Capitolul VI: Aspecte suplimentare privind teoria ciclului economic

Jesús Huerta de Soto - Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice
cuprins

Acest capitol prezintă câteva consideraţiuni suplimentare, menite să clarifice anumite aspecte ale teoriei ciclului economic axate pe creditul de circulaţie. Aceste precizări au scopul de a contribui cât se poate de mult la analiza pe care o întreprindem şi să lămurească diferite chestiuni auxiliare de mare interes teoretic şi practic. Ultima parte a acestui capitol trece în revistă dovezile empirice care ilustrează şi susţin teoria avansată în capitolele precedente.

1.

De ce nu se declanşează nici o criză atunci când noile investiţii sunt finanţate prin economisire reală (iar nu prin expansiunea creditului)

Nici criza economică, nici recesiunea subsecventănu au loc atunci când alungirea etapelor din structura de producţie, proces pe care l-am analizat în capitolul precedent, este rezultatul unei sporiri anterioare a economisirii voluntare, nu al expansiunii creditului pe care băncile o iniţiază fără acoperire într-o creştere a economisirii reale. Într-adevăr, dacă procesul este declanşat de o amplificare susţinută a economisirii voluntare, se împiedică producerea tuturor celor şase fenomene microeconomice care apar în mod spontan ca reacţie la expansiunea creditului şi care răstoarnăfalsul avânt (boom) pe care expansiunea creditului îl creează iniţial. De fapt, într-o asemenea situaţie, nu are loc nici o creştere a preţului mijloacelor originare de producţie. Dimpotrivă, dacă împrumuturile provin dintr-o augmentare a economisirii reale, scăderea relativă a consumului imediat, pe care această economisire o implică necesarmente, eliberează un volum amplu de resurse de producţie pe piaţa mijloacelor originare de producţie. Aceste resurse devin disponibile pentru utilizare în etapele cele mai îndepărtate de consum, fără a fi necesară plata unor preţuri mai ridicate pentru ele. Să ne amintim că, dacă în cazul expansiunii creditului creşteau preţurile, aceasta se întâmpla tocmai pentru că expansiunea nu îşi avea originea într-o augmentare prealabilă a economisirii, aşadar pentru că nu se eliberau resurse originare de producţie din etapele apropiate de consum, iar singura modalitate pe care antreprenorii din etapele cele mai intensive în capital o aveau de a şi le apropria era să ofere remuneraţii relativ mai mari.

În plus, dacă alungirea structurii de producţie derivă din creşterea economisirii voluntare, preţurile bunurilor de consum nu sporesc mai mult decât proporţional în raport cu preţurile factorilor de producţie. Se petrece tocmai contrariul; la început există tendinţa spre o scădere susţinută a preţurilor acestor bunuri. Într-adevăr, creşterea economisirii implică întotdeauna o anumită diminuare pe termen scurt a consumului. Aşadar, nu se va înregistra o sporire comparativă a profiturilor contabile din industriile cele mai apropiate de consum, nici o restrângere a profiturilor, sau chiar o pierdere contabilă, în etapele cele mai îndepărtate de consum. În consecinţă, procesul nu va fi inversat şi nu va exista nimic care să declanşeze criza. Mai mult, după cum am remarcat în capitolul 5, „Efectul Ricardo”are un rol de jucat, întrucât pentru antreprenori devine avantajoasă substituirea cu forţă de muncă a echipamentului de capital, ca urmare a sporirii salariilor în termeni reali, această sporire fiind datorată scăderii relative a preţurilor bunurilor de consum pe care tinde să o provoace creşterea economisirii. Ratele de piaţă ale dobânzii nu urcă; dimpotrivă, ele tind să scadă şi sărămână permanent scăzute, fapt ce reflectă noua rată socială a preferinţei de timp, acum mai redusă, dată fiind creşterea înclinaţiei către economisire. În plus, dacă ar trebui să includem vreo componentă în rata de piaţă a dobânzii pentru a compensa modificarea puterii de cumpărare a banilor când economisirea voluntară sporeşte, această componentă ar fi negativă. Aceasta se explică prin faptul că, după cum am văzut, se manifestă o tendinţă (pe termen scurt şi lung) către micşorarea preţului bunurilor de consum, care tinde să mărească puterea de cumpărare a banilor, fenomen care va exercita o presiune suplimentară în direcţia scăderii ratelor nominale ale dobânzii. Pe lângă aceasta, cum creşterea economică bazată pe economisire voluntară este sănătoasă şi susţinută, componenta antreprenorială şi cea de risc incluse în rata dobânzii vor tinde, la rândul lor, să se reducă.

Observaţiile anterioare confirmă ideea că recesiunea îşi are sursa în absenţa economisirii voluntare necesare pentru a susţine o structură de producţie care se dovedeşte astfel mult prea intensivă în capital. Recesiunea este cauzată de expansiunea creditului pe care sistemul bancar o întreprinde fără a exista sprijinul corespunzător din partea agenţilor economici, care nu doresc, în general, să îşi sporească economisirea voluntară. Probabil că Moss şi Vaughn au fost cei care au explicat în modul cel mai concis concluzia întregii analize teoretice a acestui proces:

„Orice creştere reală a stocului de capital cere un timp şi necesită economisiri voluntare nete. Expansiunea ofertei de monedă sub forma creditului bancar nu poate nicidecum să scurtcircuiteze procesul creşterii economice.”[1]

2.

Posibilitatea amânării izbucnirii crizei: explicarea teoretică a procesului de stagflaţie

Începerea recesiunii economice poate fi amânată dacă împrumuturile adiţionale neacoperite de o economisire reală sunt acordate într-un ritm accelerat, i. e. dacă expansiunea creditului atinge o asemenea viteză încât agenţii economici nu o mai pot anticipa pe deplin. Procedeul constă în administrarea dozelor suplimentare de credit bancar companiilor care au lansat noi proiecte de investiţii şi care au lărgit şi alungit etapele procesului de producţie. Acest credit nou poate să întârzie declanşarea celor şase fenomene înfăţişate în capitolul 5, care tind întotdeauna să inverseze în mod spontan consecinţele iniţiale ale oricărei expansiuni a creditului pe piaţă. Cu toate acestea, deşi această procedură poate să amâne depresiunea – chiar pentru o perioadă îndelungată de timp[2] –, respectiva strategie este invariabil condamnată să eşueze şi implică un cost adiţional enorm: când va sosi recesiunea, ea va fi mult mai dureroasă, profundă şi îndelungată[3].

Succesul acestei manevre de amânare a crizei pe calea creditelor suplimentare depinde de un ritm tot mai accentuat al expansiunii creditului. Hayek descoperise deja acest principiu în 1934 când afirma: „Pentru a realiza adăugiri constante la capital, [creditul] ar trebui să... sporească cu o rată permanent crescătoare.”[4]Necesitatea acestei creşteri în paşi din ce în ce mai mari a ratei expansiunii creditului se bazează pe faptul că în fiecare perioadă de timp rata trebuie să fie superioară creşterii preţurilor bunurilor de consum, creştere provenită din cererea tot mai mare pentru aceste bunuri în expresie monetară, iar aceasta la rândul ei urmând saltului înregistrat de venitul nominal al factorilor originari de producţie. Prin urmare, dat fiind că mare parte din noul venit încasat de proprietarii mijloacelor originare de producţie îşi are sursa directă în expansiunea creditului, această expansiune trebuie să se intensifice progresiv pentru ca preţul factorilor de producţie să fie întotdeauna înaintea preţului bunurilor de consum. În momentul în care aceasta nu se mai verifică, cele şase procese microeconomice care răstoarnă schimbările impuse structurii de producţie, făcând-o mai scurtă şi mai îngustă, sunt puse în mişcare în mod spontan, iar criza şi recesiunea economică lovesc inevitabil.

În orice caz, expansiunea creditului trebuie să fie accelerată într-un ritm care să nu le permită agenţilor economici să o prevadă, căci dacă aceşti agenţi încep să anticipeze corect ritmul de creştere se vor declanşa cele şase fenomene binecunoscute. Într-adevăr, dacă aşteptările privind inflaţia se răspândesc, preţurile bunurilor de consum vor începe în curând să sporească şi mai rapid decât preţurile factorilor de producţie. În plus, ratele de piaţă ale dobânzii vor urca, chiar în vreme ce expansiunea creditului continuă să se intensifice, în condiţiile în care anticipările privind inflaţia şi creşterea ratei dobânzii vor fi neîntârziat reflectate în valoarea sa de piaţă.

Astfel, strategia de amplificare a expansiunii creditului cu scopul de amânare a crizei nu poate fi urmată la nesfârşit, mai devreme sau mai târziu criza va fi declanşată de oricare dintre următorii trei factori, fapt care va da naştere, de asemenea, recesiunii:

(a) Ritmul în care se intensificăexpansiuneacreditului fie este încetinit, fie stă pe loc, datorită temerilor, resimţite de bancheri şi de autorităţile economice, că va erupe o criză şi că depresiunea ce urmează ar putea fi şi mai acută dacă inflaţia continuă să escaladeze. În clipa în care expansiunea creditului îşi încheie trendul ascendent într-un ritm crescător, începe să crească cu o rată constantă sau este complet stopată, sunt declanşate cele şase procese microeconomice care conduc la criză şi reajustarea structurii de producţie.

(b) Expansiunea creditului este menţinută la o rată de creştere care nu este accelerată suficient de rapid pentru a preveni în fiecare perioadă de timp efectele de inversiune. În acest caz, în pofida augmentărilor continue ale ofertei de monedă sub forma împrumuturilor, se vor iniţia în mod inevitabil cele şase efecte descrise. Va sosi astfel o criză, sau depresiune economică, acompaniată de o creştere importantă a preţurilor bunurilor de consum, o situaţie de criză cu inflaţie, o depresiune şi, prin urmare, rate mari ale şomajului. Spre marea uimire a teoreticienilor keynesieni, lumea occidentală a trecut deja prin această situaţie, atât în depresiunea inflaţionistă de la sfârşitul anilor 1970, cât şi, într-o măsură mai redusă, în recesiunea economică de la începutul anilor 1990. Termenul plastic folosit pentru a o descrie a fost acela de stagflaţie[5]. Hayek evidenţiază faptul că viteza crescătoare la care sporirea venitului monetar al factorilor de producţie stimulează cererea de bunuri şi servicii de consum va limita în cele din urmă şansele ca eruperea inevitabilă a crizei să fie amânată pe calea unei accelerări ulterioare a expansiunii creditului. Într-adevăr, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge la un moment în care creşterea preţurilor bunurilor de consum va începe să depăşească creşterea venitului monetar al factorilor originari de producţie, fie şi numai pentru că începe să se rărească oferta de bunuri şi servicii de consum, ca urmare a „gâtuirilor” cauzate de tentativa de a dota mai intens structura socială de producţie cu capital. Începând cu acest punct, venitul generat de factorii de producţie, îndeosebi salariile, vor tinde să se reducă în mod relativ, iar antreprenorii descoperă, prin urmare, că este mai avantajoasă substituirea echipamentelor cu forţă de muncă (acum comparativ mai ieftină), iar „efectul Ricardo” va intra în funcţiune, punând în dificultate proiectele, deja lansate, de investire în bunuri intensive în capital şi făcând astfel inevitabilă sosirea recesiunii[6].

(c) Să presupunem, în cele din urmă, că sistemul bancar nu reduce nici o clipă rata la care accelerează expansiunea creditului, ci, dimpotrivă, o intensifică în mod progresiv şi fără întrerupere, cu scopul de a înăbuşiorice simptom al unei depresiuni emergente. În orice caz, în clipa în care agenţii economici vor începe să îşi dea seama că rata inflaţiei va continua indubitabil să crească, se va iniţia o fugă generalizată după bunuri reale, însoţită de saltul astronomic al preţurilor bunurilor şi serviciilor şi, în cele din urmă, va surveni colapsul sistemului monetar, eveniment care se va manifesta atunci când procesul hiperinflaţiei va distruge puterea de cumpărare a unităţii monetare, iar agenţii economici vor începe în mod spontan să întrebuinţeze un alt tip de monedă. În acest moment, vor apărea, cu toată intensitatea, cele şase efecte microeconomice de inversiune care ne sunt familiare, precum şi o depresiune economică acută care va adăuga reajustării dureroase a sistemului productiv complet distorsionat costul teribil şi catastrofa socială pe care le implică orice prăbuşire generală a sistemului monetar[7].

3.

Creditul de consum şi teoria ciclului

Suntem acum în măsură să identificăm acele ajustări care trebuie făcute analizei noastre dacă o porţiune semnificativă din expansiunea creditului pe care băncile o produc fără acoperire în economisirea voluntară ia forma creditului de consum, aşa cum este cazul economiilor moderne. Această analiză are o mare importanţă teoretică şi practică, deoarece s-a susţinut în repetate rânduri că, în măsura în care expansiunea creditului afectează mai întâi consumul, iar nu investiţiile, nu vor mai apărea cu necesitate efectele economice ale recesiunii. Această perspectivă este însă eronată, din motivele pe care le vom expune în secţiunea de faţă.

Trebuie să subliniem, pentru început, că mare parte a creditului de consum este acordat de bănci familiilor în vederea achiziţionării de bunuri de consum durabile. Am arătat deja că bunurile de consum durabile reprezintă, în realitate, bunuri de capital, care permit furnizarea de servicii de consum pe parcursul unei perioade foarte îndelungate de timp. În consecinţă, din punct de vedere economic, acordarea de credite pentru finanţarea bunurilor de consum durabile este totuna cu acordarea directă de credite etapelor intensive în capital, care sunt îndepărtate de consum. De fapt, relaxarea condiţiilor creditului şi o reducere a ratelor dobânzii vor provoca, printre altele, o sporire a cantităţii, calităţii şi duratei de folosinţă a aşa-numitelor „bunuri durabile de consum”, fapt care va necesita concomitent o alungire şi lărgire a etapelor de producţie implicate, mai cu seamă a celor mai îndepărtate de consum.

Trebuie aşadar să cercetăm cum anume să ne revizuim teoria ciclului de afaceri în condiţiile în care o parte semnificativă a expansiunii creditului este dedicată (contrar practicii curente) finanţării nu a bunurilor durabile de consum, ci a consumului curent din fiecare an financiar – sub forma bunurilor şi serviciilor care satisfac în mod nemijlocit nevoile umane şi care sunt epuizate în cursul perioadei precizate. Nici în acest caz nu este necesar să operăm modificări substanţiale la nivelul analizei noastre, întrucât ne aflăm într-una din următoarele situaţii: fie expansiunea răspunde unei cereri mai mult sau mai puţin constante de credit pentru consum direct care exista deja în sistemul economic, caz în care, dat fiind faptul că pieţele de credit sunt asemenea unor „vase comunicante”, o astfel de expansiune eliberează capacitatea de acordare a creditelor în etapele mai îndepărtate de consum, ceea ce favorizează procesele tipice de expansiune şi recesiune binecunoscute nouă; fie creditele îşi exercită impactul asupra consumului curent fără să se formeze nici o capacitate suplimentară de creditare a industriilor din etapele îndepărtate de consum.

Doar în acest al doilea caz, nesemnificativ în practică, se manifestă un efect direct asupra cererii de bunuri şi servicii de consum în expresie monetară. Într-adevăr, noii bani urcă fără întârziere preţurile bunurilor de consum şi diminuează, în termeni relativi, preţurile factorilor de producţie. Este pus în mişcare „efectul Ricardo”, iar antreprenorii încep să angajeze relativ mai mulţi muncitori, substituind astfel utilajele. În acest mod, se înregistrează o tendinţă către aplatizarea structurii de producţie, în absenţa unui boom expansionist anterior în etapele cele mai îndepărtate de consum. Prin urmare, singura schimbare de operat în analiza noastră este următoarea: în condiţiile în care consumul este stimulat în mod direct de expansiunea creditului, structura de producţie care se află mai departe de consum încetează în mod evident să mai fie profitabilă în termeni relativi, ceea ce creează o tendinţă către lichidarea acestor etape şi aplatizarea generală a structurii de producţie. Acesta este un proces economic de sărăcire care se manifestă iniţial ca o efervescenţă (bubble), nu numai datorită cererii de consum majorate, ci şi datorită faptului că numeroşi antreprenori îşi dau silinţa să ducă la bun sfârşit proiectele de investiţii în care se găsesc deja implicaţi. Acest proces este exact opusul celui pe care l-am analizat la începutul capitolului 5, unde am studiat efectele benefice pe care majorarea economisirii voluntare (sau scăderea consumului imediat de bunuri şi servicii) le exercită asupra dezvoltării economice[8].

În orice caz, expansiunea creditului produce întotdeauna o invariabilă malinvestire generalizată în structura de producţie, fie prin alungirea artificială a structurii existente (când expansiunea afectează nemijlocit etapele bunurilor de capital prin finanţarea bunurilor de consum durabile), fie prin scurtarea ei (când expansiunea creditului finanţează direct bunurile de consum non-durabile)[9].

4.

Caracterul autodistructiv al boom-urilor artificiale cauzate de expansiunea creditului: Teoria „economisirii forţate”

În sensul larg al termenului, „economisirea forţată” apare ori de câte ori are loc o creştere a cantităţii de monedă în circulaţie sau o expansiune a creditului bancar (neacoperit de o economisire voluntară), injectată în sistemul economic într-un anumit loc. Dacă moneda sau creditul ar fi distribuite în mod uniform în rândurile tuturor agenţilor economici, nu s-ar mai ivi nici un efect „expansionist”, cu excepţia unei reduceri a puterii de cumpărare a unităţii monetare, proporţional cu sporirea cantităţii de monedă. Însă, dacă noii bani pătrund pe piaţă în anumite locuri concrete, după cum se petrec lucrurile întotdeauna, atunci un număr relativ redus de agenţi economici primeşte iniţial noile credite. Astfel, aceşti agenţi economici se bucură pe moment de o putere de cumpărare mai ridicată, dat fiind faptul că ei posedă un număr mai mare de unităţi monetare cu ajutorul cărora pot să achiziţioneze bunuri şi servicii la preţuri care nu au suferit încă impactul deplin al inflaţiei, deci care deocamdată nu au crescut. Aşadar, procesul dă naştere unei redistribuţii a venitului în favoarea celor care încasează cei dintâi noile injecţii, sau doze, de unităţi monetare, şi în detrimentul restului societăţii, care constată, deţinând acelaşi venit monetar, că preţurile bunurilor şi serviciilor încep să urce. „Economisirea forţată” afectează acest al doilea grup, majoritar, de agenţi economici, deoarece venitul lor monetar creşte într-un ritm mai scăzut decât preţurile, iar ei sunt astfel obligaţi să îşi diminueze consumul, dacă toate celelalte aspecte rămân nemodificate[10].

În ce măsură acest fenomen al economisirii forţate – declanşat de injectarea de noi bani în anumite locuri pe piaţă – conduce sau nu la o creştere sau scădere netă a economisirii voluntare, totale, din societate depinde de împrejurările specifice fiecărui caz istoric. De fapt, dacă cei al căror venit creşte (primii beneficiari ai noilor bani creaţi) consumă o fracţiune din acesta superioară celei anterior consumate de persoanele ale căror venituri reale au scăzut, atunci economisirea totală se reduce. Putem de asemenea să ne imaginăm că beneficiarii redistribuţiei au o înclinaţie puternică spre economisire, caz în care efectul final asupra economisirii ar putea fi pozitiv. Procesul inflaţionist dezlănţuie însă alte forţe care împiedică economisirea: inflaţia falsifică calculul economic, prin generarea unor profituri contabile fictive care, într-o măsură mai mare sau mai mică, vor fi consumate. Prin urmare, este imposibil să stabilim teoretic a priori dacă injectarea de bani noi în circulaţie în anumite locuri ale sistemului economic va avea ca rezultat o amplificare sau o contracţie a economisirii totale la nivelul societăţii[11].

Într-un sens strict, „economisirea forţată” denotă alungirea (longitudinal) şi lărgirea (lateral) etapelor de bunuri de capital din structura de producţie, schimbări care provin din expansiunea creditului pe care sistemul bancar o lansează fără a avea acoperirea economisirii voluntare. După cum ştim, acest proces generează la început o creştere a venitului monetar al mijloacelor originare de producţie, iar mai târziu o sporire mai mult decât proporţională a preţului bunurilor de consum – sau a venitului brut din industriile producătoare de bunuri de consum, dacă sporeşte productivitatea. De fapt, teoria creditului de circulaţie a ciclului economic elucidează factorii teoretici microeconomici care dovedesc că tentativa de a forţa o structură mai intensivă în capital, fără acoperirea corespunzătoare a economisirii voluntare, este condamnată să eşueze şi va fi inevitabil răsturnată, provocând crize economice şi recesiuni. Acest proces se va sfârşi aproape negreşit cu o redistribuţie a resurselor care va modifica într-un sens sau altul rata generală al economisirii voluntare care exista anterior declanşării expansiunii creditului. Cu toate acestea, dacă întregul proces nu este însoţit de o creştere simultană, independentă şi spontană a economisirii voluntare într-un cuantum cel puţin egal cu creditul proaspăt creat de către bănci din nimic, va fi imposibilă menţinerea şi ducerea la bun sfârşit a noilor etape întreprinse, mai intensive în capital, apărând efectele tipice de reversiune pe care le-am studiat în detaliu, împreună cu criza şi recesiunea economică. În plus, procesul implică risipa unor nenumărate bunuri de capital şi resurse rare ale societăţii, care astfel sărăceşte. Drept urmare, economisirea voluntară a societăţii va tinde, în general, să se contracte, mai degrabă decât să sporească. În orice caz, exceptând creşterile dramatice, spontane, neprevăzute ale economisirii voluntare, pe care acum le excludem, de dragul argumentului, din analiza teoretică – care oricum presupune întotdeauna că celelalte lucruri rămân nemodificate (ceteris paribus) –, expansiunea creditului va provoca un fals avânt economic (boom) auto-distructiv, care va recădea, mai devreme sau mai târziu, într-o criză economică urmată de recesiune. Acest fapt demonstrează imposibilitatea constrângerii societăţii spre dezvoltare economică prin încurajarea artificială a investiţiilor şi finanţarea iniţială a acestora apelându-se la expansiunea creditului, în condiţiile în care agenţii economici nu sunt dornici să susţină în mod voluntar această politică prin economisirea unor sume mai ridicate. În consecinţă, investiţia la nivelul societăţii nu poate să depăşească pentru perioade îndelungate de timp economisirea sa voluntară– aceasta ar constitui o definiţie alternativă a „economisirii forţate” mai afină analizei keynesiene, după cum notează pe bună dreptate F. A. Hayek[12]. Dimpotrivă, independent de volumul final al economisirii şi investiţiei din societate (întotdeauna identice ex post), tot ce se realizează prin tentativa de a forţa un nivel al investiţiilor care îl depăşeşte pe cel al economisirii este malinvestiţia generalizată a resurselor economisite ale ţării şi o criză economică, menită fără excepţie să o sărăcească[13].

5.

Risipirea capitalului, capacităţile nefolosite şi malinvestirea resurselor productive

Efectul principal pe care expansiunea creditului îl exercită asupra structurii de producţie constă, în ultimă analiză, în faptul că discoordonează comportamentul diferiţilor agenţi economici. Mai exact, antreprenorii se grăbesc să alungească şi să lărgească etapele de producţie şi să le facă mai intensive în capital, în vreme ce restul agenţilor economici nu sunt dornici să coopereze prin sacrificarea consumului propriu şi sporirea economisirii lor voluntare totale. Această malajustare sau discoordonare, care provine dintr-un atac sistematic asupra procesului interacţiunii sociale – privilegiul pe care statele le acordă băncilor, permiţându-le să practice rezerva fracţionară în cazul depozitelor la vedere –, va declanşa în mod invariabil un proces de criză, care va stopa în cele din urmă erorile antreprenoriale comise. Procesul durează însă o perioadă de timp şi inevitabil, până la încheierea sa, se vor fi produs erori grave, devenite ireversibile.

Erorile constau în lansarea şi încercarea de ducere la bun sfârşit a unei serii de proiecte investiţionale care implică o alungire şi lărgire a structurii bunurilor de capital. Ori, aceste proiecte nu pot să fie definitivate datorită lipsei resurselor reale economisite. Mai mult, odată ce resursele şi factorii originari de producţie au fost transformaţi în bunuri de capital, aceste bunuri devin mai mult sau mai puţin non-convertibile. Cu alte cuvinte, numeroase bunuri de capital îşi vor pierde întreaga valoare atunci când devine limpede că nu există cerere pentru ele, că au fost fabricate din greşeală şi că nu ar fi trebuit niciodată să fie produse. Altele vor putea fi folosite în continuare, însă numai după ce vor fi supuse unei reconfigurări costisitoare. Altele se prea poate să fie definitivate, însă, dată fiind complementaritatea cerută de structura bunurilor de capital, este posibil ca ele să nu fie puse în funcţiune dacă resursele complementare trebuincioase nu sunt produse. În sfârşit, ne putem imagina că anumite bunuri de capital ar putea fi remodelate cu un cost relativ modic, însă aceste bunuri constituie fără îndoială o minoritate[14]. Are loc, prin urmare, o malinvestiţie de proporţii a resurselor productive rare din societate, urmată de pierderea multora dintre bunurile sale rare de capital. Această pierdere provine din informaţia distorsionată pe care, pentru o anumită perioadă de timp, au primit-o antreprenorii sub forma unor condiţii mai facile de acordare a creditelor şi a unor rate ale dobânzii mai scăzute[15]. Numeroase procese investiţionale pot fi de asemenea lăsate pe jumătate neterminate, deoarece iniţiatorii lor le abandonează când ajung să înţeleagă că nu pot obţine în continuare resursele financiare noi care le sunt necesare pentru ducerea lor la bun sfârşit sau, chiar dacă ar reuşi să capete credite în continuare, îşi dau seama că proceselor investiţionale le lipseşte viabilitatea economică. Pe scurt, malinvestiţia generală se manifestă prin următoarele: numeroase bunuri de capital rămân nefolosite, multe procese investiţionale nu pot fi terminate, iar bunurile de capital produse sunt întrebuinţate într-un mod iniţial neprevăzut. Mare parte din resursele rare ale societăţii au fost irosite, iar ca urmare a acestui fapt societatea are parte de o sărăcire generalizată şi standardul de viaţă scade în termeni relativi.

Mulţi economişti au înţeles greşit faptul că un număr important de erori comise se manifestă sub forma unor bunuri de capital definitivate care, în pofida acestui lucru, nu pot fi folosite, datorită absenţei bunurilor de capital complementare sau a capitalului circulant necesar. Într-adevăr, mulţi interpretează acest fenomen al „capacităţii neutilizate” drept o dovadă clară a necesităţii de a impulsiona consumul total cu scopul de a da o folosinţă unei capacităţi neutilizate, produse, dar încă neîntrebuinţate. Nu îşi dau seama că, după cum precizează Hayek[16], prezenţa unei „capacităţi nefolosite” în numeroase procese de producţie – dar mai cu seamă în cele mai îndepărtate de consum, precum construcţiile, telecomunicaţiile, tehnologia avansată şi, în general, industriile producătoare de bunuri de capital – nu constituie în nici un caz o dovadă a unei supraeconomisiri şi a unui consum insuficient. Dimpotrivă, este un indiciu al faptului că nu putem utiliza pe deplin capitalul fix produs în mod eronat, că cererea imediată pentru bunuri şi servicii de consum este atât de urgentă, încât nu ne putem permite luxul de a produce bunurile de capital complementare, nici capitalul circulant necesar pentru a profita de această capacitate nefolosită. Pe scurt, criza este provocată de un exces relativ al consumului, i. e. o penurie relativă a economisirii, care nu îngăduie încheierea proceselor iniţiate, nici producerea bunurilor de capital complementare ori a capitalului circulant necesare bunei funcţionări a proceselor investiţionale în curs şi a bunurilor de capital pe care antreprenorii, cum-necum, au reuşit să le termine pe parcursul procesului de expansiune[17].

6.

Expansiunea creditului - cauză indirectă a şomajului în masă

Cauza directă a şomajului în masă o constituie rigiditatea pieţei muncii. Mai exact, intervenţia etatică pe piaţa muncii şi coerciţia sindicalistă - posibilă ca urmare a privilegiilor primite de sindicate prin dispoziţie legislativă - au avut ca rezultat permanentizarea unei serii de reglementări (salarii minime, bariere la intrare pentru menţinerea salariilor la cote ridicate artificial, regulile extrem de stricte, intervenţioniste, de angajare şi concediere, etc.) care au făcut din piaţa muncii una dintre cele mai rigide pieţe. Mai mult, ca urmare a costurilor artificiale generate de legislaţia muncii, valoarea actualizată a productivităţii reale marginale a muncitorului tinde, în multe cazuri, săfie inferioară costurilor totale cu forţa de muncă pe care le suportă antreprenorul prin angajarea lucrătorului (sub forma costurilor monetare, precum salariile, dar şi a bătăilor de cap şi a altor costuri nemonetare). Aceasta conduce la un şomaj deosebit de ridicat, care îi va afecta pe toţi lucrătorii a căror productivitate marginală anticipată are o valoare actualizată mai redusă decât costul implicat în angajarea lor. În consecinţă, ei vor fi sau concediaţi, sau nu vor fi angajaţi deloc.

În vreme ce cauza directă a şomajului este, cât se poate de clar, cea menţionată mai sus, cauza indirectă rămâne, fără pic de îndoială, inflaţia, sau, mai precis, expansiunea creditului iniţiată de sistemul bancar în lipsa unei acoperiri furnizate de economisirea reală. Expansiunea creditului este în cele din urmă cea care dă naştere şomajului în masă, întrucât ea provoacă întregul proces descris, de discoordonare generalizată şi de malinvestiţie. Realizează acest lucru prin alocarea pe scară largă a mijloacelor originare de producţie unor părţi din structura de producţie în care nu le este locul, pentru că antreprenorii le atrag cu scopul de alungire şi lărgire a structurii producătoare de bunuri de capital, fără a realiza că procedând astfel generalizează o eroare antreprenorială gravă. Când criza se iveşte, iar erorile devin evidente, vor fi necesare noi mişcări masive de factori originari de producţie şi de mână de lucru din etapele cele mai îndepărtate de consum către cele mai apropiate. Toate acestea vor necesita o piaţă a muncii deosebit de flexibilă, liberă de orice restricţii şi de coerciţie sindicalistă sau instituţională. Prin urmare, acele societăţi cu o piaţă a muncii mai rigidă se vor confrunta cu un şomaj mai ridicat şi mai persistent atunci când vor ieşi la lumină, inevitabil, erorile antreprenoriale provocate în structura producţiei de către expansiunea creditului [18].

Astfel, singura modalitate de luptă contra şomajului este, pe termen scurt, de a face piaţa muncii mai flexibilă din toate punctele de vedere, iar pe termen mediu şi lung de a preveni iniţierea oricărui proces de expansiune artificială, care îşi are punctul de pornire în acordarea de credite de către sistemul bancar în absenţa unei creşteri anterioare a economisirii voluntare.

7.

Contabilitatea venitului naţional este inadecvată pentru reflectarea diferitelor stadii ale ciclului afacerilor

Statistica produsului naţional brut (PNB) şi, în genere, definiţiile şi metodologia contabilităţii naţionale nu reprezintă un indicator de încredere al fluctuaţiilor economice. Practic, valorile Produsului Naţional Brut ascund în mod sistematic atât efectele expansioniste artificiale ale creării bancare de credite, cât şi efectele de contracţie pe care criza le exercită asupra etapelor celor mai îndepărtate de consum[19]. Acest fenomen poate fi explicat în felul următor: contrar implicaţiilor termenului de „brut”, care este adăugat expresiei „Produs Naţional”, PNB-ul este în realitate o mărime netă, care excludevaloarea tuturor bunurilor de capital intermediare care, la sfârşitul perioadei de măsurare, rămân disponibile ca intrări pentru anul financiar următor. Aşadar, valorile Produsului Naţional Brut exagerează importanţa consumului[20] în raport cu venitul naţional, exilează pe locul al treilea, după cheltuiala guvernamentală, producţia de bunuri de capital finale încheiată pe parcursul perioadei (acestea fiind singurele bunuri de capital ce se regăsesc, prin definiţie, în PNB) şi exclud în chip absurd aproape jumătate din întregul efort productiv, antreprenorial şi al forţei de muncă, ce a fost dedicat în societate fabricării produselor intermediare.

Producţia Internă Brută dintr-un an financiar ar constitui un indicator mult mai exact al impactului pe care ciclurile afacerilor îl exercită asupra pieţei şi societăţii. Această mărime s-ar calcula după modelul prezentat în tabelele din capitolul 5, i.e. în termeni cu adevărat bruţi, care includ întreaga cheltuială monetară, nu doar cea asociată bunurilor finale şi serviciilor, ci tuturor produselor intermediare, fabricate în toate etapele procesului de producţie. O mărime de acest tip ar pune în lumină adevăratele efecte exercitate asupra structurii de producţie de expansiunea creditului şi de recesiunea economică pe care aceasta, mai devreme sau mai târziu, o aduce în mod inevitabil[21].

8.

Activitatea antreprenorială şi teoria ciclului

Teoria activităţii antreprenoriale, pe care am prezentat-o în altă carte[22], se întemeiază pe concepţia asupra activităţii antreprenoriale care a fost elaborată de Ludwig von Mises, Friedrich A. Hayek şi Israel M. Kirzner. Antreprenor este orice fiinţă umană care îndeplineşte fiecare dintre acţiunile sale cu perspicacitate, rămâne atent la oportunităţile de obţinere a unui profit subiectiv care se ivesc în jurul său şi se străduieşte să acţioneze aşa încât să obţină avantaje din ele. Capacitatea antreprenorială înnăscută a fiinţelor umane nu numai că le conduce la crearea neîntreruptă de noi informaţii cu privire la propriile scopuri şi mijloace ci, de asemenea, ea declanşează în mod spontan un proces prin care această informaţie tinde să se difuzeze în societate, însoţită fiind de o coordonare spontană a comportamentelor disparate ale fiinţelor umane. Capacitatea coordonatoare a activităţii antreprenoriale generează şi întreţine apariţia, evoluţia şi dezvoltarea coordonată a societăţii şi civilizaţiei umane, câtă vreme acţiunea antreprenorială nu este sistematic supusă coerciţiei – cazul intervenţionismului şi al socialismului –, iar antreprenorii nu sunt constrânşi să acţioneze într-un mediu lipsit de respectarea normelor juridice tradiţionale, pentru că statul a acordat privilegii anumitor grupuri sociale. Când activitatea antreprenorială nu poate fi delimitată într-un cadru juridic al principiilor de drept material sau este supusă coerciţiei sistematice, aceasta nu numai că încetează să creeze şi să transmită o cantitate importantă de informaţie socială, ci, mai mult, generează informaţii alterate sau distorsionate şi conduce la comportamente discoordonate şi iresponsabile. Din această perspectivă, teoria ciclului expusă aici ar putea să fie apreciată drept o aplicaţie a unei teorii mai generale a activităţii antreprenoriale la cazul specific al discoordonării intertemporale(i. e., între diferitele perioade de timp), care este rezultatul activităţii bancare nesupuse principiilor generale de drept şi care se sprijină, în consecinţă, pe privilegiul de acordare de credite neacoperite de o creştere prealabilă a economisirii voluntare (contractul de depozit bancar de bani cu rezervă fracţionară). Aşadar, teoria pe care o expunem arată modul în care încălcarea principiilor de drept dă naştere, întotdeauna, unei grave discoordonări sociale, iar acum exercită un efect identic într-un domeniu atât de complex şi abstract precum cel al monedei şi creditului bancar. Astfel, teoria economică a făcut posibilă relaţionarea fenomenelor juridice (acordarea de privilegii prin violarea principiilor de drept) şi economice (crizele şi recesiunile) care erau considerate până de curând complet independente.

