Capitolul II: O perspectivă istorică asupra încălcării principiilor de drept ce guvernează contractul de depozit neregulat de bani

Jesús Huerta de Soto - Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice
cuprins

Vom prezenta, pe parcursul acestui capitol, mai multe exemple,pentru a arăta modalitatea prin care, de-a lungul istoriei, bancherii au încălcat principiile tradiţionale de drept cu privire la depozitul neregulat şi vom analiza motivele pentru care mecanismele sociale de control au dat greş în a pune capăt acestor abuzuri. Tratăm, de asemenea, rolul statelor în acest proces. În loc să depună eforturi pentru apărarea cu conştiinciozitate a consecinţelor juridice ce decurg din dreptul de proprietate, acestea, dimpotrivă, au sprijinit activitatea ilicită a bancherilor aproape de la bun început, acordându-le dispense şi privilegii, cu scopul de a deriva avantaje pentru folosul propriu din această activitate. Astfel se explică apariţia relaţiilor tradiţionale de complicitate intimăşi solidaritate, care continuă în prezent, între instituţiile statului şi instituţiile bancare. Cunoaşterea adecvată a originii viciate juridic a practicii depozitelor bancare de bani cu rezerve fracţionare ne permite să înţelegem motivul pentru care au eşuat diversele încercări de justificare juridică a abuzurilor – pe care le vom analiza în capitolul 3.

1.

Introducere

În capitolul anterior am prezentat natura juridică – uşor de înţeles, clară – a contractului de depozit neregulat de bani. Fără îndoială, cei care au primit de la început bani de la concetăţenii lor cu scopul păstrării şi al custodiei cunoşteau obligaţiile pe care şi le asumau, mai precis, de a păstra tantundem ca un bun părinte de familie, pentru a-l menţine în permanenţă la dispoziţia deponentului. Acesta este înţelesul exact al păstrării într-un contract de depozit a unui bun fungibil. Cu toate acestea, deşi natura juridică a contractului de depozit neregulat este lipsită de ambiguităţi, natura umană este imperfectă şi slabă. Este lesne de înţeles, aşadar, că aceia care primeau depozite de bani erau tentaţi să încalce obligaţia de păstrare şi să utilizeze în folos personal banii care ar fi trebuit să fie menţinuţi la dispoziţia altor persoane. Tentaţia a fost extrem de puternică: fără ca deponenţii să îşi dea seama, bancherii puteau să manevreze sume mari de bani; bine utilizate, acestea puteau să genereze profituri sau dobânzi semnificative, pe care bancherii şi le însuşeau fără ca, aparent, să vatăme pe cineva[1]. Dată fiind slăbiciunea naturii umane şi tentaţia aproape irezistibilă resimţită de către bancheri, ne putem explica faptul că principiul tradiţional al custodiei, pe care se bazează contractul de depozit neregulat de bani, a fost încălcat de la bun început, pe ascuns. În plus, datorită naturii abstracte şi dificil de înţeles a relaţiilor monetare, acest fenomen a trecut neobservat, cu excepţia unor circumstanţe excepţionale, de către cea mai mare parte dintre cetăţeni şi majoritatea autorităţilor însărcinate cu controlul aplicării principiilor juridice şi morale. Când abuzurile şi cazurile de fraudă au început să fie identificate şi mai bine înţelese, instituţia activităţii bancare se găsea deja în funcţiune de atât de multă vreme şi căpătase o aşa de mare putere, încât a fost practic imposibil să se pună capăt abuzurilor. Mai mult, descoperirea graduală de către autorităţi a imensei capacităţi de creare a banilor pe care o deţin băncile ne oferă o explicaţie a motivului pentru care, în cele mai multe cazuri, guvernele au sfârşit prin a deveni complici în frauda bancară, acordând privilegii bancherilor şi legalizând activitatea ilicită a acestora, în schimbul posibilităţii de a beneficia, direct sau indirect, de profiturile lor enorme. În acest fel, ei au iniţiat o sursă alternativă semnificativă de finanţare a statului. În plus, această corupere a funcţiei publice tradiţionale de definire şi apărare a drepturilor de proprietate a fost încurajată de nevoia copleşitoare şi recurentă de resurse a statului, datorită istoricei sale iresponsabilităţi şi lipse de control financiar. S-a format astfel o simbioză tot mai deplină, o comunitate de interese între guvernanţi şi bancheri, relaţie care se păstrează încă, în mare măsură, în prezent.

În pofida complexităţii situaţiei descrise mai sus, gânditori cu mintea mai ascuţită au început, cu mult timp în urmă, să o desluşească. Astfel, Dr. Saravia de la Calle, în cartea sa Instrucción de mercaderes, atribuie efectele distructive ale activităţii bancare faptului că

„lăcomia insaţiabilă a oamenilor le-a alungat aproape de tot frica de Dumnezeu şi simţul ruşinii, iar eu cred că a dus chiar la negrija conducătorilor pentru cele spirituale şi seculare.”[2]

Dacă Saravia de la Calle a greşit cu ceva, acesta a fost excesul de bunăvoinţă faţă de guvernanţi. El atribuie în mod corect frauda din depozitul neregulat slăbiciunii morale sau lăcomiei omeneşti, dar îi consideră responsabili doar pe guvernanţi pentru „dezinteresul” lor de a pune capăt abuzurilor. Evenimentele istorice ne arată că, pe lângă manifestarea unui nepăsări indubitabile, autorităţile au beneficiat în numeroase alte situaţii, în mod clar şi explicit, de profiturile considerabile ale „afacerii” bancare. În plus, vom vedea cum, în alte circumstanţe, autorităţile nu numai că au acordat privilegii bancherilor, aşa încât aceştia să îşi poată continua activităţile ilicite, în schimbul unor anumite favoruri, ci chiar au creat bănci de stat, cu scopul de a se bucura în mod direct de profiturile corespunzătoare.

Cu toate că activităţile bancare au apărut cu mult timp în urmă şi s-au dezvoltat practic o dată cu apariţia monedei, a înfiripării comerţului şi a primilor paşi ai diviziunii muncii[3], vom înfăţişa şi ilustra încălcarea principiilor tradiţionale de drept în depozitul neregulat de către bancheri şi guvernanţi în trei situaţii istorice diferite: lumea greco-romană; oraşele comerciale mediteraneene din Evul Mediu târziu şi începutul Renaşterii; şi, în final, apariţia primelor bănci de stat importante la începutul secolului al XVII-lea. Mai mult, evoluţia activităţii bancare în aceste trei perioade istorice distincte se caracterizează, în mare măsură, prin aceleaşi trăsături specifice, existând un paralelism evident între ele. Într-adevăr, în fiecare caz în parte, observăm cum, îndată ce indivizii încep să încalce principiile tradiţionale de drept, urmează efecte negative nu numai sub forma falimentelor bancare, ci şi a unor crize economice şi financiare profunde. În exemplele istorice următoare se comit aceleaşi fraude, urmate de aceleaşi etape şi consecinţe caracteristice, cu aceleaşi încercări eşuate de impunere a respectării principiilor tradiţionale de custodie. Rezultă cu necesitate aceleaşi efecte dăunătoare, pentru ca procesul să se repete iar şi iar, până în prezent. Să examinăm acum încălcarea principiilor de drept şi intervenţia complice a autorităţilor în fraudele şi abuzurile comise în domeniul bancar de-a lungul istoriei.

2.

Activitatea bancară în Grecia şi Roma

În Grecia antică, templele acţionau ca nişte bănci, acordând bani cu împrumut indivizilor şi monarhilor. Din motive religioase, templele erau considerate inviolabile, devenind un refugiu relativ sigur pentru bani. În plus, aveau propria miliţie pentru a le apăra, iar bogăţia pe care o deţineau inspira încredere deponenţilor. Printre templele greceşti cele mai importante din punct de vedere financiar se numără templul lui Apolo din Delfi, Artemis din Efes şi Hera din Samos.

Trapezitei sau bancherii greci

Dispunem, din fericire, de câteva surse documentaredespre activitatea bancară în Grecia. Prima, şi probabil cea mai importantă, este Trapezitica[4], scrisă de Isocrates în jurul anului 393 î. H.[5] Este vorba despre un discurs juridic, în care Isocrates apără interesele fiului unui favorit al lui Satyrus, rege al Bosforului. Fiul îl acuză pe Pasion, un bancher atenian, de însuşire ilicită a unui depozit de bani pe care i-l încredinţase. Pasion era un fost sclav al altor bancheri (Antisthenes şi Archetratos), a căror încredere o câştigase, depăşindu-i chiar în prosperitate, fapt pentru care i se oferise cetăţenia ateniană. Discursul juridic al lui Isocrates descrie încercarea lui Pasion de a-şi însuşi depozitele încredinţate băncii sale, trăgând foloase de pe urma dificultăţilor deponenţilor săi, scop pentru care nu ezita să înşele, să falsifice şi să fure contracte, să mituiască etc. În orice caz, acest discurs este atât de important pentru subiectul nostru, încât merită efortul de a comenta în amănunţime câteva dintre pasajele sale.

