plus, vor crea multe locuri de muncă, evident verzi, şi vor atrage investiţii private suplimentare, iar acestea, la rândul lor, vor scoate economia din criză. Replica lui Murphy la aceste demonstraţii de eco-keynesism se poate rezuma astfel: „That’s crazy!”

Chiar dacă ar fi adevărat că tehnologiile convenţionale cauzează schimbarea climatică, chestiune controversată la rândul ei, trecerea la energiile verzi implică pierderi şi nu va fi făcută de bunăvoie şi prin calcul economic. Un loc de muncă verde creat de stat este creat prin taxe care, dacă ar fi rămas la proprietarul lor legitim, ar fi capacitat probabil crearea unui alt loc de muncă. Apoi, pentru ca banii redistribuiţi de stat spre sectorul verde să ducă la crearea netă, cel puţin pe termen scurt, a unor locuri de muncă trebuie să existe lucrătorii specializaţi pentru asemenea locuri de muncă şi, mai mult, aceşti lucrători ar trebui să fie şomeri la momentul intervenţiei:

Putem afla din studiul critic la care Robert Murphy este coautor şi că în S.U.A. nivelul federal al subvenţiilor pentru energii regenerabile a fost de 4,875 miliarde de dolari, din totalul de 16,6 pentru producerea energiei electrice. Nici o subvenţie nu are justificare economică, dar ca să înţelegem cât de adâncă este nu criza, ci coma pacientului verde, trebuie să vedem cât de disproporţionat este acest sprijin:

„On an absolute dollar basis, renewables receive over twice the level of subsidies compared with conventional energy sources. And on a dollar per Btu or MWh basis, the level of subsidy of renewable energy is orders of magnitude (more than 100 times) greater than levels for conventional energy.”

Un alt economist care a efectuat testul Bastiat, de data asta pe Spania, este Gabriel Calzada. Studiul pe care l-a coordonat a fost motivat de anvergura aventurii verzi în care a fost târâtă Spania guvernului Zapatero şi de iminenţa unei aventuri similare avându-i pe administraţia Obama şi S.U.A. drept protagonişti:

Din dorinţa de a achiesa la ecologismul UE, care la rândul ei şi-a asumat sarcinile trasate prin Protocolul Kyoto, Spania a făcut salturi uriaşe pentru atingerea unui obiectiv secundar, furnizarea în anul 2020 a 20% din energia naţională din surse regenerabile (de la un nivel de 8,7% în 2005). Studiul lui Calzada şi al colectivului său arată cum din 2004, prin acordarea mai multor tipuri de sprijin de stat, Spania a ajuns un lider european şi mondial în energii alternative.

Cel mai remarcabil sprijin de stat este garantarea unor preţuri minime pentru diferitele tipuri de energie regenerabilă. Astfel, preţul garantat pentru energia fotovoltaică a fost legiferat în 2004 la un nivel cu 575% peste un curs mediu de referinţă (şi acesta fixat de stat la niveluri mult peste preţul „pieţei”), iar pentru energia eoliană la un nivel cu 90% peste. Din 2007 s-a schimbat modul de fixare al preţului, dar nivelurile au rămas cu foarte mult peste cele ale pieţei energiei convenţionale. Pentru o imagine completă a intervenţionismului din acest sector, ar trebui menţionat că piaţa energiei convenţionale este la rândul ei departe de a fi liberă, din motive pe care nu le mai amintesc.

Aşa cum arată Ludwig von Mises, fixarea unui preţ minim pentru un bun duce la creşterea producţiei bunului respectiv şi atrage investiţii suplimentare în sector. Investitorii nou veniţi vor licita la furnizorii factorilor de producţie ai bunului şi vor aduce odată cu aceasta creşterea preţurilor pentru factorii de producţie. Secvenţa se repetă şi pe pieţele factorilor de producţie ai factorilor de producţie şi tot aşa, chiar şi până în China.