Cineva s-ar putea întreba cum de antreprenorii nu izbutesc, o dată ce a fost elaborată de economişti teoria ciclului pe care o expunem aici, să îşi dea seama că aceasta îi vizează şi să îşi modifice comportamentul, încetând să mai accepte creditele pe care le oferă sectorul bancar şi să lanseze proiecte investiţionale care urmează, în multe cazuri, să îi ruineze. Totuşi, antreprenorii nu se pot lipsi de participarea la procesul general al discoordonării pe care expansiunea creditului bancar îl declanşează, chiar dacă posedă o perfectă aprehensiune teoretică a modului în care va evolua ciclul. Lucrurile stau aşa pentru că antreprenorii individuali nu au cum să ştie dacă împrumutul ce le este oferit provine sau nu dintr-o sporire a economisirii voluntare din societate. În plus, deşi ipotetic ar putea să suspecteze că împrumutul este creat ex nihilo de către bancă, ei nu au niciun motiv să renunţe la solicitarea creditului şi la utilizarea acestuia pentru extinderea propriilor proiecte investiţionale, dacă apreciază că vor fi în stare să se retragă din acestea înainte de apariţia inevitabilei crize. Cu alte cuvinte, există posibilitatea câştigării unui profit antreprenorial considerabil pentru acei antreprenori care, deşi conştienţi că întregul proces se bazează pe un boom artificial, sunt suficient de abili pentru a se retrage la timp, lichidându-şi proiectele şi companiile înainte de izbucnirea crizei. (Astfel a procedat, de pildă, Richard Cantillon, după cum am arătat în capitolul 2.) Prin urmare, spiritul antreprenorial însuşi, alături de motivul profitului pe care este fundamentat, îi împingepe antreprenori să ia parte la ciclu, chiar atunci când cunosc teoria referitoare la acesta. Din punct de vedere logic, nimeni nu este în măsură să prevadă cu exactitate momentul şi locul de izbucnire a crizei, iar un mare număr de antreprenori vor fi fără îndoială „surprinşi” de eveniment şi vor întâmpina dificultăţi serioase. Însă, a priori şi din punct de vedere teoretic, nu putem să îi caracterizăm vreodată drept „iraţionali” pe acei antreprenori care, deşi familiarizaţi cu teoria ciclului, se lasă duşi de valul banilor noi pe care îi primesc, fonduri pe care sistemul bancar le-a creat din nimic şi care le furnizează, la început, o importantă capacitate suplimentară de plată şi şansa obţinerii unor profituri frumoase[23].

Mai există un fir ce leagă teoria antreprenoriatului de teoria ciclului afacerilor, privitor la faza de criză şi reajustare, pe parcursul căreia se manifestă gravele erori comise în fazele anterioare ale ciclului. De fapt, recesiunile economice reprezintă perioadele în care, istoric vorbind, s-au sădit rădăcinile marilor averi antreprenoriale. Acest fenomen se explică prin aceea că cele mai adânci etape ale recesiunii sunt acompaniate de o abundenţă de bunuri de capital produse în mod eronat, bunuri cu un preţ de piaţă redus până la o fracţiune din mărimea lui iniţială. Prin urmare, antreprenorilor suficient de abili încât să ajungă să posede lichidităţi în această etapă a recesiunii şi să achiziţioneze cu mare atenţie acele bunuri de capital care şi-au pierdut aproape în întregime valoarea comercială, dar care vor fi din nou foarte apreciate odată cu refacerea economică, li se iveşte ocazia de a câştiga un profit antreprenorial considerabil. Aşadar, abilitatea antreprenorială este esenţială pentru a salva tot ce se poate şi de a da cea mai bună utilizare posibilă acelor bunuri de capital produse în mod eronat, în funcţie de circumstanţe, prin selectarea şi păstrarea lor pentru un moment viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, în care economia se va fi însănătoşit, iar ele vor putea fi din nou de folos societăţii.

9.

Politica de stabilizare a nivelului general al preţurilor şi efectele sale destabilizatoare asupra economiei

Teoreticienii sunt în mod special interesaţi de următoarea întrebare, care a avut relevanţă practică în trecut şi pare că şi-o recâştigă în prezent: o expansiune a creditului produsă de sistemul bancar fără acoperire în economisire reală, ce presupune doar acea creştere a ofertei de monedă necesară pentru menţinerea nemodificată a puterii de cumpărare a banilor (sau a „nivelului general al preţurilor”), conduce sau nu la producerea efectelor depresive analizate în acest capitol? Această întrebare se aplică acelor perioade economice în răstimpul cărora productivitatea urcă datorită introducerii de noi tehnologii, inovaţiilor antreprenoriale şi acumulării capitalului, care este investit cu pricepere de antreprenori sârguincioşi şi perspicace[24]. După cum am arătat deja, când creditul bancar nu este expandat în mod artificial, iar cantitatea de bani din circulaţie rămâne aproximativ constantă, creşterea economisirii voluntare dă naştere lărgirii (lateral) şi alungirii (longitudinal) etapelor producătoare de bunuri de capital din structura de producţie. Aceste etape pot să fie finalizate fără niciun impediment şi, o dată încheiate, dau o nouă sporire a cantităţii şi calităţii bunurilor şi serviciilor de consum finale. Această producţie majorată a bunurilor şi serviciilor de consum trebuie să fie vândută contra unei cereri monetare micşorate (aceasta reducându-se exact cu suma cu care a crescut economisirea), ceea ce face ca preţurile unitare ale bunurilor şi serviciilor de consum să manifeste o tendinţă de scădere. Această contracţie este întotdeauna mult mai rapidă decât scăderea posibilă a venitului nominal al proprietarilor mijloacelor originare de producţie, al căror venit în termeni reali sporeşte, prin urmare, în foarte mare măsură.

Problema care ne preocupă în acest moment este aceea dacă o politică ce urmăreşte creşterea ofertei de bani pe calea expansiunii creditului sau printr-o altă modalitate şi care are drept obiectiv menţinerea constantă a nivelului preţului la bunurile şi serviciile de consum declanşează sau nu procesele care conduc la discoordonare temporală între diferiţii agenţi economici şi, în cele din urmă, la criză economică şi recesiune. Economia americană s-a confruntat cu o asemenea situaţie pe parcursul anilor 1920, când creşterea dramatică a productivităţii nu a fost, totuşi, însoţită de diminuarea firească a preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum, datorită politicii expansioniste a sistemului bancar american, dirijată de Rezervele Federale cu scopul de stabilizare a puterii de cumpărare a monedei, altfel spus, pentru a preveni creşterea acesteia[25].

Ar trebui să fie deja evident, în acest moment, că o politică de expansiune a creditului neacoperită de economisire voluntară va pune inevitabil în mişcare toate acele procese care conduc la izbucnirea crizei economice şi a recesiunii, inclusiv în condiţiile în care expansiunea coincide cu o creştere a productivităţii din sistem, iar preţurile nominale ale bunurilor şi serviciilor de consum nu sporesc. De fapt, problema nu o constituie modificările absolute ale nivelului general al preţurilor bunurilor de consum, ci cum se comportă aceste preţuri în termeni relativi faţă de preţurile restului de produse intermediare din etapele cele mai îndepărtate de consum şi ale mijloacelor originare de producţie. În realitate, în criza din 1929, preţurile relative ale bunurilor de consum (care, în termeni nominali, nu au crescut, ba chiar s-au redus uşor) au urcat mult în comparaţie cu preţurile bunurilor de capital (care s-au prăbuşit în termeni nominali). În plus, venitul total (şi, în consecinţă, profiturile) companiilor aflate în vecinătatea consumului s-a augmentat pe parcursul ultimilor ani ai expansiunii, ca urmare a creşterii substanţiale a productivităţii lor. Bunurile pe care le produceau erau vândute la preţuri constante în termeni nominali într-un context de expansiune inflaţionistă de proporţii. În consecinţă, factorii care declanşează de regulă recesiunea (creşterea relativă a profiturilor din etapele consumului şi o rată ascendentă a dobânzii), inclusiv „efectul Ricardo”, sunt de asemenea prezenţi într-un mediu în care productivitatea este crescătoare, în măsura în care profiturile şi vânzările sporite din sectorul de consum evidenţiază (mai mult decât sporul preţurilor nominale, care nu a avut loc atunci), declinul costului relativ al forţei de muncă din acest sector.

Articolele de teorie pe care Hayek le-a scris cu ocazia primei sale vizite de studii în Statele Unite în anii douăzeci, îşi propuneau să analizeze efectele politicii de stabilizare a unităţii monetare. Fisher şi alţi monetarişti au creditat această politică, iar în acea perioadă efectele acesteia erau considerate inofensive şi foarte benefice pentru sistemul economic. După cercetarea situaţiei din Statele Unite, Hayek ajunge la concluzia opusă, pe care o prezintă în binecunoscutul său articol „Intertemporal Price Equilibrium and Movements in the Value of Money”, publicat în 1928[26]. Hayek demonstrează aici că o politică de stabilizare a puterii de cumpărare a unităţii monetare este incompatibilă cu funcţia necesară a banilor privind coordonarea deciziilor şi comportamentelor agenţilor economici în diferite momente. Hayek arată că, dacă se menţine constantă cantitatea de bani aflaţi în circulaţie, o creştere generalizată a productivităţii în sistemul economic trebuie să conducă la diminuarea preţului bunurilor şi serviciilor de consum, i.e. a nivelului general al preţurilor, dacă se doreşte păstrarea echilibrului intertemporal între acţiunile diferiţilor agenţi economici. Astfel, o politică ce nu îngăduie ca sporirea productivităţii să reducă preţul bunurilor şi serviciilor de consum va genera, în mod inevitabil, aşteptări referitoare la menţinerea în viitor a nivelului prezent al preţurilor. Aceste aşteptări duc invariabil la o alungire artificială a structurii de producţie, care, fără doar şi poate, va fi inversată sub forma unei recesiuni. Cu toate că în 1928 Hayek încănu îşi adusese contribuţiile sale nuanţate din anii 1930, pe care le-am utilizat în analiza de faţă şi care contribuie la înţelegerea mult mai facilă a acestui fenomen, trebuie remarcat că, deja în acel moment, el ajunsese la următoarea concluzie:

„Trebuie acceptat, cât de poate de contrar viziunii predominante, că instabilitatea puterii de cumpărare a banilor nu reprezintă una dintre cele mai importante surse de dezordine din economie, provenite din latura monetară. Dimpotrivă, această sursă o constituie tendinţa, manifestată în cazul tuturor monedelor marfă, de stabilizare a puterii de cumpărare a banilor chiar şi atunci când situaţia generală a ofertei este în schimbare, tendinţă ce nu are nimic de a face cu vreo determinantă fundamentală a activităţii economice.”[27]

Nu este, aşadar, surprinzător că F.A. Hayek şi ceilalţi teoreticieni ai şcolii sale din a doua jumătate a anilor 1920, după studierea politicii monetare expansioniste a Statelor Unite (care, în pofida acestui lucru, dată fiind creşterea productivităţii, nu s-a manifestat sub forma unei sporiri a preţurilor), au fost singurii în măsură să interpreteze corect natura predominant artificială a avântului expansionist american şi a impactului său însoţitor care s-a manifestat sub forma creşterii aparent nelimitate a indicilor bursei din New York; ei au prevăzut deopotrivă, contra curentului şi spre surprinderea tuturor, declanşarea Marii Depresiuni din 1929[28]. Ne putem alătura astfel lui Fritz Machlup, care ajunge la următoarea concluzie:

„crearea de noi mijloace de circulaţie, cu scopul de a păstra constant un nivel al preţurilor care altminteri s-ar fi redus ca urmare a progresului tehnic, poate avea acelaşi efect destabilizator asupra ofertei de capital monetar, descris anterior, fiind astfel susceptibil să ducă la criză. În pofida efectului lor stabilizator asupra nivelului preţurilor, apariţia noilor mijloace de circulaţie sub forma capitalului monetar poate să determine iniţierea unor procese de producţie convolute care, pe termen lung, nu pot fi menţinute[29].

Cu toate că, în trecut, putea să pară că aceste aprecieri au o importanţă practică redusă, dată fiind creşterea cronică a nivelului general al preţurilor din economiile occidentale, în prezent ele sunt din nou relevante şi demonstrează că, inclusiv în prezenţa a unei politici de „stabilitate” monetară garantată de băncile centrale, într-un context de productivitate crescătoare, crizele economice se vor produce cu siguranţă dacă expansiunea creditului nu este stopată. Astfel, este foarte posibil ca în viitorul apropiat aceste aprecieri să îşi recâştige semnificaţia lor practică, foarte importantă. În orice caz, sunt foarte importante pentru înţelegerea unor numeroase cicluri economice din trecut (dintre care cel mai amplu a fost Marea Depresiune din 1929), precum şi pentru o aplicare a concluziilor teoretice la care am ajuns în analiza de faţă[30].

10.

Cum să evităm ciclurile afacerilor: prevenirea şi ieşirea din criza economică

În acest moment, putem deduce cu uşurinţă că, o dată ce băncile au iniţiat politica de expansiune a creditului, sau o dată ce s-a crescut masa monetară sub forma noilor împrumuturi acordate fără sprijinul economisirii voluntare suplimentare, sunt declanşate în mod spontan procesele care vor provoca, în cele din urmă, criza şi recesiunea. Astfel, crizele şi depresiunile economice nu pot fi evitate dacă a avut loc expansiunea creditului. Singura soluţie posibilă este prevenirea declanşării procesului, prin evitarea adoptării politicilor de expansiune a creditului sau de creştere a masei monetare sub forma noilor credite bancare. Ultimul capitol al lucrării de faţă cuprinde explicitarea schimbărilor instituţionale care sunt necesare pentru imunizarea economiilor moderne împotriva fazelor succesive de boom şi recesiune pe care le parcurg recurent. Aceste reforme instituţionale implică, mai exact, întoarcerea activităţii bancare la principiile tradiţionale de drept ce reglementează contractul de depozit neregulat de bunuri fungibile şi care necesită menţinerea permanentă a tantundem-ului, adică, a unui coeficient de rezervă de 100%. Doar aşa se poate garanta că sistemul nu va iniţia, în mod independent, nici o expansiune a creditului neacoperită de economisire reală şi că împrumuturile acordate îşi vor avea întotdeauna sursa într-o creştere anterioară a economisirii voluntare din societate. Doar în acest fel, se vor iniţia dezvoltări ale structurii productive care, cu excepţia unor circumstanţe deosebite, se vor putea finaliza şi menţine, ferite de discoordonarea sistematică dintre deciziile antreprenoriale ale investitorilor şi cele ale celorlalţi agenţi economici privitor la volumul şi proporţia veniturilor pe care doresc să le consume şi să le economisească.

Plecând de la presupoziţia unei expansiuni trecute a creditului, ştim că, în mod inevitabil, criza economică va sosi, în pofida oricărei încercări de amânare a începutului ei prin injectarea de noi doze de expansiune a creditului la o rată din ce în ce mai ridicată. În orice caz, izbucnirea crizei şi a recesiunii reprezintă, în ultimă instanţă, începutul recuperării. Altfel spus, recesiunea economică constituie startul etapei de recuperare, întrucât este faza în care sunt relevate erorile comise, proiectele investiţionale lansate în mod greşit sunt lichidate, iar munca şi restul resurselor productive încep să fie transferate către acele sectoare şi etape în care consumatorii le apreciază în cel mai înalt grad. După cum mahmureala de după beţie este semnul unei reacţii sănătoase a organismului în faţa agresiunii exercitate de alcool, tot astfel o recesiune economică marchează iniţierea perioadei de recuperare, care este atât sănătoasă şi necesară, cât şi dureroasă. Această perioadă are ca rezultat o structură a producţiei mult mai adecvată adevăratelor dorinţe ale consumatorilor[31].

Recesiunea loveşte atunci când expansiunea creditului este încetinită sau oprită şi, în consecinţă, proiectele investiţionale lansate în mod eronat sunt lichidate, structura de producţie se îngustează şi scade numărul de etape care o compun, iar muncitorii şi alţi factori originari de producţie întrebuinţaţi în etapele cele mai distanţate de consum, acolo unde utilizarea lor nu mai este profitabilă, sunt scoşi din producţie sau nu mai fac obiectul cererii. Recuperarea este consolidată când agenţii economici, în general, şi consumatorii, în particular, decid să îşi diminueze consumul, relativ vorbind, şi să îşi sporească economisirea, în vederea rambursării împrumuturilor şi a înfruntării noii situaţii de incertitudine economică şi recesiune. De asemenea, boom-ul şi debutul reajustării sunt în mod firesc urmate de o scădere a ratei dobânzii, care provine din reducerea şi chiar dispariţia primei derivate din anticiparea unei scăderi a puterii de cumpărare a monedei, precum şi din economisirea relativ mai accentuată pe care o impulsionează recesiunea. Încetinirea ritmului frenetic în care sunt consumate bunurile şi serviciile din etapa finală, alături de creşterea economisirii şi reorganizarea la toate nivelurile a structurii de producţie, este favorabilă însănătoşirii. Efectele sale se ivesc iniţial pe pieţele bursiere, care, în general, manifestă primele o anumită ameliorare. Mai mult, creşterea salariilor reale, care are loc pe durata perioadei de însănătoşire, pune în mişcare „Efectul Ricardo”, reanimând investiţiile din etapele cele mai îndepărtate de consum, acolo unde se întrebuinţează din nou munca şi resursele productive. Aceasta este maniera spontană în care se împlineşte recuperarea. Ea ar putea fi susţinută şi menţinută la nesfârşit, cu condiţia de a nu se iniţia o nouă fază de expansiune a creditului fără acoperire în economisire reală, care, după cum ne-am obişnuit, se întâmplă iar şi iar, dând naştere unor noi crize recurente[32].

Aşadar, o dată ce am stabilit că nu putem evita crizele economice după ce s-a pregătit terenul pentru ele şi că singura alternativă este aceea de a le preveni, care ar putea fi cea mai adecvată politică aplicabilă, după ce s-a ajuns la o criză inevitabilă şi la recesiune? Răspunsul este simplu, dacă ne aducem aminte sursa crizei şi implicaţiile acesteia: nevoia de reajustare a structurii de producţie şi adaptarea acesteia la adevăratele dorinţe ale consumatorilor referitoare la economisire; lichidarea proiectelor iniţiate în mod eronat şi transferul masiv al factorilor de producţie către etapele şi companiile cele mai apropiate de consum, acolo unde consumatorii solicită ca ele să fie întrebuinţate. Prin urmare, unica politică posibilă şi recomandabilă în cazul unei crize constă în flexibilizarea maximă a economiei, îndeosebi a diferitelor pieţe ale factorilor, mai cu seamă piaţa muncii, în aşa fel încât ajustarea să se poată realiza cât se poate de rapid şi cu cât mai puţine dureri. Astfel, cu cât o economie este mai rigidă şi mai supusă intervenţionismului, cu atât va fi mai îndelungată şi mai dureroasă, socialmente vorbind, reajustarea. Erorile şi recesiunea pot chiar să se menţină la nesfârşit, dacă agenţilor economici le este imposibil din punct de vedere instituţional să îşi lichideze proiectele şi să îşi regrupeze bunurile de capital şi factorii de producţie pe căi mai avantajoase. Aşadar, rigiditatea constituie duşmanul principal al însănătoşirii economice, iar orice politică destinată îndulcirii crizei, apoi iniţierii şi consolidării recuperării cât mai timpurii trebuie să se concentreze pe obiectivul microeconomic al flexibilizării şi liberalizării cuprinzătoare a tuturor pieţelor factorilor, mai cu seamă a pieţei muncii[33].

Aceasta este singura măsură care poate fi recomandată pe parcursul fazei de criză şi recesiune economică, fiind în mod special importantă evitarea oricărei politici care, într-o măsură mai mare sau mai mică, obliterează în mod activ sau previne procesul spontan, necesar, de reajustare[34]. De asemenea, se impune în special evitarea anumitor măsuri care, pe parcursul crizelor, datorită neplăcerilor sociale inerente, se bucură întotdeauna de o imensă popularitate şi susţinere politică. Menţionăm câţiva dintre paşii importanţi care sunt în general propuşi şi care trebuie să fie evitaţi:

(a)   Acordarea de noi credite companiilor din etapele bunurilor de capital, pentru a se evita intrarea acestora în criză, suspendarea plăţilor şi necesitatea reorganizării. Acordarea de noi credite amână doar izbucnirea crizei, făcând mult mai severă şi dificilă reajustarea necesară ulterioară. Mai mult, oferirea sistematică de noi credite pentru a le achita pe cele vechi întârzie lichidarea atât de necesară (şi dureroasă) a investiţiilor eronate, putând amâna, chiar pe termen nedefinit, ieşirea din recesiune. Aşadar, ar trebui evitată orice politică de continuare a expansiunii creditului.

(b)   De asemenea, sunt foarte nocive şi impropriu denumitele politici „de ocupare deplină”, prin care se doreşte garantarea locurilor de muncă pentru toţi lucrătorii. După cum afirmă cu multă claritate Hayek,

„Toate tentativele de obţinere a ocupării depline pe distribuţia existentă a muncii între industrii se vor lovi de următorul impediment: în situaţia de ocupare deplină oamenii vor dori ca o parte mai mare din producţia totală să fie sub forma bunurilor de consum decât se produce sub acea formă.”[35]

Astfel, este imposibil ca o politică guvernamentală axată pe cheltuieli şi expansiunea creditului să protejeze cu succes toate locurile de muncă existente, dacă lucrătorii îşi cheltuiesc venitul, care provine din expansiunea creditului şi cererea artificială exprimată dinspre sectorul public, într-un mod compatibil cu o structură de producţie diferită, i.e. una incapabilă să îi păstreze angajaţi. Orice politică de prezervare artificială a locurilor de muncă, finanţată prin inflaţie sau expansiunea creditului, este autodistructivă, deoarece consumatorii cheltuiesc noii bani creaţi, o dată ce aceştia ajung în buzunarele lor, într-un mod care face imposibil ca tocmai aceste locuri de muncă să fie profitabile. Aşadar, singura politică posibilă în domeniul muncii este aceea de facilitare a concedierii şi reangajării lucrătorilor, prin flexibilizarea cât mai intensă a pieţelor muncii.

(c)    De asemenea, orice politică făcută să restaureze status quo-ul agregatelor macroeconomice ar trebui şi ea evitată. Crizele şi recesiunile sunt prin natura lor microeconomice, nu macroeconomice, motiv pentru care orice asemenea politică este sortită eşecului, întrucât face dificilă sau imposibilă revizuirea de către antreprenori a planurilor pe care le au, regruparea bunurilor de capital pe care le deţin, lichidarea proiectelor investiţionale şi reabilitarea companiilor lor. După cum subliniază Ludwig M. Lachmann,

„Orice politică proiectată doar să restaureze status quo-ul în termeni de agregate „macroeconomice”, precum veniturile şi ocuparea, este sortită eşecului. Situaţia anterioară declinului era bazată pe planuri care au eşuat; prin urmare, o politică orientată înspre descurajarea antreprenorilor de a-şi revizui planurile şi obligarea lor să «meargă tot înainte» cu aceleaşi aranjamente ale capitalului ca înainte, nu poate avea succes. Chiar dacă oamenii de afaceri ar asculta asemenea sfaturi, pur şi simplu ar repeta experienţele anterioare. De fapt, este nevoie de o politică de promovare a reajustărilor necesare.”[36]

În consecinţă, politicile monetare aplicate cu scopul de a prezerva cu orice preţ boom­-ul economic, în perspectiva unor simptome timpurii ale sosirii crizei (în general, o cădere a pieţei bursiere şi a pieţei imobiliare), nu vor împiedica recesiunea, chiar şi atunci când reuşesc să îi amâne momentul de început.

(d)  De asemenea, preţul bunurilor prezente exprimat în bunuri viitoare, care este reflectat de rata socială a preferinţei de timp sau rata dobânzii, nu ar trebui supus manipulării. Mai exact, în faza de recuperare, rata dobânzii de pe piaţa creditului va tinde în mod spontan să scadă, dată fiind căderea preţului la bunurile de consum şi de creşterea economisirii, pe care o produce reorganizarea implicată de recesiune. Cu toate acestea, orice manipulare, într-un sens sau altul, a ratei dobânzii de piaţă este contraproductivă şi exercită un impact negativ asupra procesului de lichidare sau generează noi erori antreprenoriale. De fapt, putem conchide, alături de Hayek, că orice politică ce tinde să păstreze la un nivel fix ratele dobânzii va fi profund pernicioasă pentru stabilitatea economiei, deoarece acestea trebuie să se formeze în mod spontan, în acord cu preferinţele reale ale agenţilor economici referitoare la economisire şi consum:

„Tendinţa de a menţine stabilitatea ratelor dobânzii, şi în special de a le menţine scăzute pentru cât mai mult timp, trebuie văzută ca cel mai mare duşman al stabilităţii, provocând până la urmă fluctuaţii mult mai mari, probabil chiar şi ale ratei dobânzii, decât e cu adevărat necesar. Poate trebuie repetat că aceasta se aplică în special în cazul doctrinei, acum atât de acceptate, conform căreia ratele dobânzii trebuie ţinute la un nivel scăzut până când se obţine «ocuparea deplină» generalizată.”[37]

(e)   În final, trebuie evitată orice politică de creare artificială a locurilor de muncă prin intermediul lucrărilor publice sau altor proiecte investiţionale finanţate de guvern. Este evident că, dacă asemenea proiecte sunt finanţate prin impozite sau prin emiterea unei datorii publice, pur şi simplu vor fi retrase resursele din acele zone ale economiei care sunt agreate de consumatori şi orientate către lucrările publice finanţate de stat, creându-se astfel un nou strat de malinvestiţie generală. Mai mult, dacă aceste lucrări sau „investiţii” sunt finanţate prin simpla creaţie de noi bani, se produce de asemenea o malinvestiţie generalizată, în sensul că, dacă lucrătorii angajaţi prin acest procedeu îşi dedică majoritatea venitului lor consumului, preţul bunurilor de consum tinde să crească în termeni relativi, agravându-se şi mai mult situaţia delicată a companiilor aflate în etapele cele mai îndepărtate de consum. În orice caz, în aplicarea politicilor „contraciclice” de cheltuieli publice, este aproape imposibil ca guvernele să reziste influenţei exercitate de tot felul de presiuni politice, care tind să facă aceste politici şi mai ineficiente şi nocive, după cum aflăm din concluziile trase de teoria alegerii publice. De asemenea, nu există nici o garanţie că, în momentul în care guvernele pun un diagnostic situaţiei şi decid să ia măsurile presupus curative, ele nu se înşeală privitor la timing-ul sau succesiunea diferitelor fenomene, tinzând, cu măsurile lor, să agraveze, în loc de a soluţiona, discordanţele[38].

11.

Teoria ciclului şi resursele neutilizate: rolul acestora în etapele iniţiale ale boom-ului

Criticii teoriei austriece a ciclului afacerilor susţin adeseori că teoria este fundamentată pe presupoziţia unei utilizări depline a resurselor şi că, în consecinţă, existenţa unor resurse nefolosite ar face ca expansiunea creditului să nu ducă necesarmente la malinvestirea lor generalizată. Această critică este însă complet nefondată. După cum a arătat, cu inspiraţie, Ludwig M. Lachmann, teoria austriacă a ciclului afacerilor nu pleacă de la presupoziţia unei utilizări depline. Dimpotrivă, aproape de la primele formulări ale teoriei ciclului, elaborate de Mises în 1928, s-a plecat de la premisa că, în orice moment dat, poate rămâne nefolosit un volum semnificativ de resurse[39]. De fapt, Mises a afirmat de la bun început că neutilizarea resurselor era nu numai compatibilă cu teoria pe care el a dezvoltat-o, ci aceasta constituia, în realitate, una dintre componentele sale esenţiale. În procesele pieţei, pentru că antreprenorii pun în aplicare planuri care implică producerea de bunuri de capital eterogene şi complementare, se comit în permanenţă erori şi au loc «ambuteiaje» din cauza cărora nu sunt întrebuinţaţi pe deplin toţi factorii şi resursele productive. De aici rezultă necesitatea unei pieţe flexibile, favorabilă exercitării activităţii antreprenoriale, care tinde să descopere nepotrivirile existente şi să restabilească, în cadrul unui proces neîncetat, coordonarea. Teoria explică, într-adevăr, modalitatea prin care expansiunea bancară a creditului întrerupe şi complică acest proces de coordonare prin care se remediază discordanţele existente[40].

Teoria ciclului afacerilor ne demonstrează tocmai că expansiunea creditului neacoperită de o creştere a economisirii reale va încuraja malinvestirea resurselor productive chiar în situaţia în care există un volum semnificativ de resurse neutilizate, mai precis, de forţă de muncă nefolosită. Cu alte cuvinte, contrar opiniilor exprimate de numeroşi critici ai teoriei, ocuparea deplină nu constituie o premisă necesară a distorsiunilor microeconomice provocate de expansiunea creditului. Când are loc expansiunea creditului, devin aparent profitabile unele proiecte economice care, în realitate, nu sunt astfel şi este irelevant dacă ele sunt realizate cu resurse care erau neutilizate înainte de iniţierea lor. Singurul efect este acela că preţul nominal al mijloacelor originare de producţie s-ar putea să nu crească până la nivelul care s-ar fi atins dacă s-ar fi plecat de la situaţia de utilizare deplină. Cu toate acestea, vor apărea în cele din urmă ceilalţi factori care dau naştere malinvestiţiei şi corecţiei spontane a erorilor comise, care îmbracă forma crizei şi recesiunii, indiferent dacă erorile au fost susţinute cu resurse iniţial neutilizate.

Când se iniţiază un fals avânt economic, clădit pe expansiunea bancară a creditului, ce realocă mijloace originare de producţie anterior neutilizate, se obţine doar întreruperea procesului, nefinalizat, de reajustare a acelor factori. În consecinţă, se suprapune un nou episod de malinvestire generală a resurselor peste cel precedent, care nu a fost complet încheiat şi resorbit de piaţă.

Un alt efect posibil al folosirii resurselor anterior neutilizate, dincolo de aceea că preţul lor nu creşte la fel de rapid în termeni absoluţi, constă în faptul că poate împiedica pe termen scurt încetinirea producţiei de bunuri şi servicii de consum. Cu toate acestea, are loc o alocare defectuoasă a resurselor, deoarece sunt investite în proiecte nerentabile, iar urmările ciclului vor apărea într-un final, atunci când venitul monetar al mijloacelor originare de producţie anterior neutilizate începe să fie cheltuit pe bunuri şi servicii de consum. Preţurile relative ale acestor bunuri şi servicii sporesc mult mai rapid comparativ cu preţurile produselor din etapele cele mai distanţate de consum, diminuând astfel salariile relative reale şi declanşând „Efectul Ricardo”, precum şi alte consecinţe care conduc la criză şi recesiune. În orice caz, expansiunea creditului va determina întotdeauna, de la bun început, o creştere mai mult decât proporţională a preţului relativ al produselor din etapele cele mai îndepărtate de consum. Această majorare îşi are originea în noua cerere monetară pe care creditul o generează pentru aceste bunuri şi în reducerea artificială a ratei dobânzii, care face mai atractive asemenea proiecte. Efectul este o alungire a structurii de producţie, schimbare care nu poate fi menţinută pe termen lung, cu totul indiferent de faptul că au fost sau nu întrebuinţate în aceste proiecte resurse anterior neutilizate.

Aşadar, argumentul des întâlnit potrivit căruia teoria elaborată de Mises, Hayek şi Şcoala austriacă este fundamentată pe existenţa unei utilizări depline a resurselor este fals. Chiar dacă presupunem existenţa unui şomaj ridicat, procesul de expansiune a creditului duce invariabil la recesiune[41].

12.

Contracţia necesară a creditului pe durata recesiunii: critica adresată teoriei „depresiunii secundare”

Vom analiza acum trei tipuri diferite de deflaţie, definită ca reprezentând orice scădere a cantităţii de bani „din circulaţie”[42]. Deflaţia constă într-o reducere a ofertei de monedă sau o creştere a cererii de monedă şi, alte lucruri rămânând constante, ea tinde să conducă la o majorare a puterii de cumpărare a unităţii monetare (i.e. un declin al „nivelului general al preţurilor”). Este însă important să evităm confundarea deflaţiei cu cea mai des întâlnită şi clară consecinţă a sa (şi anume, scăderea nivelului general al preţurilor), dat fiind faptul că, în anumite circumstanţe, preţurile bunurilor şi ale serviciilor scad în absenţa deflaţiei. După cum am remarcat, aceasta constituie o componentă a procesului de creştere sănătoasă dintr-o economie a cărei productivitate este îmbunătăţită, prin încorporarea unor noi tehnologii şi acumularea capitalului, urmare a spiritului antreprenorial şi a majorării fireşti a economisirii voluntare realizate de agenţii săi. Am studiat acest proces în secţiunile precedente, şi, fără vreo diminuare a cantităţii de bani din circulaţie, el dă naştere unei creşteri generale a producţiei de bunuri şi servicii de consum, care pot fi tranzacţionate doar la nişte preţuri mai mici. Astfel, procesul conduce la o creştere reală a salariilor şi a veniturilor altor mijloace originare de producţie, deoarece, chiar dacă venitul lucrătorilor şi al celorlalţi proprietari de factori originari este posibil să fi rămas oarecum constant în termeni nominali, preţurile bunurilor şi serviciilor de consum pe care lucrătorii le achiziţionează au scăzut considerabil. În această situaţie, declinul nivelului general al preţurilor nu are o sursă monetară, ci reală[43], şi derivă din creşterea generalizată a productivităţii în economie. Aşadar, acest fenomen este complet independent de deflaţie, în accepţiunea pe care i-am dat-o aici, şi reprezintă doar un semn al celui mai sănătos şi firesc proces de dezvoltare economică.