Isocrates îşi începe argumentaţia semnalând cât de riscant este să dai în judecată un bancher, întrucât

„tranzacţiile cu bancherii se fac fără martori, iar părţile păgubite se află inevitabil în pericol în faţa unor asemenea oameni, care au mulţi prieteni, manevrează mari sume de bani şi par demni de încredere prin prisma meseriei lor.”[6]

Este interesant să analizăm utilizarea pe care bancherii au dat-o dintotdeauna influenţei sociale şi puterii de care dispuneau (care era enormă, dacă ne gândim la numărul şi statutul persoanelor care primeau împrumuturi de la ei sau care le datorau favoruri), pentru a-şi apăra privilegiile şi continua activitatea frauduloasă[7].

Isocrates arată cum clientul său, care plănuia o excursie, a depozitat o mare sumă de bani în banca lui Pasion. După o serie de aventuri, când clientul lui Isocrates merge la bancă să îşi retragă banii, bancherul pretinde că „nu are pentru moment fonduri şi nu îi poate restitui”. Bancherul însă, în loc să recunoască situaţia în care se afla, a negat în mod public existenţa vreunui depozit sau a unei datorii faţă de clientul lui Isocrates. Când clientul, foarte surprins de comportamentul bancherului, revendică din nou efectuarea plăţii de către Pasion, ne spune că acesta,

„după ce şi-a acoperit capul, a strigat şi a zis că fusese silit de dificultăţi economice să nege existenţa depozitului meu, dar că va încerca în curând să-mi restituie banii; m-a rugat să am milă de el şi să ţin în secret situaţia sa nefericită, aşa încât să nu se afle că a comis o fraudă.”[8]

Este limpede că în activitatea bancară grecească, după cum afirmă Isocrates în discursul său, bancherii care primeau bani pentru păstrare şi custodie erau obligaţi să îi păstreze, menţinându-i disponibili pentru clienţi. Din acest motiv, utilizarea acestor bani pentru folosul personal era considerată fraudă. Mai mult, tentativa de a ţine secret acest tip de fraudă, astfel ca populaţia să aibă mai departe încredere în bancheri, iar aceştia să îşi continue activitatea frauduloasă, este extrem de semnificativă. Putem de asemenea să deducem din discursul lui Isocrates că, pentru Pasio, acesta nu era un caz izolat de fraudă, o încercare de însuşire a banilor clientului în circumstanţe favorabile, ci că se confrunta cu greutăţi în restituirea banilor pentru că nu menţinuse o rată a rezervelor de 100%, folosind banii depozitaţi în tranzacţii personale de afaceri, astfel că nu îi rămăsese o altă „scăpare” decât aceea de a nega public existenţa iniţială a depozitului.

Isocrates îşi continuă discursul citând mai mult din clientul său, care afirmă:

„Crezând că a regretat întâmplarea, am cedat, spunându-i să găsească o modalitate prin care să-mi restituie banii când va avea resurse... Trei zile mai târziu ne-am întâlnit şi am promis amândoi să păstrăm secret ceea ce s-a întâmplat; (el şi-a încălcat promisiunea, după cum veţi constata mai departe în discursul meu). A fost de acord să călătorească împreună cu mine pe mare până la Pont şi să îmi restituie aurul acolo, pentru a anula contractul cât mai departe posibil de acest oraş; astfel, nimeni de acolo nu ar fi aflat amănunte despre anulare, iar la întoarcere ar fi putut să susţină orice ar fi dorit.”

Pasion nu îşi respectă însă promisiunea, reuşeşte să îi îndepărteze pe sclavii care au fost martori, falsifică şi fură documentele necesare, încercând să demonstreze că respectivul client avea o datorie la el, nu un depozit. Dată fiind confidenţialitatea în care bancherii îşi desfăşurau cea mai mare parte a activităţilor şi natura secretă a majorităţii depozitelor[9], nu se foloseau martori, iar Isocrates a fost constrâns să prezinte martori indirecţi care ştiau că deponentul luase o sumă mare de bani şi apelase la banca lui Pasion. În plus, martorii ştiau că, la momentul în care a fost făcut depozitul, deponentul a schimbat mai mult de o mie de stateri în aur. Mai mult, Isocrates susţine că, cel mai probabil, judecătorii vor fi convinşi de existenţa depozitului şi de faptul că Pasion a urmărit să şi-l însuşească datorită faptului că Pasion a refuzat mereu să

„predea sclavul care ştia despre depozit, în vederea unei interogări sub tortură. Ce dovadă mai puternică există în contractele cu bancherii? Noi nu facem apel la martori în relaţiile cu ei.”[10]

Nu dispunem de dovezi scrise referitoare la verdict, cu siguranţă însă că Pasion fie a fost condamnat, fie a ajuns la un compromis cu acuzatorul său. În orice caz, se pare că, ulterior, el s-a comportat cinstit şi a recâştigat încrederea concetăţenilor. Casa sa a fost primită ca moştenire de un fost sclav al său, Phormio, care a preluat cu succes afacerea.

Numeroase informaţii interesante cu privire la activitatea bancherilor din Grecia aflăm din discursul cu temă juridică scris de Demostene în favoarea lui Phormio. Demostene menţionează că, până în momentul morţii lui Pasion, acesta acordase cincizeci de talanţi cu împrumut, nerambursaţi încă, iar din această sumă „unsprezece talanţi proveneau din depozitele băncii”. Deşi nu este limpede dacă acestea erau depozite la termen sau la vedere, Demostene adaugă că profiturile bancherului erau „nesigure şi proveneau din banii altor persoane”. Demostene conchide că „printre oamenii care lucrează cu bani, este remarcabil ca o persoană cunoscută pentru strădania sa să fie, în acelaşi timp, şi cinstită”, deoarece „creditul aparţine orişicui şi reprezintă cel mai important capital în afaceri”. Pe scurt, activitatea bancară se baza pe încrederea deponenţilor, cinstea bancherilor, pe faptul că bancherii trebuie să păstreze întotdeauna la dispoziţia deponenţilor banii plasaţi în depozite la vedere şi, de asemenea, pe faptul că banii acordaţi cu împrumut bancherilor în vederea obţinerii unui profit ar trebui să fie utilizaţi într-un mod cât mai prudent şi mai raţional cu putinţă. În orice caz, există numeroase indicii că bancherii greci nu au respectat întotdeauna aceste jaloane de comportament şi că au utilizat pentru uzul personal banii aflaţi în depozitele la vedere, după cum descrie Isocrates în Trapezitica şi după cum ne informează Demostene despre alţi bancheri – care au dat faliment în urma acestui gen de activitate – în discursul său în favoarea lui Phormio. Astfel s-a întâmplat în cazul lui Aristolochus, care deţinea în proprietate un teren „pe care l-a cumpărat în vreme ce datora bani multor persoane”, de asemenea Sosynomus, Timodemus şi alţii care au falimentat, iar „când se impunea plata celor faţă de care erau datori cu bani, suspendau plăţile şi îşi cedau activele creditorilor”[11].

Demostene a compus şi alte discursuri ce furnizează informaţii importante despre activitatea bancară din Grecia. De pildă, în „Împotriva lui Olympiodorus, pentru acordarea unor despăgubiri”[12], el afirmă explicit că un oarecare Como

„a plasat nişte bani într-un depozit la vedere în banca lui Heraclides, iar banii au fost cheltuiţi cu ocazia înmormântării şi a celorlalte ceremonii rituale şi pentru construirea monumentului funerar.”