Ceea ce şi-a dorit guvernul Zapatero prin politica sa a fost favorizarea energiei solare şi, mai exact, a micilor producători:

„The current retributive framework aims to considerably increase the deployment of photovoltaic installations with the purpose of achieving the market penetration agreement with the European Union for the electricity (20%) and broader energy (12%) markets, all while giving preference to the smaller investors. To that end, a scheme of progressive regulated rates is established according to the size of the plant: 575% above the mean reference rate (TMR32) during the first 25 years of operation for plants up to 100 kW. Higher capacity plants, however, are penalized with a retribution over the TMR of “only” 300% in the first 25 years.” (p. 12-13 a studiului)

Şi, într-un anumit sens, aşteptările i-au fost depăşite: de la o capacitate instalată de 12 MW de energie solară în 2004, s-a ajuns la o capacitate estimată la 3.464 de MW în 2008, iar profiturile garantate de stat au atras mulţi investitori, însă nu specializaţi şi nici mici, aşa cum dorea politica de stat:

„Indeed, in order to take advantage of the 575% over TMR, “solar farms” of various MW started to proliferate, motivated by businesses which ran these installations under several clients’ names, usually assigning to each one less than the 100kW limit. Thus, these firms could manage a big solar farm (for example, 10MW) connected by a series of transformers up to 100kW each.
In short, such artificial subsidy schemes encourage massive inefficiencies, which increase the “renewable” requirements’ economic cost.

Not surprisingly, the annual growth rate of plants of up to 100 kW reached 122% both in 2004 and 2005, and 215% in 2006, with photovoltaic capacity going from 9 MW at the beginning of 2004 to 140 MW at the end of 2006. Regarding plants above 100 kW, these start out at 3 MW at the beginning of 2004 and end up with 5 MW in 2006.

It is within this context that many a rent-seeker began to reel in such a juicy catch, from large family estates, venture capital and large corporations (Repsol, Iberdrola, Gamesa) to large financial institutions (BBVA, Banco Santander, La Caixa, CAM, Barclays, Deutsche Bank, etc.) willing to loan money to secure state-guaranteed returns.”

Reţeaua naţională de energie (R.E.E.) are obligaţia de a cumpăra energia verde de la cei care se conectează la reţea, aşadar pentru un timp nu a existat nici o oprelişte de cantitate sau de preţ în pentru cine dorea să tragă un tun verde. Balonul solar a fost, în opinia autorilor, umflat şi mai mult de politica generală de credit ieftin care a caracterizat perioada respectivă. Se poate observa cum expansiunea ex-nihilo a creditului a fost alocată de către sistemul bancar cu precădere către acest paradis financiar.

Găsim în studiu o utilă ilustrare a calculului politic despre care vorbeam mai sus: alocarea a 100.000 de euro ca fonduri proprii reprezentând 30% dintr-un credit investit într-o fermă de panouri fotovoltaice promitea, după 25 de ani de preţuri garantate de stat (care între 2004 şi 2008 au fost de 6,8 până la 10,9 ori mai mari decât preţul de piaţă), să aducă o sumă totală de 5.065.782 de euro.

Nu ar trebui să fie de mirare, în aceste condiţii, că „deficitul tarifar”, adică suma primelor de plătit energiilor regenerabile (de către Reţeaua naţională, care a recurs la lansarea de obligaţiuni pentru finanţarea deficitului), a explodat de la un an la altul. Mai mult, în 2008 investiţiile au fost accelerate de anticipările unei schimbări a politicii în sensul înăspririi condiţiilor pentru „întârziaţi”, ceea ce a făcut ca numai în acel an să se instaleze un estimat 83,3% din capacitatea totală.

Aşadar, până în 2008, politica verde a consumat aproape 29 de miliarde de euro sub formă de subvenţii (din care deficitul tarifar s-a ridicat la aproximativ 8 miliarde), iar investiţiile redirecţionate de la utilizări mai importante pentru economie au însumat aproape 32 de miliarde de euro.

Dincolo de costurile mari de producţie, energia regenerabilă, în special cea solară, nu prea este de folos unui sistem care are nevoie de o capacitate constantă. Din acest motiv, cu toate că agresivitatea politicii spaniole promite să îşi atingă obiectivul trasat la Bruxelles din punct de vedere al capacităţii instalate, cantitatea de energie verde furnizată este mult sub aşteptările politice şi la fel este şi numărul de locuri verzi de muncă.