Vom examina acum însă trei tipuri distincte de deflaţie (definită strict ca semnificând orice reducere a ofertei de monedă sau orice creştere a cererii de monedă), care au cauze şi consecinţe radical diferite. Să analizăm în amănunt aceste tipuri de deflaţie[44]:

(a)   Primul tip constă în politici adoptate de autorităţile publice cu scopul deliberat de a reduce cantitatea de monedă din circulaţie. Asemenea politici, implementate în diverse momente istorice[45], declanşează un proces prin care puterea de cumpărare a unităţii monetare are tendinţa să crească. Mai mult, această descreştere forţată a cantităţii de bani aflate în circulaţie distorsionează structura socială a etapelor de producţie. Într-adevăr, diminuarea cantităţii de bani produce iniţial un declin al acordării de credite şi o creştere artificială a ratelor de piaţă ale dobânzii, iar aceasta, la rândul său, duce la o aplatizare a structurii de producţie impusă doar de factorii monetari şi nu de adevăratele dorinţe ale consumatorilor. În consecinţă, numeroase etape profitabile de bunuri de capital din structura de producţie par să fie, în mod eronat, nerentabile, mai cu seamă cele mai îndepărtate de consum şi care sunt cele mai intensiv înzestrate cu capital. Astfel, cele mai specializate companii din etapele dotate intensiv cu capital suferă ample pierderi contabile. În plus, în toate sectoarele, cererea monetară diminuată nu este acompaniată de un declin paralel, la fel de rapid, al costurilor, şi astfel apar pierderile contabile, iar pesimismul se generalizează. Pe de altă parte, creşterea puterii de cumpărare a unităţii monetare şi reducerea preţurilor de vânzare ale produselor determină o creştere substanţială a venitului real al proprietarilor mijloacelor originare de producţie, care, în măsura în care preţurile pe care le practică sunt rigide şi nu scad în acelaşi ritm cu cel al bunurilor de consum, tind să fie mai puţin utilizate. Începe, aşadar, o perioadă îndelungată şi neplăcută de ajustare, care va dura până când întreaga structură de producţie şi toţi factorii originari s-au adaptat la noile condiţii monetare.

Acest întreg proces de deflaţie deliberată nu aduce nici un beneficiu, ci doar supune sistemul economic unei presiuni care nu era necesară. Din păcate, lipsa unei cunoaşteri teoretice din partea politicienilor i-a făcut, în diferite situaţii istorice, să iniţieze în mod deliberat un asemenea proces[46].

(b)   Al doilea tip de deflaţie, care ar trebui diferenţiat în mod clar de primul, are loc atunci când agenţii economici se decid să economisească; altfel spus, se abţin să consume o fracţiune semnificativă din venitul lor şi dedică tot sau o parte din suma economisită pentru a-şi spori deţinerile monetare (i.e. pentru a tezauriza)[47]. În acest caz, creşterea cererii monetare tinde să urce puterea de cumpărare a unităţii monetare (cu alte cuvinte, are tendinţa să diminueze „nivelul general al preţurilor”). Acest gen de deflaţie diferă însă radical de primul, având rezultate concrete, deoarece provine dintr-o sporire a economisirii agenţilor economici, care eliberează astfel resurse sub forma unor bunuri şi servicii de consum nevândute. Acest lucru declanşează efectele pe care le-am studiat în capitolul 5, acolo unde ne-am concentrat atenţia asupra creşterii economisirii voluntare. Mai precis, apare „Efectul Ricardo”, datorită unei diminuări a preţurilor relative ale bunurilor de consum, care conduce, la rândul său, când toate celelalte condiţii rămân nemodificate, la o creştere a salariilor reale ale lucrătorilor şi a veniturilor altor mijloace originare de producţie. Aşadar, se pun în mişcare procesele caracteristice alungirii structurii de producţie. Aceasta se dotează mai intensiv cu capital, mulţumită noilor proiecte investiţionale iniţiate, pe care antreprenorii vor reuşi să le finalizeze deoarece resursele productive au fost eliberate din etapele mai apropiate de consum. Singura diferenţă dintre această situaţie şi cea a majorării economisirii voluntare investite direct şi imediat în structura de producţie sau pe pieţele de capital este următoarea: când economisirea ia forma unei creşteri a deţinerilor monetare, există necesarmente un declin al preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum, precum şi al preţului produselor din etapele intermediare, cât şi o reducere inevitabilă a venitului nominal al mijloacelor originare de producţie şi a salariilor, toate acestea adaptându-se unei puteri mai mari de cumpărare a unităţii monetare. Spre deosebire însă de primul tip de deflaţie menţionat, acesta nu implică un proces dureros care nu duce la nimic. Dimpotrivă, în cazul de faţă acesta este fundamentat pe o economisire efectivă, care conduce la o creştere a productivităţii din societate. Alungirea structurii de producţie şi realocarea factorilor de producţie se petrec în măsura în care există o schimbare, după cum am explicat în capitolul 5, la nivelul preţurilor relative ale produselor din etapele intermediare şi din etapa finală, a consumului. O asemenea schimbare este independentă de faptul că, o dată cu majorarea puterii de cumpărare a unităţii monetare, toate preţurile trebuie să scadă, mai mult sau mai puţin, în termeni absoluţi, nominali[48].

(c)    Al treilea tip de deflaţie pe care îl avem în vedere rezultă din contracţia creditului, care apare în mod obişnuit în etapele de criză şi recesiune, după fiecare expansiune a creditului. Acest proces este menţionat în analiza din capitolele 4 şi 5, unde am văzut că aşa cum expansiunea creditului sporeşte cantitatea de bani din circulaţie, tot aşa rambursarea masivă a creditelor şi pierderea de valoare înregistrată în rubrica de active din bilanţurile băncilor, ambele cauzate de criză, dau naştere unui proces inevitabil, cumulativ, de contracţie a creditului, care diminuează cantitatea de bani din circulaţie şi, astfel, generează deflaţie. Acest tip de deflaţie apare atunci când, în condiţiile izbucnirii crizei, expansiunea creditului nu numai că încetează, ci se manifestă chiar o restrângere a creditului şi, astfel, are loc deflaţia, sau o scădere a ofertei de monedă, sau a cantităţii de bani din circulaţie. Genul acesta de deflaţie diferă însă de cel analizat la punctul (a) de mai sus şi produce nişte efecte pozitive care merită să fie trecute în revistă. În primul rând, deflaţia determinată de contracţia creditului nu produce acele malajustări inutile la care ne-am referit în secţiunea (a); dimpotrivă, ea facilitează şi accelerează lichidarea proiectelor investiţionale lansate în mod eronat pe parcursul fazei expansioniste. Aşadar, nu este o deflaţie care dă artificial o aparenţă de nerentabilitate anumitor proiecte de investiţie, în realitate rentabile, ci, dimpotrivă, avem de-a face cu reacţia naturală a pieţei, necesară lichidării proiectelor investiţionale care au fost iniţiate din eroare în timpul etapei expansioniste. Un al doilea efect benefic al deflaţiei creditului este că, într-un anumit sens, aceasta inversează redistribuţia venitului, care a avut loc în etapa expansionistă a boom-ului inflaţionist. De fapt, expansiunea inflaţionistă a provocat o tendinţă de scădere a puterii de cumpărare a monedei, care la rândul său a redus venitul real al tuturor persoanelor cu venituri fixe (cei care economisesc, văduve, orfani, pensionari), în favoarea acelora care au primit relativ devreme creditele din sistemul bancar şi ale căror venituri monetare au cunoscut o majorare. Acum, în etapa de contracţie a creditului, această redistribuţie forţată a venitului se întoarce în favoarea celor care în faza expansionistă erau printre cei mai afectaţi, şi astfel persoanele cu un venit fix (văduvele, orfanii şi pensionarii) vor avea de câştigat în faţa celor care au beneficiat cel mai mult de situaţia din etapa anterioară. În al treilea rând, deflaţia creditului dă impresia că afacerile sunt, în general, mai puţin profitabile, deoarece costurile istorice sunt înregistrate în unităţi monetare având o putere de cumpărare mai scăzută, iar ulterior venitul contabil este înregistrat în unităţi monetare cu o putere de cumpărare mai ridicată. Drept urmare, profiturile antreprenoriale sunt micşorate în mod artificial în registrele contabile, lucru care îi impulsionează pe antreprenori să economisească mai mult şi să distribuie sume mai scăzute ca dividende (exact opusul comportamentului lor din perioada expansionistă). Această tendinţă de a economisi mai mult este extrem de favorabilă iniţierii recuperării economice[49]. Micşorarea cantităţii de bani din circulaţie, indusă de restrângerea creditului, tinde fără îndoială să mărească puterea de cumpărare a unităţii monetare. De aici urmează reducerea inevitabilă a salariilor şi a venitului mijloacelor originare de producţie, cu toate că, iniţial, această descreştere va fi mai rapidă decât scăderea preţului bunurilor şi serviciilor de consum, în caz că are loc o asemenea reducere. În consecinţă, în termeni relativi, salariile şi venitul mijloacelor originare de producţie vor cunoaşte un declin, conducând la angajarea suplimentară de lucrători comparativ cu utilajele şi la un transfer masiv al lucrătorilor către etapele cele mai apropiate de consum. Altfel spus, contracţia creditului întăreşte şi accelerează „aplatizarea” necesară a structurii de producţie, care însoţeşte recesiunea. Este esenţial ca pieţele muncii să fie flexibile, pentru a facilita transferurile masive de resurse productive şi de muncă. Cu cât se finalizează mai curând reajustarea, iar efectul creditelor acordate pentru proiecte investiţionale eronate este eliminat, cu atât mai repede se vor pune bazele recuperării subsecvente, care se va caracteriza prin restabilirea preţului relativ al mijloacelor originare de producţie. Altfel spus, are loc o reducere a preţului bunurilor şi serviciilor de consum mai accentuată, în termeni relativi, decât micşorarea salariilor, ca urmare a majorării economisirii generale din societate, care va stimula din nou creşterea din etapele bunurilor de capital. Această creştere este de perspectivă, dat fiind că provine dintr-o majorare a economisirii voluntare. Cum bine spune Wilhelm Röpke, acest tip terţiar de deflaţie (contracţia creditului care însoţeşte criza)

„reprezintă reacţia inevitabilă la inflaţia din perioada boom-ului şi nu trebuie contracarată, pentru că altfel va urma o prelungire şi agravare a crizei, după cum a arătat-o experienţa Statelor Unite din 1930.”[50]

În anumite situaţii, guvernul şi intervenţia sindicală, la care se adaugă rigiditatea instituţională a pieţelor, pot să împiedice reajustările necesare, care preced orice recuperare a activităţii economice. Dacă salariile sunt rigide, condiţiile de angajare complet lipsite de flexibilitate, puterea sindicală mare, iar guvernele cedează tentaţiilor protecţionismului şi cheltuielilor publice, atunci şomajul extrem de ridicat poate să dureze oricât de mult, fără a exista vreo ajustare a mijloacelor originare de producţie la noile condiţii economice. În aceste circumstanţe poate fi declanşat şi un proces cumulativ de contracţie, în care creşterea masivă a şomajului ar da naştere unei scăderi generale a cererii, iar aceasta, la rândul său, ar genera noi doze de şomaj, şi tot aşa, succesiv. Anumiţi teoreticieni au denumit depresiune secundară acest proces, care nu provine din acţiunea forţelor spontane ale pieţei, ci din intervenţia coercitivă a statului pe pieţele muncii, ale produselor şi în comerţul internaţional. În anumite cazuri, teoreticienii „depresiunii secundare” au considerat simpla posibilitate a unei asemenea situaţii drept un argument prima facie pentru a justifica intervenţia statului, încurajând o nouă expansiune a creditului şi cheltuielile publice. Cu toate acestea, singura politică eficientă de evitare a „depresiunii secundare”, sau de micşorare a gravităţii ei, este aceea de liberalizare pe scară largă a pieţelor şi de neînduplecare în faţa tentaţiei reînnoite a politicilor de expansiune a creditului. Orice politică ce tinde să menţină salariile la un nivel ridicat şi rigidizează pieţele ar trebui abandonată, pentru că nu ar face decât să prelungească şi să agraveze procesul de reajustare, până într-acolo încât devine inacceptabil din punct de vedere politic[51].

Ce anume ar trebui făcut dacă, în anumite circumstanţe, din punct de vedere politic, măsurile necesare pentru flexibilizarea pieţelor muncii, abandonarea protecţionismului şi promovarea reajustării (care sunt premisele oricărei însănătoşiri economice) par să fie „imposibil” de luat? Aceasta este o problemă de politică economică extrem de interesantă, iar soluţionarea ei trebuie fundamentată pe evaluarea corectă a gravităţii circumstanţelor de la momentul istoric dat. Chiar dacă teoria sugerează că orice politică de creştere artificială a consumului, a cheltuielilor publice şi a expansiunii creditului este contraproductivă, nimeni nu neagă faptul că, pe termen scurt, este posibilă absorbirea oricărui volum al şomajului prin simpla sporire a cheltuielilor publice sau a expansiunii creditului; este adevărat, cu costul întreruperii procesului de reajustare şi al agravării recesiunii care va urma. Hayek însuşi recunoaşte că, în anumite condiţii, situaţia poate să devină atât de disperată, încât singura alternativă politic acceptabilă ar fi o nouă intervenţie, un fel de „cui pe cui se scoate” al beţivilor. În 1939, Hayek face următoarele comentarii privitor la această problemă:

„nu s-a negat niciodată că, prin expansiune monetară, şomajul poate fi diminuat cu rapiditate, şi se poate ajunge în cel mai scurt timp posibil la o situaţie de «ocupare deplină»… Nu s-a susţinut decât că natura ocupării depline ce poate fi astfel obţinută este inerent instabilă şi că a crea locuri de muncă prin aceste mijloace echivalează cu a perpetua fluctuaţiile. Pot apărea situaţii disperate în care ar putea fi, într-adevăr, necesar să crească ocuparea cu orice preţ, chiar şi numai pentru o scurtă perioadă – şi probabil că situaţia în care Dr. Brüning însuşi s-a aflat în Germania în 1932 era acel gen de situaţie care ar fi justificat măsuri disperate. Dar un economist nu ar trebui să ascundă faptul că orientarea către maximul de ocupare ce poate fi obţinut pe termen scurt cu ajutorul politicii monetare este esenţialmente politica unui «desperado» care nu are nimic de pierdut şi totul de câştigat, într-un interval scurt de timp.”[52]

Să presupunem acum că politicienii ignoră recomandările economiştilor, iar împrejurările nu îngăduie liberalizarea economiei, astfel încât şomajul se generalizează, reajustarea nu este niciodată dusă la bun sfârşit, iar economia intră într-o fază de contracţie cumulativă. Să presupunem, în plus, că din punct de vedere politic este imposibilă aplicarea oricărei măsuri adecvate, iar situaţia ameninţă să degenereze într-o revoluţie. Ce tip de expansiune monetară va genera cele mai mici perturbări, din punct de vedere economic? În acest caz, politica cea mai puţin nocivă, cu toate că va continua să exercite efecte extrem de dăunătoare asupra sistemului economic, ar fi adoptarea unui program de lucrări publice, care ar oferi locuri de muncă şomerilor, la salarii relativ reduse, aşa încât, ulterior, o dată cu ameliorarea circumstanţelor, lucrătorii s-ar putea reorienta rapid către alte activităţi mai profitabile şi cu salarii superioare. În orice caz, este important să se evite acordarea nemijlocită de credite companiilor din etapele cele mai îndepărtate de consum. Astfel, o politică de sprijin guvernamental acordat şomerilor, cu salarii reduse – pentru a se evita apariţia unui incitativ ca muncitorii să rămână permanent şomeri – în schimbul desfăşurării de lucrări cu semnificaţie socială, ar fi cea mai puţin invalidantă, în condiţiile extreme descrise mai sus[53].

13.

Economia „maniaco-depresivă”: coruperea culturii antreprenoriale şi alte efecte negative pe care ciclurile recurente ale afacerilor le exercită asupra economiei de piaţă

Crizele economice pe care expansiunea creditului le produce în mod repetat conduc la alte consecinţe mult mai subtile, însă nu mai puţin devastatoare pentru cooperarea armonioasă dintre oameni şi pentru dezvoltarea lor economică şi socială[54]. Mai precis, este necesară evidenţierea modalităţii prin care sistemul monetar actual, fundamentat pe expansiunea creditului, a făcut ca dezvoltarea economică sincopată de către boom-uri şi crize să fie ceva obişnuit. Altfel spus, s-ar părea că economiei de piaţă i se pretinde un comportament „maniaco-depresiv”.

Într-adevăr, oamenii de afaceri, jurnaliştii, politicienii, sindicaliştii şi agenţii economici în general au ajuns să considere faza artificial expansionistă a unui boom drept stadiul normal de prosperitate, care trebuie urmărit şi menţinut prin toate mijloacele posibile. Mai mult decât atât, consecinţele inevitabile ale expansiunii, i.e. criza şi recesiunea, sunt percepute ca o etapă foarte nefavorabilă, care trebuie evitată cu orice preţ[55]. Agenţii economici nu acceptă recesiunea în calitate de consecinţă inevitabilă a expansiunii artificiale şi nu reuşesc să înţeleagă că are meritul de a scoate la iveală erorile comise şi de a uşura însănătoşirea şi reajustarea structurii de producţie.

În plus, expansiunea creditului încordează, în mod excesiv şi nejustificat, capacitatea de reacţie a agenţilor economici şi ritmul în care lucrează. Câtă vreme durează expansiunea, capacitatea de muncă a oamenilor este dusă la limită, iar spiritul lor antreprenorial este pervertit, generând stres şi uzură psihică, un cost uman şi personal ridicat. Mai mult, noii bani creaţi prin acordarea expansionistă a împrumuturilor sunt folosiţi pentru a finanţa tot soiul de operaţiuni speculative, preluări de pachete majoritare şi războaie comerciale şi financiare, în care predomină cultura speculaţiei pe termen scurt. Cu alte cuvinte, se răspândeşte ideea greşită că este posibil şi dezirabil să acumulezi profituri astronomice cu o uşurinţă şi repeziciune uimitoare. Aceasta descurajează munca bine făcută şi corupe cultura antreprenorială tradiţională, bazate pe conducerea prudentă a afacerilor, cu o atitudine de statornicie şi urmărire a scopurilor pe termen lung. Exact la acest lucru facem referire atunci când amintim demoralizarea generalizată, cauzată de expansiunea artificială a creditului, cu efecte devastatoare în special pentru generaţiile mai tinere şi mai dinamice ale societăţii[56].

Problema se înrăutăţeşte dacă, după cum au arătat teoreticienii care au studiat ciclul dintr-o perspectivă politică[57], politicienii iau decizii doar pe termen scurt şi urmăresc susţinerea imediată, care să le garanteze victoria în alegerile următoare. Prin urmare, nu ezită în niciun moment să iniţieze şi să impulsioneze acele politici de expansiune monetară care îi ajută cel mai mult în obţinerea succesului electoral pe termen scurt. În plus, de vreme ce orice deviere de la expansiunea artificială şi optimismul excesiv pe care aceasta îl produce este văzută cu ochi nefavorabili, atacată fără întârziere prin mijloacele de comunicare în masă şi utilizată ca armă politică de către opoziţie, sindicate şi organizaţiile oamenilor de afaceri, nimeni nu are curajul să incrimineze tarele politicii creditului. Această stare de lucruri creează un context de iresponsabilitate monetară, care tinde să agraveze problemele şi să facă foarte improbabilă soluţionarea lor prin reajustare şi lichidare raţionale, care ar pune bazele unei însănătoşiri economice susţinute, independente de expansiunea creditului.

Crizele economice recurente pe care le provoacă expansiunea creditului exercită, în plus, un efect extrem de nociv asupra economiilor de piaţă şi al principiilor libertăţii de acţiune antreprenorială. Mai exact, fiecare proces expansionist este urmat invariabil de o etapă de reajustare dureroasă, care constituie pepiniera ideală pentru justificările unei ulterioare intervenţii etatice în economie, şi pentru popularizarea argumentelor potrivit cărora recesiunea economică vădeşte insuficienţele unei economii de piaţă şi „demonstrează” necesitatea ca statul să intervină mai puternic în economie, la toate nivelurile, pentru evitarea crizei şi atenuarea consecinţelor. Astfel, recesiunea oferă un cadru favorabil reanimării propunerilor privind protecţionismul comercial, intervenţia pe diferite pieţe, creşterea deficitului public şi reglementarea economiei. După cum bine ştim, aceste politici intervenţioniste servesc doar la prelungirea şi agravarea recesiunii, împiedicând recuperarea necesară. Din păcate, începuturile timide ale recuperării sunt acompaniate de o asemenea presiune populară în favoarea unei noi expansiuni a creditului, încât expansiunea este din nou iniţiată, întregul proces repetându-se. După cum conchide în mod convingător Mises: „Însă lucrul cel mai rău este că oamenii sunt incorijibili. După câţiva ani, ei se lansează din nou în expansiunea creditului şi vechea poveste se repetă.”[58]

14.

Influenţa fluctuaţiilor economice asupra pieţei bursiere

Piaţa bursieră este o parte importantă a pieţei pe care sunt tranzacţionate titlurile de valoare reprezentând împrumuturi acordate companiilor (numită şi „piaţa de capital”). Titlurile de valoare constituie concretizarea juridică a operaţiunilor de cedare de bunuri prezente, de către cei care economisesc (capitaliştii), solicitanţilor de bunuri prezente, care sunt dispuşi să le utilizeze în procesele de producţie în schimbul acordării celor care economisesc, sau împrumutătorilor, unei cantităţi mai mari de bunuri viitoare. Aceste titluri de valoare pot îmbrăca o varietate largă de forme legale; ele pot fi acţiuni, obligaţiuni etc. În orice caz, piaţa bursieră are marele merit de a facilita schimbul de proprietate asupra acestor titluri de valoare şi, în consecinţă, asupra unei fracţiuni din bunurile de capital corespunzătoare. Un alt avantaj major al pieţei bursiere este acela că oferă deţinătorilor de titluri de valoare o lichiditate rapidă, atunci când doresc să se despartă de ele[59]. De asemenea, permite agenţilor economici să îşi investească temporar numerarul în exces pe care îl deţin şi pe care îl pot folosi pentru cumpărarea de titluri de valoare, care pot fi păstrate pentru perioade scurte de timp şi pot fi vândute în orice moment, deşi acestea pot fi asociate unor investiţii pe termen lung[60].

Într-o economie care se dezvoltă neviciat, sustenabil, economisirea voluntară pătrunde în structura de producţie pe două căi: fie prin autofinanţarea companiilor, fie prin piaţa bursieră. Intrarea economisirii pe ruta pieţei de valori este însă înceată şi graduală şi nu implică boom-uri sau euforii bursiere[61].

Indicii pieţei bursiere manifestă o creştere globală, de anvergură şi susţinută, doar atunci când sectorul bancar iniţiază o politică de expansiune a creditului, neacoperită de o majorare anterioară a economisirii voluntare. De fapt, banii nou creaţi sub forma creditelor bancare ajung imediat pe piaţa bursieră, dând startul unei tendinţe crescătoare pur speculative a cotaţiilor, care afectează într-un oarecare grad majoritatea titlurilor de valoare. Preţurile pot continua să urce câtă vreme expansiunea creditului păstrează un ritm accelerat. Expansiunea creditului cauzează o abruptă şi artificială scădere, în termeni relativi, a ratelor dobânzii, însoţită, pe cale de consecinţă, de creşterea cotaţiilor bursiere. În plus, permite titlurilor de valoare în continuă apreciere să fie folosite drept garanţieîn solicitările de noi credite, iniţiind un cerc vicios, care alimentează în continuu salturi speculative ale pieţei bursiere şi care nu încetează cât timp durează expansiunea creditului. După cum explică Fritz Machlup:

„Dacă nu ar exista elasticitatea creditului bancar, adesea considerată un lucru atât de bun, boom-ul valorilor titlurilor nu ar putea să dureze la nesfârşit. În absenţa creditului inflaţionist, fondurile acordate populaţiei în vederea achiziţiei de titluri de valoare, ar fi curând epuizate.”[62]

Prin urmare – iar aceasta constituie, probabil, una dintre cele mai importante concluzii pe care le putem enunţa în acest moment, – creşterea neîntreruptă a pieţei bursiere nu semnalează condiţii economice favorabile, ci, dimpotrivă, dă semnalul cel mai clar al unei expansiuni a creditului, neacoperite de economisire reală, care alimentează un fals avânt economic şi care va culmina, într-un final, într-o criză severă a pieţei bursiere.

În plus, după cum a arătat Hayek, surplusurile sau câştigurile semnificative de capital obţinute pe piaţa bursieră pe durata fazei expansioniste, în măsura în care agenţii economici le consideră un adaos la avuţia de care dispun şi le cheltuiesc pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii de consum, cauzează un consum substanţial al stocului limitat de capital, care, în ultimă instanţă, duce la sărăcirea societăţii[63].

Chiar şi atunci când, din punct de vedere analitic, este foarte facilă identificarea proceselor care tind să invalideze proiectele investiţionale întreprinse în condiţii de eroare, ca urmare a expansiunii creditului, este imposibil să stabilim a priori când anume şi în ce împrejurări specifice va deveni evidentă, pe piaţa bursieră, natura artificială a expansiunii, declanşând în cele din urmă o criză. Putem, însă, afirma că piaţa bursieră va fi prima care să indice că expansiunea este artificială şi are „picioare de lut”, fiind foarte probabil ca cel mai insignifiant eveniment să provoace un crah bursier[64]. Crahul se va petrece o dată ce agenţii economici încep să se îndoiască de continuarea procesului expansionist, observă o încetinire sau o stopare a expansiunii creditului şi, pe scurt, devin convinşi că în viitorul apropiat vor înfrunta o criză şi o recesiune. În acest moment, soarta pieţei bursiere este pecetluită.

Primele simptome ale unei crize bursiere alarmează teribil politicienii, autorităţile economice şi populaţia în general şi se fac auzite de peste tot voci care solicită odată în plus expansiunea creditului, în mărime suficientă pentru a consolida şi menţine indicii pieţei bursiere la cote înalte. Preţurile ridicate ale titlurilor de valoare sunt percepute în mod eronat ca un semn de „sănătate” economică, crezându-se, în consecinţă, tot în mod greşit, că trebuie făcut tot posibilul pentru a evita prăbuşirea pieţei bursiere[65]. Într-adevăr, nici populaţia, nici majoritatea specialiştilor nu doresc să accepte că declinul pieţei bursiere reprezintă semnalul iniţial al unei recesiuni inevitabile şi că indicii bursieri nu pot rămâne la aceleaşi cote în absenţa unor noi doze de credit[66]. Acest tip de credit doar va amâna criza şi va face recesiunea de pe urmă mult mai severă.

După ce izbucneşte criza, piaţa bursieră acţionează de asemenea ca un indicator al evoluţiei sale. Cu circumstanţe nemodificate, indicii care corespund titlurilor emise de companii care operează în etapele cele mai îndepărtate de consum evidenţiază o scădere mai dramatică a cotaţiilor, în comparaţie cu cei care se referă la companiile producătoare de bunuri şi servicii de consum. Bursa confirmă astfel că cele mai grave erori antreprenoriale au fost comise în etapele bunurilor de capital şi că aceste erori trebuie lichidate, salvându-se ce se mai poate salva şi transferându-se resursele respective şi mijloacele originare de producţie către companii mai apropiate de consum.

O dată cu începerea perioadei de recesiune, atonia pieţei va continua pe durata procesului de reajustare, semnalând nu numai parcursul dureros al acestui proces, ci şi că ratele dobânzii de piaţă au crescut până la nivelul existent înaintea expansiunii creditului (sau chiar la un nivel superior, dacă, după cum se întâmplă de obicei, încorporează o primă suplimentară de risc şi inflaţie)[67]. În orice caz, stagnarea pieţei va dura tot atât cât reajustarea şi ar putea să dureze la nesfârşit dacă se acordă perpetuu noi credite afacerilor perdante, iar piaţa muncii şi toate celelalte pieţe sunt rigide şi supuse intervenţionismului[68].

Când reajustarea se încheie, recuperarea poate începe, presupunând că agenţii economici îşi recapătă încrederea şi îşi sporesc din nou rata economisirii voluntare. În acest caz, preţul bunurilor şi serviciilor de consum va tinde să se reducă, relativ vorbind, în raport cu salariile şi veniturile mijloacelor originare de producţie. Aceasta va declanşa „Efectul Ricardo”, iar antreprenorii vor deveni din nou interesaţi să lanseze noi proiecte de investiţii, pentru a alungi şi lărgi etapele bunurilor de capital din structura de producţie. Această sporire a economisirii va stimula creşterea preţului titlurilor de valoare, ceea ce indică faptul că a început recuperarea, iar antreprenorii se relansează în noi procese de investire în bunuri de capital. Cu toate acestea, creşterea indicilor pieţei bursiere nu va fi spectaculoasă câtă vreme nu este iniţiată din nou expansiunea creditului[69].

Cu toate că am putea prezenta numeroase alte consideraţiuni privind evoluţia pieţei bursiere pe durata ciclului afacerilor, cea mai importantă idee rămâne următoarea: în general, nici o creştere semnificativă şi continuă a preţurilor titlurilor de valoare nu poate fi atribuită unei îmbunătăţiri a condiţiilor de producţie, nici unei sporiri a economisirii voluntare; o asemenea creştere poate fi menţinută indefinit doar ca urmare a proliferării inflaţioniste a expansiunii creditului. O ameliorare susţinută a economiei şi o creştere a economisirii voluntare generează un influx monetar sporit pe piaţa bursieră, însă acest flux este mai lent şi treptat, fiind absorbit rapid de noile titluri de valoare emise de companiile care urmăresc să îşi finanţeze noile proiecte de investiţii. Doar creşterea continuă şi disproporţionată a ofertei de monedă, care îmbracă forma expansiunii creditului, poate să alimenteze mania speculativă (sau „exuberanţa iraţională”), care caracterizează toate boom-urile de pe piaţa bursieră[70].

15.

Efectele exercitate de ciclul afacerilor asupra sectorului bancar

Ajunşi în acest punct al analizei, ar trebui să ne fie uşor să identificăm efectele şi relaţia dintre ciclul afacerilor şi sectorul bancar. Pentru început, trebuie să recunoaştem că ciclul afacerilor decurge din expansiunea creditului, pe care sectorul bancar o produce ca urmare a privilegiului său legal de a încheia contracte de depozitare a banilor la vedere cu o rezervă fracţionară. Mai mult, în capitolul 4, am remarcat că acest privilegiu explică tendinţa către fuzionări, manifestată în industria bancară, întrucât cu cât este mai amplă mărimea relativă a unei bănci pe piaţă, cu atât sunt mai largi posibilităţile sale de expansiune a creditului, neîngrădite de birourile de cliring ale celorlalte bănci. În plus, consolidarea bancară face posibilă „manevrarea” mai abilă a rezervelor fracţionare de numerar, permiţând băncilor să răspundă pozitiv retragerilor ordinare, cu deţineri monetare mai scăzute la banca centrală.

Am arătat însă în capitolul 5 modalitatea prin care procesul de expansiune a creditului declanşează inevitabil o criză şi o perioadă de reajustare, pe parcursul căreia dispare o mare parte din valoarea contabilă a activelor bancare, având loc, în plus, o creştere generală a cererii de monedă şi a retragerii depozitelor (cel puţin de la băncile care sunt, marginal vorbind, cel mai puţin solvabile). Se explică, astfel, faptul că bancherii au forţat crearea unei instituţii publice, numite „bancă centrală”, desemnată să acţioneze, în principiu, ca împrumutător de ultimă instanţă în etapele de recesiune economică, atât de periculoase pentru bănci. De asemenea, dificultăţile şi grijile copleşitoare care-i împresoară pe bancheri din cauza incapacităţii de plată şi a retragerilor depozitelor în răstimpul fazei de reajustare şi recesiune economică intensifică o dată în plus tendinţa către fuzionările bancare. În realitate, în acest mod băncile au fost în măsură să îi trateze în mod mai omogen pe rău platnici, să atingă economii de scară semnificative în managementul plăţilor restante şi să evite, din punct de vedere marginal, situaţiile şi mai puţin solvabile în care s-ar fi găsit dacă un procent mai ridicat din împrumuturile lor ar fi fost neperformante sau dacă populaţia ar fi avut mai puţină încredere în ele.

Conchidem, aşadar, că o tendinţă inerentă în practicarea în condiţii privilegiate a activităţii bancare cu rezervă fracţionară conduce la consolidarea bancară şi îi încurajează pe bancheri să pună la punct şi să menţină relaţii strânse cu banca centrală, în calitatea acesteia de unică instituţie capabilă să garanteze supravieţuirea băncilor în momentele de criză, pe care băncile însele le creează cu regularitate. Mai mult, banca centrală direcţionează, orchestrează şi organizează expansiunea creditului, asigurându-se că băncile expandează mai mult sau mai puţin concertat şi că nici una nu iese din ritmul stabilit.

16.

Marx, Hayek şi considerarea crizelor economice drept ceva inerent economiei de piaţă

Este interesantă constatarea că Marx, în analiza pe care o face asupra sistemului economic capitalist, se concentrează în principiu pe studierea dezechilibrelor şi neconcordanţelor care au loc pe piaţă. Aceasta explică faptul că teoria marxistă este, în principal, o teorie a dezechilibrului pieţei şi că, ocazional, ea chiar coincide în mod remarcabil cu analiza dinamică a proceselor de piaţă, care a fost dezvoltată de economişti ai Şcolii austriece, în special de Mises şi Hayek. Unul dintre cele mai surprinzătoare aspecte asupra căruia există un oarecare acord se referă tocmai la teoria crizelor şi recesiunilor, care devastează regulat sistemul capitalist. Este interesant să observăm că anumiţi autori din tradiţia marxistă, precum ucraineanul Mikhail Ivanovich Tugan-Baranovsky (1865-1919), au ajuns la concluzia că situaţiile de criză economică iau naştere dintr-o tendinţă către o lipsă de proporţionalitate între diferitele ramuri ale producţiei, pe care Tugan-Baranovsky o credea inerentă sistemului capitalist[71]. Potrivit lui Baranovsky, crizele se petrec deoarece

„distribuţia producţiei încetează să fie proporţională: maşinile, uneltele, cărămizile şi lemnul întrebuinţate în construcţie sunt cerute într-o mai mică măsură decât anterior, dat fiind că noile companii sunt mai puţin numeroase. Cu toate acestea, producătorii de mijloace de producţie nu îşi pot retrage capitalul din companiile pe care le deţin iar, pe de altă parte, importanţa capitalului compromis, sub forma clădirilor, maşinilor etc. îi obligă pe producători să continue activitatea (în caz contrar, capitalul nefolosit nu ar aduce dobândă). Există astfel o producţie în exces de mijloace de producţie.”[72]

După cum se vede, o parte din raţionamentul economic subiacent acestei analize dovedeşte o asemănare puternică cu cel pe care se fundamentează teoria austriacă a ciclului afacerilor. De fapt, Hayek însuşi îl menţionează pe Tugan-Baranovsky drept unul dintre predecesorii teorii ciclului pe care el o prezintă în Prices and Production[73].