În acest caz, decedatul a deschis un depozit la vedere care a fost retras de moştenitorii săi imediat după deces, pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare. Încă şi mai multe date despre practicile bancare aflăm din discursul „Împotriva lui Timotei, pentru o datorie”, în care Demostene susţine că

„bancherii au obiceiul de a nota sumele pe care le cedează, scopul acordării acestor fonduri şi depozitele pe care le deschid indivizii, astfel încât sumele acordate şi cele depozitate sunt înregistrate ca fiind utilizate în momentul în care se echilibrează balanţa.[13]

Acest discurs, ţinut în anul 362 î. H., este prima dovadă că bancherii înregistrau contabil depozitele clienţilor şi retragerile de bani[14]. Demostene explică, de asemenea, modalitatea de funcţionare a conturilorcurente(checking accounts). În acest tip de cont, băncile efectuau plăţi către terţi, urmând instrucţiunile deponenţilor[15]. Drept mărturie juridică în acest caz specific Demostene mărturiseşte:

„am adus registrele contabile ale băncii, am cerut să fie realizate copii şi, după ce le-am prezentat lui Phrasierides, i-am dat voie să cerceteze registrele şi să noteze suma de bani datorată de acest individ.”[16]

În cele din urmă, Demostene conchide prin a-şi exprima îngrijorarea cu privire la cât de răspândite erau falimentele bancare, precum şi revolta populaţiei împotriva bancherilor care dădeau faliment. Demostene atribuie în mod eronat falimentele bancare persoanelor care

„în circumstanţe dificile cer împrumuturi şi au impresia că ar trebui să li se acorde credite pe baza faimei lor; de îndată ce îşi revin din punct de vedere economic, ei nu mai rambursează banii, ci încearcă, în schimb, să escrocheze.”[17]

Trebuie să interpretăm comentariul lui Demostene în contextul discursului de natură juridică în care el îşi prezintă argumentele. Obiectivul acestui discurs era tocmai acela de a-l da în judecată pe Timotei pentru faptul de a nu fi rambursat un împrumut bancar. Ar însemna să pretindem prea mult dacă ne-am aştepta ca Demostene să fi menţionat că cele mai multe falimente bancare se produc pentru că bancherii îşi încalcă obligaţia de păstrare a depozitelor la vedere, că ei utilizează banii în scop personal şi îi investesc în afaceri private până la punctul în care, pentru un motiv oarecare, populaţia îşi pierde încrederea în ei şi încearcă să îşi retragă depozitele, descoperind, cu mare indignare, că banii nu sunt disponibili.

Mai multe cercetări au sugerat că bancherii greci ştiau, de obicei, că ar trebui să păstreze o rată a rezervelor de 100% pentru depozitele la vedere. Astfel s-ar explica lipsa de dovezi privind plata unor dobânzi la aceste depozite, precum şi faptul probat că în Atena băncile nu erau considerate în mod obişnuit ca fiind surse de credit[18]. Clienţii făceau depozite din motive de siguranţă şi se aşteptau ca bancherii să ofere custodie şi păstrare, alături de avantajele suplimentare ale unor servicii de casierie uşor de realizat şi ale plăţilor către terţi. Faptul că acestea constituiau principiile fundamentale ale activităţii bancare legitime nu a împiedicat însă un mare număr de bancheri să cedeze tentaţiei de a-şi însuşi – în condiţii foarte rentabile – depozitele, activitate frauduloasă care era relativ sigură cât timp indivizii îşi păstrau încrederea în bancheri, însă care pe termen lung era destinată să sfârşească în faliment. Mai mult, după cum vom ilustra cu numeroase exemple istorice, reţelele de bancheri ce operau, în dezacord cu principiile generale de drept, cu o rată de rezervă fracţionară au avut ca rezultat expansiunea creditului[19] fără acoperire în economisire reală, ceea ce a dus la false avânturi economice inflaţioniste, transformate în cele din urmă în crize şi recesiuni economice, în care băncile manifestă o tendinţă inevitabilă de prăbuşire.

Raymond Bogaert face referire la crizele periodice care au afectat activitatea bancară în Grecia antică, mai precis recesiunile financiare şi economice din 377-376 î. H. şi 371 î. H., pe durata cărora au dat faliment băncile lui Timodemus, Sosynomus şi Aristolochus, printre altele. Cu toate că aceste recesiuni au fost potenţate de atacurile Spartei şi de victoria Tebei, ele au apărut în urma unui proces indubitabil de expansiune inflaţionistă, în care băncile frauduloase au jucat un rol central[20]. Documentele dau mărturie, de asemenea, de criza bancară serioasă ce a avut loc în Efes după revolta împotriva lui Mitridate. Această criză a îndemnat autorităţile să acorde industriei bancare primul ei privilegiu special atestat istoric, care stabilea o perioadă de amânare a restituirii depozitelor de zece ani[21].

În orice caz, activitatea frauduloasă desfăşurată de bancheri a fost extrem de „profitabilă” câtă vreme nu a fost descoperită, iar băncile nu au dat faliment. Ştim, de pildă, că venitul lui Pasion atingea suma de 100 de minas, adică un talant şi două treimi. Profesorul Trigo Portela a estimat că această sumă în kilograme de aur ar fi echivalentul în prezent a aproape două milioane de dolari anual. Aceasta nu pare să fie o sumă excepţional de ridicată, deşi era cu adevărat impresionantă, ţinând cont de faptul că majoritatea oamenilor trăiau doar la un nivel de subzistenţă, mâncau o singură dată pe zi, iar dieta lor era compusă din cereale şi legume. Până la sfârşitul vieţii sale, averea lui Pasion a ajuns la şaizeci de talanţi; la o valoarea constantă a aurului, aceasta ar însemna aproape patruzeci şi patru de milioane de dolari[22].

Activitatea bancară în lumea elenistică

Perioada elenistică a constituit, mai cu seamă pentru Egiptul ptolemeic, un punct de cotitură în istoria bancară, întrucât a marcat crearea primei bănci de stat. Dinastia ptolemeică şi-a dat seama în scurt timp cât de rentabile sunt băncile private prin activitatea pe care o desfăşoară şi, în loc să monitorizeze şi să împiedice activităţile frauduloase ale bancherilor, a decis să profite din situaţia de ansamblu, punând bazele unei bănci publice, ale cărei afaceri să beneficieze de „prestigiul” statului.

Cu toate că banca de stat nu avut un caracter monopolist, iar băncile private – majoritatea conduse de greci – au continuat să funcţioneze, prosperitatea Egiptului garanta un rol proeminent băncii de stat. Rostovtzeff constată că banca ptolemeică a elaborat, de asemenea, un sistem contabil sofisticat:

„O contabilitate rafinată, cu o terminologie profesionistă foarte bine definită a înlocuit contabilitatea mai degrabă primitivă din Atena secolului al IV-lea î. H.”[23]

Mai multe studii arheologice au arătat cât de răspândită era activitatea bancară de-a lungul perioadei elenistice în Egipt. Un document incomplet, găsit în Tebtunis şi conţinând înregistrări contabile zilnice ale unei bănci dintr-o localitate rurală din provincia Heracleopolis, dovedeşte numărul neaşteptat de mare de săteni care, în calitate sau nu de fermieri, au făcut tranzacţii prin intermediul băncilor şi plăţi din depozite şi conturi bancare. Persoanele relativ bogate erau puţine, majoritatea clienţilor băncii fiind alcătuită din negustoricuamănuntul şi meşteşugari locali, comercianţi de pânzeturi, lucrători textili, croitori, argintari şi un tinichigiu. De asemenea, datoriile erau adeseori plătite în aur sau argint brut, potrivit tradiţiei antice egiptene. Comercianţi de grâne, ulei şi vite, un măcelar şi numeroşi cârciumarise regăsesc înregistraţi printre clienţii băncii. Banca ptolemeică a statului, băncile private, precum şi templele păstrau diferite tipuri de depozite. Potrivit lui Rostovtzeff, bancherii acceptau atât depozite la vedere, cât şi depozite la termen purtătoare de dobânzi. Ultimele erau, teoretic, investite în

„operaţiuni de creditare de diverse tipuri – împrumuturi cu garanţii colaterale, ipoteci, amanetări, şi un tip special şi foarte popular de împrumut maritim (bottomry).”[24]

Băncile private păstrau custodia asupra depozitelor clienţilor, plasând, în acelaşi timp, proprii lor bani în banca de stat.

Principala inovaţie a activităţii bancare egiptene a constituit-o centralizarea: înfiinţarea unei bănci centrale a statului în Alexandria, cu sucursale în cele mai importante centre orăşeneşti, aşa încât băncile private, atunci când existau, jucau un rol secundar în economia ţării. După Rostovtzeff, această bancă păstra în custodie veniturile din taxe şi adăpostea, de asemenea, fonduri private şi depozite de la clienţii obişnuiţi, investind restul de fonduri în beneficiul statului. Astfel, aproape sigur s-a utilizat un sistem cu rezervă fracţionară, iar profiturile uriaşe ale băncii erau însuşite de dinastia ptolemeică. Scrisorile lui Zenon oferă ample informaţii cu privire la modalitatea în care băncile primeau bani de la clienţii lor şi îi păstrau în depozit. Acestea ne informează şi că Apollonius, directorul băncii centrale din Alexandria, a deschis depozite personale în sucursale diferite ale băncii regale. Toate aceste surse arată cât de frecvent foloseau oamenii banca pentru a face depozite, dar şi pentru plăţi. În plus, graţie sistemului lor contabil foarte dezvoltat, achitarea datoriilor prin bancă devenea extrem de convenabilă, din moment ce exista un registru oficial al tranzacţiilor – ce constituia o probă importantă în cazul unui litigiu.