Dacă Obama sau Zapatero îşi propun să dea de lucru şomerilor cu astfel de scheme, atunci, aşa cum spune Mises, şi-au ales mijloace neadecvate pentru atingerea scopului. Toată redistribuţia estimată mai sus a dus în Spania la angajarea a 0,2% din forţa de muncă. Iar pentru fiecare loc de muncă obţinut prin investiţiile în producţia de energie electrică din surse regenerabile, piaţa liberă ar fi creat alte 2,2. Fiecare megawatt de energie verde a însemnat renunţarea la 5,28 locuri de muncă, în medie, altundeva în economia liberă, iar în cazul fermelor de panouri solare un megawatt instalat a „distrus” 8,99 locuri de muncă.

Bineînţeles, toate aceste calcule sunt mai mult sau mai puţin tarate de problemele măsurării şi agregării din conturile naţionale. Dar argumentul calitativ al lui Bastiat rămâne de neclintit.

Acest raport nu a rămas fără ecouri. A fost bine receptat în publicaţii precum The Washington Post sau The Economist. Pe de altă parte, National Renewable Energy Laboratory l-a acuzat de „neajunsuri” precum acestea:

„The authors assume that a dollar spent by the government is less efficient than a dollar spent by private industry and that it crowds out private investment. Government spending may be more or less efficient than private investment. To the extent that government spending is a correction for market failures (e.g., existing fossil fuel subsidies, environmental externalities), it is less likely to represent an inefficient allocation of resources. Furthermore, there is no justification given for the assumption that government spending (e.g., tax credits or subsidies) would force out private investment.”

Criticile au culminat când un ziar de mare tiraj din Spania, Público, a considerat necesar să îi acorde în 19 iulie 2009 prima pagină şi încă alte trei, în care l-a acuzat că „a ştirbit marca verde a Spaniei” şi prin aceasta a lovit în noile industrii verzi spaniole care mizau pe un boom al exportului de echipamente în S.U.A. Printre multe neadevăruri, în acest articol este admisă o victorie simbolică a ideilor sănătoase obţinută într-un epicentru mondial al ecologismului de stat: din spusele unui consilier de mediu din Washington, Obama a renunţat la a face referire la modelul spaniol în discursurile sale.

În concluzie, criza energiei solare din Statele Unite pare să fie mai degrabă cauzată de apatia cererii de stat:

„The buzz remained focused on the size of the U.S. market, with all eyes set on the anticipated announcement of the Department of Energy loan guarantee program. Due to the slow drag of the stimulus package announcements in the U.S., module vendors and suppliers we spoke with were already focused on the U.S. market in 2H 2010.”

Dar, aşa cum ne anunţă un congressman, discursul de tip Bastiat nu este acum decât o frecţie la picior de lemn, pentru că revoluţia verde a început şi nu mai poate fi oprită, nici de dentişti şi cu atât mai puţin de economişti:


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Ce se intampla daca datorita alocarii resurselor se afecteaza integritatea altor cetateni, vezi smogul din Beijing china unde energia electrica generata din centrale termo sau de traficul intens al unor masini pe combustie interna si nu electrice determina calitatea aerului sa fie atata de proasta incat rezidentii care poate nu detin masina sau isi ilumineaza locuinta la lampa sunt obligati sa poarte masti pe strazi. Profitul unora se traduce in cheltuieli sporite pentru altii….
    De acord ca modul in care cheltuie guvernul este ineficient dar si alternativa ca totul sa fie lasat in seama interesului individual al sectorului privat poate sa aiba de asemenea efect perverse, vezi exemplul de mai sus.

    B · 18 februarie 2010, 04:59 · #

  2. Afectarea integritatii proprietatii unor indivizi prin efectele actiunii altor indivizi se rezolva respectand drepturile de proprietate privata. Poluarea excesiva in cazurile expuse de dvs este rezultatul administrarii proprietatii “publice” (a se citi proprietate expropriata de la indivizi care o detineau legitim anterior) de catre stat care nu are niciun interes in respectarea proprietatii private a indivizilor si gaseste in poluarea excesiva (ca efect al administrarii sale publice “eficiente”) pretexte noi pentru taxe noi. Si astfel poluarea este mai mare iar taxarea indivizilor explodeaza si ea, iar astfel creste incidenta bolilor ca efect al poluarii excesive concomitent cu incapacitatea indivizilor de a-si intretine starea de sanatate pentru ca trebuie sa plateasca la stat pentru a fi “protejati”.

    Alex Odea · 19 februarie 2010, 03:06 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)