Este interesant, în plus, să subliniem că, într-un timp, Hayek însuşi ajunsese să creadă, asemenea lui Marx, crizele economice ca fiind inerente sistemului economic capitalist, cu toate că Hayek le considera un cost necesar pentru prezervarea unui sistem monetar şi de credit flexibil, a cărui expansiune ar „garanta”, în orice moment, dezvoltarea economică. Mai precis, Hayek afirmă că situaţiile de criză economică se ivesc

„din însăşi natura organizării moderne a creditului. Câtă vreme apelăm la creditul bancar ca mijloc de promovare a dezvoltării economice, trebuie să ne obişnuim cu ciclurile afacerilor rezultate de aici. Ele reprezintă, într-un sens, preţul pe care îl plătim pentru o viteză a dezvoltării care o depăşeşte pe cea posibilă prin actele voluntare ale oamenilor, prin economisirea lor, un preţ care, în consecinţă, trebuie să le fie smuls. Chiar dacă este eronată presupunerea că putem, în acest mod, să trecem peste toate obstacolele care stau în calea progresului – după cum o dovedeşte recurenţa crizelor –, ne putem cel puţin imagina că factorii noneconomici ai progresului, precum cunoaşterea tehnică şi comercială, au de câştigat într-un mod pe care nu ar trebui să îl neglijăm.”[74]

Această teză timpurie a lui Hayek, care coincide parţial cu cea marxistă, ar fi validă doar dacă veritabila teorie austriacă a ciclurilor afacerilor nu ar fi arătat cum crizele economice cauzează pagube considerabile structurii de producţie şi un consum general al capitalului acumulat, care împiedică în mod serios dezvoltarea economică armonioasă a oricărei societăţi. Mai mult, şi mai important, analiza teoretică, juridică şi economică pe care am întreprins-o în această carte a încercat să demonstreze teza conform căreia crizele economice nu constituie un rezultat secundar inevitabil al economiilor de piaţă ci, dimpotrivă, ele provin dintr-un privilegiu pe care guvernele l-au acordat băncilor, îngăduindu-le ca, în ceea ce priveşte depozitele monetare la vedere, să acţioneze în afara principiilor juridice tradiţionale ale proprietăţii private, care sunt vitale pentru economia de piaţă. Astfel, expansiunea creditului şi ciclurile economice se ivesc dintr-o violare, impusă instituţional, a drepturilor de proprietate în cazul contractului de depozit bancar de bani. Prin urmare, crizele nu sunt în nici un caz inerente sistemului capitalist, nici nu emerg inevitabil într-o economie de piaţă, lipsită de privilegii şi supusă principiilor juridice generale care constituie cadrul său legal fundamental.

Putem vorbi de o legătură secundă care conectează marxismul şi teoria austriacă a ciclurilor afacerilor. Într-adevăr, dacă a existat vreo ideologie care să fi justificat şi alimentat lupta de clasă, întărind credinţa populară că este necesară reglementarea strictă şi controlarea pieţelor muncii, pentru a-i „proteja” pe lucrători de antreprenori şi de capacitatea acestora de exploatare, aceasta a fost ideologia marxistă. Astfel, marxismul a jucat un rol cheie, probabil neintenţionat[75], în justificarea şi promovarea rigidităţii pieţelor muncii, făcând mult mai prelungite şi dureroase procesele de reajustare, care apar inevitabil în urma oricărei faze de expansiune bancară a creditului. Dacă pieţele muncii ar fi mult mai flexibile (ceea ce va fi posibil din punct de vedere politic doar atunci când publicul, în general, îşi va da seama de răul pe care îl fac reglementările muncii) necesarele procese de reajustare care urmează expansiunii creditului ar fi mult mai puţin dureroase şi lungi.

Există o terţă posibilă legătură între teoria austriacă a ciclurilor economice şi marxism: absenţa crizelor economice din sistemele „socialismului real”, ridicată în slăvi în trecut de numeroşi autori. Cu siguranţă, nu are nici un sens să susţii că nu apar crize economice în sistemele unde mijloacele de producţie nu sunt deţinute în proprietate privată, iar toate procesele economice sunt „coordonate” de sus, printr-un plan coercitiv, impus deliberat de autorităţile publice. Trebuie să ne amintim că depresiunea apare într-o economie de piaţă tocmai datorită faptului că expansiunea creditului distorsionează structura de producţie, în aşa fel încât aceasta nu se mai armonizează cu cea pe care ar fi susţinut-o în mod voluntar consumatorii. Astfel, acolo unde consumatorilor le este negată libertatea de alegere, iar structura de producţie le este impusă de sus, nu găsim o situaţie în care nu pot apărea etape succesive de fals avânt şi recesiune, ci, dimpotrivă, putem aprecia, bazându-ne pe considerente teoretice, că asemenea economii se află încontinuu, fără încetare, într-o împrejurare de criză şi recesiune. Aceasta se datorează faptului că structura de producţie este impusă de sus şi nu coincide cu dorinţele cetăţenilor, fiind teoretic imposibil ca sistemul să îşi corijeze malajustările şi discoordonarea[76]. În consecinţă, a afirma că o economie aflată în starea de socialism real oferă avantajul eliminării crizelor economice este echivalent cu a spune că a fi mort prezintă avantajul imunităţii în faţa bolilor[77]. Într-adevăr, după prăbuşirea regimurilor socialiste din Europa de Est, în momentul în care consumatorilor li s-a oferit din nou ocazia de a stabili în mod liber acea structură de producţie care corespunde cel mai fidel dorinţelor lor, a devenit imediat limpede că scara şi magnitudinea erorilor investiţionale trecute face ca procesul de reajustare să fie mult mai profund, prelung şi dureros decât este obişnuit în etapele de recesiune care afectează economiile de piaţă. A devenit evident că o mare parte din structura bunurilor de capital existentă în economiile socialiste era complet inutilă, dacă o raportăm la nevoile şi obiectivele caracteristice unei economii moderne. Pe scurt, socialismul provoacă o malinvestire generală, intensă şi cronică a factorilor de producţie din societate şi a bunurilor de capital, mult mai severă chiar decât cea cauzată de expansiunea creditului. Putem astfel conchide că „socialismul real” este cufundat într-o profundă „depresiune cronică”, i.e. o situaţie de malinvestire permanentă a resurselor productive, fenomen care a fost însoţit chiar de modificări ciclice negative şi care a fost studiat în oarecare detaliu de diferiţi teoreticieni din fostele economii estice[78].

Dificultăţile economice teribile cu care se confruntă în prezent economiile fostului bloc estic îşi au originea în numeroasele decade de erori economice sistematice. Aceste erori au fost mult mai serioase – şi au fost comise într-un ritm mult mai rapid – decât cele care au apărut în Occident ca urmare a expansiunii creditului practicate de sistemul bancar şi a politicii monetare a autorităţilor publice.

17.

Două observaţii adiţionale

Expansiunea creditului a fost folosită, în diverse împrejurări istorice, drept instrument de susţinere a finanţării deficitului bugetului naţional. Acest lucru se poate petrece în două moduri: fie băncile sunt instruite să achiziţioneze obligaţiuni de stat cu o parte din expansiunea creditului pe care o realizează, fie guvernul ia cu împrumut în mod direct banii de la bănci. Deşi, din punct de vedere tehnic, acestea constituie exemple de expansiune a creditului, aici ea nu afectează direct piaţa creditului, ci acţionează mai degrabă în calitate de substitut perfect al creaţiei monetare. În această situaţie, de fapt, expansiunea creditului echivalează cu simpla creaţie monetară, făcută în vederea finanţării deficitului public, şi conduce la efectele binecunoscute ale oricărui proces inflaţionist: o redistribuţie iniţială a venitului, similară cu cea care decurge din orice proces inflaţionist, precum şi o distorsionare a structurii de producţie, în măsura în care guvernul îşi finanţează cheltuielile şi lucrările publice care schimbă temporar structura de producţie, iar ulterior nu mai pot fi întreţinute permanent prin cheltuiala curentă pe care o realizează agenţii economici pentru bunuri şi servicii de consum. În orice caz, este necesar să operăm o diferenţiere între adevărata expansiune a creditului, care dă naştere unui fals avânt economic şi ciclului afacerilor, şi simpla creaţie de monedă nouă şi plasarea acesteia în mâinile statului, procedură care exercită efectele tipice ale unui impozit inflaţionist[79].

O altă remarcă finală se referă la natura internaţională a ciclurilor economice. Economiile integrate la nivel internaţional, precum cele moderne, declanşează de regulă simultan procesele de expansiune a creditului, iar efectele se propagă rapid pe toate pieţele mondiale. Câtă vreme a funcţionat etalonul aur, capacitatea fiecărei ţări de expansiune internă a creditului era automat limitată, iar această limită era fixată de ieşirea inevitabilă a aurului din ţările relativ mai inflaţioniste. O dată cu abandonarea etalonului aur, începutul practicării ratelor de schimb flexibile şi triumful naţionalismului monetar, fiecare ţară a devenit capabilă să adopte nestingherit politici de expansiune a creditului, iniţiind o întrecere inflaţionistă, care a asmuţit fiecare ţară împotriva tuturor celorlalte. Doar o arie economică foarte amplă şi integrată, care să cuprindă diferite naţiuni care au renunţat la expansiunea creditului şi care menţin între ele nişte rate de schimb fixe, va fi în măsură să se elibereze, relativ vorbind (nu complet), de efectele devastatoare ale expansiunii generale a creditului care este iniţiată dincolo de graniţele sale. Efectele inflaţiei vor fi însă resimţite chiar şi în interiorul acestei zone, dacă nu se stabileşte o rată de schimb flexibilă între ea şi ţările exterioare ei, care găzduiesc un proces de expansiune monetară. Este adevărat că ratele de schimb fixe acţionează ca un substitut (imperfect) al limitelor pe care etalonul aur le impune capacităţii fiecărei ţări de a-şi expanda în mod independent oferta de monedă sub forma creditelor. Totuşi, această observaţie este compatibilă cu aceea că efectul negativ pe care îl are expansiunea externă asupra naţiunilor ce practică politici monetare mai prudente poate fi temperat doar prin stabilirea unor rate de schimb flexibile.

În orice caz, eliminarea definitivă a crizelor economice va necesita o reformă globală a sistemului monetar. O asemenea reformă este schiţată în capitolul 9, final, al prezentei cărţi.

18.

Dovezi empirice care susţin teoria ciclului

În această secţiune vom analiza felul în care teoria ciclului afacerilor, prezentată în secţiunile precedente, se încadrează în istoria evenimentelor economice. Altfel spus, vom cerceta dacă studiul nostru teoretic furnizează sau nu o schemă interpretativă adecvată pentru fenomenele de avânt şi recesiune care s-au petrecut în istorie şi se petrec în continuare. Aşadar, vom studia modul în care faptele istorice, atât cele îndepărtate cât şi cele mai apropiate în timp, ilustrează sau se încadrează în teoria pe care am dezvoltat-o.

Este totuşi necesar să începem prin câteva cuvinte de atenţionare asupra acestui obiectiv referitor la interpretarea istorică a ciclurilor de afaceri. Facem astfel deoarece, contrar celor susţinute de şcoala „pozitivistă”, considerăm că evidenţa empirică nu este suficientă, doar ea, pentru a confirma sau infirma o teorie ştiinţifică în domeniul economiei. Am afirmat intenţionat că scopul nostru este studierea manierei în care faptele istorice „ilustrează”, sau „se încadrează”, în concluziile teoretice atinse în analiza noastră, şi nu că obiectivul nostru este să facem o confruntare empirică pentru falsificarea, confirmarea, verificarea sau demonstrarea validităţii sale. Într-adevăr, cu toate că nu este aici locul adecvat pentru reproducerea întregii analize critice asupra insuficienţelor logice ale „metodologiei pozitiviste”[80], este clar că experienţa domeniului social este una de tip „istoric”, i.e., referitoare la evenimente de mare complexitate în care intervin nenumărate „variabile” care nu pot fi observate direct, ci pot fi doar interpretate în lumina unei teorii preexistente. Mai mult, atât faptele, cu infinita lor complexitate, cât şi structura lor specifică, diferă de la o situaţie la alta, astfel că, dacă se poate considera că cele mai importante forţe subiacente tipice rămân aceleaşi, totuşi, specificitatea lor istorică diferă mult de la un caz particular la altul.

După cum teoria ciclului este una sau alta, selecţia şi interpretarea faptelor istorice va fi, de asemenea, diferită, motiv pentru care este foarte relevantă prestabilirea, atunci când se lucrează cu alte metodologii decât cele pozitiviste, unor teorii corecte care să permită interpretarea realităţii într-o manieră adecvată. Aşadar, nu există dovadă istorică de necombătut, cu atât mai puţin una care să permită confirmarea adevărului sau falsităţii unei teorii. De aceea, trebuie să fim foarte prudenţi şi modeşti atunci când nutrim speranţa de a corobora empiric o teorie. În cel mai bun caz, trebuie să ne mulţumim cu elaborarea unei teorii înzestrate cu coerenţă logică, cât se poate de lipsită de vicii logice ale înlănţuirii corespunzătoare de raţionamente analitice, şi care este înrădăcinată în principiile esenţiale ale acţiunii umane („subiectivism”). Având această teorie la dispoziţie, următorul pas este cercetarea măsurii în care ea cuprinde sau nu faptele istorice şi în care ne permite să interpretăm ceea ce se întâmplă în realitate, într-o manieră mai generală, potrivită şi corectă decât alte teorii alternative.

Aceste consideraţii sunt relevante în special pentru teoria ciclului afacerilor. După cum a arătat F.A. Hayek, atitudinea „scientistă” prevalentă până în prezent în ştiinţa economică a făcut ca singurele teorii acceptabile să fie cele formulate în termeni empirici şi operând cu mărimi măsurabile. După spusele lui Hayek:

„Cu greu se poate nega că o asemenea cerinţă limitează într-un mod destul de arbitrar faptele ce pot fi admise ca posibile cauze ale evenimentelor care au loc în lumea reală. Această perspectivă, adeseori acceptată cu destulă naivitate ca cerinţă a procedurilor ştiinţifice, are unele consecinţe mai degrabă paradoxale. Cunoaştem, bineînţeles, privitor la piaţă şi la alte structuri sociale similare, o mulţime de fapte pe care nu le putem măsura şi despre care, practic, avem doar informaţii foarte imprecise şi generale. Şi, deoarece efectele acestor fapte, în orice caz particular, nu pot fi confirmate prin dovezi cantitative, ele sunt pur şi simplu trecute cu vederea de către cei care au jurat să nu admită decât ceea ce ei consideră că sunt dovezi ştiinţifice: acţionează imediat şi cu nonşalanţă conform ficţiunii că factorii pe care îi pot măsura sunt singurii relevanţi. Corelaţia dintre cererea agregată şi ocuparea totală, de exemplu, poate fi doar aproximată, dar, cum este singura despre care avem date cantitative, este acceptată drept singura conexiune cauzală care contează. După această regulă, ar putea foarte bine să existe dovezi «ştiinţifice» mai bune pentru o teorie falsă, care va fi acceptată pentru că este mai «ştiinţifică», decât pentru o explicaţie validă, care este respinsă pentru că nu există dovezi cantitative suficiente pentru ea.[81]

Ţinând cont de precedentele atenţionări şi consideraţii, vom vedea în această secţiune cum datele istorice pe care le cunoaştem, despre ciclurile de avânt şi recesiune care au avut loc în trecut, se potrivesc de minune cu teoria ciclului pe care am expus-o. De asemenea, la sfârşitul acestei secţiuni, vom trece în revistă studiile care s-au făcut cu scopul de a testa empiric teoria austriacă a ciclului economic.

Fluctuaţiile economice înainte de Revoluţia Industrială

a)      Ar fi imposibil să oferim aici o prezentare, chiar şi într-o formă condensată, a tuturor perioadelor recurente de boom şi recesiune care au afectat economiile lumii anterior Revoluţiei Industriale. Cu toate acestea, ne aflăm în situaţia fericită de a beneficia de un număr crescând de lucrări de istorie economică, ce facilitează în mare măsură aplicarea teoriei ciclului afacerilor la evenimente economice particulare din trecut. Am putea începe prin a menţiona lucrările lui Carlo M. Cipolla asupra crizelor care au acaparat economia florentină la mijlocul secolului al XIV-lea şi în secolul al XVI-lea, pe care le-am expus în capitolul 2[82]. Remarcăm, într-adevăr, că Cipolla, urmând studiilor lui R.C. Mueller[83], a adus dovezi privind expansiunea substanţială a creditului pe care băncile florentine au iniţiat-o la începutul secolului al XIV-lea[84]. Urmarea a constat într-un boom economic semnificativ, care a transformat Florenţa în centrul activităţii financiare şi comerciale din zona mediteraneană. Însă, o serie de evenimente, precum crahul din Anglia, retragerea fondurilor din Neapole şi crahul titlurilor florentine de trezorerie publică, au declanşat începutul unei crize de neevitat, care s-a manifestat sub forma unor falimente bancare în masă şi a unei contracţii puternice a creditului pe piaţă, cunoscute atunci sub denumirea de mancamento della credenza. Cipolla subliniază că urmările acestei crize au constat în distrugerea unui stoc semnificativ de avuţie, iar preţurile de pe piaţa imobiliară, care cunoscuseră un avânt, s-au prăbuşit până la jumătate din valoarea lor anterioară, fără ca o asemenea scădere a preţului să fi fost însă suficientă pentru a atrage destul de mulţi cumpărători. Potrivit lui Cipolla, s-au scurs treizeci de ani (din 1349 până în 1379), până când a început recuperarea economică. În opinia sa, un rol major în acest proces l-a jucat ciuma devastatoare, care

„a rupt spirala vicioasă a deflaţiei. Întrucât numărul oamenilor a fost redus brusc şi dramatic, volumul mediu disponibil de monedă per capita a crescut. În plus, pe parcursul celor trei ani care au urmat ciumei, producţia monetăriei a rămas ridicată. În consecinţă, deţinerile monetare erau neobişnuit de mari şi nu făceau obiectul tezaurizării: printre supravieţuitori predomina înclinaţia spre cheltuire. Astfel că preţurile şi salariile au crescut.”[85]

În capitolul 2 am abordat dintr-o perspectivă critică folosirea de către Cipolla a teoriei monetariste, pe care îşi fundamentează interpretarea dată proceselor monetare florentine.

b)     A doua criză economică pe care Cipolla a studiat-o în amănunt poate fi de asemenea explicată în întregime de teoria austriacă a ciclului economic. Aceasta se referă la o expansiune a creditului care s-a derulat pe parcursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea în Florenţa. Cipolla explică astfel:

„administratoriibăncii Ricci au folosit fondurile publice ca bază monetară pentru o politică de expansiune a creditului. Probabil că întâietatea băncii Ricci pe piaţa florentină va fi atrascelelalte bănci în a-i concura politica de expansiune a creditului.”[86]

Potrivit lui Cipolla, în anii 1560 economia florentină era destul de activă, fiind impulsionată de euforia creditului. Însă, la începutul anilor 1570 situaţia a culminat cu o gravă criză de lichiditate care a afectat întreg sistemul bancar. Bancherii, în pitoreasca expresie a vremii, „plăteau doar cu cerneală”. Criza a evoluat lent până la mijlocul deceniului, când s-a manifestat cu toată virulenţa, producând în cetate „o mare scumpete a banilor” (deflaţie) şi contracţia creditului. Cipolla afirmă că

„Subit, multiplicatorul creditului a început să funcţioneze în sens invers, iar piaţa florentină a fost sufocată de o criză a lichidităţii, cauzată de contracţia creditului, deosebit de serioasă, atât ca intensitate, cât şi ca durată. În paginile cronicarilor, în scrisorile negustorilor, în edictele vremii găsim menţionări dese şi îngrijorate ale «scumpeniei» banilor şi creditului, ale băncilor care nu «numărau» (adică, nu plăteau peşin) şi a lipsei de bani lichizi pentru plata lucrătorilor în sâmbete”[87]

Aşadar, expansiunea creditului şi euforia economică au fost urmate de o depresiune care a dus la decăderea subită a comerţului şi la îndesirea falimentelor şi a marcat începutul unui lung declin al economiei florentine.

c)      Tot în capitolul 2 am amintit alte procese de expansiune a creditului care au dus inevitabil la crize economice ulterioare, precum în cazul celui iniţiat de banca veneţiană a familiei Medici, care a sfârşit falimentând în anul 1494. De asemenea, am studiat, urmând lui Ramón Carande, expansiunea şi falimentul cărora le-au căzut pradă bancherii din piaţa Sevillei în timpul lui Carol al V-lea. Am mai studiat şi marea depresiune cu care a culminat expansiunea speculativă şi financiară pe care a creat-o John Law în Franţa începutului secolului al XVIII-lea, pe care au analizat-o în amănunt diferiţi autori, printre care însuşi Hayek.[88]

Fluctuaţiile economice după Revoluţia Industrială

Plecând de la războaiele napoleoniene, o dată cu începutul Revoluţiei Industriale şi cu generalizarea sistemului bancar bazat pe rezervă fracţionară, ciclurile economice încep să apară cu mare constanţă şi poartă deja trăsăturile cele mai semnificative pe care le-am identificat în teoria prezentată în această carte. Vom trece în revistă, în continuare, datele şi caracteristicile celor mai importante cicluri care au avut loc începând cu secolul al XIX-lea.

  1. Panica din 1819. A afectat îndeosebi Statele Unite şi a fost studiată, în special, de Murray N. Rothbard în cartea sa devenită deja clasică. Panica a fost precedată de o expansiune a creditului şi a ofertei de bani, atât sub forma bancnotelor, cât şi sub forma depozitelor, niciuna cu acoperire în economisirea reală. În acest proces, nou creata Bancă a Statelor Unite a avut un rol principal. Aceasta a produs o mare expansiune artificială, întreruptă abrupt în 1819, când banca a încetat expansiunea creditului şi a cerut plata bancnotelor, emise de alte bănci, pe care le deţinea. A urmat o contracţie tipică a creditului şi o depresiune economică extinsă şi profundă, care a oprit proiectele investiţionale iniţiate în perioada boom-ului şi a dus la creşterea şomajului.[89]
  1. Criza din 1825. Aceasta a fost o criză esenţialmente englezească. S-a caracterizat printr-o expansiune accentuată a creditului care a finanţat o alungire a structurii productive, i.e., o amplificare a etapelor mai îndepărtate de consum, în principal sub forma investiţiilor în primele linii cale ferată şi în industria textilă. În 1825 a avut loc criza, iniţiind o depresiune care a ţinut până în 1832.
  1. Criza din 1836. Băncile au reînceput expansiunea creditului, dând startul unui boom în care s-au înmulţit companiile bancare şi societăţile pe acţiuni. Noile credite au finanţat căile ferate, siderurgia şi mineritul, iar motorul cu aburi a devenit noua sursă de energie. La începutul lui 1836, preţurile au început să crească vertiginos. Criza a încetat atunci când băncile au decis să renunţe la creşterea creditelor pentru că pierdeau din ce în ce mai multe rezerve de aur, care părăseau ţara având Statele Unite ca destinaţie principală. Începând cu 1836, preţurile au căzut iar băncile au dat faliment sau au suspendat plăţile, rezultând o depresiune profundă care a durat până în 1840.
  1. Criza din 1847. Începând cu anul 1840, se reia expansiunea creditului în Regatul Unit şi se extinde în Franţa şi Statele Unite. Se construiesc mii de kilometri de cale ferată iar bursa intră într-o perioadă de creştere neîncetată care favorizează în special acţiunile companiilor de căi ferate. Începe astfel un curent speculativ care durează până în 1846, când se dezlănţuie criza economică în Marea Britanie.

    Este remarcabil că pe data de 19 iulie 1844 Anglia a adoptat, sub auspiciile lui Peel, Legea Bancară (Bank Act), reprezentând triumful Şcolii Monetare a lui Ricardo (Currency School), prin care se interzicea emiterea de bancnote fără acoperire 100% în aur. Însă această prevedere nu era valabilă în cazul depozitelor şi al împrumuturilor, al căror volum s-a multiplicat de cinci ori în doar doi ani, ceea ce explică amplificarea acţiunilor speculative şi gravitatea crizei care a avut loc începând cu anul 1846. Depresiunea s-a extins şi în Franţa iar preţul acţiunilor societăţilor de căi ferate s-a prăbuşit la diferite burse. Profiturile au scăzut în general, iar în cazul industriilor bunurilor de capital cu atât mai mult. Şomajul s-a accentuat, în special în domeniul construcţiilor de căi ferate. Revoluţia franceză din 1848, care a avut un evident caracter muncitoresc şi socialist, trebuie înţeleasă în acest context istoric.

  1. Panica din 1857. Şi aceasta are un tipic asemănător cu cele anterioare. Provine dintr-un avânt care durează cinci ani, din 1852 până în 1857, alimentat de o expansiune generalizată a creditului, cu consecinţe mondiale. Preţurile, profiturile şi salariile nominale cresc, în timp ce se produce o importantă creştere bursieră, care favorizează cu preponderenţă companiile miniere şi societăţile constructoare de căi ferate (cele mai importante industrii ale bunurilor de capital la acea vreme). În plus, se generalizează acţiunile speculative. Primele semne care indică sfârşitul avântului apar atunci când încep să scadă profiturile mineritului şi căilor ferate (etapele cele mai îndepărtate de consum); creşterea costului de producţie face să scadă şi mai mult profiturile. Ulterior, industriile cărbunelui şi siderurgia primesc şocul încetinirii economice şi se declanşează criza, care se propagă cu rapiditate, producându-se o depresiune de anvergură mondială. Ziua de 22 august 1857 a marcat o adevărată panică în New York, iar băncile şi-au suspendat operaţiunile.
  2. Criza din 1866. Faza expansionistă a început în 1861, iar evoluţia bancară din Anglia şi expansiunea creditului iniţiată de Credit Foncier din Franţa au jucat roluri importante. Expansiunea a dus la creşterea preţului bunurilor intermediare în domeniul construcţiilor şi în industriile conectate cu piaţa bumbacului. Expansiunea a continuat într-un ritm accelerat până la apariţia panicii din 1866, concretizată într-un şir de falimente spectaculoase, căderea cea mai faimoasă fiind cea a băncii Overend Gurney din Londra. Cu această ocazie, aşa cum s-a întâmplat şi în 1847 şi 1857, s-a suspendat temporar Legea bancară a lui Peel, cu scopul de a injecta lichidităţi în economie şi a apăra rezervele de aur ale Băncii Angliei. În Franţa, prima bancă comercială, Crédit Mobiliaire, a dat faliment, declanşând o depresiune care, ca de-obicei, a afectat în special sectorul construcţiilor de căi ferate. Şomajul a cuprins toate industriile bunurilor de capital. Între 1859 şi 1864, Spania a trecut printr-o expansiune puternică a creditului, care a alimentat o malinvestire generalizată cu accent pe căile ferate. Începând cu 1864, a suferit o recesiune care a ajuns la apogeu în 1866. Gabriel Tortella Casares a studiat tot acest proces cu atenţie şi claritate, şi, cu toate că unele din concluziile sale ar trebui schimbate în lumina prezentei teorii, evenimentele pe care le descrie în studiile sale se încadrează perfect în această teorie.[90]
  3. Criza din 1873. Şi această criză are o evoluţie foarte asemănătoare cu cele anterioare. Expansiunea s-a iniţiat în Statele Unite datorită cheltuielilor mari pe care le-a implicat Războiul de Secesiune. Reţeaua de căi ferate şi industria siderurgică au fost dezvoltate foarte mult. Expansiunea a fost preluată de restul lumii iar în Europa s-a produs o puternică activitate speculativă bursieră, în care titlurile din sectorul industrial s-au apreciat vertiginos. Criza a răbufnit prima dată pe continent în luna mai a anului 1873, iar la sfârşitul verii a ajuns şi în Statele Unite, unde a dat faliment una dintre cele mai mari bănci americane, Jay Cook & Co. Este remarcabil că Franţa, nelansându-se în precedenta expansiune a creditului, a scăpat din această criză şi din depresiunea care i-a urmat.
  4. Criza din 1882. Expansiunea creditului s-a reluat în 1878 în Statele Unite şi în Franţa. În cea din urmă a avut loc o creştere spectaculoasă a emisiunilor de acţiuni industriale şi s-a lansat un ambiţios program de lucrări publice. Băncile au jucat un rol foarte activ în atragerea fondurilor economisite de familii şi creditarea multiplicată a industriei. Criza s-a dezlănţuit în 1882, când s-a produs crahul Union Générale, iar Crédit Lyonnais, care a suferit o retragere masivă a depozitelor (aproximativ jumătate) a fost, de asemenea, pe punctul de a falimenta. În Statele Unite au dat faliment peste 400 de bănci dintr-un total de 3.271, iar şomajul şi criza au cuprins în special industriile cele mai depărtate de consum.
  5. Criza din 1890-1892. Expansiunea creditului s-a întins în toată lumea sub forma creditelor atribuite în principal Americii de Sud. Construcţia de nave şi industria grea s-au dezvoltat rapid. Criza a sosit în 1890 iar depresiunea s-a prelungit până în 1896. Într-o manieră caracteristică pentru toţii anii de depresiune care vin după o criză, obişnuitele falimente ale companiilor de căi ferate, căderea bursei, criza industriei metalurgice şi şomajul s-au manifestat cu toată virulenţa.
  6. Criza din 1907. După 1896, s-a iniţiat din nou expansiunea creditului şi a durat până în 1907. În acest caz, noile credite (create ex nihilo) au fost investite în energia electrică, în telefonie, în căile ferate metropolitane şi în construcţiile navale. Electricitatea a preluat rolul principal jucat până atunci de căile ferate. În plus, industria chimică a preluat o parte din creditele oferite de bănci şi au apărut primele automobile. În 1907 irumpe criza, care se manifestă deosebit de grav în Statele Unite, unde se înregistrează foarte multe falimente bancare.

    După criza din 1907 se reia un nou boom, care se sfârşeşte cu o nouă criză în 1913, cu caracteristici foarte asemănătoare celor anterioare. Această nouă criză a fost întreruptă de izbucnirea Primului Război Mondial care a bulversat structura productivă a tuturor ţărilor.[91]

Înflăcăraţiiani douăzeci şi Marea Depresiune din 1929

Anii care au urmat Primului Război Mondial s-au caracterizat prin marea expansiune a creditului care s-a iniţiat în Statele Unite. Această expansiune a fost orchestrată de recent creata Rezervă Federală (fondată în 1913) prin programe de stabilizare a valorii unităţii monetare care, sprijinite de teoreticieni precum Irving Fisher şi alţi monetarişti, au devenit şi rămas foarte populare începând din acea vreme. Cum anii douăzeci au adus creşteri considerabile ale productivităţii, multe tehnologii noi şi acumularea unei cantităţi mari de capital, în lipsa acestei expansiuni a cantităţii de monedă sub forma creditelor s-ar fi produs o scădere semnificativă a preţului bunurilor şi serviciilor de consum şi, prin urmare, o creştere substanţială a salariilor reale. Însă expansiunea creditului a făcut ca preţurile bunurilor de consum să rămână practic constante în toată această perioadă.

Benjamin M. Anderson, în remarcabila sa istorie financiară şi economică a acestei perioade în Statele Unite, explică amănunţit care a fost volumul expansiunii create de sistemul bancar american. Astfel, pentru ceva mai mult de cinci ani, creditul creat ex nihilo de sistemul bancar a crescut de la 33 de miliarde de dolari la peste 47 de miliarde. Anderson subliniază că „între jumătatea lui 1922 şi aprilie 1928, fără să fie nevoie, fără să fie justificat, cu nepăsare şi iresponsabilitate, am expandat creditul bancar de două ori şi ceva mai mult, iar în anii următori am plătit pentru aceasta un preţ enorm.”[92]

Murray N. Rothbard, la rândul său, a calculat că oferta monetară a Statelor Unite a crescut de la 37 de miliarde de dolari în 1921 la peste 55 de miliarde în ianuarie 1929.[93] Aceste cifre sunt foarte apropiate de estimările lui Milton Friedman şi Anna J. Schwartz, potrivit cărora oferta monetară a crescut de la peste 39 de miliarde de dolari în ianuarie 1921, la 57 de miliarde în octombrie 1929.[94]

Hayek a fost el însuşi martor direct şi calificat al politicii expansioniste a creditului pe care a urmat-o Rezerva Federală în anii douăzeci. În anii 1923 şi 1924 şi-a dedicat cincisprezece luni studierii in situ a politicii monetare a Rezervei Federale a Statelor Unite iar rezultatul acestui efort a fost articolul său dedicat politicii monetare a Statelor Unite după criza din 1920.[95] În acest articol, Hayek analizează critic obiectivul Rezervei Federale, conform căruia

„orice creştere a indexului cu un procentaj definit trebuie însoţită de o creştere imediată a ratei de scontare sau a altor restricţii ale creditării, iar fiecare scădere a nivelului general al preţurilor de o reducere a ratei de scontare.”[96] Hayek arată că propunerea de stabilizare a nivelului general al preţurilor a venit de la Irving Fisher în Statele Unite şi de la J.M. Keynes şi Ralph Hawtrey în Anglia şi a fost criticată dur de diverşi economişti, în frunte cu Benjamin M. Anderson. Obiecţia teoretică esenţială pe care Hayek o face proiectului stabilizării este că, atunci când nivelul general al preţurilor scade, se concretizează într-o expansiune a creditului care generează inevitabil un boom, o alocare defectuoasă a structurii productive şi apoi o depresiune profundă, cum de fapt s-a şi întâmplat.