Sistemul bancar elenistic a supravieţuit dinastiei ptolemeice şi a fost păstrat cu mici modificări în perioada domniei romane. De fapt, organizarea centralizată a băncii ptolemeice a exercitat o oarecare influenţă asupra Imperiului Roman: o curiozitate o constituie faptul că Dio Cassius, în bine-cunoscutul său dialog Maecenas, pleda în favoarea creării unei bănci a statului roman, care să ofere împrumuturi tuturor, dar mai cu seamă proprietarilor de pământ, la rate modice ale dobânzii. Capitalul băncii ar fi fost câştigurile derivate din proprietatea statului[25]. Propunerea lui Dio Cassius nu a fost niciodată pusă în practică.

Activitatea bancară în Roma

Cu privire la activitatea bancară din Roma nu dispunem de mărturii la fel de detaliate precum cele obţinute despre băncile greceşti din scrierile lui Isocrates şi Demostene. Din dreptul roman, ştim însă că activitatea bancară şi depozitul neregulat de bani se caracterizau printr-un înalt grad de dezvoltare; am analizat deja, în capitolul 1, reglementările pe care juriştii clasici romani le-au furnizat în acest domeniu. Suntem astfel în măsură să afirmăm că, într-adevăr, argentarii [bancherii] romani nu dobândeau dispoziţia asupra tantundem al depozitelor de bani primite, ci erau obligaţi să îl păstreze cu maximum de diligenţă. Acesta este motivul pentru care depozitele de bani nu erau purtătoare de dobândă, iar teoretic nu trebuiau să fie date cu împrumut, cu toate că deponentul putea ordona băncii să facă plăţi în numele său. De asemenea, bancherii au acceptat „depozite” la termen, care reprezentau, în fond, împrumuturi acordate băncii, sau contracte mutuum. Acestea aduceau dobândă şi acordau băncii dreptul de folosinţă al fondurilor în modul pe care acestea îl considerau adecvat, pe perioada termenului convenit. Mărturii privind aceste practici apar nu mai târziu de anul 350 î. H., în comedii precum Captivi, Asinaria şi Mostellaria ale lui Plautus, în Phormio a lui Terence, unde găsim dialoguri încântătoare, ce descriu operaţiunile financiare, compensările, situaţia conturilor, utilizarea cecurilor ş.a.m.d.[26] În orice caz, se pare că munca întreprinsă de juriştii profesionişti a reglementat mai bine activitatea bancară romană şi a oferit cel puţin o idee mai clară cu privire la ce era şi ce nu era legitim. Nu a constituit însă o garanţie că bancherii se vor comporta cu onestitate şi se vor abţine de la utilizarea spre propriul folos a banilor existenţi în depozitele la vedere. Există, astfel, o prescripţie a lui Hadrian adresată comercianţilor din Pergam, care se plângeau de taxele ilegale şi de reaua-credinţă a bancherilor. De asemenea, un document scris, trimis de primăria din Milas împăratului Septimius Severus conţine un decret emis de consiliul oraşului şi de cetăţeni prin care se urmărea reglementarea activităţii bancherilor locali[27]. Toate acestea sugerează că existau de fapt bancheri fără scrupule – probabil cu o incidenţă mai scăzută decât era norma în lumea elenistică – care îşi însuşeau ilicit fondurile deponenţilor şi dădeau, în cele din urmă, faliment.

Prăbuşirea băncii creştinului Callistus

Un exemplu ciudatde activitatea bancară frauduloasă îl oferă Callistus I (217-222 d. H.), papă şi sfânt, care, pe când era sclav al creştinului Carpophorus, a activat ca bancher în nume propriu şi a acceptat depozite de la alţi creştini. El a dat însă faliment, fiind prins de stăpânul său pe când încerca să scape. A fost iertat, în cele din urmă, la rugămintea aceloraşi creştini pe care îi fraudase[28].

Refutatio omnium haeresium – lucrare atribuită lui Hippolytus şi găsită într-o mănăstire din Muntele Athos în 1844 – ne informează în detaliu despre falimentul lui Callistus[29]. Asemenea crizelor recurente care au lovit Grecia, falimentul lui Callistus a avut loc după o expansiune inflaţionistă de mare anvergură, urmată de o criză serioasă de încredere, o prăbuşire a puterii de cumpărare a banilor şi falimentul a numeroase firme comerciale şi financiare. Aceste evenimente s-au petrecut între 185 şi 190 d. H., sub domnia împăratului Commodus.

Hippolytus povesteşte cum Callistus, pe vremea când era sclav al confratelui său creştin Carpophorus, a iniţiat o afacere bancară în nume propriu şi a acceptat depozite mai cu seamă de la văduve şi fraţii creştini – grup a cărui influenţă şi număr erau deja în creştere. Cu toate acestea, Callistus şi-a însuşit în mod necinstit banii şi, cum nu era în stare să îi restituie la cerere, a încercat să scape fugind pe mare şi chiar să se sinucidă. După o serie de aventuri, a fost biciuit şi condamnat la muncă silnică în minele din Sardinia. În cele din urmă, a fost eliberat în mod miraculos când Marcia, concubina împăratului Commodus, ea însăşi creştină, a apelat la influenţa de care se bucura. Treizeci de ani mai târziu, eliberat din sclavie, a fost ales, în anul 217, al şaptesprezecelea papă şi a sfârşit ca martir, fiind aruncat de păgâni într-o fântână, în timpul unei revoltepopulare pe 14 octombrie 222 d. H.[30]

Înţelegem acum de ce până şi Sfinţii Părinţi în Constituţiile lor Apostolice i-au îndemnat pe bancheri să fie cinstiţi şi să reziste numeroaselor tentaţii[31]. Aceste predici,care îi avertizau pe bancheri de existenţa tentaţiilor şi le aminteau obligaţiile asumate, erau utilizate în mod constant printre primii creştini, unii încercând chiar să le găsească originea în Sfânta Scriptură.

„Societates Argentariae”

Apariţia asociaţiilor bancherilor – sau societates argentariae – reprezintă o trăsătură specifică activităţii bancare din lumea romană. Contribuţiile financiare ale membrilor furnizau capitalul necesar pentru constituirea lor, iar pe acest capital se conta pentru plata datoriilor. Cu toate acestea, datorită interesului public special manifestat faţă de bănci, dreptul roman a hotărât că membrii societates argentariae trebuie să garanteze depozitele cu totalitatea activelor pe care le deţineau[32]. În consecinţă, răspunderea comună, nelimitată reprezenta un principiu general în dreptul roman, destinat să minimizeze efectele fraudei şi ale abuzului comis de bancheri şi să protejeze dreptul deponenţilor de a-şi recupera banii în orice moment[33].

Argentarii îşi desfăşurau afacerea într-un loc special, numit taverna. Registrele lor reflectau debitele şi creditele înregistrate în conturile la vedere (checking accounts) ale clienţilor lor. Registrele bancherilor romani puteau fi aduse ca probe în faţa tribunalului şi trebuiau să fie ţinute aşa cum se preciza în editio rationum, care stipula modalitatea în care conturile trebuiau să fie datate şi înregistrate[34]. Bancherii erau numiţi şi mensarii, denumire care provine din mensa sau tejghea, acolo unde îşi desfăşurau la început activităţile de schimbare de bani. Asemănător licenţelor bancare de azi, mensa putea fi transferată. În Roma, cu toate acestea, întrucât statul deţinea spaţiul în care se derulau activităţile bancare, obiectul schimbului îl făcea dreptul de a funcţiona, acordat de către stat. Un transfer putea să includă tot mobilierul şi accesoriile din cadrul taverna, precum şi activele şi obligaţiile financiare. În plus, bancherii au format o breaslă cu scopul de a-şi apăra interesele comune şi au câştigat privilegii semnificative de la împăraţi, mai cu seamă de la Iustinian. O parte din aceste privilegii sunt consemnate în Corpus Juris Civilis[35].

Dezintegrarea economică şi socială a Imperiului Roman a fost consecinţa politicilor inflaţioniste ale împăraţilor, din care a rezultat diminuarea puterii de cumpărare a banilor, şi a fixării unor preţuri maxime la bunurile de primă necesitate, care a cauzat, la rândul ei, o penurie generalizată la aceste bunuri, ruinarea financiară a comercianţilor şi dispariţia schimburilor comerciale între diferitele zone ale Imperiului. Aceasta a însemnat, de asemenea, sfârşitul activităţii bancare. Majoritatea băncilor au dat faliment pe parcursul crizelor economice succesive din secolele al III-lea şi al IV-lea d. H. Într-o încercare de stăvilire a decăderii economice şi sociale a Imperiului, s-au luat măsuri intervenţioniste şi coercitive suplimentare, fapt care a accelerat, o dată în plus, procesul generalizat de dezintegrare şi a permis barbarilor – pe care legiunile romane îi învinseseră în repetate rânduri şi îi menţinuseră în şah vreme îndelungată la frontiere – să devasteze şi să cucerească rămăşiţele vechiului Imperiu Roman înfloritor. Prăbuşirea lumii romane clasice a prefaţat lunga perioadă medievală, şi a trebuit să aşteptăm vreme de opt secole pentru ca activitatea bancară să fie redescoperită în oraşele italiene din Evul Mediu târziu[36].

3.

Bancherii în Evul Mediu târziu

Prăbuşirea Imperiului Roman a însemnat dispariţia în cea mai mare parte a comerţului său şi feudalizarea relaţiilor economice şi sociale. Contracţia enormă a comerţului şi a diviziunii muncii a dat o lovitură finală activităţilor financiare, îndeosebi celei bancare. Efectele acestei diminuări au durat mai multe secole. Doar mănăstirile – centre de dezvoltaresocială şi economică, ce beneficiau de un grad ridicat de siguranţă – au putut să servească în calitate de apărători ai resurselor economice.Este important să menţionăm activitatea din acest domeniu a templierilor, al căror Ordin a fost fondat în 1119 în Ierusalim cu scopul de a proteja pelerinii. Templierii dispuneau de resurse financiare semnificative, obţinute prin jaf în campaniile lor militare şi moştenite de la principii şi lorzii feudali. Întrucât erau activi la nivel internaţional, având mai mult de nouă mii de centre şi două sedii, şi fiind un ordin religios şi militar, Templierii erau custozi siguri ai depozitelor, bucurându-se de o mare autoritate morală, ceea ce le-a câştigat încrederea oamenilor. Este lesne de înţeles că au început să accepte atât depozite regulate şi neregulate de la indivizi, cărora le pretindeau o taxă în schimbul păstrării. Templierii realizau şi transferuri de fonduri, cerând o sumă fixă pentru transport şi protecţie. Mai mult, acordau împrumuturi din propriile resurse şi nu încălcau principiul custodiei la depozitele la vedere. Ordinul a acumulat o prosperitate tot mai mare, fapt care a stârnit frica şi invidia multora, până când Filip cel Frumos, regele Franţei, a decis să îl dizolve. El i-a condamnat pe cei ce se aflau la conducere să fie arşi pe rug – printre aceştia de număra şi Jacques de Molay, Grand Maître –, urmărind, în primul rând, să îşi însuşească toate bogăţiile ordinului[37].

Sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea au adus o înviorare moderată a afacerilor şi comerţului, îndeosebi între oraşele italiene de la Adriatică (mai cu seamă Veneţia), Pisa şi, mai târziu, Florenţa. Aceste oraşe s-au specializat în comerţul cu Constantinopolul şi cu Orientul. Dezvoltarea financiară semnificativă din aceste oraşe a avut ca rezultat relansarea activităţii bancare, cu reproducerea modelului pe care l-am întâlnit în lumea clasică. Într-adevăr, bancherii au respectat iniţial principiile de drept lăsate posterităţii de Roma şi şi-au condus afacerile în mod legal, evitând utilizarea ilicită a depozitelor la vedere, adică a depozitelor neregulate de bani. Doar banii primiţi ca împrumut – aşa-numitele „depozite” la termen – erau folosiţi sau acordaţi cu împrumut de către bancheri, iar aceasta se întâmpla doar pe perioada convenită[38]. Bancherii s-au simţit, din nou, tentaţi să profite de pe urma banilor aflaţi în depozite la vedere, astfel că, treptat, s-a ajuns din nou la abuzuri şi la reluarea activităţii bancare cu rezerve fracţionare. Autorităţile publice nu au fost, de regulă, capabile să impună respectarea principiilor de drept, iar în numeroase împrejurări au acordat chiar privilegii şi licenţe, pentru încurajarea activităţii ilegitime a bancherilor şi scoaterea unor beneficii din aceasta, sub forma împrumuturilor şi a veniturilor din impozite. Ele au creat bănci de tip public, cum ar fi Banca de Depozit din Barcelona, sau Taula de Canvi, şi altele despre care vom vorbi mai târziu[39].

Resuscitarea activităţii bancare de depozit în Europa mediteraneană

În lucrarea sa monumentală, The Early History of Deposit Banking in Mediterranean Europe[40], Abbott Payson Usher tratează apariţia treptată a activităţii bancare cu rezervă fracţionară pe parcursul Evului Mediu târziu, proces fundamentat pe încălcarea principiului general de drept, conform căruia dispoziţia completă asupra tantundem trebuie să fie păstrată în favoarea deponentului. Potrivit lui Usher, nu mai devreme de secolul al XIII-lea, unii bancheri privaţi au început să utilizeze banii deponenţilor în folosul lor personal, dând naştere activităţii bancare cu rezervă fracţionară şi posibilităţii de a expanda creditul pe care aceasta o implică. Mai mult, contrar unei opinii larg împărtăşite, Usher consideră că acesta ar reprezenta evenimentul cel mai important şi semnificativ din istoria activităţii bancare, mai degrabă decât apariţia băncilor de emisiune – care, oricum, a avut loc mult mai târziu, la sfârşitul secolului al XVII-lea. După cum vom vedea în capitolul 4, cu toate că exact aceleaşi efecte economice rezultă din emisiunea notelor de bancă fără acoperire monetară şi din acordarea cu împrumut a fondurilor din depozitele la vedere, activitatea bancară a fost, din punct de vedere istoric, modelată într-o mai mare măsură de ultima dintre aceste practici decât de prima. Usher observă că: „istoria băncilor de emisiune a ţinut într-un con de umbră, până mai târziu, importanţa legitimei activităţii bancare de depozit sub toate formele sale, primitive sau moderne”. Într-o menţiune ironică cu privire la importanţa exagerată pe care economiştii o acordă problemelor băncii de emisiune în raport cu activităţile mai vechi, dar la fel de dăunătoare ale băncilor de depozit, el conchide că:

„cererea de monedă şi interesele teoretice create de această chestiuneau contribuit mult la alimentarea unor interpretări eronate cu privire la importanţa relativă a notelor şi a depozitelor. După cum diplomaţii francezi „au descoperit” Pirineii în criza diplomatică din secolul al XVIII-lea, tot astfel teoreticienii activităţii bancare „au descoperit” depozitele la mijlocul secolului al XIX-lea.”[41]

În repetate rânduri, Usher arată că sistemul bancar modern a rezultat din activitatea bancară cu rezervă fracţionară – ea însăşi o consecinţă a fraudei şi a complicităţii guvernamentale, după cum ilustrează Usher în detaliu apelând la exemplul sistemului bancar catalan din Evul Mediu târziu –, şi nu din băncile de emisiune de bancnote, care au apărut mult mai târziu.

Usher subliniază că primele bănci genoveze din secolul al XII-lea făceau o distincţie clară în registrele lor contabile între depozitele la vedere şi depozitele „la termen” şi le înregistrau pe ultimele ca împrumuturi, sau contracte mutuum[42]. Cu toate acestea, bancherii au început ulterior, în mod treptat, să utilizeze depozitele la vedere în folosul personal, dând naştere posibilităţilor expansioniste prezente în sistemul bancar; mai precis, puterea de a crea depozite şi de a acorda credite din nimic. Banca de Depozit din Barcelona este un caz elocvent în acest sens. Usher estimează că rezervele de numerar ale băncii însumau 29% din totalul depozitelor. Aceasta însemna că posibilitatea lor de a expanda creditul a fost de 3,3 ori mai mare decât rezervele de numerar[43].

Usher evidenţiază, în plus, eşecul funcţionarilor publici de la diferite niveluri în a impune respectarea practicilor bancare neviciate, în particular a cerinţei privind rezerva de 100% pentru depozitele la vedere. Mai mult, autorităţile au sfârşit prin a acorda băncilor o licenţă guvernamentală (un privilegiu – ius privilegium) de a opera cu rezervă fracţionară. Băncilor li se cerea, cu toate acestea, să garanteze depozitele[44]. În orice caz, autorităţile au fost, de obicei, primele care au tras foloase de pe urma activităţii bancare frauduloase, găsind în împrumuturile primite o sursă facilă de finanţare publică. Aceasta este echivalent cu a acorda bancherilor privilegiul de a obţine beneficii în urma utilizării banilor deponenţilor, în schimbul acordului lor tacit ca o mare parte din aceste întrebuinţări să se materializeze în finanţarea şi acordarea de împrumuturi autorităţilor publice. În diferite împrejurări autorităţile au ajuns chiar să înfiinţeze bănci cu caracter public, cu scopul de a culege în mod direct profiturile considerabile ce pot fi obţinute din activitatea bancară. După cum vom vedea, Banca de Depozit din Barcelona, Taula de Canvi, a fost creată urmărindu-se acest ţel principal.