Într-adevăr, scopul de a stabiliza nivelul general al preţurilor bunurilor de consum a fost destul de aproape de a fi atins pe durata anilor douăzeci, cu costul unei expansiuni foarte mari a creditului. Aceasta a fost sursa unui boom care, conform celor prevăzute în teorie, a afectat în primul rând industriile bunurilor de capital. Astfel, cotaţiile titlurilor de valoare au crescut la bursă de patru ori şi, în timp ce producţia bunurilor pentru consumul curent a crescut de-a lungul acestei perioade cu 60%, producţia bunurilor de consum durabile, a fierului, oţelului şi a altor bunuri de capital fix a crescut cu 160%.[97]

O altă ilustrare a teoriei austriece a ciclului se găseşte în aceea că, de-a lungul anilor douăzeci, salariile au crescut în special în industriile bunurilor de capital. Pe o perioadă de opt ani au crescut în termeni reali cu 12%, faţă de o creştere medie de 5% a salariului real în industriile bunurilor de consum. În anumite industrii ale bunurilor de capital, creşterea a fost şi mai accentuată, ajungând la 22% în industria chimică şi la 25% în industria fierului şi oţelului.

În afară de J.M. Keynes şi Irving Fisher, un alt economist cu o influenţă deosebită în justificarea expansiunii creditului, cu scopul aparent benefic de a păstra neschimbat nivelul general al preţurilor, a fost Ralph Hawtrey, directorul studiilor financiare ale Trezoreriei britanice. Conform lui Hawtrey,

„experimentul american al stabilizării din anii 1922-1928 a arătat că un tratament timpuriu poate zădărnici tendinţa spre inflaţie sau deflaţie în câteva luni, înainte de a se întâmpla vreo stricăciune serioasă. Experimentul american a reprezentat un mare avans faţă de practica secolului al 19-lea.”[98]

Boom-ul provocat de politica deliberată de expansiune a creditului pentru stabilizarea nivelului general al preţurilor, însoţit de lipsa unui instrumentar analitic necesar pentru a înţelege că planul duce, de fapt, la o depresie profundă, a făcut ca autorităţile să urmeze mai departe aceeaşi strategie care a sfârşit, după cum se ştie, într-un aprig fiasco.[99]

Apariţia crizei i-a surprins pe teoreticienii monetarişti (Fisher, Hawtrey etc.) care, cuprinşi de concepţia mecanicistă a teoriei cantitative a banilor, credeau că odată ce a crescut oferta monetară, impactul său asupra preţurilor este stabil şi ireversibil. Nu au fost capabili să distingă efectul foarte diferit pe care creşterea expansivă a creditelor l-a avut asupra structurii de producţie şi a preţurilor relative. Profesorul Irving Fisher era, probabil, cel mai faimos economist american din acea vreme, iar afirmaţiile sale erau printre cele mai remarcate. Fisher a susţinut cu încăpăţânare ideea că bursa de valori atinsese un platou (high plateau) sub care nu niciodată nu va mai scădea. Criza din 1929 l-a luat prin surprindere şi, practic, l-a ruinat.[100]

Dezastrul bursei newyorkeze s-a produs treptat. Din 1926 până în 1929, indicele cotaţiilor a crescut mai mult decât dublu, ajungând de la 100 la 216. Primul avertisment a venit în joia din 24 octombrie 1929, când o ofertă de 13 milioane de acţiuni a întâlnit o cerere aproape nulă, iar preţurile s-au prăbuşit. Băncile au intervenit şi au reuşit să suspende momentan căderea, producându-se, totuşi, o scădere a preţurilor între 12 şi 25 de puncte. În ciuda credinţei că panica va lua sfârşit odată cu acea săptămână, ziua de luni, 28 octombrie, a început cu un nou dezastru de neoprit. S-au oferit spre vânzare 9 milioane de acţiuni, iar bursa a scăzut cu 49 de puncte. Cea mai devastatoare zi a fost marţi, 29 octombrie, când au fost ofertate 33 de milioane de acţiuni iar bursa a scăzut din nou cu 49 de puncte.

Din acel moment a început depresiunea, cu manifestările care ştim că îi sunt caracteristice. Peste 5.000 de bănci au dat faliment sau şi-au suspendat plăţile între 1929 şi 1932 (dintr-un total de 24.000).[101] În plus, a avut loc o contracţie drastică a creditului, investiţiile private brute scăzând de la peste 15 miliarde în 1929, la doar 1 miliard în 1932. Şomajul a culminat în 1933, reprezentând 27% din populaţia activă.

Durata şi gravitatea deosebită a Marii Depresiuni, care a cuprins un întreg deceniu, pot fi înţelese doar prin prisma erorilor de politică economică şi monetară comise, în principal, de administraţia Hoover (preşedintele Hoover a fost reales în 1928) şi de intervenţionismul democratului Roosevelt. Practic, s-au luat măsurile cele mai contraproductive cu putinţă pentru agravarea problemelor şi întârzierea recuperării. Concret, s-a impus o politică de menţinere artificială a nivelului salariilor, ceea ce a amplificat şomajul şi a făcut imposibil transferul de resurse productive şi de mână de lucru dintr-o industrie în alta. O altă mare eroare de politică economică s-a comis în 1931, când cheltuielile publice au crescut enorm, de la 16,4% la 21,5% din Produsul Intern Brut, producându-se un deficit de 2,2 miliarde de dolari, şi s-a decis echilibrarea prin creşterea fiscalităţii, în loc să se recurgă la reducerea cheltuielilor. Astfel, impozitul pe venit a crescut de la 1,5%-5% la 4%-8%, multe deduceri au fost eliminate, iar ratele marginale ale impozitelor corespunzătoare veniturilor mari au crescut vertiginos. De asemenea impozitele percepute companiilor au crescut de la 12% la 14%, iar taxele pe avere şi donaţii s-au dublat, ajungând la o rată maximă de 33,3%.

Mai mult, lucrările publice, considerate necesare ameliorării problemelor şomajului, au fost finanţate prin emisiuni masive de titluri de stat, care, în ultimă instanţă, au absorbit puţinul capital disponibil, afectând grav sectorul privat.

Toate aceste politici pernicioase au fost continuate şi amplificate de succesorul lui Hoover, Franklin D. Roosevelt, care a câştigat alegerile în 1932.[102]

Recesiunile economice de la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1990

Caracteristica cea mai pronunţată a ciclurilor de afaceri de după al Doilea Război Mondial constă în faptul că au derivat din politici inflaţioniste deliberate, dirijate şi coordonate de băncile centrale. Pe parcursul deceniilor care au urmat războiului, până la finalul anilor şaizeci, sub influenţa teoriilor lui Keynes, s-a crezut că se poate evita apariţia oricărei crize cu ajutorul unei politici fiscale şi monetare „expansive”. Cruda realitate s-a făcut simţită odată cu recesiunea anilor şaptezeci, o recesiune inflaţionistă (stagflation) care a dat de pământ cu postulatele keynesiene, iar acestea şi-au pierdut prestigiul avut până atunci. Mai mult, anii şaptezeci şi stagflaţia au însemnat renaşterea interesului pentru teoriile Şcolii austriece, iar Hayek a primit Premiul Nobel pentru Economie în anul 1974 tocmai pentru studiile sale asupra teoriei ciclului. Cu alte cuvinte, criza şi recesiunea inflaţionistă a anilor şaptezeci au constituit o „probă de foc” pe care keynesienii nu au reuşit să o treacă, şi care a adus o importantă recunoaştere teoreticienilor Şcolii Austriece, care anticipaseră din timp venirea acestei crize. Singurul aspect asupra căruia s-au înşelat la început, după cum admite Hayek , a fost durata procesului inflaţionist care, în absenţa limitelor impuse de vechiul sistem al etalonului-aur, s-a putut întinde, prin reprize adiţionale de expansiune a creditului, pe două decade. A rezultat, astfel, un fenomen inedit: o depresiune profundă însoţită de cote înalte, simultane, de inflaţie şi şomaj.[103]

Criza finalului anilor şaptezeci aparţine istoriei economice recente şi nu o vom studia în detaliu. Dorim să subliniem aici doar că ajustarea necesară la nivel mondial a fost foarte costisitoare. Poate că după această experienţă amară, odată ce recuperarea începuse, autorităţile financiare şi economice ale Occidentului ar fi trebuit obligate să ia măsurile de precauţie necesare pentru evitarea unei viitoare expansiuni generalizate a creditului şi a unei viitoare implacabile depresiuni. Din păcate lucrurile nu au stat astfel şi, în ciuda eforturilor şi costurilor restructurării şi reajustării economiilor occidentale după criza de la sfârşitul anilor şaptezeci, într-a doua jumătate a anilor optzeci a început, iarăşi, o expansiune semnificativă a creditului, iniţial în Statele Unite, şi s-a extins în Japonia, Anglia şi restul lumii. În ciuda „avertismentelor” date de piaţa bursieră, între care se distinge prăbuşirea bursei din New York în „lunea neagră” din 19 octombrie 1987 (când indicele bursier a scăzut cu 22,6%), autorităţile monetare au reacţionat prin injectarea energică a unor noi doze masive de fonduri financiare pentru menţinerea nivelului crescut al indicilor bursieri.

Într-un studiu empiric al recesiunii de la începutul anilor nouăzeci,[104] W.N. Butos arată că, între 1983 şi 1987, rata medie de creştere anuală a rezervelor pe care Rezerva Federală le-a oferit sistemului bancar american s-a ridicat la 14,5% pe an (i.e., de la 25 de miliarde de dolari în 1985 la peste 40 de miliarde trei ani mai târziu). Aceasta a generat o expansiune imensă a creditului şi masei monetare care a alimentat, la rândul ei, un boom bursier considerabil şi tot felul de operaţiuni financiare speculative. Mai mult, economia a intrat într-o fază de expansiune puternică însoţită de alungirea substanţială a etapelor bunurilor de capital şi o creştere spectaculoasă a producţiei bunurilor de consum îndelungat, care a ajuns să fie numită „epoca de aur Reagan-Thatcher” şi care a fost construită pe fundaţiile şubrede ale expansiunii creditului.[105] Aceste efecte sunt confirmate de un alt studiu empiric, realizat de Arthur Middleton Hughes, care, în plus, urmăreşte impactul expansiunii creditului în diferite sectoare aparţinând unor etape distincte ale structurii de producţie (mai mult sau mai puţin îndepărtate de consum). Studiul său empiric asupra seriilor temporale confirmă concluziile cele mai importante ale teoriei noastre a ciclului.[106] De asemenea, această recesiune a fost însoţită de o criză bancară semnificativă, manifestată prin falimentul unor bănci americane importante şi în special prin prăbuşirea sectorului cooperativelor de economisire (savings and loans associations), care a fost obiectul de studiu al multor publicaţii recente.[107]

Această recesiune i-a surprins iarăşi pe teoreticienii Şcolii monetariste, care nu pot înţelege cum s-a putut întâmpla aşa ceva.[108] Cu toate acestea, trăsăturile tipice ale expansiunii, apariţia crizei şi recesiunea ulterioară corespund celor prevăzute de teoria austriacă a ciclului.

Poate că una dintre particularităţile cele mai interesante ale acestui ciclu a fost rolul cheie jucat de economia japoneză. Aceasta a trecut printr-o perioadă de expansiune imensă a masei monetare şi a creditului, în special în anii 1987 – 1991, care a afectat în principal, după cum indică teoria, industriile cele mai îndepărtate de consum. Concret, cu toate că în această perioadă preţurile bunurilor de consum au crescut cu rate între 0% şi 3% anual, preţul activelor fixe, în special al pământului şi al imobilelor, al titlurilor de valoare, al operelor de artă şi bijuteriilor a crescut extraordinar de mult, de câteva ori peste cel iniţial şi a generat un boom speculativ. Criza a apărut în cel de-al doilea trimestru al anului 1991 şi a continuat cu o recesiune mai lungă de zece ani. S-a evidenţiat astfel o malinvestire generalizată a resurselor productive pe care Japonia nu o mai experimentase până atunci şi economia japoneză a intrat într-un dureros şi cuprinzător proces de restructurare care nu s-a sfârşit nici până la momentul scrierii acestor rânduri (2001).[109]

Referitor la impactul pe care această criză economică globală l-a exercitat în Spania este necesar să punctăm că ea a cuprins în mod violent ţara în 1992, iar recesiunea a durat aproape cinci ani. Toate trăsăturile caracteristice expansiunii, crizei şi recesiunii s-au făcut din nou resimţite în mediul economic spaniol, poate doar cu excepţia faptului că expansiunea artificială a fost exacerbată de intrarea Spaniei în Comunitatea Economică Europeană. În plus, criza a venit într-un context de supraevaluare a pesetei, care a trebuit să fie subevaluată de trei ori consecutiv într-un an. Bursa a fost foarte afectată şi s-au produs binecunoscutele crize financiare şi bancare, pe fundalul culturii speculative şi îmbogăţirii facile. Spaniei i-au trebuit câţiva ani pentru a-şi reveni după aceste evenimente. Până în ziua de azi, autorităţile spaniole încă nu au adoptat măsurile necesare creşterii flexibilităţii economiei, în special în privinţa pieţei muncii, alături de o politică monetară prudentă şi de diminuarea cheltuielii şi deficitului public. Aceste măsuri sunt esenţiale pentru consolidarea rapidă a unui proces stabil, temeinic, de recuperare.[110] După marea criză asiatică din 1997, Rezerva Federală a orchestrat o expansiune a creditului în Statele Unite (şi în lume) care a dus la un intens boom economic şi bursier. În acest moment (sfârşitul anului 2001), se pare că această situaţie se va sfârşi cu o prăbuşire a bursei (deja evidentă în cazul acţiunilor aşa-numitei „noi economii” a comerţului electronic, al noilor tehnologii şi a comunicaţiilor), urmată de o nouă şi adâncă recesiune economică globală.[111]

Câteva testări empirice ale teoriei austriece a ciclului afacerilor

Mai multe studii remarcabile au furnizat un puternic fundament empiric teoriei austriece a ciclului afacerilor. Acest lucru s-a petrecut în pofida dificultăţilor pe care le presupune testarea unei teorii care se bazează pe impactul expansiunii creditului asupra structurii de producţie şi pe impactul diferenţiat pe care o asemenea expansiune îl exercită asupra preţurilor relative ale produselor din diversele etape de producţie. Testarea empirică a acestor procese economice întâmpină dificultăţi, îndeosebi atunci când se urmăreşte utilizarea în continuare a statisticilor contabilităţii naţionale, care, după cum se ştie, nu include mare parte din valoarea brută realizată în etapele intermediare ale procesului de producţie. Charles E. Wainhouse a realizat unul dintre aceste studii empirice remarcabile[112]. Wainhouse enumeră nouă afirmaţii, pe care le deduce din teoria austriacă a ciclului şi pe care le testează empiric în mod secvenţial[113]. Aceste teste au dus la câteva concluzii importante. Mai întâi, Wainhouse testează empiric afirmaţia potrivit căreia schimbările suferite de oferta de economisire voluntară sunt independente de modificările apărute la nivelul creditului bancar. El foloseşte serii statistice care acoperă perioada din ianuarie 1959 până în iunie 1981 şi descoperă faptul că, în toate cazurile, cu excepţia unuia singur, datele empirice confirmă această primă afirmaţie. A doua afirmaţie a lui Wainhouse este aceea că variaţiile ofertei de credit dau naştere la schimbări ale ratei dobânzii şi că cele două sunt invers corelate. De asemenea, există numeroase dovezi empirice care susţin această afirmaţie. Wainhouse susţine, în al treilea rând, că variaţiile ritmului de acordare a împrumuturilor determină o creştere a producţiei de bunuri intermediare, idee care, în opinia sa, este de asemenea sprijinită de datele analizate. Ultimele trei afirmaţii pe care Wainhouse le testează empiric sunt următoarele: raportul dintre preţul bunurilor intermediare şi preţul bunurilor de consum creşte după iniţierea expansiunii creditului; în decursul procesului de expansiune, preţul bunurilor apropiate de consumul final tinde să se reducă în comparaţie cu preţul bunurilor intermediare; şi, în final, în ultimul stadiu al expansiunii, preţul bunurilor de consum creşte mai rapid decât cel al bunurilor intermediare, inversând astfel tendinţa iniţială. Wainhouse consideră, în plus, că aceste ultime trei afirmaţii concordă, în general, cu datele empirice, împrejurare care îl duce la concluzia că datele susţin afirmaţiile de ordin teoretic ale Şcolii Austriece de economie. Wainhouse lasă netestate trei afirmaţii, oferind astfel econometricienilor un domeniu important pentru cercetările viitoare[114].

Un alt studiu empiric ce prezintă relevanţă pentru teoria austriacă a ciclului este cel coordonat de Valerie Ramey, de la Universitatea din California, San Diego[115]. Ramey a construit un model intertemporal care departajează în etape diferite stocurile care corespund: bunurilor de consum, bunuriloren gros, echipamentelor manufacturate şi produselor intermediare manufacturate. Ramey conchide că preţul stocurilor va oscila cu atât mai mult cu cât ele sunt mai îndepărtate de etapa finală de consum. Stocurile cele mai apropiate de consum sunt cele mai stabile şi variază cel mai puţin pe durata ciclului.

Mark Skousen ajunge la o concluzie similară în analiza pe care a întreprins-o asupra tendinţelor manifestate de preţurile produselor din trei etape diferite de producţie: etapa bunurilor de consum finale, cea a produselor intermediare şi etapa factorilor materiali de producţie. Skousen precizează, după cum am subliniat în nota 21, că între 1976 şi 1992 preţurile produselor din etapele cele mai îndepărtate de consum au variat de la +30% la -10%, preţurile bunurilor intermediare au oscilat doar între +14% şi -1%, în vreme ce preţurile bunurilor de consum finale au variat între +10% şi -2%[116]. Mai mult, Mark Skousen estimează el însuşi că, în criza de la începutul anilor 1990, Producţia naţională brută a Statelor Unite, o mărime care include toate bunurile din etapele intermediare, s-a contractat între 10% şi 15%, în nici un caz cu procentul semnificativ mai mic (între 1 şi 2%) reflectat de cifrele contabilităţii naţionale tradiţionale ca, de pildă, Produsul naţional brut, care exclude toate produsele intermediare, exagerând, ca urmare a acestui fapt, importanţa relativă a consumului final în raport cu efortul productiv naţional total[117].

Să sperăm că viitorul va aduce o cercetare istorico-empirică mult mai frecventă şi mai bogată asupra teoriei austriece a ciclului afacerilor. Cu puţină şansă, această cercetare va fi bazată pe date din tabelele de input-output şi vor permite utilizarea teoriei austriece în vederea unei îmbunătăţiri a metodologiei conturilor naţionale, oferind astfel posibilitatea colectării de date statistice asupra variaţiilor diverselor preţuri, modificări care constituie esenţa microeconomică a ciclului afacerilor. Tabelul VI-1 urmăreşte simplificarea şi facilitarea în viitor a acestui tip de cercetare empirică. El rezumă şi compară diferitele faze ale proceselor pieţei care sunt declanşate de o creştere a economisirii sociale voluntare şi a celor determinate de expansiunea creditului neacoperită de o majorare anterioară a economisirii voluntare.

Concluzie

În lumina analizei teoretice întreprinse şi a experienţei istorice acumulate, este surprinzător că, în pragul secolului al XXI-lea, mai există încă ezitări în ceea ce priveşte natura regresivă a expansiunii creditului. Am urmărit cum stadiile booom-ului, crizei şi recesiunii se petrec cu un grad ridicat de regularitate şi am cercetat rolul proeminent pe care expansiunea creditului bancar îl joacă în aceste etape. În pofida acestei realităţi, un număr larg de teoreticieni persistă în a nega corespondenţa crizelor economice cu o cauză fundamental teoretică. Aceşti teoreticieni acordă, fără să-şi dea seama, în propria lor analiză – fie că este keynesiană, monetaristă sau de oricare altă orientare – un rol implicit de primă importanţă factorilor monetari relaţionaţi cu creditul. Aceşti factori sunt esenţiali pentru a înţelege, pe de o parte, expansiunea şi boom-ul iniţial, această creştere excesivă şi continuă care se produce în mod invariabil la bursa de valori şi, pe de altă parte, o dată cu declanşarea crizei, contracţia inevitabilă a creditului şi recesiunea, care afectează în mod deosebit industriile producătoare de bunuri de capital.

În plus, ar trebui să fie evident că asemenea fluctuaţii se produc neîncetat ca urmare a unei cauze de ordin instituţional, în măsură să ofere o explicaţie acestui comportament inerent economiilor de piaţă (intervenţioniste). Potrivit argumentului pe care l-am avansat începând cu primul capitol, cauza rezidă în privilegiul acordat bancherilor, permiţându-le, şi astfel încălcând principiile juridice tradiţionale, să acorde cu împrumut banii ce le-au fost încredinţaţi în depozite la vedere, aşadar, practicând o rezervă fracţionară. Guvernele au profitat de asemenea de acest privilegiu pentru a obţine o finanţare facilă în momente de impas şi, mai târziu, prin intermediul băncilor centrale, pentru a garanta condiţiile lejere de creditare şi lichiditatea inflaţionistă care au fost considerate până de curând necesare şi foarte propice pentru stimularea dezvoltării economice.

„Legeatăcerii” cu care este tratată teoria austriacă a ciclului afacerilor este extrem de semnificativă, tot astfel fiind şiignoranţa extinsă a populaţiei cu privire la funcţionarea sistemului financiar. Lucrurile se petrec ca şi cum cele două se pliază pe o strategie de evitare a schimbării, strategie care este posibil să izvorască din dorinţa a numeroşi teoreticieni de a prezerva justificarea intervenţiei etatice pe pieţele financiare şi bancare, la care se adaugă teama şi sentimentul de intimidare pe care majoritatea oamenilor le resimt la gândul de a înfrunta băncile. Conchidem cu următoarele cuvinte ale lui Mises:

„Pentru explicaţiile nonmonetare ale ciclului de afaceri, împrejurarea că există depresiuni recurente este un fapt primar. Adepţii ei încep prin a nu vedea, în felul cum schematizează ei secvenţa evenimentelor economice, nici un indiciu care ar putea sugera o interpretare satisfăcătoare a acestor dezordini enigmatice. Ei caută cu disperare un expedient, pentru a-l aplica peste ideile lor, în calitate de aşa-zisă teorie a ciclului. Nu la fel stau lucrurile cu teoria monetară, sau a creditului de circulaţie. Teoria monetară modernă a reuşit, în cele din urmă, să îndepărteze toate ideile despre o aşa-zisă neutralitate a banilor. Ea a demonstrat definitiv că în economia de piaţă operează factori despre care o doctrină care ignoră forţa motrice a banilor nu ne poate spune nimic…. Am văzut deja că orice explicaţie non-monetară a ciclului este constrânsă să admită faptul că o condiţie indispensabilă a emergenţei boom-ului este o creştere a cantităţii de bani sau de mijloace fiduciare…. Fanatismul acesta, cu care suporterii tuturor doctrinelor non-monetare refuză să-şi recunoască erorile, este, desigur, o manifestare de partizanat politic…. Intervenţioniştii sunt…dornici de a demonstra că economia de piaţă nu poate evita repetarea depresiunilor. Ei sunt cu atât mai zeloşi în atacarea teoriei monetare, cu cât manipularea banilor şi a creditului reprezintă astăzi principalul mijloc prin care guvernele anticapitaliste urmăresc implementarea omnipotenţei guvernamentale.”[118]

Tabelul VI-1

Un rezumat al etapelor

(1)

Creşterea economisirii voluntare

 

(2)

Expansiunea creditului (fără creştere a economisirii)

S1

Scade ritmul consumului. Preţurile bunurilor de consum scad.

―――

S1

Consumul nu scade.

S2

Scad profiturile contabile în sectorul consumului.

E

X

P

A

N

S

I

U

N

E

S1

Băncile acordă masiv noi credite şi rata dobânzii se reduce.

S2

Salariile reale tind să crească (valoarea nominală neschimbată; bunuri de consum mai ieftine).

S2

Bunurile de capital se scumpesc.

S2

Efectul Ricardo: lucrătorii sunt înlocuiţi cu echipament de capital.

S2

Cresc cotaţiile pe bursă.

S2

Se reduce rata dobânzii (datorită creşterii economisirii). Bursa creşte moderat.

S2

Se alungeşte artificial structura productivă.

S2

Creşte preţul bunurilor de capital (ca rezultat al creşterii cererii lor, al Efectului Ricardo şi a reducerii ratei dobânzii).

―――

S2

Apar profituri contabile mari în sectorul bunurilor de capital.

S3

Creşte producţia bunurilor de capital.

―――

S3

Sectorul bunurilor de capital cere mai multă mână de lucru.

S3

Se desfac contracte de muncă în sectorul consumului şi se fac angajări în industriile bunurilor de capital.

B

O

O

M

S3

Cresc salariile.

S4

Se alungeşte definitiv structura de producţie.

―――

S3

Se generalizează boom-ul economic şi bursier. Se speculează cu frenezie.

S5

Producţia de bunuri şi servicii de consum creşte mult, preţurile acestora se reduc (ofertă mai mare şi cerere monetară mai mică). Salariile şi venitul naţional cresc definitiv în termeni reali.

―――

S4

Începe să crească cererea monetară pentru bunuri de consum (salariile şi profiturile crescute sunt dedicate consumului)

   

C

R

I

Z

Ă

S4

La un moment dat, ritmul de creştere a expansiunii creditului nu mai creşte: rata dobânzii creşte. Bursa se prăbuşeşte.

   

S4

Apar profituri contabile în sectorul consumului (creşte cererea).

   

―――

S4

Preţurile bunurilor de consum încep să crească mai repede decât salariile, în termeni relativi.

   

―――

S4

Salariile reale scad. Efectul Ricardo: echipamentul de capital este înlocuit cu lucrători.

   

D

E

P

R

E

S

I

U

N

E

S5

Sectorul bunurilor de capital înregistrează pierderi substanţiale. (Scade cererea, Efectul Ricardo, cresc costurile. Rata dobânzii şi salariile cresc.)

   

S5

Sunt desfăcute contractele lucrătorilor din industriile bunurilor de capital.

   

S5

Se lichidează proiectele de investiţii eronate. Au loc falimente bancare şi suspendarea plăţilor. Pesimism generalizat.

   

S5

Creşte insolvenţa bancară. Băncile marginale au dificultăţi serioase. Creditul se contractă.

   

S5

Lucrătorii sunt reangajaţi în etapele apropiate de consum.

   

S5

Se realizează consumul capitalului, iar structura de producţie se scurtează.

   

S5

Producţia de bunuri şi servicii de consum încetineşte.

   

S5

Preţul relativ al bunurilor de consum creşte şi mai mult (scade oferta şi creşte cererea monetară)

   

―――

S5

Venitul naţional şi salariile scad în termeni reali.

   

R

E

C

U

P

E

R

A

R

E

S6

Odată ce s-a produs reajustarea, o eventuală creştere a economisirii voluntare poate aduce recuperarea. Vezi coloana (1). Sau, poate reîncepe expansiunea creditului. Vezi coloana (2).

Note la Tabelul VI-1

  1. Toate referirile la „creşteri” şi „scăderi” ale preţurilor se referă la preţurile relative, nu la preţurile nominale sau la mărimile absolute. De exemplu, „o creştere a preţurilor” bunurilor de consum semnifică o sporire, în termeni relativi, a acestor preţuri, în comparaţie cu preţurile bunurilor intermediare.
  2. Este facilă introducerea modificărilor necesare în etapele proceselor teoretice schiţate în tabel, pentru a include particularităţile istorice ale fiecărui ciclu. Prin urmare, dacă o creştere a economisirii voluntare este însoţită de majorarea tezaurizării sau a cererii monetare, etapele vor rămâne neschimbate, va exista însă o diminuare în termeni nominali mai accentuată a preţurilor bunurilor de consum şi o creştere mai uşoară a preţurilor nominale ale factorilor de producţie. Cu toate acestea, relaţiile dintre preţurile relative se vor păstra exact cum au fost descrise în tabel. În cazul expansiunii creditului, dacă există „capacităţi neutilizate” la debutul său, preţul nominal al factorilor de producţie şi al bunurilor de capital nu va creşte semnificativ la început, restul etapelor se va desfăşura însă după cum a fost menţionat, iar, pe deasupra, investiţiile necugetate se vor acumula.
  3. Deşi numărul care urmează după litera „S” indică ordinea stadiilor, în anumite împrejurări această numerotare este relativ arbitrară, depinzând de fiecare situaţie istorică particulară şi de faptul dacă etapele se desfăşoară mai mult sau mai puţin concomitent.
  4. În condiţii reale, procesul poate ajunge să se oprească un timp nedefinit pe parcursul oricăreia dintre faze, dacă intervenţia statului rigidizează într-un grad înalt pieţele şi, mai precis, dacă preţurile bunurilor intermediare, salariile şi legislaţia muncii fac obiectul unei manipulări reuşite. În plus, o creştere progresivă a expansiunii creditului ar putea întârzia debutul crizei (şi/sau lichidarea malinvestiţiilor), dar ar conduce la o adâncire şi agravare a acesteia în momentul izbucnirii sale inevitabile.


[1] Moss şi Vaughn, „Hayek’s Ricardo Effect: A Second Look”, p. 555. Vezi şi n. 91, p. 382 (ed. în limba engleză – n.t.).

[2] Hayek însuşi, comentând izbucnirea crizei economice de la sfârşitul anilor 1970, recunoştea:

„mă aşteptam ca boom-ul inflaţionist să dureze cinci sau şase ani, aşa cum o făcuseră cele istorice, uitând că atunci terminarea lor se datora etalonului aur. Dacă nu aveai etalon aur – dacă puteai continua să inflaţionezi mult mai mult timp – era foarte dificil de prezis cât va dura. Bineînţeles, a durat mult mai mult decât m-am aşteptat. Rezultatul final a fost acelaşi.”

Hayek se referă la procesul inflaţionist care în anii 1960 şi 1970 a cuprins întregul glob şi a fost favorizat de împrejurări istorice care, asemenea războiului din Vietnam şi a altor evenimente, au alimentat pe întregul mapamond o expansiune aproape nelimitată a creditului, provocând astfel un proces ce a dat ulterior naştere stagflaţiei semnificative şi şomajului ridicat de la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980. Vezi Hayek on Hayek: An Autobiographical Dialogue, Stephen Kresge şi Leif Wenar, ed., Routledge, Londra, 1994, p. 145. [Traducere în limba română de Cristina Moisa, Autobiografie intelectuală, Nemira, Bucureşti, 1999 – n.t.]

[3] Murray Rothbard discută astfel posibilitatea amânării declanşării depresiunii:

„De ce se întind boom-urile, istoric vorbind, pe o perioadă de câţiva ani? Ce anume întârzie procesul de inversiune? Răspunsul este că, imediat ce boom-ulîncepe să se epuizeze după o injectare a creditului expansionist, băncile pompează o doză nouă. Pe scurt, singura cale de evitare a debutului procesului de ajustare prin depresiune constă în prelungirea procesului de inflaţie a banilor şi a creditului. Într-adevăr, doar continuarea dozelor de bani proaspeţi pe piaţa creditului va menţine boom-ul şi rentabilitatea etapelor noi. Mai mult decat atât, doar dozele din ce în ce mai mari au puterea să întreţină boom-ul, să scadă şi mai mult ratele dobânzii şi să expandeze structura de producţie, deoarece, odată cu creşterea preţurilor, tot mai mulţi bani vor fi necesari pentru a face acelaşi lucru... Este limpede însă că prelungirea boom-ului apelând la doze tot mai ample de expansiune a creditului va avea doar un singur rezultat: acela de a face inevitabila depresiune ce va urma mai lungă şi mai istovitoare. (Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State, p. 861-862)

[4] Hayek, Prices and Production, p. 150.

[5] Mark Skousen precizează în mod corect că, relativ vorbind, stagflaţia este un fenomen universal, dacă ţinem cont de faptul că în toate recesiunile preţul bunurilor de consum urcă mai mult (sau scade mai puţin) în termeni relativi, decât preţul factorilor de producţie. O creştere generală a preţurilor nominale ale bunurilor de consum pe parcursul fazei de recesiune s-a înregistrat pentru prima oară în depresiunea din anii 1970, iar mai târziu în recesiunea din anii 1990. Ea provenea din aceea că expansiunea creditului care a alimentat ambele procese a fost suficient de amplă în diversele etape ale ciclului, încât să dea naştere şi să menţină aşteptări inflaţioniste pe piaţa bunurilor şi serviciilor de consum chiar în cele mai adânci momente ale depresiunii. Nu ţinem aici seama de fenomenele recente, tipice, de creştere asiduă a cheltuielilor publice şi a deficitului, precum şi de transferurile sociale de mari proporţii care promovează creşterea directă a cererii de bunuri şi servicii de consum şi, prin urmare, a preţurilor acestora. A se vedea Skousen, The Structure of Production, p. 313-315.

[6] Hayek construieşte următoarea analogie pentru a explica acest fenomen:

„Problema este mai degrabă asemănătoare cu cea privind posibilitatea ca, turnând suficient de rapid un lichid într-o parte a unui recipient, să putem creşte în orice grad am dori nivelul din acea parte deasupra celui existent în rest. Cât de mult vom fi în măsură să creştem nivelul dintr-o parte deasupra restului depinde în mod limpede de fluiditatea sau vâscozitatea lichidului; vom reuşi să creştem nivelul mai mult dacă lichidul este un sirop sau clei decât dacă este apă. Dar în nici o situaţie nu ne vom bucura de libertatea de a înălţa suprafaţa într-o parte a recipientului comparativ cu restul în orice măsură ne-am dori. După cum vâscozitatea unui lichid determină gradul în care o parte oarecare a suprafeţei sale poate fi înălţată deasupra restului, tot astfel viteza cu care o creştere a veniturilor conduce la o majorare a cererii de bunuri de consum limitează măsura în care, cheltuind mai mulţi bani pentru factorii de producţie, reuşim să le sporim preţurile comparativ cu cele ale produselor.” (Hayek, „The Ricardo Effect”, p. 127-152; Individualism and Economic Order, p. 241)

În 1969, Hayek întrebuinţează din nou această analogie în articolul său „Three Elucidations of the Ricardo Effect”, în care reafirmă faptul că efectul distorsionant al expansiunii creditului asupra structurii de producţie va continua neîndoielnic câtă vreme băncile creează noi bani, iar aceşti bani pătrund în sistemul economic în anumite zone, într-un ritm tot mai alert. Hayek îl critică pe Hicks deoarece acesta a presupus că şocul inflaţionist va afecta în mod „uniform” întreaga structură de producţie, el arătând că, dacă expansiunea creditului urcă într-un ritm care depăşeşte creşterea preţurilor, acest proces „poate în mod evident să continue la nesfârşit, cel puţin cât timp vom trece cu vederea schimbările în ceea ce priveşte modul în care se formează aşteptările referitoare la preţurile viitoare”. El conchide:

„Consider relevantă ilustrarea relaţiei generale printr-o analogie care pare să îşi merite menţionarea aici, cu toate că Sir John (Hicks) (în corespondenţă) nu o considera utilă. Efectul la care ne referim este destul de similar cu ceea ce se întâmplă atunci când turnăm un lichid vâscos, de pildă miere, într-un vas. Va avea, desigur, tendinţa de a se distribui pe o suprafaţă plană.Dacă însă lichidul în curgereva întâlni suprafaţa într-un punct anume, se va forma o mică ridicătură, de unde substanţa suplimentară se va răspândi lent. Chiar după ce am încetat să mai turnăm, va trece un timp până când suprafaţa plană va fi pe deplin restabilită. Ea nu va atinge, desigur, înălţimea la care ajunsese vârful ridicăturii după ce fluxul a încetat. Câtă vreme însă turnăm într-un ritm constant, ridicătura îşi va menţine înălţimea comparativ cu fondul înconjurător – fapt care oferă o ilustrare foarte precisă a ceea ce denumisem anterior un echilibru fluid.” (Hayek, New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, p. 171-173)

Despre rolul important pe care îl joacă anticipările în tot acest proces, Vezi Garrison, Time and Money, cap. 1-4.