Interdicţia canonică asupra cametei şi „depositum confessatum”

Interdicţia cametei de către cele trei mari religii monoteiste (iudaism, islamism şi creştinism) a contribuit în mare măsură la complicarea şi disimularea practicilor financiare medievale. Marjorie Grice-Hutchinson a studiat cu mare atenţie interdicţia canonică a dobânzii şi implicaţiile acesteia[45]. Ea subliniază că evreilor nu li se interzicea acordarea de împrumuturi către cei de altă religie; astfel se explică motivul pentru care, cel puţin pe parcursul primei jumătăţi a perioadei medievale, majoritatea bancherilor şi finanţiştilor din lumea creştină erau evrei[46].

Această prohibire canonică a dobânzii a accentuat mult complicaţiileexistente în activitatea bancară medievală, nu însă, după cum au insistat numeroşi teoreticieni, pentru că bancherii ar fi fost forţaţi, în efortul lor de a oferi un serviciu necesar, folositor, să caute neîncetat modalităţi noi de a deghiza plata necesarei dobânzi în cazul împrumuturilor. Când bancherii acordau împrumuturi din banii primiţi de la clienţi sub formă de credite – sau depozite „la termen” –, ei acţionau ca adevăraţi intermediari financiari şi desfăşurau fără îndoială o activitate legitimă, contribuind în mod semnificativ la economia productivă din vremea lor. În pofida acestui lucru, recunoaşterea tardivă de către Biserică a legitimităţii economice şi juridice a dobânzii nu ar trebui interpretată ca o aprobare a tuturor activităţilor bancare, ci doar ca o autorizare a băncilor de a acorda credite din banii care le-au fost împrumutaţi de terţe persoane, de a acţiona, cu alte cuvinte, ca simpli intermediari financiari. Evoluţia doctrinei bisericii cu privire la dobândă nu implică în nici un fel legitimarea activităţii bancare cu rezervă fracţionară, adică utilizarea de către bancheri în scop personal – care înseamnă, de obicei, acordarea cu împrumut – a depozitelor la vedere[47].

Confuzia conceptuală de care ne ocupăm a apărut în Evul Mediu în mare măsură ca urmare a interdicţiei canonice a dobânzii. Unul dintre principalele artificii[48] inventate de agenţii economici pentru camuflarea unor împrumuturi la care, în realitate, se plătea dobândă a fost acela de a le deghiza ca depozite la vedere. Să urmărim modul în care s-a reuşit acest lucru. Trebuie să ne amintim, mai întâi, discuţia pe care am avut-o în capitolul 1 despre contractul de depozit neregulat de bani. Unul dintre cele mai remarcabile principii găsite în Corpus Juris Civilis referitoare la acest contract stipula că, dacă depozitarul nu este capabil să restituie depozitul la cerere, el nu numai că era vinovat de hoţie prin însuşire ilicită, ci era obligat să plătească dobândă deponentului pentru întârzierea rambursării (Pandecte, 16, 3, 25, 1). Aşadar, nu constituie o surpriză faptul că, pe tot parcursul Evului Mediu, pentru a se sustrage interdicţiei canonice a dobânzii, numeroşi bancheri şi „deponenţi” declarau în mod explicit că erau parte într-un contract de depozit neregulat de bani, în vreme ce realitatea era că încheiau un contract de împrumut veritabil, sau mutuum. Metoda de deghizare căreia îi aparţinea această declaraţie a fost denumită, în mod corespunzător, depositum confessatum. Acesta era un fals depozit care, în pofida declaraţiilor pe care le făceau cele două părţi, nu reprezenta absolut deloc un depozit, cu mai degrabă un simplu contract de împrumut sau mutuum. La sfârşitul perioadei convenite, presupusul deponent îşi revendica banii. Când pretinsul depozitar nu izbutea să îi restituie, era constrâns să achite o „penalitate” sub forma dobânzii pentru a­şa-numita „întârziere”, care nu avea nimic în comun cu adevăratul motiv al plăţii „penalităţii” – anume faptul că operaţiunea reprezenta un împrumut. Deghizarea împrumuturilor sub forma unor depozite a devenit o modalitate eficientă de ocolire a interdicţiei canonice a dobânzii şi de evitare a unor sancţiuni severe, atât laice, cât şi spirituale.

În cele din urmă, depositum confessatum a denaturat doctrina juridică referitoare la depozitul neregulat de bani, privând aceste principii de claritatea şi puritatea pe care o atinseseră în Roma clasică şi aducând un grad de imprecizie care a persistat aproape până în prezent. În realitate, indiferent de atitudinea doctrinală a experţilor faţă de împrumuturile purtătoare de dobândă – fie strict împotrivă, fie „pentru”, în anumite limite rezonabile –, abordările diverse ale depositum confessatum i-au determinat pe teoreticieni să renunţe la distingerea clară între depozitul neregulat de bani şi contractul mutuum. Pe de o parte, canoniştii supra-rigorişti, hotărâţi să demaşte toate creditele ascunse şi să condamne dobânda corespunzătoare, au avut tendinţa să pună automat un semn de egalitate între contractele de depozit şi contractele mutuum. Ei credeau că, dând în vileag împrumutul care, după cum presupuneau, se afla în spatele fiecărui depozit, vor pune capăt pretextului pe care se baza depositum confessatum. Tocmai aici se găseşte eroarea: ei priveau toate depozitele – chiar pe cele veritabile, făcute cu scopul esenţial de a proteja tantundem şi de a-l păstra în permanenţă la dispoziţia deponentului – ca pe nişte deposita confessata. Pe de altă parte, acei experţi care erau relativ mai binevoitori faţă de împrumuturi şi dobândă şi căutau modalităţi de a le face acceptabile pentru Biserică susţineau că depositum confessatum este un fel de împrumut precar care, potrivit principiilor enunţate în Pandecte, justifica plata dobânzii.

Ca o consecinţă a acestor două poziţii doctrinare, experţii au ajuns să creadă că „neregularitatea” din depozitul neregulat de bani rezidă nu în depozitarea unei anumite cantităţi dintr-un bun fungibil – ale cărei unităţi erau indistincte de alte unităţi de acelaşi tip şi al cărei tantundem trebuia să fie păstrat încontinuu la dispoziţia deponentului –, ci mai degrabă în faptul de a camufla sub formă de depozit un contract care era întotdeauna, în ultimă instanţă, un împrumut, sau mutuum[49]. În plus, bancherii, care au folosit depositum confessatum pentru a camufla împrumuturile sub forma unor depozite şi pentru a justifica plata ilegală a dobânzii, au înţeles în final că doctrina care susţinea că depozitele ascund întotdeauna nişte împrumuturi se putea dovedi extrem de profitabilă pentru ei, întrucât puteau să o utilizeze pentru a apăra inclusiv însuşirea ilicită a banilor ce au fost plasaţi, în realitate, în depozite la vedere şi care nu le-au fost acordaţi cu împrumut. Astfel, interdicţia canonică a dobânzii a avut efectul neaşteptat de a elimina claritatea doctrinară pe care se construise conceptul juridic al contractului neregulat de bani în lumea romană. Mulţi au tras foloase din confuzia ce decurge de aici, în încercarea de a justifica din punct de vedere juridic activitatea bancară cu rezervă fracţionară şi însuşirea ilicită a depozitelor la vedere. Experţii nu au reuşit să pună ordine, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, în haosul juridic ce a rezultat[50].

Vom examina acum trei cazuri particulare, care, împreună, vor ilustra evoluţia activităţii bancare medievale. Este vorba despre băncile florentine din secolul al XIV-lea; Banca de Depozit din Barcelona, Taula de Canvi, din secolul al XV-lea şi de mai târziu; şi Banca Medici. Aceste bănci, asemenea tuturor băncilor de cea mai mare importanţă din Evul Mediu târziu, s-au încadrat în modelul pe care l-am remarcat în Grecia şi Roma: băncile au respectat iniţial principiile tradiţionale de drept menţionate în Corpus Juris Civilis, adică operau cu o rată a rezervelor de 100%, care garanta protecţia tantundem şi dispoziţia sa constantă în favoarea deponentului; apoi, în mod treptat, datorită lăcomiei bancherilor şi complicităţii autorităţilor, aceste principii au început să fie încălcate, iar bancherii să acordate cu împrumut bani din depozitele la vedere, de multe ori autorităţilor. Aceasta a dat naştere activităţii bancare cu rezervă fracţionară şi expansiunii artificiale a creditului, care, într-o primă fază, părea să impulsioneze o creştere economică semnificativă. Întregul proces se încheie cu o criză economică generală şi cu falimentul băncilor care nu puteau să restituie depozitele la cerere după ce se declanşa recesiunea, iar ele pierdeau încrederea populaţiei. Ori de câte ori s-au acordat împrumuturi în mod sistematic din depozitele la vedere, constanta istorică pare să fi fost, în final, falimentul[51]. În plus, falimentele bancare erau însoţite de o contracţie puternică a ofertei de monedă – sub forma creditelor şi a depozitelor – şi de recesiunea economică ce rezulta inexorabil de aici. După cum vom vedea în capitolele următoare, teoreticienii economişti au avut nevoie de mai bine de cinci secole pentru a înţelege cauzele teoretice ale tuturor acestor procese[52].

Activitatea bancară în Florenţa în secolul al XIV-lea

Pe la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, Florenţa a fost locul unei industrii bancare incipiente, care a câştigat o mare importanţă în secolul al XIV-lea. Următoarele familii deţineau în proprietate multe dintre cele mai importante bănci: Acciaiuoli, Bonaccorsi, Cocchi, Antellesi, Corsini, Uzzano, Perendoli, Peruzzi şi Bardi. Documentele arată că, de la începutul secolului al XIV-lea, bancherii au recurs, treptat, la utilizarea frauduloasă a unei fracţiuni din banii existenţi în depozitele la vedere, creând din nimic, pe cale expansionistă o cantitate relevantă de credit[53]. Prin urmare, nu ne miră faptul că o creştere a ofertei de monedă, sub forma expansiunii creditului, a declanşat un boom economic artificial, urmat de o recesiune profundă, de neevitat. Această recesiune a fost provocată nu numai de retragerea masivă de fonduri de către principii din Neapole, ci şi de incapacitatea Angliei de a-şi rambursa împrumuturile primite şi de scăderea dramatică a preţului titlurilor guvernamentale florentine. În Florenţa, datoria publică a fost finanţată de împrumuturi noi speculative, create din nimic de băncile florentine. S-a produs o criză generală de încredere, fapt care a condus la falimentul tuturor băncilor menţionate mai sus între anii 1341 şi 1346. După cum se poate anticipa, aceste falimente bancare au fost defavorabile deţinătorilor de depozite, ei primind, după o lungă perioadă de aşteptare, cel mult o jumătate, o treime sau chiar o cincime din depozitele lor[54]. Din fericire, Villani a notat evenimentele de natură financiară şi economică din acea perioadă într-o cronică recuperată de Carlo M. Cipolla. Potrivit lui Villani, recesiunea a fost însoţită de o contracţie formidabilă a creditului – pe care o numeşte plastic mancamento della credenza, adică „penurie de credite” –, care a agravat şi mai mult situaţia economică şi a declanşat o mulţime de falimente în industrie, ateliere artizanale şi comerţ. Cipolla a analizat în profunzime această recesiune economică şi a descris într-un mod expresiv tranziţia de la boom-ul economic la criză şi recesiune: „Perioada ‚Imnului Soarelui’ a făcut loc epocii ‚Dansului macabru’”[55]. De fapt, potrivit lui Cipolla, recesiunea a durat până când, „mulţumită” efectelor devastatoare ale ciumei, care a redus considerabil numărul populaţiei, oferta de numerar şi de credit per capita a atins nivelul său anterior crizei, punând astfel bazele pentru oînsănătoşire ulterioară[56].

Banca Medici

Cunoaşterea istoriei Băncii Medici a fost posibilă graţie perseverenţei şi cercetării asidue întreprinse de Raymond de Roover, a cărui lucrare a fost, la rândul ei, impulsionată de descoperirea în 1950 a registrelor contabile confidenţiale (libri segreti) ale Băncii Medici la Arhivele statului din Florenţa[57]. Confidenţialitatea acestor registre este o mărturie în plus a naturii ascunse, condamnabile a activităţilor bancare (a se vedea nota 52), precum şi a dorinţei multora dintre clienţii băncilor italiene (nobili, prinţi, Papa însuşi) de a-şi depozita banii în conturi secrete. Descoperirea acestor registre ale băncii a fost cu adevărat fericită, deoarece ne oferă prilejul unei înţelegeri în profunzime a modalităţii în care Banca Medici îşi desfăşura operaţiunile în secolul al XV-lea.

Trebuie să subliniem aici că Banca Medici nu a acceptat, iniţial, depozite la vedere. La început, a preluat doar depozite la termen, care erau, în realitate, împrumuturi veritabile acordate de clienţi băncii. Aceste contracte mutuum erau denumite depoziti a discrezione. Cuvintele a discrezione indică faptul că, de vreme ce aceste presupuse „depozite” erau de fapt împrumuturi, banca putea să le întrebuinţeze şi să le investească după cum dorea, cel puţin pe durata stipulată în contract[58]. Tot prin discrezione era desemnată şi dobânda pe care banca o achita clienţilor care îi împrumutau bani sub forma „depozitelor” la termen.

În cartea sa, Raymond de Roover întreprinde un studiu detaliat, temeinic al evoluţiei şi dificultăţilor prin care a trecut Banca Medici de-a lungul unui secol de existenţă. Pentru obiectivele noastre, este necesar doar să accentuăm că, la un moment dat, banca a început să accepte depozite la vedere şi să folosească o fracţiune din ele în mod inadecvat ca împrumuturi. Registrele secrete dau mărturie de acest fapt. Conturile din martie 1442 însoţesc fiecare înregistrare a unui depozit la vedere cu o notă pe margine, în care se specifică probabilitatea ca fiecare deponent să îşi revendice banii[59].

Un bilanţ aparţinând sucursalei londoneze a Băncii Medici, datat 12 noiembrie 1477 arată că un număr semnificativ dintre datoriile băncii corespundeau depozitelor la vedere. Raymond de Roover însuşi estimează că, la un anumit moment dat, rezervele primare ale băncii coborâseră până la 50% din datoriile totale la vedere[60]. Dacă aplicăm criteriul standard utilizat de A. P. Usher, aceasta înseamnă o rată de expansiune a creditului de două ori mai mare decât depozitele la vedere primite de bancă. Există însă dovezi că acest raport s-a înrăutăţit treptat pe parcursul existenţei băncii, îndeosebi după 1464, an care a marcat începutul unor dificultăţi tot mai ridicate pentru bancă. Originile crizei bancare şi economice care a ruinat Banca Medici se aseamănă cu cele pe care Carlo M. Cipolla le identifică în lucrarea sa despre Florenţa secolului al XIV-lea. În realitate, expansiunea creditului, ce îşi are sursa în însuşirea ilicită de către bancheri a depozitelor la vedere, a dat naştere unui boom artificial alimentat de creşterea ofertei de monedă şi de efectele pe termen scurt, aparent „benefice”, ale acesteia. Totuşi, deoarece acest proces provine dintr-o sporire a ofertei de monedă, mai precis din credite care nu sunt susţinute de o amplificare a economisirii reale, reversiunea procesului era inevitabilă, după cum vom explica în detaliu în capitolul 4 şi următoarele. Exact acest lucru s-a petrecut în marile centre de afaceri din Italia, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Dintr-o perspectivă economică, înţelegerea de către Raymond de Roover a procesului istoric este, din nefericire, încă şi mai superficială decât cea manifestată de Cipolla, mergând atât de departe, încât să afirme: „cauza acestor crize economice rămâne un mister”[61]. Aşadar, nu constituie o surpriză faptul că Banca Medici a dat, într-un sfârşit, faliment; acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu celelalte bănci care s-au bazat pe activitatea bancară cu rezerve fracţionare pentru o mare parte din afacerile lor. Deşi Raymond de Roover susţine că el nu înţelege cauza crizei generale de la sfârşitul secolului al XV-lea, descrierea istorică, punct cu punct a etapei finale din existenţa Băncii Medici reflectă toate indiciile caracteristice unei recesiuni inevitabile şi unei comprimări a creditului, ce urmează unui proces de expansiune artificială de proporţii a creditului. De Roover arată că familia Medici a fost forţată să adopte o politică de restricţionare a creditului. Ea a cerut rambursarea împrumuturilor, încercând să crească lichiditatea băncii. Mai mult, s-a demonstrat că, în ultima sa etapă de existenţă, Banca Medici opera cu o rată foarte scăzută de rezerve, care a coborât chiar sub 10 procente din activele totale, fiind, prin urmare, total insuficientă pentru a acoperi obligaţiile băncii de-a lungul perioadei de recesiune[62]. Banca Medici a falimentat, în cele din urmă, iar activele sale au ajuns în întregime în mâinile creditorilor băncii. Concurenţii băncii au eşuat din acelaşi motiv: efectele inevitabile ale expansiunii artificiale şi recesiunea economică ce a rezultat de aici, generate, fără nici o excepţie, de încălcarea principiilor tradiţionale de drept ce guvernează depozitul neregulat de bani.