[7] Ludwig von Mises studiază acest proces în analiza pe care o face hiperinflaţiei ce a pus stăpânire pe Germania din 1920 până în 1923. Mises conchide:

„Să presupunem că băncile nu doresc încă să renunţe la cursă. Să presupunem că, pentru a micşora rata dobânzii la credite, ele doresc să satisfacă dorinţa tot mai mare de credite prin expansiunea tot mai amplă a creditului. În acest caz, ele nu vor face decât să grăbească sfârşitul, colapsul întregului sistem de mijloace fiduciare. Inflaţia poate continua doar atâta timp cât persistă convingerea că ea va înceta într-o bună zi. Odată ce oamenii se conving că inflaţia nu se va termina, ei vor renunţa la folosirea acestei monede. Ei vor evada către „valorile reale”, monedă străină, metale preţioase şi barter.” (Mises, „Monetary Stabilization and Cyclical Policy”, p. 129)

Ulterior, în Human Action, Mises afirmă:

„Boom-ul poate continua numai atâta vreme cât expansiunea creditului progresează într-un ritm tot mai accelerat. Boom-ul se încheie îndată ce pe piaţa de credit încetează de a mai fi deversate cantităţi adiţionale de medii fiduciare. Dar el n-ar putea dura la nesfârşit nici dacă inflaţia şi expansiunea creditului ar continua fără oprire. În acest caz, el ar fi limitat de barierele care împiedică expansiunea nelimitată a creditului de circulaţie. El ar duce la colaps economic (crack-up boom) şi la prăbuşirea întregului sistem monetar.” (p. 555)

Abordarea clasică a procesului hiperinflaţiei germane se găseşte în Bresciani-Turroni, The Economics of Inflation: A Study of Currency Depreciation in Post-War Germany. Vezi şi Richard M. Ebeling, „The Great Austrian Inflation”, The Freeman, aprilie 2006, p. 2-3.

[8] Probabil că Fritz Machlup a explicat cu cea mai mare claritate şi concizie acest fenomen. El afirmă:

„Perspectiva potrivit căreia expansiunea creditului în vederea finanţării producţiei de bunuri de consum nu va conduce la decalajede tipul celor asociate inflaţiei poate fi combătută cu următorul argument. Fie industriile producătoare de bunuri de consum ar fi obţinut credite de pe piaţa monetară sau de pe piaţa de capital, în absenţa oricărei expandări a creditului bancar, caz în care satisfacerea cererii lor de fonduri pe calea expansiunii creditului implică în mod evident că presiunea pe piaţa creditului se va diminua corespunzător. Astfel, unele afaceri din domeniul bunurilor de producţie, care altminteri nu ar fi obţinut credit pentru finanţarea unei dezvoltări, acum vor avea această posibilitate. Fie industriile bunurilor de consum nu ar fi avut nici un stimulent de extindere a producţiei în absenţa expansiunii creditului; în acest caz, faptul că ei intră acum pe piaţa bunurilor de producţie cu o putere de cumpărare relativ mai mare în raport cu toate celelalte industrii... poate să conducă la o schimbare a distribuţiei factorilor productivi, care să implice o deplasare dinspre etapele îndepărtate de consum către etapele mai apropiate de consum.” (Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, p. 192-193)

În Prices and Production (p. 60-62 în ediţia din 1935), Hayek face apel la diagramele triunghiulare pentru a explicita modalitatea prin care structura de producţie va deveni inevitabil mai plată şi mai puţin intensivă în capital şi, prin urmare, mai puţin productivă şi mai pauperă, în cazul în care consumul este promovat în mod direct pe calea acordării de credite de finanţare a bunurilor şi serviciilor de consum non-durabile.

[9] În anii 1970, acest fenomen, alături de nevoia de a oferi o explicaţie simplificată a procesului de malinvestiţie fără a mai recurge la argumentaţia complicată, inerentă teoriei capitalului, l-a făcut pe F.A. Hayek să modifice oarecum prezentarea cunoscută a teoriei sale a ciclului. În articolul său „Inflation, the Misdirection of Labor, and Unemployment”, scris în 1975 (şi inclus în cartea New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, p. 197-209), afirmă:

„Explicarea şomajului extensiv îl atribuie unei discrepanţe între distribuţia muncii (şi a celorlalţi factori de producţie) pe diferitele industrii (şi localităţi) şi distribuţia cererii pe produsele lor. Această discrepanţă este cauzată de o distorsiune a sistemului preţurilor şi salariilor relative”(p.200)

Iar în recenta sa autobiografie putem vedea că, în ultimii săi ani, Hayek considera că ciclurile moderne se caracterizează prin investiţii eronate făcute în moduri foarte diverse, nu doar ca efect al expansiunii creditelor în etapele mai îndepărtate de consum, ci prin stimularea artificială a consumului şi, în general, prin orice cheltuială publică generatoare de modificări în structura productivă. Acestea nu vor putea deveni, până la urmă, permanente, negăsindu-şi susţinere în comportamentul consumatorilor. Hayek concluzionează:

„Expansiunea creditului s-a dus în aşa măsură acolo unde a direcţionat-o statul, încât misalocarea nu se mai poate spune că ia forma unei suprainvestiţii în capital industrial, ci poate lua nenumărate forme. Trebuie, cu adevărat, studiată separat pentru fiecare fază şi situaţie particulară…Dar, cu tot felul de modificări, obţii fenomene similare.” (Hayek, Hayek on Hayek: An Autobiographical Dialogue, p.146)

[10] În consecinţă, în accepţiunea sa cea mai cuprinzătoare, „economisirea forţată” înseamnă exproprierea coercitivă la care băncile şi autorităţile monetare supun majoritatea societăţii, producând un efect difuz, atunci când se decid să expandeze creditul şi banii, diminuând puterea de cumpărare a unităţilor monetare pe care le deţin indivizii, raportat la valoarea pe care aceste unităţi ar fi avut-o în absenţa unei asemenea expansiuni monetare şi a creditului. Fondurile extrase prin această spoliere socială pot fi sau complet irosite (dacă beneficiarii lor le cheltuiesc pe bunuri şi servicii de consum sau le îngroapă în nişte investiţii totalmente eronate), sau transformate în afaceri sau alte active care, direct sau indirect, intră de facto sub controlul băncilor sau al statului. Primul spaniol care a analizat în mod corect acest proces inflaţionist al exproprierii a fost părintele scolastic Juan de Mariana, în opera sa De monetae mutatione, publicată în 1609. El notează că:

„Dacă prinţul este nu un stăpân, ci un administrator al bunurilor indivizilor, el nu va fi în măsură să pună mâna pe vreo parte a proprietăţii acestora nici în această calitate, nici în oricare alta, după cum se întâmplă ori de câte ori este devaluată moneda, întrucât le oferă mai puţin pentru ceea ce valorează mai mult; iar dacă prinţul nu poate să impună taxe împotriva voinţei vasalilor săi, nici să creeze monopoluri, el nu va putea să procedeze astfel nici în această calitate, căci este acelaşi lucru, aceeaşi deposedare a oamenilor de bunurile lor, indiferent cât de bine camuflată ar fi prin acordarea unor monezi cu o valoare legală mai ridicată decât ce valorează în realitate, toate acestea fiind amăgitoare, maşinaţiuni poleite şi toate conducând la acelaşi rezultat.” (Juan de Mariana, Tratado y discurso sobre la moneda de vellón que al presente se labra en Castilla y de algunos desórdenes y abusos [Treatise and Discourse on the Copper Currency which is now Minted in Castile and on Several Excesses and Abuses], cu un studiu preliminar de Lucas Beltrán, Instituto de Estudios Fiscales, Ministerio de Economía y Hacienda, Madrid, 1987, p. 40. subl. n.)

O traducere întrucâtva diferită de textul original în latină a fost publicată mai recent în engleză. Juan de Mariana, S.J., A Treatise on the Alteration of Money, traducere de Patrick T. Brannan, S.J. Introducere de Alejandro A. Chafuen, Journal of Markets and Morality 5, no. 2, Fall, 2002, p. 523–593. Citatul se găseşte la p. 544 (12 în traducere).

[11] Joseph Schumpeter atribuie expresia adecvată de „economisire forţată” (în germană, Erzwungenes Sparen sau Zwangssparen) lui Ludwig von Mises, în cartea sa The Theory of Economic Development, publicată pentru prima dată în germană în 1911 (The Theory of Economic Development, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1968, p. 109). Mises însuşi recunoaşte că a descris fenomenul în 1912, în prima ediţie germană a cărţii sale, The Theory of Money and Credit,precizând însă că nu consideră că a folosit exact expresia pe care Schumpeter i-o atribuie. În orice caz, Mises analizează cu atenţie fenomenul economisirii forţate şi demonstrează din punct de vedere teoretic că este imposibil să stabileşti dinainte dacă dintr-o creştere a volumului de bani în circulaţie va rezulta sau nu o majorare netă a economisirii voluntare. Asupra acestui subiect, vezi On the Manipulatin of Money and Credit, p. 120, 122 şi 126-127. De asemenea, Human Action, p. 148-150. Mises tratează pentru prima dată această chestiune în The Theory of Money and Credit, p. 386. Cu toate că va continua să îi atribuie lui Mises expresia de „economisire forţată”, o expresie foarte asemănătoare, „frugalitate forţată”, fusese utilizată de Jeremy Bentham în 1804 (veziarticolul lui Hayek, „A Note on the Development of the Doctrine of «Forced Saving»”, publicat drept capitolul 7 din Profits, Interest and Investment, p. 183-197). După cum observă cu acuitate Roger Garrison, există o anumită diferenţă între conceptul de economisire forţată al lui Mises (pe care îl considerăm „sensul larg” al termenului) şi conceptul lui Hayek, (pe care îl denumim „sensul restrâns”), astfel încât „ceea ce numeşte Mises malinvestiţie este ceea ce Hayek numeşte economisirea forţată”. Vezi Garrison, „Austrian Microeconomics: A Diagrammatical Exposition”, p. 196.

[12] Vezi Hayek, „A Note on the Development of the Doctrine of «Forced Saving»”, p. 197. Vezi de asemenea comentariile cu privire la contribuţiile lui Cantillon şi Hume din capitolul 8, p. 615-620.

[13] Fritz Machlup a adunat nu mai puţin de 34 de concepte diferite ale „economisirii forţate” în articolul său „Forced or Induced Saving: An Exploration into its Synonyms and Homonyms”, The Review of Economics and Statistics, 25, nr. 1, februarie 1943; retipărit în Fritz Machlup, Economic Semantics, Transaction Publishers, Londra, 1991, p. 213-240.

[14] Ca regulă generală, cu cât un bun de capital se află mai aproape de bunul de consum final, cu atât mai dificilă este conversiunea sa. De fapt, toate acţiunile umane sunt cu atât mai ireversibile, cu cât sunt mai apropiate de obiectivul lor final: o clădire construită în mod eronat reprezintă o pierdere aproape ireversibilă, în vreme ce schimbarea utilizării cărămizilor este întrucâtva mai facilă, dacă devine evident pe parcursul construcţiei că folosirea lor pentru ridicarea unei anumite construcţii reprezintă o greşeală (a se vedea cele scrise la p. 280-282; ed. în limba engleză – n.t.).

[15] Astfel că teoria ciclului este pur şi simplu aplicaţia – la cazul particular al impactului exercitat de expansiunea creditului asupra structurii de producţie – a teoriei efectelor discoordonatoare ale coerciţiei instituţionale, teorie pe care am prezentat-o în Socialismo, cálculo económico y función empresarial, îndeosebi p. 111-118. Lachmann ajunge la aceeaşi concluzie când afirmă că malinvestiţia reprezintă „risipa resurselor de capital în nişte planuri induse de informaţiaeronată”, adăugând că, deşi numeroase bunuri de capital ating stadiul final de execuţie, lor

„le lipsesc factorii complementari în restul economiei. Asemenea lipsă a factorilor complementari se poate foarte bine exprima prin absenţa cererii pentru serviciile acestor bunuri, de exemplu, acolo unde aceşti factori ar ocupa «etapele mai târzii de producţie». Pentru observatorul neavizat aceasta este, aşadar, adeseori confundabilă cu «absenţa cererii efective».” (Lachmann, Capital and its Structure, p. 66 şi 117-118)

[16] F. A. Hayek însuşi afirmă:

„Impresia că structura de capital deja existentă ne-ar permite să sporim producţia aproape nelimitat este înşelătoare. Orice ne-ar spune inginerii despre capacitatea nefolosită, chipurile imensă, a echipamentului productiv existent, nu există în realitate nici o posibilitate de creştere a producţiei într-un asemenea grad. Aceşti ingineri şi, de asemenea, acei economişti care au senzaţia că posedăm mai mult capital decât avem nevoie sunt induşi în eroare de faptul că multe dintre fabricile şi echipamentele existente sunt adaptate unei producţii mult mai ridicate decât este realizată de fapt. Ce trec ei cu vederea este că mijloacele durabile de producţie nu reprezintă tot capitalul necesar pentru creşterea producţiei şi că, pentru ca instalaţiile durabile existente să fie folosite la întreaga lor capacitate, ar fi necesar să se investească o cantitate ridicată din alte mijloace de producţie în procese îndelungate, care ar produce rezultate doar într-un viitor relativ mai îndepărtat. Prezenţa unei capacităţi neutilizate nu este, aşadar, în nici un caz o dovadă că există un exces de capital şi că avem un consum insuficient: dimpotrivă, reprezintă un simptom că nu suntem în măsură să folosim echipamentul fix la măsura sa deplină întrucât cererea curentă de bunuri de consum este mult prea urgentă pentru a ne permite să investim serviciile productive curente în procesele lungi pentru care – ca urmare a „direcţionării greşite a capitalului” – avem la dispoziţie echipamentul durabil necesar.” (Hayek, Prices and Production, p. 95-96)

[17] „După ce se încheie perioada de boom, ce mai rămâne de făcut cu investiţiile eronate? Răspunsul depinde de rentabilitatea acestora în utilizarea viitoare, i.e., de mărimea erorii comise. Unele malinvestiţii va trebui să fie abandonate, dat fiind că cererea consumatorilor nu va acoperi prin venituri nici măcar costurile lor curente de operare. Altele, deşi monumente ale eşecului, vor fi capabile să aducă un profit peste costurile curente, cu toate că înlocuirea lor pe măsură ce se uzează nu va fi rentabilă. Momentan, folosirea lor lucrativă satisface principiul economic de a scoate ce este mai bun chiar şi dintr-o afacere proastă. Însă, datorită malinvestiţiilor, boom-ul conduce invariabil la o sărăcire generală, i. e., reduce standardul de viaţă sub cel care ar fi existat în absenţa boom­-ului. Explicaţia este că expansiunea creditului a cauzat risipa resurselor rare şi a capitalului rar. Unele resurse au fost complet irosite, iar malinvestiţiile care au rămas în funcţiune, chiar şi ele îi vor satisface pe consumatori într-o mai mică măsură decât ar fi fost cazul în absenţa expansiunii creditului.” (Rothbard, Man, Econom, and State, p. 863)

[18] Ne referim la şomajul non-voluntar (sau instituţional), nu la aşa-zisa „rată naturală a neocupării” (sau neocuparea voluntară şi „catalactică”), care a crescut atât de spectaculos în timpurile moderne ca urmare a ajutoarelor generoase de şomaj şi a altor măsuri care acţionează ca un puternic contrastimulent al dorinţei muncitorilor de se reorienta pe piaţa muncii.

[19] Vezi p. 305-312 şi 336, n. 55 (ed. în limba engleză – n.t.). După cum sublinia Mark Skousen,

„Produsul Intern Brut subevaluează în mod sistematic faza de expansiune, precum şi faza de contracţie a ciclului afacerilor. De pildă, în recesiunea cea mai recentă, PIB-ul real a scăzut cu 1-2% în Statele Unite, cu toate că recesiunea a fost destul de severă, potrivit altor date (venituri, producţia industrială, ocupare)... Un indicator mai bun al activităţii economice totale este Producţia Internă Brută, o statistică pe care am elaborat-o cu scopul de a cuantifica cheltuiala din toate etapele de producţie, inclusiv din etapele intermediare. Potrivit estimărilor mele, Producţia Internă Brută s-a redus cu cel puţin 10-15% de-a lungul celei mai mari părţi a recesiunii din 1990-1992. (Vezi „I Like Hayek: How I Use His Model as a Forecasting Tool”, prezentat la The Mont Pèlerin Society General Meeting, care a avut loc la Cannes, Franţa, 25-30 septembrie 1994, manuscris în curs de publicare, p. 12.)

[20] Majoritatea economiştilor mai convenţionali, împreună cu autorităţile politice şi comentatorii economici, au tendinţa de a exacerba importanţa sectorului bunurilor şi serviciilor de consum. Aceasta se datorează în primul rând faptului că, după cum am mai spus, contabilitatea naţională tinde să exagereze semnificaţia consumului în raport cu venitul total, deoarece exclude cea mai mare parte din produsele fabricate în etapele intermediare ale procesului de producţie, prezentând astfel consumul drept cel mai important sector din economie. În economiile moderne, acest sector este cotat în mod obişnuit între 60% şi 70% din întregul venit naţional, în condiţiile în care el nu atinge în mod normal o treime din producţia internă brută, dacă îl calculăm în corelaţie cu volumul total cheltuit în toate etapele structurii de producţie. În plus, este limpede că doctrinele keynesiene continuă să exercite o influenţă puternică asupra metodologiei contabilităţii naţionale, precum şi asupra procedurilor statistice utilizate în culegerea de informaţii necesare pentru întocmirea lor. Dintr-o perspectivă keynesiană, exacerbarea funcţiei consumului în cadrul cererii agregate este importantă, întrucât în acest fel contabilitatea venitului naţional va fi axată pe acest fenomen, eliminând din calculele sale componenta producţiei naţionale brute care nu se inserează bine în modelele keynesiene, iar încercarea de a reflecta evoluţia diferitelor etape consacrate producerii de bunuri intermediare de capital, care este mult mai volatilă şi dificil de prezis decât consumul, este complet trecută cu vederea. Despre aceste subiecte interesante, vezi Skousen, The Structure of Production, p. 306. Potrivit unui studiu întocmit de Departamentul de Comerţ al Statelor Unite, intitulat „The Interindustry Structure of the United States” şi publicat în 1986, 43,8% din producţia internă brută americană (3.297.977 milioane de dolari) cuprinde produse intermediare care nu sunt reflectate în mărimile produsului intern brut (care reprezintă doar 56,2% din producţia internă brută, i.e. 4.235.116 milioane de dolari). Vezi Arthur Middleton Hughes, „The Recession of 1990: An Austrian Explanation”, Review of Austrian Economics, 10, nr. 1, 1997, p. 108, n. 4. Comparaţi aceste date cu cele furnizate pentru anul 1982 în nota 38 din capitolul 5.

[21] Pe ultimele pagini ale articolului său din 1942 care tratează Efectul Ricardo („The Ricardo Effect”, p. 251-254), Hayek analizează căile prin care statistica tradiţională a indicelui preţurilor de consum are tendinţa de a disimula sau a împiedica descrierea empirică a evoluţiei ciclului, în general, şi a operării Efectului Ricardo pe durata ciclului, în particular. De fapt, statistica practicată în prezent nu reflectă modificările preţurilor produselor fabricate în diferitele etape ale procesului de producţie, nici relaţia care există în fiecare etapă între preţul plătit pentru factorii originari de producţie implicaţi şi preţul produselor obţinute. Din fericire, studiile statistice recente au confirmat, în toate cazurile, analiza austriacă, arătând cum preţul bunurilor din etapele cele mai îndepărtate de consum este mult mai volatil decât preţul bunurilor de consum. În articolul său deja menţionat aici, prezentat în faţa adunării generale a Societăţii Mont Pèlerin din 25-30 septembrie 1994, desfăşurată la Cannes, Mark Skousen a arătat că, în Statele Unite, pe parcursul celor cincisprezece ani anteriori, preţul bunurilor celor mai distanţate de consum a oscilat între o creştere de +30% şi o scădere de -10%, în funcţie de anul şi faza ciclului; în timp ce preţul produselor din etapele intermediare a fluctuat între +14% şi -1%, în funcţie de stadiul concret al ciclului, iar preţul bunurilor de consum a variat între +10% şi -2%, în diferitele etape ale ciclului. Aceste rezultate sunt confirmate şi de importantul articol al lui V.A. Ramey, „Inventories as Factors of Production and Economic Fluctuations”, American Economic Review, iunie 1989, p. 338-354.

[22] Vezi Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, capitolele 2 şi 3.

[23] Trebuie, totuşi, să amintim aici următoarea observaţie rafinată a lui Mises:

„Este posibil ca, în viitor, oamenii de afaceri să reacţioneze la expansiunea creditului altfel decât au făcut-o în trecut. Este posibil ca ei să evite întrebuinţarea banilor ieftini disponibili în vederea expansiunii operaţiunilor lor, deoarece ei vor avea permanent în vedere sfârşitul inevitabil a boomului. Sunt semne care sugerează o asemenea modificare. Dar este prea devreme pentru a face o afirmaţie categorică.” (Mises, Human Action, p. 797)

Cu toate acestea, din considerente prezentate în textul principal, această expunere inaugurală a ipotezei anticipărilor raţionale făcută de Mises în 1949 nu este pe deplin justificată, deoarece, chiar dacă antreprenorii dispun de o înţelegere perfectă a teoriei ciclului şi nu îşi doresc să cadă în capcana lui, vor fi tentaţi în continuare să participe la ciclu datorită profiturilor importante pe care le pot câştiga dacă ştiu să se retragă la timp din respectivele proiecte investiţionale. Despre acest subiect, vezi şi secţiunea intitulată „Câteva observaţii despre teoria aşteptărilor raţionale” din capitolul 7 al acestui volum, p. 535-542 (ed. în limba engleză – n.t.).

[24] Acesta pare să fie cazul avântului economic american de la sfârşitul anilor 1990, când creşterea mare a productivităţii a mascat în mare măsură efectele negative, distorsionante ale amplei expansiuni monetare, a creditului şi a bursei, care a avut loc atunci. Asemănarea cu evoluţia evenimentelor economice din anii 1920 este izbitoare şi, extrem de probabil, procesul va fi întrerupt din nou de o recesiune, care-i va surprinde o dată în plus pe toţi cei care îşi axează analiza doar pe evoluţia „nivelului general al preţurilor”şi pe alte măsuri macroeconomice care obliterează realităţile microeconomice subiacente (disproporţiile din structura reală de producţie a economiei). În momentul redactării prezentei lucrări (sfârşitul lui 1997), se manifestaseră deja primele simptome ale unei noi recesiuni, cel puţin sub forma serioaselor crize bancare, bursiere şi financiare care au izbucnit pe pieţele asiatice. [Evoluţia economiei mondiale din 1998 a confirmat pe deplin analiza prezentată în cartea de faţă, după cum am menţionat deja în prefaţa la cea de-a doua ediţie spaniolă.]

[25] Vezi, de exemplu, analiza amănunţită întreprinsă de Murray N. Rothbard asupra acestei perioade istorice, în remarcabila sa carte America’s Great Depression, ed. a cincea, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 2000. Mises (Human Action, p. 561) menţionează că în trecut crizele economice s-au produs, în general, în perioadele de îmbunătăţire continuă a productivităţii, întrucât

„Avansul continuu al acumulării de capital nou a făcut posibile avansurile tehnologice. Outputul a crescut pe unitatea de input şi întreprinderile au inundat piaţa cu volume tot mai mari de bunuri ieftine.”

Mises arată că acest fenomen tinde să contracareze parţial creşterea preţurilor rezultând din amplificarea expansiunii creditului şi că, în anumite situaţii, preţul bunurilor de consum pot chiar să se reducă, în loc să crească. El conchide:

„De regulă, rezultanta ciocnirii forţelor opuse a dat preponderenţă acelora care determinau creşterea preţurilor. Dar au existat şi anumite situaţii excepţionale, în care mişcarea ascendentă a preţurilor nu a fost decât redusă. Exemplul cel mai remarcabil a fost furnizat de boom-ul american din 1926-29.”

În orice caz, Mises atrage atenţia asupra politicilor de stabilizare a nivelului general al preţurilor nu numai pentru că acestea maschează expansiunea creditului pe durata perioadelor de creştere a productivităţii, ci, de asemenea, datorită erorii de ordin teoretic pe care o conţin:

„O eroare larg răspândită este credinţa că moneda perfectă ar trebui să fie neutră şi înzestrată cu o putere de cumpărare constantă şi că obiectivul politicilor monetare ar trebui să fie obţinerea acestei monede perfecte. Putem înţelege cu uşurinţă această idee, ca o reacţie împotriva postulatelor încă şi mai populare ale inflaţioniştilor. Dar ea este o reacţie excesivă, în sine confuză şi contradictorie, şi a adus mari daune, deoarece a fost consolidată de o eroare inveterată inerentă în gândirea multor filozofi şi economişti.” (Human Action, p. 418)

[26] Articolul a fost tipărit iniţial în limba germană, sub titlul „Das intertemporale Gleichgewichtssystem der Preise und die Bewegungen des «Geldwertes»”, şi a fost publicat în Weltwirtschaftliches Archiv 2, 1928, p. 36-76. El nu a fost tradus sau publicat în engleză până în 1984, când a fost inclus în cartea Money, Capital and Fluctuations: Early Essays, p. 71-118. A doua traducere în engleză, aparţinându-i lui William Kirby, a apărut în 1994. Este superioară primeia şi este intitulată „The System of Intertemporal Price Equilibrium and Movements in the «Value of Money»”, capitolul 27 din Classics in Austrian Economics: A Sampling in the History of a Tradition, Israel M. Kirzner, ed., vol. 3: The Age of Mises and Hayek, William Pickering, Londra, 1994, p. 161-198. Anterior acestui articol, Hayek s-a preocupat de acelaşi subiect în „Die Währungspolitik der Vereinigten Staaten seit der Überwindung der Krise von 1920”, Zeitschrift für Volkswirtschaft und Sozialpolitik, 5, 1925, vol. 1-3, p. 25-63 şi vol. 4-6, p. 254-317. Partea teoretică a acestui articol a apărut în engleză sub titlul „The Monetary Policy of the United States after the Recovery from the 1920 Crisis” în Money, Capital and Fluctuations: Early Essays, p. 5-32. Aici Hayek critică pentru prima dată politicile de stabilizare adoptate de Statele Unite.

[27] F.A. Hayek, „Intertemporal Price Equilibrium and Movements in the Value of Money”, p. 97, sublinierea a fost îndepărtată. Hayek conchide, chiar mai precis, că:

„nu există în teoria economică nici o justificare pentru poziţia potrivit căreia, dacă se urmăreşte menţinerea echilibrului economic sau – ceea ce înseamnă acelaşi lucru – dacă economia trebuie ferită de perturbări monetare, cantitatea de bani trebuie să fie ajustată în funcţie de modificările din economie”. (p. 106)

[28] Vezi Mark Skousen, „Who Predicted the 1929 Crash?”, material inclus în The Meaning of Ludwig von Mises, Jeffrey M. Herbener, ed., Kluwer Academic Publishers, Amsterdam, 1993, p. 247-284. Lionel Robbins, în prefaţa sa la prima ediţie a lucrării Prices and Production (p. xii) face referire cu deosebire la predicţia lui Mises şi Hayek privind iminenţa Marii Depresiuni. Această previziune apare într-un articol al lui Hayek publicat în 1929 în Monatsberichte des Österreichischen Instituts für Konjunkturforschung. Mai recent, în 1975, Hayek a fost întrebat despre acest subiect, el răspunzând astfel (în Gold & Silver Newsletter, Monex International, Newport Beach, California, iunie 1975):

„Am fost unul dintre puţinii care au prevăzut ce urma să se întâmple. La începutul anului 1929, când am făcut această previziune, locuiam în Europa, care trecea, în acele momente, printr-o perioadă de depresiune. Am afirmat că nu [va fi] nicio şansă de însănătoşire în Europa până când ratele dobânzii nu se reduc, iar ratele dobânzii nu vor scădea până în clipa în care boom-ul american nu se va prăbuşi, lucru care am susţinut că era probabil să se petreacă în decursul următoarelor câtorva luni. Ceea ce m-a făcut să anticipez acest lucru este, desigur, una dintre convingerile mele teoretice principale, potrivit căreia un boom inflaţionist nu poate fi menţinut la nesfârşit. Un asemenea boom creează tot felul de activităţi care s-ar putea desfăşura pentru o perioadă destul de îndelungată, dar, mai devreme sau mai târziu, trebuie să se prăbuşească. În plus, m-am convins după 1927, că atunci când Rezervele Federale au încercat să împiedice o prăbuşire apelând la expansiunea creditului, boom-ul devenise unul de tip inflaţionist. Astfel că, la începutul lui 1929, existau toate semnele că boom-ul urma să se fărâme. Am ştiut atunci că americanii nu puteau să prelungească la nesfârşit acest tip de expansiune şi că, de îndată ce Rezervele Federale nu l-ar mai fi alimentat prin şi mai multă inflaţie, totul se va prăbuşi. În plus, trebuie să ne aducem aminte că, în acel moment, Rezervele Federale nu numai că se împotriveau, ci erau chiar incapabile să continue expansiunea, deoarece etalonul aur fixa o limită posibilităţii de expansiune. Cu un etalon aur, prin urmare, un boom inflaţionist nu ar putea să dureze o perioadă foarte îndelungată.”

Tot acest proces, care a fost atât de uşor de înţeles şi de prevăzut pentru economiştii austrieci, întrucât ei dispuneau deja de instrumentele analitice necesare, a avut loc într-un context în care nivelul general al preţurilor bunurilor de consum nu numai că nu creştea, ci tindea uşor să scadă. De fapt, în anii 1920, nivelul general al preţurilor din Statele Unite a fost foarte stabil: indicele a mers de la 93,4 (100 fiind în anul de bază, 1926) în iunie 1921, la 104,5 în noiembrie 1925, pentru a se reduce din nou la 95,2 în iunie 1929. Pe parcursul acestei perioade de şapte ani însă, oferta de monedă a crescut de la 45,3 la 73,2 trilioane de dolari, i.e., cu peste 61%. Vezi Rothbard,America’s Great Depression, p. 88 şi 154. Rothbard, cu naturala-i acuitate, conchide:

„Idealul unui nivel stabil al preţurilor este relativ inofensiv în timpul unei creşteri a preţurilor, când îi poate ajuta pe susţinătorii banilor sănătoşi în străduinţa de a stăvili boom-ul; este însă foarte dăunător atunci când preţurile tind să se topească iar stabilizaţioniştii cer inflaţie. Şi totuşi, stabilizarea este un slogan mult mai popular când preţurile sunt în scădere” (p. 158)

Întâmplător, există o mare similitudine între situaţia descrisă de Hayek şi cea care a apărut cu şaptezeci de ani mai târziu, în momentul scrierii cărţii de faţă (1997). Astfel, este foarte probabil ca, în curând, boom-ul economic şi bursier din America să cunoască un proces de inversare, sub forma unei recesiuni globale (care a început deja să se manifeste pe pieţele asiatice).

[29] Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, p. 177.

[30] Gottfried Haberler a arătat că o reducere a nivelului general al preţurilor cauzată de îmbunătăţiri ale tuturor liniilor de producţie nu conduce la consecinţele nefavorabile, ca în cazul unei deflaţii monetare. Vezi monografia sa Der Sinn der Indexzahlen: Eine Untersuchung über den Begriff des Preisniveaus und die Methoden seiner Messung, Verlag von J.C.B. Mohr, Paul Siebeck, Tübingen, 1927, p. 112 şi urm. Vezi şi articolul său „Monetary Equlibrium and the Price Level in a Progressive Economy”, publicat în Economica, februarie 1935, p. 75-81, articol ce a fost retipărit în Gottfried Haberler, The Liberal Economic Order, vol. 2: Money and Cycles and Related Things, Anthony Y.C. Koo, ed., Edward Elgar, Aldershot, 1993, p. 118-125. Gottfried Haberler şi-a nuanţat ulterior poziţia privitor la teoria austriacă a ciclului afacerilor, lucru care i-a determinat pe unii comentatori să aprecieze, în mod nejustificat în opinia noastră, că Haberler ar fi abandonat-o în totalitate. Cea mai mare concesie pe care a făcut-o a constat în afirmaţia potrivit căreia teoreticienii Şcolii Austriece nu ar fi arătat în mod riguros că stabilizarea preţurilor într-o economie aflată în progres ar conduce întotdeauna la o criză economică (vezi Haberler, Prosperity and Depression, p. 56-57). Mai mult, Haberler nu şi-a fundamentat schimbarea opiniei pe nici un considerent teoretic, ci doar pe posibilitatea ca, pe parcursul evoluţiei ciclului, să se producă fenomene suplimentare, neanticipate, precum o creştere a economisirii voluntare, etc., fapt care ar tinde să neutralizeze într-o oarecare măsură forţele indicate de analiza economică. Prin urmare, lui Haberler şi susţinătorilor săi le revine sarcina de a explica, pentru fiecare ciclu în parte, care sunt circumstanţele particulare ce ar fi neutralizat efectele specifice ale expansiunii creditului, efecte care, în linii generale, au fost prevăzute de austrieci, a căror teorie formală Haberler şi adepţii săi nu au reuşit să o demanteleze absolut deloc (vezi şi comentariile pe care le-am făcut referitor la teza similară a lui D. Laidler, în capitolul 7, p. 528; ed. în limba engleză – n.t.). Un alt autor cu cercetări semnificative este L. Albert Hahn, care, în cartea sa Common Sense Economics, Abelard-Schumann, New York, 1956, p. 128, se întreabă dacă o creştere a productivităţii justifică sau nu o politică de expansiune inflaţionistă a creditului. El ajunge la concluzia că o asemenea politică, generatoare de inflaţie fără inflaţie şi considerată îndeobşte ca fiind total inofensivă, poate să exercite efecte deosebit de perturbatoare şi să dea naştere unei crize economice profunde. Potrivit lui Hahn, teoreticienii care apreciază astfel de politici drept nevătămătoare greşesc prin aceea că „pierd din vedere că majorarea productivităţii aduce creşteri ale profitului pentru antreprenori, câtă vreme costurile, atât cele asociate forţei de muncă, precum şi cele de capital, nu sporesc corespunzător”. Murray Rothbard conchide, astfel, că factorul important nu este atât evoluţia nivelului general al preţurilor, ci dacă rata dobânzii, prin intermediul unei politici de expansiune a creditului, suferă o contracţie până la un nivel inferior celui care ar fi prevalat pe o piaţă liberă în absenţa unei asemenea politici. (Man, Economy, and State, p. 862-863).

[31] „O singură chestiune trebuie accentuată: faza corespunzătoare depresiunii reprezintă, în realitate, o perioadă de însănătoşire...; reprezintă momentul în care sunt lichidate investiţiile greşite, iar antreprenorii aflaţi în eroare părăsesc piaţa – atunci când „suveranitatea consumatorului” şi piaţa liberă se reafirmă şi întemeiază o dată în plus o economie care serveşte fiecărui participant în cea mai mare măsură. Perioada de depresiune ia sfârşit odată cu restabilirea echilibrului pieţei libere şi eliminarea distorsiunii expansioniste.” (Rothbard, Man, Economy, and State, p. 860)

Prin urmare, chiar dacă Tabelul VI-1 de mai jos, (p.506-507); ed. în limba engleză – n.t., distinge între fazele de „depresiune” şi „însănătoşire” după cum transpare din text, etapa depresiunii marchează, strict vorbind, începerea adevăratei însănătoşiri.

[32] Un studiu detaliat al etapei de însănătoşire economică şi a diferitelor sale faze poate fi găsit la p. 38-82 ale cărţii lui Hayek, Profits, Interest and Investment. Vezi de asemenea p. 315-317 din cartea lui Skousen, The Structure of Production, unde Skousen face referire la o afirmaţie a lui Hayek, potrivit căreia:

„Este un fapt binecunoscut că într-o criză reanimarea cererii finale constituie, în general, un efect, mai degrabă decât o cauză a revirimentului din cursul superior al fluxului productiv – activităţi generate de economisiri în căutare de investiţii şi nevoia de a recupera înnoirile şi înlocuirile amânate.” (Skousen, The Structure of Production, p. 315)

Hayek a făcut această observaţie perspicace în The Economist, într-un articol tipărit pe 11 iunie, 1983 şi intitulat „The Keynes Centenary: The Austrian Critic”, nr. 7293, p. 46.

[33] După cum notează Ludwig Lachmann,

„este nevoie de o politică ce promovează reajustările care se impun... Regruparea capitalului constituie astfel corecţia necesară a malajustării create de un boom de proporţii.” (Capital and Its Structure, p. 123 şi 125)

[34] Împărtăşim opinia lui Murray N. Rothbard atunci când recomandă ca, odată cu irumperea crizei, economia să fie flexibilizată pe cât este posibil, iar dimensiunea şi influenţa statului asupra sistemului economic să fie redusă la toate nivelurile. În acest mod, antreprenoriatul este stimulat, în sensul că oamenii de afaceri sunt încurajaţi să lichideze proiectele eronate şi să le reproiecteze în mod adecvat, promovându-se, adiţional, o rată mai ridicată a economisirii şi investirii sociale. Potrivit lui Rothbard

„Reducerea taxelor care apasă cel mai greu asupra economisirii şi a investiţiei va conduce la accentuarea reducerii preferinţelor de timp din societate. Mai mult, depresiunea constituie un moment de strâmtorare. Orice scădere a impozitelor sau a oricărei reglementări ce interferează cu piaţa liberă va stimula o activitate economică sănătoasă.”

El încheie,

„Există un singur lucru pe care, cu toate acestea, statul poate să îl înfăptuiască într-un sens pozitiv: el poate să îşi reducă drastic, în termeni relativi, rolul său în economie, tăindu-şi propriile cheltuieli şi impozite, în special impozitele care interferează cu economisirea şi investiţia. Reducându-şi nivelul de impozitare-cheltuialăva deplasa automat raportul social dintre economisire-investire şi consum în favoarea economisirii şi a investirii, diminuându-se, astfel, în mare măsură timpul necesar pentru revenirea la o economie prosperă.” (America’s Great Depression, p. 22)

Rothbard ne oferă, în plus, o listă a măsurilor guvernamentale care sunt foarte contraproductive şi care, în orice caz, tind să prelungească depresiunea şi să o facă mai dureroasă. Aceasta este lista:

„ (1) Prevenirea sau amânarea lichidării. Acordarea de bani cu împrumut afacerilor îndoielnice, solicitarea de noi credite din partea băncilor etc. (2) Continuarea inflaţiei. Inflaţia suplimentară blochează reducerea necesară a preţurilor, fapt care amână ajustarea şi prelungeşte depresiunea. Continuarea expansiunii creditelor generează mai multe malinvestiţii care, la rândul lor, va trebui să fie lichidate într-o viitoare depresiune. Politica guvernamentală a «banilor facili» împiedică revenirea pieţei la necesarele rate mai mari ale dobânzii. (3) Menţinerea ratelor salariale la cote ridicate. Susţinerea artificială a ratelor salariale într-o depresiune garantează permanentizarea şomajului în masă… (4) Menţinerea ridicată a preţurilor. Menţinerea preţurilor deasupra nivelurilor pieţei libere va crea surplusuri care nu pot fi vândute şi va împiedica revenirea către prosperitate. (5) Stimularea consumului şi descurajarea economisirii... O economisire mai amplă şi un consum diminuat ar grăbi însănătoşirea economică; un consum mai ridicat şi o economisire mai redusă agravează şi mai mult penuria de capital economisit... (6) Sponsorizarea şomajului. Orice susţinere a şomajului ... va prelungi şomajul pe termen nedefinit şi va întârzia deplasarea lucrătorilor către ramurile în care există locuri de muncă disponibile. (America’s Great Depression, p. 19)

[35] Hayek, Profits, Interest and Investment, p. 60. Hayek menţionează, în plus, că rata şomajului nu reflectă diferenţele dintre diferitele etape ale proceselor de producţie. El subliniază că, în condiţii obişnuite, în cea mai adâncă fază a crizei, şomajul poate ajunge la cote între 25 şi 30% dintre lucrătorii care depun eforturi în etapele cele mai îndepărtate de consum, în vreme ce şomajul în rândurile lucrătorilor din etapele cele mai apropiate de consum este semnificativ mai redus, putând atinge între 5 şi 10%. Vezi şi nota 2 de la p. 59-60 ale cărţii lui Hayek.

[36] Lachmann, Capital and its Structure, p. 123.

[37] Hayek, Profits, Interest and Investment, p. 70.

[38] Asupra acestui subiect, vezi Ludwig von Mises, „The Chimera of Contracyclical Policies”, p. 798-800 din Human Action. Vezi de asemenea observaţiile pertinente ale lui Mark Skousen despre „The Hidden Drawbacks of Public Works Projects”, p. 337-339 din cartea sa The Structure of Production.

[39] „Teoria austriacă nu asumă, după cum se sugerează adeseori, «Utilizare deplină». Aceasta presupune că, în general, în orice moment, anumiţi factori sunt rari, alţii abundenţi. Presupune de asemenea că, din anumite considerente legate de producţie şi utilizarea planificată a bunurilor de capital, o parte din aceste rarităţi devin mai pronunţate pe durata ascensiunii. Cei care critică teoria din motivul menţionat dovedesc doar propria incapacitate de a înţelege semnificaţia unui fapt fundamental în lumea în care vieţuim: eterogenitatea tuturor resurselor. Neutilizarea unor anumiţi factori nu este doar compatibilă cu teoria austriacă; neutilizarea acelor factori ale căror părţi complementare nu pot să îşi ofere serviciile în condiţiile planificate reprezintă o trăsătură esenţială a acesteia.” (Lachmann, Capital and its Structure, p. 113-114)

[40] În 1928, Mises afirmă:

„Uneori, chiar şi pe piaţa neobstrucţionată, există lucrători neangajaţi, bunuri de consum nevândute şi cantităţi de factori de producţie nefolosiţi, care nu ar exista în condiţiile unui«echilibru static». O dată cu reanimarea afacerilor şi a activităţii productive, apare imediat o cerere pentru aceste rezerve. Cu toate acestea, după ce vor fi epuizate, creşterea ofertei de mijloace fiduciare va duce necesarmente la un anumit tip de dereglări.” (Mises, On the Manipulation of Money and Credit, p. 125)

Aceasta este traducerea unui pasaj de la p. 49 a cărţii publicate de Mises iniţial în 1928, la Jena. Cartea este intitulată Geldwertstabilisierung und Konjunkturpolitik. În cartea sa, Profits, Interest and Investment, p. 3-73, Hayek îşi prezintă propria teorie a ciclului afacerilor, plecând de la existenţa unor resurse neutilizate. El ne reaminteşte în mod explicit acolo că, în momentul în care Mises a început să dezvolte teoria ciclului în 1928, el a plecat de la presupoziţia că un anumit volum de muncă şi alte resurse sunt neutilizate (vezi şi nota 1 de la p. 42).

[41] „Devine astfel evident cât de vană este justificarea unei noi expansiuni a creditului pe baza capacităţilor neutilizate, a stocurilor nevândute - sau, cum se spune în mod eronat, «nevandabile» – şi a lucrătorilor fără slujbe. Începuturile unei noi expansiuni a creditului întâlnesc rămăşiţele precedentelor malinvestiţii şi malangajări a forţei de muncă, încă neobliterate în cursul procesului de reajustare şi, în aparenţă, remediază erorile respective. De fapt însă, nu este decât o întrerupere a procesului de reajustare şi de întoarcere la condiţii sănătoase. Existenţa unor capacităţi neutilizate şi a neangajării forţei de muncă nu este un argument valid împotriva corectitudinii teoriei creditului de circulaţie.” (Mises, Human Action, p. 580)

Hayek ajunge la o concluzie similară, cu toate că printr-un raţionament uşor diferit:

„Dacă proporţia, determinată de deciziile voluntare ale indivizilor, este distorsionată prin creareade cerere artificială, atunci trebuie că o parte din resursele disponibile este din nou orientată într-o direcţie greşită, iar ajustarea clară şi trainică este, o dată în plus, amânată. Chiar dacă absorbţia resurselor neutilizate ar fi accelerată în acest mod, ar însemna doar că sămânţa unor noi distorsiuni şi crize ar fi deja plantată. Singura modalitate de a „mobiliza” în permanenţă toate resursele disponibile este, prin urmare, aceea de a evita folosirea unor stimulente artificiale – fie pe durata crizei sau ulterior acesteia –, şi de a permite timpului să efectueze un tratament permanent prin procesul lent de adaptare a structurii de producţie la mijloacele de care dispunem pentru scopuri care privesc capitalul.” (Hayek, Prices and Production, p. 98-99)

Mark Skousen are de asemenea câteva observaţii foarte pătrunzătoare cu privire la acest subiect în cartea sa The Structure of Production, p. 289-290.

[42] Cu toate că este destul de grăitoare, această expresie nu este teoretic riguroasă, deoarece banii nu se află niciodată „în circulaţie”, ci reprezintă întotdeauna o parte din deţinerile monetare ale cuiva.

[43] Vezi secţiunea intitulată „Cash-Induced and Goods-Induced Changes in Purchasing Power”, din capitolul 17 din Mises, Human Action, ed. a treia, p. 419 şi urm.

[44] Vom încerca, în câteva cuvinte, să acoperim un important vid teoretic existent în teoria economică a deflaţiei. În 1933, Ludwig von Mises a identificat acest vid atunci când a afirmat că,

„Din nefericire, teoria economică este cel mai şubredă exact în locul unde se cere cel mai mult ajutor – şi anume în analiza efectelor preţurilor în scădere... Cu toate acestea, acum mai mult decât oricând, rigiditatea ratelor salariale şi a costului diferiţilor factori de producţie împiedică tratamentul nepărtinitor al problemei. De aceea, sigur că ar fi binevenită acum investigarea temeinică a efectelor scăderii preţurilor monetare şi scrutarea ideii populare potrivit căreia preţurile în scădere sunt incompatibile cu creşterea producţiei de bunuri şi servicii şi cu ameliorarea bunăstării generale. Cercetarea ar trebui să includă şi chestionarea afirmaţiei că doar paşii inflaţionişti permit acumularea progresivă a capitalului şi a capacităţilor productive. Atâta timp cât va fi susţinută cu tărie teoria inflaţionistă a dezvoltării, propunerile de utilizare a expansiunii creditului pentru producerea de boom-uri vor continua să aibă succes.”

Ludwig von Mises, „Die Stellung und der nächste Zukunft der Konjunkturforschung”, publicat în Festschrift in honor of Arthur Spiethoff, Duncker and Humblot, München, 1933, p. 175-180, şi tradus în engleză sub titlul „The Current Status of Business Cycle Research and its Prospects for the Immediate Future”, publicat în On the Manipulation of Money and Credit, p. 207-213 (fragmentul este preluat de la p. 212-213).

[45] De pildă, pe 13 mai 1925, Winston Churchill, în acel moment Chancellor of the Exchequer (Ministru de Finanţe) al Marii Britanii, a luat decizia de a restabili paritatea în aur a lirei sterline dinaintea Primului Război Mondial. Cu alte cuvinte, paritatea existentă încă din 1717, când Sir Isaac Newton a fixat-o la 4,86 dolari de aur.

[46] Cele mai reprezentative exemple de deflaţie iniţiate deliberat de guverne se găsesc în Marea Britanie: primul, care a urmat Războaielor napoleoniene, iar apoi, în 1925, după cum am precizat mai sus, sub conducerea lui Winston Churchill, când, în pofida inflaţiei formidabile care a afectat bancnotele lirei sterline în Primul Război Mondial, el a decis să restaureze paritatea antebelică a monedei în raport cu aurul. Pe scurt, Churchill a dat dovadă de nesocotirea grosolană a sfatului pe care Ricardo îl dăduse cu 100 de ani înainte, într-o situaţie foarte asemănătoare, şi anume după Războaiele napoleoniene: „nu aş sfătui niciodată un guvernământ să decreteze la paritatea anterioară o monedă care a fost depreciată cu 30 de procente.” Scrisoare adresată de David Ricardo lui John Wheatley, datată 18 septembrie 1821, The Works of David Ricardo, Piero Sraffa, ed., Cambridge University Press, Cambridge, 1952, vol. 9, p. 73. Referindu-se la aceste două cazuri istorice, Ludwig von Mises precizează:

„În istoria economică, deflaţia şi contracţia creditelor n-au jucat niciodată un rol notabil. Exemplele memorabile au fost revenirile marii Britanii, atât după inflaţia „de război” din perioada războaielor napoleonice, cât şi după cea din Primul Război Mondial, la paritatea dinainte de război a lirei sterline. În fiecare din aceste cazuri, parlamentul şi cabinetul au adoptat politici deflaţioniste fără să fi cântărit avantajele şi dezavantajele celor două metode existente pentru întoarcerea la etalonul aur. În a doua decadă a secolului al XIX-lea, ei puteau fi exoneraţi, deoarece pe vremea aceea teoria monetară încă nu clarificase problemele implicate. Cu mai bine de o sută de ani mai târziu, a fost pur şi simplu o etalare de ignoranţă de neiertat, atât a teoriei economice, cât şi a istoriei monetare.” (Mises, Human Action, p. 567-568 şi, de asemenea, p. 784)

F.A. Hayek subliniază eroarea gravă pe care o presupune revenirea la paritatea existentă înaintea Primului Război Mondial dintre aur şi liră, el menţionând, în plus, că această politică fusese aplicată în mod lent şi gradual, spre deosebire de şocul rapid care s-a petrecut în Statele Unite între 1920 şi 1921. Hayek conchide:

„Cu toate că fermitatea indiscutabilă a guvernului de a restaura etalonul aur a făcut posibil acest lucru încă din 1925, preţurile şi salariile interne erau în acel moment încă departe de a fi adaptate la nivelul internaţional. Pentru a menţine această paritate, a fost iniţiat un proces lent şi extrem de dureros de deflaţie, care a dus la şomaj de durată şi extins, proces care a fost abandonat doar după ce a devenit insuportabil ca urmare a crizei globale din 1931 – însă, după cum sunt dispus în continuare să cred, aceasta s-a întâmplat tocmai atunci când obiectivul acestei lupte dureroasefusese aproape atins.” (F.A. Hayek, 1980s Unemployment ant the Unions: The Distorsion of Relative Prices by Monopoly in the Labour Markets, ediţia a doua, Institute of Economic Affairs, Londra, 1984, p. 15. Vezi şi nota 43, capitolul 8.)

[47] Este de asemenea posibil, în practică şi în teorie, ca agenţii economici să îşi majoreze deţinerile monetare (cererea monetară) fără a-şi modifica absolut deloc volumul monetar alocat consumului. Ei pot realiza acest lucru dezinvestind din resursele productive şi vânzând bunuri de capital. Aceasta conduce la o aplatizare a structurii de producţie şi produce o pauperizare generală a societăţii, printr-un proces care este exact opusul celui pe care l-am analizat în capitolul 5, privind alungirea (finanţată de creşterea economisirii voluntare) a structurii de producţie.

[48] „Dacă o persoană nu întrebuinţează o sumă de bani pentru consum, ci pentru a achiziţiona factori de producţie, economisirea se transformă nemijlocit în acumulare de capital. Dacă individul care economiseşte îşi întrebuinţează economiile suplimentare în vederea creşterii deţinerii sale monetare, deoarece, în ochii săi, aceasta este utilizarea cea mai avantajoasă pe care le-o poate da, atunci el induce o tendinţă de scădere a preţurilor bunurilor şi de creştere a puterii de cumpărare a unităţii monetare... Efectul economisirii efectuate de individul nostru, adică surplusul de bunuri produse relativ la bunurile consumate, nu dispare datorită activităţii sale de tezaurizare. Preţurile bunurilor de capital nu cresc până la nivelul pe care l-ar fi atins în absenţa acestei tezaurizări. Însă faptul că sunt disponibile mai multe bunuri de capital nu este afectat de efortul unui număr de persoane de a-şi spori deţinerile monetare... Cele două procese – creşterea deţinerilor monetare ale anumitor oameni şi creşterea acumulării de capital – se desfăşoară în paralel.” (Mises, Human Action, p. 521-522)

[49] În Rothbard, Man, Economy, and State, p. 863-871, putem găsi o analiză strălucită a consecinţelor pozitive ale acestui tip terţiar de deflaţie (cauzat de contracţia creditului din faza de recesiune a ciclului economic). Vezi de asemenea Mises, Human Action, p. 566-570. Mises arată, în plus, că, în pofida efectelor sale negative, restrângerea deflaţionistă nu este niciodată la fel de nocivă ca expansiunea creditului, deoarece

„contracţia nu provoacă nici malinvestiţii, nici supraconsum. Reducerea temporară a activităţilor de afaceri pe care o generează poate fi, în ansamblu, compensată de reducerea consumului salariaţilor disponibilizaţi şi al proprietarilor factorilor materiali de producţie ale căror vânzări scad. Nu rămân cicatrici de lungă durată. Când contracţia se încheie, procesul de reajustare nu are de înlocuit pierderi determinate de consumul de capital.” (Mises, Human Action, p. 567)

[50] Wilhelm Röpke, Crises and Cycles, William Hodge, Londra, 1936, p. 120.

[51] Wilhelm Röpke, principalul adept al „depresiunii secundare”, în abordarea sa ezitantă şi uneori contradictorie a acestui subiect, recunoaşte că, în orice caz, în absenţa unei interferenţe exterioare sau a rigidităţii, forţele spontane ale pieţei împiedică declanşarea şi dezvoltarea unei „depresiuni secundare”. Chiar atunci când rigiditatea pieţelor muncii şi aplicarea unor politici protecţioniste determină apariţia unei asemenea depresiuni, iar aceasta ia amploare, piaţa ajunge întotdeauna să stabilească, în mod spontan, un „plafon” pentru procesul cumulativ al depresiunii. Vezi Röpke, Crises and Cycles, p. 128-129.

[52] Hayek, Profits, Interest and Investment, nota 1 de la p. 63-64. Hayek şi-a dezvoltat ulterior ideile asupra acestei chestiuni, specificând faptul că în anii 1930 el s-a opus politicii expansioniste practicate în Germania şi chiar a scris un articol, pe care nu l-a publicat însă niciodată. El a trimis articolul profesorului Röpke, însoţit de o notă personală, în care afirmă următoarele:

„Dincolo de aspectele de ordin politic, sunt de părere că nu ar trebui, cel puţin deocamdată, să începeţi expansiunea creditului. Dacă însă situaţia politică este atât de gravă, încât perpetuarea şomajului ar duce la o revoluţie politică, vă rog să nu îmi publicaţi articolul. Aceasta este o problemă de natură politică, ale cărei valenţe eu nu pot să le apreciez din afara Germaniei, dar pe care dumneavoastră veţi fi în măsură să o faceţi.”

Hayek conchide:

„Reacţia lui Röpke a fost aceea de a nu publica articolul, întrucât era convins că, în acel moment, pericolul politic asociat creşterii şomajului era atât de mare, încât să rişte cauzarea unor noi rătăciri prin şi mai multă inflaţie, în speranţa amânării crizei; la acel moment, i s-a părut că aşa era necesar, politic vorbind, iar eu, în consecinţă, mi-am retras articolul. (F.A. Hayek, „The Campaign Against Keynesian Inflation”, capitolul 13 din New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, p. 211)

În orice caz, asemenea măsuri disperate nu pot să ofere decât un scurt respiro, amânând soluţionarea problemelor, care devin mult mai serioase odată cu trecerea timpului. Într-adevăr, în pofida deciziei sale consecinţioniste, situaţia din Germania a continuat să se deterioreze, devenind imposibilă împiedicarea preluării puterii de către Hitler în 1933.

[53] F.A. Hayek menţionează că, în asemenea împrejurări, cea mai puţin nocivă politică ar consta în acordarea de

„locuri de muncă prin intermediul lucrărilor publice, la salarii relativ scăzute, astfel încât lucrătorii să îşi dorească mutarea, imediat ce vor putea, către alte ocupaţii, mai bine remunerate, iar nu prin încurajarea directă a unor anumite tipuri de investiţii sau a unor genuri similare de cheltuieli publice, care îi vor atrage pe lucrători către locuri de muncă pe care ei le consideră permanente, dar care vor dispărea îndată ce sursa cheltuielilor seacă.” (Hayek, „The Campaign against Keynesian Inflation”, p. 212)

Riscul unei astfel de concesii este însă acela că, în sistemele democratice actuale, ea va fi aproape cu siguranţă exploatată de politicieni într-un mod mai puţin riguros, pentru a-şi justifica măsurile de intervenţie pe parcursul oricărei recesiuni economice. O soluţie posibilă ar fi aceea de a include ca articol în constituţie principiul unui buget echilibrat, susţinut de experţii clasici din domeniul finanţelor publice. De vreme ce, pentru modificarea articolului, ar fi necesar acordul tuturor forţelor politice, iar acest lucru ar avea loc doar în cazul unei aprecieri unanime în ceea ce priveşte natura „critică” a situaţiei, ar putea fi diminuat riscul unei aplicări nejustificate a măsurilor artificiale expansioniste pe timp de criză.

[54] Faptul că noile crize se repetă, la o distanţă de câţiva ani, arată că ele sunt cauzate de procesul de expansiune a creditului, care generează fărăexcepţie reajustările spontane studiate în această carte. În absenţa expansiunii creditului, crizele economice ar fi evenimente izolate, particulare, şi ar proveni doar din fenomene neobişnuite de natură fizică (recolte slabe, cutremure de pământ etc.) sau de natură socială (războaie, revoluţii etc.). Ele nu ar emerge cu regularitatea şi pe aria geografică, cu care suntem obişnuiţi în prezent.

[55] „În perioada boom-ului se vorbeşte despre afaceri bune, despre prosperitate, despre avânt. Urmarea sa inevitabilă, reajustarea condiţiilor la datele reale ale pieţei, se numeşte criză, sincopă, perioadă de afaceri proaste, depresiune. Oamenii se revoltă împotriva ideii că elementul perturbator este de găsit în malinvestiţiile şi supraconsumul din perioada de boom şi că orice asemenea boom indus pe cale artificială este dinainte condamnat.” (Mises, Human Action, p. 575)

Astfel, constituie o eroare gravă a crede că avuţia reală este distrusă prin prăbuşirea pieţei bursiere, care prefaţează criza. Dimpotrivă, distrugerea economică se petrece mult mai devreme, sub forma malinvestiţiei generalizate din faza anterioară, aceea a avântului creditului. Căderea care are loc pe piaţa bursieră indică doar faptul că agenţii economici au devenit conştienţi, în cele din urmă, de acest fenomen. Vezi de asemenea secţiunea 14.

[56] Efectul expansiunii creditului este cu atât mai nociv, cu cât agenţii economici sunt mai obişnuiţi cu o economie austeră, a cărei creştere depinde în exclusivitate de economisirea voluntară. Tocmai în aceste împrejurări este expansiunea creditului cea mai vătămătoare. În condiţiile actuale însă, când boom-urile artificiale alternează cu recesiunile, agenţii economici încep să înveţe din experienţă, iar efectele expansioniste ale acordării creditelor sunt tot mai reduse sau sunt atinse doar cu costul injectării unor volume crescătoare de credit la o rată ascendentă.

[57] William D. Nordhaus, „The Political Business Cycle”, Review of Economic Studies 42, nr. 130, aprilie 1975, p. 169-190. Vezi de asemenea Edward R. Tufte, Political Control of the Economy, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1978; şi C. Duncan MacRae, „A Political Model of the Business Cycle”, publicat în Journal of Political Economy 85, 1977, p, 239-263. Vezi şi capitolul 9, nota 56.

[58] Mises, Human Action, p. 578.

[59] O altă funcţie esenţială a pieţei bursiere şi a pieţei opţiunilor şi a tranzacţiilor la termen a fost evidenţiată de Ludwig M. Lachmann, în acord cu cea mai strictă tradiţie a Şcolii Austriece, el afirmând că

„Bursa, prin facilitarea schimbului de cunoaştere, tinde să pună în armonie aşteptările unui mare număr de persoane, făcându-le cel puţin mai consistente decât ar fi fost altminteri; iar prin continua reevaluare a fluxurilor de venituri, ea promovează schimbările compatibile de capital şi, în consecinţă, progresul economic.” (Lachmann, Capital and its Structure, p. 71, subl. n.)

[60] Este important să subliniem că sectorul bancar a uzurpat în mare măsură acest rol semnificativ al pieţei bursiere. Din moment ce sectorul bancar poate să expandeze creditul, să genereze depozite şi să le adauge dobândă, acesta a devenit mijlocul cel mai utilizat pentru investirea excedentului temporar de numerar. Acesta este un lucru foarte nociv, întrucât face posibilă o creştere încă şi mai amplă a expansiunii creditului, însoţită de efectele negative pe care deja le cunoaştem. Dacă însă un excedent de numerar ar fi plasat pe piaţa bursieră, aceasta ar conduce la o sporire reală a economisirii voluntare, ceea ce ar permite alungirea proceselor investiţionale, şi nici o criză inevitabilă ulterioară nu i-ar mai forţa pe antreprenori să pună capăt acestor procese (cu toate acestea, cei care economisesc nu ar avea niciodată garanţia că, la vânzarea titlurilor, vor primi aceeaşi sumă monetară cu cea pe care au achitat-o la cumpărarea lor). O critică des întâlnită la adresa pieţei bursiere se referă la faptul că mărimea sa redusă şi dezvoltarea înceată duc inevitabil la extinderea rolului băncilor în finanţarea proiectelor de producţie. Acum suntem în măsură să înţelegem că această critică nu este justificată. În realitate, lucrurile stau exact pe dos: capacitatea băncii de finanţare a proiectelor investiţionale pe calea expansiunii creditului, neacoperite de o economisire reală, este exact ceea ce dă băncilor rolul principal în procesul de investire. Piaţa bursieră îşi pierde din importanţă în cadrul acestui proces şi se transformă într-o piaţă secundară, care, pe parcursul ciclului, urmează liniile directoare trasate de sectorul bancar.

[61] Doar o reducere subită, puţin probabilă, a ratei sociale a preferinţei de timp ar determina indicii pieţei bursiere, în absenţa expansiunii creditului, să urce la un nou nivel, stabil, pornind de la care s-ar putea produce cel mult o creştere înceată, graduală a pieţei bursiere. Astfel, boom-urile şi euforia prelungite la nesfârşit pe piaţa bursieră sunt întotdeauna artificiale şi alimentate de expansiunea creditului. Mai mult, asemenea episoade de euforie încurajează populaţia să amâne pe termen scurt consumul şi să îşi investească deţinerile monetare pe piaţa bursieră, făcând ca, atâta vreme cât durează anticipările privind boom-urile pieţei bursiere, întreţinute de expansiunea creditului, criza şi recesiunea să poată fi amânate. Exact aşa s-a întâmplat la sfârşitul anilor 1990, înaintea ajustării severe a pieţei bursiere din 2000-2001.

[62] Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, p. 92. Această carte este esenţială pentru înţelegerea impactului exercitat de ciclu asupra pieţei bursiere.

[63] „Profiturile realizate la bursă pe parcursul unor astfel de perioade de apreciere în termeni monetari a capitalului, care nu corespunde unei creşteri proporţionale a capitalului dincolo de mărimea care este necesară reproducerii echivalentului venitului curent, nu constituie venit, iar utilizarea lor în scopuri de consum duce necesarmente la o distrugere a capitalului.” (F.A. Hayek, „The Maintenance of Capital”, Economica 2, august 1934)

Acest articol apare în Profits, Interest and Investment, p. 83-134, capitolul 3. Fragmentul de mai sus se găseşte la p. 133.

[64]Indiferent de declanşatorul său istoric concret, criza bursieră va irumpe când se reduce expansiunea creditului, deoarece, după cum afirmă Fritz Machlup,

„Rezultatul cel mai probabil în acest caz este un declin rapid al preţurilor titlurilor de valoare. Într-adevăr, preţurile mai ridicate ale acţiunilor vor favoriza o nouă ofertă de titluri de valoare, iar corporaţiile, care doresc să tragă foloase de pe urma preţurilor mai mari pentru a retrage fonduri de la bursă pe care să le folosească la investiţiile reale, vor constata că nu există nici un fel de fonduri suplimentare pe care să le încaseze.” (Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, p. 90)

[65] Lăsăm deoparte faptul de netăgăduit că în spatele unei largi părţi a „agitaţiei publice” în favoarea susţinerii instituţionale a pieţei bursiere se află interesele unor numeroşi deţinători speculativi de titluri de valoare. De asemenea, este foarte relevant că atunci când izbucneşte o criză bursieră, mijloacele de informare în masă transmit aproape în unanimitate mesaje de „liniştire”, care insistă că fenomenul este tranzitoriu şi „nejustificat”, şi sfătuiesc populaţia nu numai să se abţină de la a scăpa de acţiunile pe care le deţine, ci şi de a profita de situaţie prin achiziţionarea mai multor titluri de valoare la un preţ bun. Vocile discordante ale celor cu opinii diferite asupra fenomenului şi care sunt de părere că este mai înţeleaptă vânzarea – iar, în situaţii de criză, acestea reprezintă de fapt majoritatea celor care intră pe piaţă – sunt întotdeauna aduse la tăcere în mod discret şi convenabil.

[66] De pildă, exact înaintea crahului bursier din 24 octombrie 1929, pe 17 octombrie 1929, Irving Fisher însuşi susţinea cu aplomb că „ne aflăm pe un «platou mai înalt» al preţurilor de la bursă”, deja bine consolidat şi care nu ar mai trebui să scadă. Vezi comentariile pe care le-a oferit publicaţiei Commercial & Financial Chronicle, care au apărut pe 26 octombrie 1929, p. 2618-2619. Citat de Benjamin M. Anderson, Economics and the Public Welfare: A Financial and Economic History of the United States, 1914-1946, Liberty Press, Indianapolis, Ind., 1979, p. 210. Wesley C. Mitchell, R.G. Hawtrey şi chiar John Maynard Keynes au comis aceeaşi eroare ca Fisher. Vezi Skousen, „Who Predicted the 1929 Crash?”, p. 254-257 (vezi şi nota 100 de mai jos).

[67]„Acest lucru este evident la bursă, care scontează fluxurile viitoare de venituri folosindu-se de rata actuală a dobânzii. O piaţă sensibilă şi bine informată care trece prin experienţa spectaculoasă a unui boom puternic va nutri, bineînţeles, suspiciuni legate de veniturile viitoare şi costul proiectelor prezente. Dar nu trebuie să ne îndoim că, dacă nu se întâmplă aşa, o rată crescută a dobânzii va accentua puternic factorul de scontare şi, astfel, va aplana optimismul excesiv.” (Lachmann, Capital and its Structure, p. 124-125)

Lachmann explică importanţa mare a pieţei bursiere şi a pieţelor futures în propagarea cunoaşterii şi informaţiei dispersate a diferiţilor agenţi economici, amplificând astfel coordonarea inter- şi intratemporală dintre aceştia. Aşadar, atât piaţa bursieră, cât şi pieţele futures facilitează coordonarea şi stabilitatea economică, câtă vreme ele nu sunt distorsionate de impactul inflaţionist al expansiunii creditului. În orice caz, pieţele futures vor fi primele care vor anticipa fazele succesive ale ciclului afacerilor. Chiar dacă nu se întâmplă aşa, evenimentele înseşi (o creştere a ratelor dobânzii, pierderi contabile în industriile producătoare de bunuri de capital etc.) vor pune capăt, în cele din urmă, boom-ului prin care trece piaţa bursieră şi vor precipita apariţia crizei economice.

[68] Aceasta se întâmplă cu recesiunea actuală (2001) din Japonia.

[69]În consecinţă, nu ar trebui să ne surprindă că etapa de însănătoşire economică asociază o reducere relativă a preţului bunurilor şi serviciilor de consum şi, prin urmare, a preţului acţiunilor listate care corespund companiilor aflate în vecinătatea ultimei etape din structura de producţie, cu o creştere a preţului acţiunilor companiilor care activează la distanţă faţă de consum. După cum precizează Fritz Machlup,

„Deplasarea cererii dinspre bunurile de consum către acţiuni înseamnă «economisire». Se presupune de obicei că o schimbare semnificativă a preţului nu are loc numai între bunurile de consum şi acţiuni, ci şi între bunurile de consum şi bunurile de producţie. Ar putea părea ciudat că scăderea preţului la bunurile de consum corespunde cu două categorii de lucruri în acelaşi timp. Dar nu e complicat deloc, pentru că o creştere a preţurilor titlurilor bunurilor de capital poate, de fapt, să implice creşterea preţurilor bunurilor de capital înseşi.(Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, p. 70-71)

[70]„O creştere continuă a preţurilor acţiunilor nu poate fi explicată de îmbunătăţirea condiţiilor de producţie sau de o economisire voluntară amplificată, ci doar de o ofertă inflaţionistă a creditului. Un boom de durată poate să rezulte doar dintr-o ofertă inflaţionistă a creditului.” (Ibid., p. 99 şi 290)

[71] Tugan-Baranovsky, Industrial Crises in Contemporary Britain. Ediţia spaniolă a fost inclusă în Lecturas de economía política, Francisco Cabrillo, ed., Minerva Ediciones, Madrid, 1991, p. 190-210. Vezi de asemenea capitolul 7, nota 87.

[72] Fragment preluat din ediţia spaniolă. Ibid., p. 205; subl. n.

[73]„În literatura germană, idei similare au fost introduse în principal prin intermediul scrierilor lui Karl Marx. Pe acesta se fundamentează lucrarea lui M. v. Tugan-Baranovsky, care, la rândul ei, a furnizat punctul de plecare pentru opera de mai târziu a profesorului Spiethoff şi a profesorului Cassel. Cu greu putem supraestima gradul în care teoria elaborată în aceste conferinţese asemănă cu cea a ultimilor doi autori menţionaţi, îndeosebi cu teoria profesorului Spiethoff.” (Hayek, Prices and Production, p. 103)

Vezi de asemenea Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 426. Despre Tugan-Baranovsky şi conţinutul tezei sale de doctorat, The Industrial Crises in Contemporary Britain, vezi articolul biografic referitor la acest autor al lui Alec Nove, publicat în The New Palgrave: A Dictionary of Economics, John Eatwell, Murray Milgate şi Peter Newman, ed., Macmillan, Londra, 1987, vol. 4, p. 705-706. Eroarea existentă în toate aceste doctrine ale „disproporţionalităţii” rezidă în aceea că ele omit originea ei monetară şi intervenţionistă – sub forma operaţiunilor privilegiate ale sistemului bancar –, nu recunosc tendinţa antreprenorială de a detecta şi a corija neconcordanţele (aceasta în lipsa intervenţiei statului) şi presupun, de asemenea, cu naivitate, că autorităţile economice guvernamentale posedă o cunoaştere mai profundă a acestor efecte comparativ cu reţeaua antreprenorilor care activează în mod liber pe piaţă. Vezi Mises, Human Action, p. 582-583.

[74] Hayek, Monetary Theory and the Trade Cycle, p. 189-190. În 1929, tânărul Hayek adăuga că, în opinia sa, un sistem bancar rigid ar preveni crizele, dar „stabilitatea sistemului economic ar fi obţinută cu preţul frânării progresului economic”. El conchide:

„Nu este exagerat să afirmăm că nu numai punerea unei asemenea proiect în practică, în condiţiile actuale de iluminare economică a populaţiei, ar fi imposibilă, ci şi justificarea sa teoretică ar fi îndoielnică.” (Ibid., p. 191)

Hayek însuşi recunoştea că în această concluzie se baza mai mult pe intuiţie şi pe factori de natură extra-economică decât pe un studiu teoretic riguros, astfel încât nu ne surprinde că doar câţiva ani mai târziu, în Prices and Production şi în Monetary Nationalism and International Stability, îşi schimbă părerea şi propune o masă monetară constantă şi susţine propunerea impunerii unei rezerve de 100% în activitatea bancară. În „Hayek, Business Cycles and Fractional Reserve Banking: Continuing the De-Homogenization Process”, The Review of Austrian Economics 9, nr. 1, 1996, p. 77-94, Walter Block şi Kenneth M. Garschina adresează o critică penetrantă acestor afirmaţii ale tânărului Hayek, făcute în 1929. La o privire mai atentă însă, este posibil să înţelegem într-un mod diferit aserţiunile lui Hayek. El a propus, încă din 1925, ca soluţie radicală împotriva ciclurilor economice, revenirea la prescripţiile Legii cartei bancare din 1844 (Bank Charter Act) şi restabilirea cerinţei de menţinere a unei rezerve de 100% la depozitele la vedere păstrate de bănci. Astfel, ar fi probabil mai înţelept să interpretăm afirmaţiile lui Hayek făcute în 1929 (în Monetary Theory and the Trade Cycle) în contextul unei prelegeri susţinute în faţaVerein für Sozialpolitik, [Societatea pentru politici sociale – n.t.] care a avut loc în Zurich, în septembrie 1928, mai degrabă decât asociindu-le altor studii de cercetare ale sale. (Această prelegere a constituit baza cărţii sale din 1929.) Discursul lui Hayek a fost supus unei examinări riguroase de către profesori prea puţin înclinaţi să accepte nişte concluzii pe care ei le considerau ca fiind prea originale sau revoluţionare. Adoptarea de către Hayek a cerinţei privind rezerva de 100% se găseşte pentru prima dată la nota 12 din articolul său „The Monetary Policy of the United States after the Recovery from the 1920 Crisis”, p. 29 (vezi de asemenea nota 94 de mai jos). Concesia eronată şi de scurtă durată pe care Hayek a făcut-o la adresa presupusului efect benefic al expansiunii creditului asupra inovaţiei tehnologice aminteşte de inflaţionismul naiv, implicit în cartea lui Joseph Schumpeter, Theory of Economic Development. În „Introduccíon”, scrisă de José Antonio Aguirre la ediţia spaniolă a cărţii lui Böhm-Bawek, Capital and Interest, vol. 2: Positive Theory of Capital (Teoría positiva del capital), Ediciones Aosta/Unión Editorial, Madrid, 1998, p. 19-22, găsim o evaluare critică excepţională a naturii neortodoxe a lui Schumpeter, văzute din perspectiva teoriei austriece a capitalului şi a ciclului afacerilor.

[75] De fapt, Marx însuşi a considerat drept „utopice” versiunile intervenţioniste şi sindicaliste ale socialismului, susţinând chiar că legislaţia muncii şi cea privitoare la bunăstare (welfare), care urmărea să aducă foloase muncitorilor, ar fi invariabil ineficientă. În acest sens, el a acceptat în totalitate argumentele şcolii clasice împotriva reglementării etatice a economiei de piaţă. Poziţia lui Marx referitoare la această chestiune nu micşorează în nici un caz faptul că marxismul, în mare măsură fără intenţie, a reprezentat forţa ideologică principală din spatele mişcărilor „reformiste” care au justificat intervenţia pe piaţa muncii.

[76] Am dedicat în întregime cartea Socialismo, cáculo económico y función empresarial obiectivului de a demonstra de ce anume este îi imposibil unui sistem de socialism real să exercite un efect coordonator prin intermediul indicaţiilor sale, chiar în cele mai favorabile condiţii.

[77]„Pe un dictator nu-l preocupă să ştie dacă masele aprobă sau nu deciziile lui cu privire la cât să fie alocat consumului curent şi cât să fie alocat investiţiilor adiţionale. Dacă dictatorul investeşte mai mult, reducând astfel mijloacele disponibile pentru consumul curent, populaţia trebuie să mănânce mai puţin şi să nu comenteze. Nu apare nici o criză pentru că supuşii nu au nici un prilej de a-şi manifesta insatisfacţia. Acolo unde nu există nici un fel de afaceri, afacerile nu pot merge nici bine, nici rău. Pot exista moarte prin inaniţie şi foamete, dar nu poate exista o depresiune, în accepţiunea în care întrebuinţăm acest termen atunci când avem de-a face cu o economie de piaţă. Acolo unde indivizii nu sunt liberi să aleagă, ei nu pot să protesteze împotriva metodelor întrebuinţate de către cei ce dirijează cursul activităţilor productive.”(Mises, Human Action, p. 565-566)

[78] Printre alţii, Tomask Stankiewicz, în articolul său „Investment under Socialism”, Communist Economies 1, nr. 2, 1989, p. 123-130. Vezi de asemenea cartea lui Jan Winiecki, The Distorted World of Soviet-Type Economies, Routledge, Londra, 1988 şi 1991.

[79] Creşterea masivă a deficitelor bugetare a reprezentat o trăsătură comună a anilor 1980 (mai cu seamă în Spania) şi a contribuit la prelungirea perioadelor expansioniste şi la amânarea şi agravarea recesiunilor rezultante. Efectele negative ale acestor deficite indirect monetizate s-au adăugat consecinţelor dăunătoare ale expansiunii creditului, urmarea fiind o malajustare şi mai accentuată a alocării resurselor şi amânarea iniţierii reajustării care se impunea.

[80] Un rezumat al analizei critice a metodologiei pozitiviste, cât şi a celei mai relevate bibliografii a sa, poate fi găsit în articolul nostru, „Método y crisis en la ciencia económica”, Hacienda pública espańola, nr. 74, 1982, p. 33–48, republicat în Jesús Huerta de Soto, Estudios de economía política, Unión Editorial, Madrid, 1994,

cap. 3, p. 59–82. Vezi şi articolul nostru „The Ongoing Methodenstreit

of the Austrian School”, p. 75–113. Ideile metodologice ale Şcolii austriece s-au format în paralel cu desfăşurarea dezbaterii asupra calculului economic socialist, iar critica metodologiei pozitiviste poate fi considerată cel mai interesant rezultat secundar al acestei dezbateri. Din aceleaşi motive pentru care socialismul este o eroare intelectuală (imposibilitatea obţinerii informaţiei practice necesare într-o formă centralizată), în economie nu este posibilă observarea directă a faptelor empirice, nici confruntarea empirică a teoriilor, nici, pe scurt, efectuarea previziunilor concrete, în timp şi spaţiu, privind cele ce urmează să se întâmple. Lucrurile stau astfel deoarece obiectul de studiu al Ştiinţei economice este constituit de ideile şi cunoaşterea pe care le deţin şi creează fiinţele umane privitor la acţiunile lor, iar această informaţie se află în continuă schimbare, este foarte complexă şi nu se poate măsura, observa sau cuprinde de către un om de ştiinţă (şi nici de către un organ de planificare centrală). Dacă ar fi posibilă măsurarea evenimentelor sociale şi confruntarea empirică a teoriile economice, atunci ar fi posibil şi socialismul, şi viceversa, socialismul este imposibil din aceleaşi motive pentru care metodologia pozitivistă este inaplicabilă. „Faptele” realităţii sociale, datorită naturii lor „spirituale”, nu pot fi decât interpretate dintr-o perspectivă istorică, iar pentru aceasta trebuie întotdeauna să dispunem de o teorie preexistentă. A se vedea mai mult asupra acestor aspecte interesante şi polemice în cele 33 de surse bibliografice ale articolului nostru, „Método y crisis en la ciencia económica”, în special cartea lui Mises, Theory and History, Yale University Press, New Haven, Conn., 1957, articolul lui Hayek, ”The Facts of the Social Sciences”, în Individualism and Economic Order, p. 57-76 şi The Counter-Revolution of Science, Free Press, Glencoe, Ill., 1952; Liberty Press, Indianapolis, Ind., 1979. O explicaţie favorabilă şi temperată a paradigmei metodologice austriece se poate găsi în Bruce Caldwell, Beyond Positivism: Economic Methodology in the Twentieth Century, George Allen and Unwin,

Londra, 1982; a doua ed., Routledge, Londra, 1994, în special paginile 117-138.

[81] Aceste observaţii importante, despre dificultatea testării empirice a teoriilor economice, în special a teoriei ciclului, au fost făcute de Hayek în discursul de primire a premiului Nobel, în data de 11 decembrie 1974. Vezi articolul său, „The Pretence of Knowledge”, The American Economic Review, decembrie 1989, p.3. În acest articol, Hayek concluzionează:

„Faptul care, probabil, constituie adevărata cauză a şomajului extensiv a fost ignorat de către majoritatea cu mentalitate scientistă a economiştilor, deoarece acţiunea sa nu a putut fi confirmată prin relaţii observabile direct între mărimi măsurabile, iar atenţia acordată aproape exclusiv fenomenelor superficiale, dar măsurabile cantitativ, a produs o politică ce a înrăutăţit starea de fapt.”(p. 5)

[82] Carlo M. Cipolla, The Monetary Policy of Fourteenth-Century Florence, University of California Press, Berkeley, 1982; şi Money in Sixteenth-Century Florence, University of California Press, Berkeley, 1989.

[83] R.C. Mueller, „The Role of Bank Money in Venice: 1300-1500”, p. 47-96. Mai recent, The Venetian Money Market: Bank, Panics, and the Public Debt, 1200-1500.

[84] După Carlo Cipolla, „băncile din acea perioadă erau deja suficient de dezvoltate pentru a crea monedă, nu numai de a-i creşte acesteia viteza de circulaţie”. Cipolla, The Monetary Policy of Fourteenth-Century Florence, p. 13.

[85] Ibid., p. 48.

[86] Cipolla, Money in Sixteenth-Century Florence, p. 106.

[87] Ibid., p. 111.

[88] Vezi articolul lui Hayek, „First Paper Money in Eighteenth Century France”, constituind capitolul 10 al cărţii The Collected Works of F.A.Hayek, vol. 3: The Trend of Economic Thinking, p. 155–76. Vezi şi Kindleberger, A Financial History of Western Europe, p. 98 urm.

[89] Vezi Rothbard, The Panic of 1819: Reactions and Policies. O altă contribuţie importantă pe care a făcut-o Rothbard prin această carte este sublinierea modului în care criza a generat o polemică la înalt nivel teoretic asupra rolului băncii. El arată cum a apărut un număr mare de politicieni, jurnalişti şi economişti care au fost în stare să diagnosticheze corect originile crizei şi au propus măsuri adecvate pentru evitarea unor viitoare crize, iar toate acestea s-au petrecut cu mulţi ani înainte ca Torrens şi alţi englezi să dezvolte principiile Currency School. Printre cele mai faimoase personalităţi care au identificat originea relelor economice în expansiunea creditului, putem aminti pe Thomas Jefferson, Thomas Randolph, Daniel Raymond, Senatorul Condy Raguet, John Adams şi Peter Paul de Grand, care au ajuns până la a susţine cerinţa ca băncile să urmeze modelul Băncii din Amsterdam şi să menţină tot timpul un coeficient al rezervelor de 100% (p.151).

[90] Tortella subliniază, citându-l pe Vicens, cum criza Spaniolă din 1866 „a stat la originea proverbialei neîncrederi a afaceriştilor catalani în bănci şi marile corporaţii”. Vezi Gabriel Tortella-Casares, Banking, Railroads, and Industry in Spain 1829–1874 , Arno Press, New York, 1977, p. 585. Pentru mai multe informaţii despre economia spaniolă în această perioadă, vezi Juan Sardá, La política monetaria y las fluctuaciones de la economía espańola en el siglo XIX, Ariel, Barcelona 1970; 1a ed., Madrid: C.S.I.C., 1948), în special p. 131–151.

[91] Pentru un tratament istoric mai detaliat al crizelor şi ciclurilor economice care au avut loc de la începutul Revoluţiei Industriale până la Primul Război Mondial, a se vedea, de exemplu, Maurice Niveau, Historia de los hechos económicos contemporáneos, tradus în spaniolă de Antonio Bosch Doménech, Editorial Ariel, Barcelona, 1971, p. 143–60.

[92] Anderson, Economics and the Public Welfare, p. 145–57. Citatul de mai sus se găseşte la p. 146.

[93] Rothbard, America’s Great Depression, p. 88, coloana 4. Rothbard analizează în detaliu toate particularităţile procesului inflaţionist, mai exact, corespondenţa lor cu politica intenţionată a Rezervei Federale, susţinută, printre alţii, de Secretarul Trezoreriei, William G. McAdoo, pentru care

„scopul principal al Legii Rezervei Federale era acela de a modifica şi întări sistemul nostru bancar astfel încât fondurile mai mari cerute de nevoile afacerilor şi agriculturii să se ivească aproape automat şi la rate ale dobânzii atât de mici încât să stimuleze, să protejeze şi să dea prosperitate oricărei afaceri legitime. (p.113)

Vezi, de asemenea, George A. Selgin „The «Relative» Inflation of the 1920’s”, în Less Than Zero, p. 55–59.

[94] Milton Friedman şi Anna J. Schwartz, A Monetary History of the United States, 1867–1960, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1963, p. 710–12 (Tabel A-1, coloana 8). În capitolul pe care îl dedică anilor 1920, Friedman şi Schwartz arată că una din noutăţile cele mai importante ale acelei perioade era aceea că, pentru prima dată în istorie, s-a decis a se folosi

„puterea băncii centrale pentru păstrarea stabilităţii economice interne, pentru o balanţă echilibrată a plăţilor externe, cât şi pentru prevenirea şi temperarea crizelor de natură strict financiară. În retrospectivă, putem vedea că acesta a constituit un pas mare către asumarea de către guvern a responsabilităţii explicite şi neîntrerupte pentru asigurarea stabilităţii economice.” (p. 240)

Cu toate că Friedman şi Schwartz pun degetul pe rană făcând această observaţie, insuficienţa analizei monetariste cu care îşi interpretează datele îi face să considere că Marea Depresiune din 1929 se datorează politicii monetare greşite pe care Rezerva Federală a dus-o pornind de la această dată şi nu, după cum arată Şcoala austriacă, expansiunii creditului din anii douăzeci, a cărei influenţă asupra structurii productive este privită de sus, şi până la urmă neînţeleasă, de către Friedman şi Schwartz.

[95] F.A. Hayek, „The Monetary Policy of the United States after the

Recovery from the 1920 Crisis”, cap. 1 din Money, Capital and Fluctuations, p. 5–32. Acest articol este extras dintr-o versiune germană mult mai amplă, care a fost publicată în 1925 în Zeitschrift für Volkswirtschaft und Sozialpolitik (n. 5, 1925, vol. 1–3, p. 25–63, şi vol. 4–6, p. 254–317). Este de semnalat că în nota 4 a acestui articol (p. 27-28), Hayek expune pentru prima dată argumentul esenţial pe care îl dezvoltă în Prices and Production, bazându-se pe lucrările lui Mises. De asemenea, în nota 12 a acestui articol se găseşte prima afirmaţie explicită în favoarea restabilirii unei cerinţe de rezervă 100% pentru activitatea bancară. Hayek afirmă că

„Problema prevenirii crizelor ar fi primit o soluţionare radicală dacă ideea fundamentală a Legii lui Peel ar fi dus consecvent la cerinţa unei acoperiri 100% în aur atât a depozitelor bancare cât şi a bancnotelor.” (p. 29)

[96] Hayek, Money, Capital and Fluctuations, p. 17.

[97] Cu alte cuvinte, această perioadă a fost, într-adevăr, marcată de o „inflaţie” mare, dar s-a manifestat în sectorul activelor financiare şi a bunurilor de capital, nu în cel al bunurilor de consum (Rothbard, America’s Great Depression, p. 154). În articolul „The Federal Reserve as a Cartelization Device: The Early Years: 1913–1930”, cap. 4 din Money in Crisis, Barry N. Siegel, ed., p. 89–136, Murray Rothbard ne oferă o relatare fascinantă a evoluţiei politicii Rezervei Federale între anii 1913 şi 1930, alături de o analiză a cooperării strânse, legate de expansiunea creditului, dintre Strong, guvernatorul Rezervei Federale şi Montagu Norman, guvernatorul Băncii Angliei, încununate de operaţiunile masive de piaţă deschisă care au avut loc în anii douăzeci cu scopul de a creşte masa monetară americană pentru a sprijini Regatul Unit în chestiunea deflaţiei autoprovocate.

[98] Ralph G. Hawtrey, The Art of Central Banking, Longman, Londra, 1932, p. 300. Rothbard îl descrie pe Hawtrey ca „geniu rău al anilor 1920”. Rothbard, America’s Great Depression, p. 159. Eroarea cea mai gravă a lui Fisher, Hawtrey şi a restului economiştilor „stabilizaţionişti” este neînţelegerea rolului principal al monedei, acela de a servi ca vehicul al exercitării creative a funcţiei antreprenoriale, de a lăsa viitorul deschis pentru toate posibilităţile creative ale acţiunii umane. Pentru aceasta, cererea de bani şi puterea sa de cumpărare nu trebuie niciodată să înceteze să fluctueze. După cum afirmă Mises,

„Nici neutralitatea banilor nici stabilitatea puterii lor de cumpărare nu sunt compatibile cu universul real, al acţiunii şi al schimbării neîncetate, cu sistemul economic ce nu poate fi rigid. O lume de tipul celei pe care o presupun condiţiile necesare de existenţă ale unei monede neutre şi stabile ar fi o lume lipsită de acţiune.” (Mises, Human Action, p. 419)

[99] Potrivit lui Phillips, McManus şi Nelson, „Rezultatul a ceea ce a fost, probabil, cel mai mare experiment de stabilizare a nivelului preţurilor din istorie s-a dovedit a fi, pur şi simplu, cea mai mare depresiune.” Phillips, McManus şi

Nelson, Banking and the Business Cycle, p. 176.

[100] Pe 17 octombrie 1929, Fisher afirma: „Cotaţiile au atins ceea ce pare a fi un platou permanent înalt”. Anderson, Economics and the Public Welfare, p. 210. În pasionanta biografie a lui Robert Loring Allen, Irving Fisher: A Biography, Blackwell, Oxford, 1993, se poate citi despre averea pe care a făcut-o Fisher dezvoltând o maşină de calcul, incapacitatea sa de a explica teoretic evenimentele pe care le-a trăit şi de a prevedea crahul bursier în care a pierdut, practic, totul. Aceste grave erori de previziune explică pierderea de prestigiu academic şi popular pe care a suferit-o, precum şi faptul că teoria sa ulterioară despre cauzele Marii Depresiuni nu a prea fost luată în serios. Vezi Robert W. Dimand“, Irving Fisher and Modern Macroeconomics”, American Economic Review 87, nr. 2, mai 1997, p. 444.

[101] Elmus Wicker, The Banking Panics of the Great Depression, Cambridge University Press, Cambridge, [1996] 2000.

[102] Murray N. Rothbard îşi încheie astfel analiza dedicată Marii Depresiuni:

„Teoria economică arată că doar inflaţia guvernamentală poate genera ciclul de avânt şi prăbuşire, şi că inflaţia şi alte măsuri intervenţioniste vor prelungi şi agrava depresiunea. Iluziei unei epoci de laissez-faire i-am opus demonstraţia faptului că intervenţia guvernului este cea care a generat găunosul boom al anilor 1920 şi am arătat cum noul mandat al lui Hoover a agravat Marea Depresiune prin masive măsuri de imixtiune. Vina Marii Depresiuni, trebuie ridicată, la urma urmei, de pe umerii economiei pieţei libere, şi pusă la locul cuvenit: în pragul politicienilor, birocraţilor şi masei de economişti «luminaţi». Iar în orice altă depresiune, trecută sau viitoare, lucrurile au stat şi vor sta aşijderea.” (Rothbard, America’s Great Depression, p. 295).

Nu am făcut referire la desfăşurarea europeană a Marii Depresiuni, a cărei analiză poate fi găsită în cartea lui Lionel Robbins The Great Depression, 1934. Într-o lucrare recentă, The Credit-Anstalt Crisis of 1931, Cambridge University Press, Cambridge, 1991, Aurel Schubert oferă o relatare clară a crizei sistemului bancar austriac (cu toate că teoria subiacentă lasă de multe ori de dorit).

[103] Într-un articol care analizează datele crizelor apărute între 1961 şi 1987, Milton Friedman afirmă că nu se observă nici o corelaţie între nivelul unei expansiuni şi contracţia ulterioară şi concluzionează că rezultatele „pun serios la îndoială acele teorii care văd sursa unei depresiuni profunde în excesele expansiunii precedente (teoria misesiană a ciclului constituie un exemplu clar)”. Vezi Milton Friedman, „The «Plucking Model» of Business Fluctuations Revisited”, Economic Inquiry 31, aprilie 1993, p. 171–77 (citatul de mai sus se găseşte la p. 172). Cu toate acestea, interpretarea pe care Friedman o dă evenimentelor şi propriei adaptări a teoriei economice nu este corectă din următoarele motive: (a) Friedman foloseşte mărimile PIB-ului ca indicator al evoluţiei ciclului, însă acestea, după cum ştim, ascund aproape jumătate din venitul social brut, reprezentând valoarea produselor intermediare, cea care fluctuează cel mai mult de-a lungul ciclului; (b) teoria austriacă arată o corelaţie între expansiunea creditului, malinvestirea microeconomică şi recesiunea ulterioară şi nu între expansiunea economică şi recesiune, ambele măsurate cu ajutorul unui agregat, PIB-ul, care ascunde ceea ce se întâmplă de fapt; (c) Friedman ia în calcul o perioadă foarte scurtă (1961-1987), în care, pe deasupra, orice semn de recesiune a fost contracarat cu politici expansive energice care au scurtat recesiunile următoare, cu excepţia celor două cazuri menţionate în text (criza de la sfârşitul anilor şaptezeci şi începutul anilor nouăzeci), când economia a căzut în capcana stagflaţiei. Mulţumiri lui Mark Skousen, pentru accesul la bogata sa corespondenţă privată cu Milton Friedman pe această temă. Vezi şi demonstraţia compatibilităţii perfecte dintre datele agregate ale lui Friedman şi teoria austriacă a ciclului economic, în Garrison, Time and Money, p. 222–235.

[104] William N. Butos, “The Recession and Austrian Business Cycle Theory: An Empirical Perspective”, în Critical Review 7, nr. 2–3, primăvară şi vară 1993. Butos ajunge la concluzia că teoria austriacă oferă o explicaţie analitică validă pentru expansiunea din anii optzeci şi ulterioara criză a primilor ani nouăzeci. Un alt articol interesant care aplică teoria austriacă la ultimul ciclu economic aparţine lui Roger W. Garrison, “The Roaring Twenties and the Bullish Eighties: The Role of Government in Boom and Bust”, Critical Review 7, nr. 2–3, primăvară şi vară 1993, p. 259–76. De asemenea, în Spania, masa monetară a crescut în cea de-a doua jumătate a anilor optzeci foarte mult, de la 30 de miliarde de pesete în 1986, la aproape 60 de miliarde în 1992, când a şi irupt o criză violentă („Banco de Espańa”, Boletín estadístico, August 1994, p. 17).

[105] Însăşi Margaret Thatcher a admis într-un final, în autobiografia sa, că toate problemele economice ale Administraţiei sale au apărut când masa monetară şi creditul s-au extins cu viteză prea mare şi preţurile bunurilor de consum au urcat vertiginos. Thatcher, The Downing Street Years.

[106] Hughes, „The Recession of 1990: An Austrian Explanation”, p. 107–23.

[107] De exemplu, Lawrence H. White, „What has been Breaking U.S. Banks?”, p. 321–334 şi Catherine England, „The Savings and Loan Debacle”, în Critical Review 7, nr. 2–3, primăvară şi vară 1993, p. 307–20. În Spania, Antonio Torrero Mañas se remarcă prin La crisis del sistema bancario: lecciones de la experiencia de Estados Unidos, Editorial Cívitas, Madrid, 1993.

[108] Cea mai semnificativă concluzie în acest sens îi aparţine lui Robert E. Hall:

„Modelele consacrate nu sunt de ajutor pentru înţelegerea acestei recesiuni, şi probabil că nici a majorităţii celor precedente. Nu a existat o forţă exterioară care să-şi concentreze efectele, nici o coincidenţă a forţelor, în puţinele luni ale sfârşitului de vară şi toamnei anului 1990. Mai degrabă, pare să fi fost vorba de o cascadă a răspunsurilor negative în acea perioadă, declanşate, probabil, de invazia Kuwaitului de către Iraq şi puseul preţului petrolului care a rezultat în august 1990.” (Hall, „Macrotheory and the Recession of 1990–1991”, American Economic Review, mai 1993, p. 275–79; citatul de mai sus se găseşte la p. 278–279)

Constatarea că un autor atât de prestigios este atât de confuz cu privire la apariţia şi evoluţia crizei anilor 1990 este descurajantă. Această situaţie ne spune multe despre starea jalnică în care se află teoria macroeconomică în prezent.

[109] Indexul Nikkei 225 al bursei din Tokyo a scăzut de la peste 30.000 de yeni, la începutul lui 1990, până la mai puţin de 12.000 de yeni în 2001, ulterior falimentelor unor bănci şi firme bursiere (precum Hokkaido Takushoku, Sanyo şi Yamaichi Securities, printre altele). Aceste falimente au afectat serios credibilitatea sistemului financiar japonez, căruia îi va trebui mult timp să şi-o redobândească. În plus, criza bancară şi bursieră japoneză a avut un grav efect de contagiune asupra celorlalte pieţe asiatice (se remarcă falimentele Peregrine Bank of Hong Kong, Bangkok Bank of Commerce şi Bank Korea First, între altele) şi, în 1997, a existat pericolul răspândirii în restul lumii. O aplicare interesantă a teoriei austriece la recesiunea japoneză poate fi găsită în articolul lui Yoshito Suzuki, prezentat la reuniunea regională a Societăţii Mont Pèlerin, care s-a ţinut la Cannes, Franţa, în 25-30 septembrie 1994. Vezi şi comentariile pertinente ale lui Hiroyuki Okon din Austrian Economics Newsletter,iarnă 1997, p. 6–7.

[110] Nu ne vom referi aici la efectul devastator pe care crizele economice şi bancare l-au avut în ţările în curs de dezvoltare (Venezuela, de exemplu) şi asupra economiilor din fostul bloc socialist estic (Rusia, Albania, Letonia, Lituania, Republica Cehă, România etc.), care s-au lansat cu naivitate şi fervoare în cursa expansiunii necontrolate a creditului. De exemplu, în Lituania, la sfârşitul lui 1995, după o perioadă de euforie, a irupt o criză bancară care a dus la închiderea a 16 dintre cele 25 de bănci ale ţării, contracţia subită a creditului, scăderea investiţiilor, şomaj şi nemulţumire socială. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre restul ţărilor menţionate (multe din cazuri fiind chiar mai grave).

[111] După cum am explicat în prefaţă, la momentul pregătirii ediţiei engleze a acestei cărţi (2002-2003), avea loc o recesiune economică globală ce afecta concomitent Japonia, Germania şi (foarte probabil) Statele Unite.

[112] Wainhouse, „Empirical Evidence for Hayek’s Theory of Economic Fluctuations”, p. 37-71. Vezi, de asemenea, articolul său intitulat „Hayek’s Theory of the Trade Cycle: The Evidence from the Time Series”, dizertaţie doctorală, New York University, 1982.

[113] Wainhouse afirmă:

„În multitudinea de teste disponibile ale cauzalităţii, noţiunea Granger de cauzalitate – în măsura în care nu necesită nici ca modelul să fie „adevărat”, nici să existe posibilitatea controlului – pare să ofere cele mai bune perspective pentru o aplicare de ordin practic.” (Wainhouse, „Empirical Evidence for Hayek’s Theory of Economic Fluctuations”, p. 55)

Wainhouse menţionează următoarele articole de Granger, pe care îşi fundamentează propria testare empirică a teoriei austriece: Clive W.J. Granger, „Investigating Causal Relations by Econometric Models and Cross Spectral Methods”, Econometrica 37, nr. 3, 1969, p. 428 şi urm.; precum şi „Testing for Causality: A Personal Viewpoint”, Journal of Economic Dynamics and Control 2, nr. 4, noiembrie 1980, p. 330 şi urm.

[114] În cartea sa Prices in Recession and Recovery, National Bureau of Economic Research, New York, 1936, Frederick C. Mills prezintă un alt studiu empiric relevant, care se concentrează pe anii Marii Depresiuni din 1929. Mills confirmă aici, din punct de vedere empiric, faptul că evoluţia preţurilor relative pe durata perioadelor de criză, recesiune şi însănătoşire economică care au succedat crahul din 1929 a fost similară celei evidenţiate de teoria austriacă a ciclului afacerilor. Mai precis, Mills conchide că, pe parcursul depresiunii, „Materiile prime brute s-au ieftinit foarte mult; bunurile manufacturate, care de-obicei nu reacţionează deloc prompt la presiunile înspre ieftinire, au rămas în urmă”. Cu privire la bunurile de consum, Mills precizează că acestea „s-au ieftinit într-o măsură mai mică decât media tuturor preţurilor mărfurilor”. Referitor la refacerea economică din 1934-1936, Mills afirmă că „preţurile materiilor prime industriale, alături de preţurile relativ ridicate ale bunurilor finale, i-au pus pe producători într-o poziţie avantajoasă pe partea operaţională” (p. 25-26, de asemenea p. 96-97, 151, 157-158 şi 222).

O evaluare utilă a scrierilor lui Mills se găseşte în cartea lui Skousen, The Structure of Production, p. 58-60.

[115] Valerie A. Ramey, „Inventories as Factors of Production and Economic Fluctuations”, American Economic Review, iulie 1989, p. 338-354.

[116] Mark Skousen, „I like Hayek: How I Use His Model as a Forecasting Tool”, material prezentat în cadrul întâlnirii generale a Societăţii Mont Pèlerin care a avut loc în 25-30 septembrie 1994 la Cannes, Franţa, p. 10-11.

[117] Alte studii empirice au evidenţiat, de asemenea, natura non-neutră a creşterii monetare şi faptul că exercită un impact relativ mai mare asupra industriilor în care sunt produse preponderent bunurile durabile. Vezi, de exemplu, Peter E. Kretzmer, „The Cross-Industry Effects of Unanticipated Money in an Equilibrium Business Cycle Model”, Journal of Monetary Economics 23, nr. 2, martie 1989, p. 275–396; şi Willem Thorbecke, „The Distributional Effects of Disinflationary Monetary Policy”, Jerome Levy Economics Institute Working Paper Nr. 144, George Mason University, Fairfax, Va., 1995. Tyler

Cowen, conchide în comentariul asupra acestor studii şi a altora:

„Literatura dedicată schimbărilor sectoriale oferă unele dintre cele mai promiţătoare dovezi în susţinerea abordării austriece a ciclurilor de afaceri. Pledoaria empirică pentru non-neutralitatea monetară intersectorială este convingătoare şi putem vedea chiar dovezi că şocurile monetare au efecte reale mai mari în industriile care produc bunuri foarte durabile.” (Tyler Cowen, Risk and Business Cycles: New and Old Austrian Perspectives, Routledge, Londra, 1997, cap. 5, p. 134)

[118] Mises, „Erorile explicaţiilor nemonetare ale ciclului de afaceri”, în Human Action, p. 580-582.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România