Activitatea bancară în Catalonia în secolele al XIV-lea şi al XV-lea: Taula de Canvi

Înfiinţarea unor bănci private în Barcelona coincide cu dezvoltarea activităţii bancare private în marile centre italiene de afaceri. Pe durata domniei lui Jaime I Cuceritorul (1213-1276), dreptul gotic şi cel roman ce guvernau activitatea economică au fost abrogate, fiind înlocuite de Usos de Barcelona. În plus, în 1300-1301, Parlamentul a elaborat un set amănunţit de reglementări cu scopul controlării activităţii bancare. Acesta a micşorat puterile, drepturile şi responsabilităţile bancherilor şi a stipulat condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească giranţii. Unele dintre regulile adoptate sunt extrem de relevante pentru subiectul nostru.

De pildă, pe 13 februarie 1300, s-a hotărât ca fiecare bancher care falimentează să fie dezonorat pe tot cuprinsul Barcelonei de un crainic public şi forţat să trăiască numai cu pâine şi apă până ce va restitui creditorilor săi suma totală din depozitele acestora[63]. Mai mult, pe 16 mai 1301, un an mai târziu, s-a decis ca bancherii să fie constrânşi să obţină avaluri sau garanţii de la terţi, pentru a-şi desfăşura activitatea, iar celor care nu respectă această hotărâre să nu li se permită să acopere cu o faţă de masă ghişeul la care lucrează. Ţelul a fost acela de a oferi un semnal tuturor că aceşti bancheri nu au acelaşi grad de solvabilitate ca cei care utilizează feţe de masă şi care erau acoperiţi de garanţii. Orice bancher care încălca această regulă – i.e., de a face operaţiuni cu faţă de masă, dar fără garanţii – era acuzat de fraudă[64]. Datorită acestor reglementări, este foarte posibil ca sistemul bancar din Barcelona să fi fost solvabil într-un grad ridicat, iar băncile să fi respectat în mare parte principiile esenţiale de drept ce guvernează depozitul bancar de bani.

Cu toate acestea, există dovezi că, în pofida tuturor acestor reguli, bancherii privaţi au început curând să îşi înşele clienţii, iar pe 14 august 1321 reglementările referitoare la falimentele bancare au fost modificate. S-a hotărât ca acei bancheri care nu îşi îndeplinesc neîntârziat angajamentele să fie declaraţi faliţi, iar dacă nu îşi achită datoriile în răstimp de un an, vor suporta dezonoarea publică, ce va fi anunţată pretutindeni în Catalonia de un crainic al oraşului. Imediat după aceasta, bancherul va fi decapitat exact în faţa ghişeului său, iar proprietatea îi va fi vândută în oraş pentru a fi rambursaţi creditorii. De fapt, acesta este unul dintre puţinele exemple istorice în care autorităţile s-au deranjat să apere în mod eficace principiile generale ale drepturilor de proprietate referitoare la contractul de depozit bancar de bani. După cum ne-am aştepta, cei mai mulţi bancheri catalani care au dat faliment au încercat să scape sau să îşi achite datoriile pe parcursul unui an de zile; există însădovezi scrise care arată că cel puţin un bancher, un anume Francesch Castello, a fost decapitat exact în faţa afacerii sale în 1360, în strictă concordanţă cu legea[65].

În pofida acestor sancţiuni, stocurile de lichidităţi ale băncilor nu au egalat sumele primite în depozitele la vedere. Drept urmare, ele au dat faliment în masă, în cele din urmă, în secolul al XIV-lea, pe parcursul aceleiaşi recesiuni economice şi a creditului care a devastat lumea financiară italiană şi care a fost analizată de Carlo M. Cipolla. Cu toate că există indicii că băncile catalane au rezistat puţin mai mult decât cele italiene – penalităţile teribile în caz de fraudă au condus, desigur, la sporirea ratelor de rezervă –, documentele indică faptul că, până la urmă, nici băncile catalane nu au izbutit, în general, să îşi achite obligaţiile. În martie 1397, au fost introduse reglementări suplimentare, deoarece populaţia începuse să reclame ezitarea bancherilor de a le înapoia depozitele, aceştia scuzându-se în toate felurile şi spunându-le să „revină mai tâziu” şi rambursând – într-un final, clienţilor mai norocoşi – monezi de mică valoare şi nicidecum din aur, precum cele depozitate iniţial[66].

Criza bancară din secolul al XIV-lea nu a condus la o mai bună monitorizare şi protecţie a drepturilor de proprietate ale deponenţilor. Dimpotrivă, a avut ca rezultat înfiinţarea unei bănci municipale guvernamentale, Taula de Canvi, Banca de depozit din Barcelona. Această bancă a fost fondată cu scopul de a lua depozite şi de a le utiliza pentru finanţarea cheltuielilor municipale, precum şi a emisiunii de titluri de stat. Aşadar, Taula de Canvi se înscrie în modelul tradiţional de bancă înfiinţată de autorităţile publice pentru a profita în mod direct de câştigurile necinstite ale activităţii bancare. A. P. Usher a analizat în detaliu activitatea acestei bănci. După cum se putea anticipa, aceasta a sfârşit prin a suspenda plăţile, în februarie 1468, deoarece o fracţiune importantă din rezervele sale fuseseră canalizate în împrumuturi acordate primăriei din Barcelona, banca nereuşind să satisfacă cererile deponenţilor de retragere a numerarului[67]. Începând cu acel moment, banca a fost reorganizată şi treptat i s-au acordat din ce în ce mai multe privilegii; de pildă, un monopol asupra tuturor depozitelor înfiinţate în urma confiscărilor şi a sechestrelor judiciare, ceea ce a constituit o sursă aproape garantată de venituri permanente, acţionând ca o garanţie pentru împrumuturile acordate în vederea finanţării proiectelor primăriei. De asemenea, trebuia ca veniturile provenind din toate depozitele administrative, tutelare şi testamentare să fie depozitate şi păstrate, în regim de monopol, la Taula[68].

4.

Activitatea bancară în timpul domniei lui Carol al V-lea şi doctrina Şcolii de la Salamanca[69]

Activitatea bancară din timpul domniei lui Carol al V-lea ne oferă un bun exemplu al scenariului pe care l-am descris. În primul rând, influxul masiv de metale preţioase din cele două Americi a deplasat centrul economic, cel puţin temporar, dinspre oraşele comerciale din Italia de nord către Spania, mai precis, Sevilla şi celelalte centre de afaceri spaniole. În al doilea rând, datorită politicii sale imperiale, Carol al V-lea se găsea într-o nevoie permanentă de fonduri şi viza sistemul bancar ca sursă continuă de finanţare. În acest mod, el s-a folosit, fără scrupule, de lichiditatea pe care acesta i-o oferea şi a reinstaurat în forţă complicitatea dintre autorităţi şi bancheri, care devenise deja o regulă în acea vreme, dar era mai tăinuită. Mai mult, Carol al V-lea nu a reuşit să îndepărteze pericolul bancrutei de trezoreria regală, ceea ce, după cum ne-am fi aşteptat, a avut efecte extrem de negative asupra economiei Spaniei şi asupra bancherilor care i-au finanţat proiectele. Toate aceste evenimente au constituit motivaţia pentru ca cele mai strălucite minţi ale timpului – cele ale savanţilor Şcolii de la Salamanca – să reflecteze la activităţile financiare şi bancare pe care le observau. Aceşti teoreticieni ne-au lăsat câteva analize extrem de valoroase, demne de a fi studiate în detaliu.

Dezvoltarea activităţii bancare în Sevilla

Ramon Carande merită să fie creditatpentru descrierea, destul de detaliată, a dezvoltării activităţii bancare private în Sevilla pe durata domniei lui Carol al V-lea[70]. Potrivit lui Carande, cercetarea sa a fost sprijinită de descoperirea unei liste cu bancheri, întocmită înainte de confiscarea metalelor preţioase de către Casa de Contratación [Camera de comerţ] din Sevilla în 1545. O trezorerie sărăcită l-a determinat pe Carol al V-lea să ignore cele mai elementare principii de drept şi să confişte bani de unde să îi era mai la îndemână, adică din vistieriilebancherilor din Sevilla. Fără îndoială, aceşti bancheri încălcau, de asemenea, cele mai elementare principii de drept ce guvernează depozitul neregulat de bani şi întrebuinţau în tranzacţiile lor private o mare parte din banii depozitaţi. Cu toate acestea, politica împăratului de a confisca nemijlocit toate fondurile ce rămâneau în depozitele lor i-a incitat pe bancheri să practice în mod obişnuit acordarea cu împrumut către terţi a majorităţii banilor din depozite. Deoarece nu exista, în ultimă instanţă, nici o garanţie că autorităţile publice vor respecta rezervele băncilor – iar bancherii au învăţat din proprie experienţă că, atunci când duce lipsă de bani, împăratul nu are scrupule în a-şi însuşi ilicit acele fonduri sub forma unor împrumuturi acordate Coroanei, obţinute pe cale coercitivă –, părea mai înţelept să investeşti cea mai mare parte din banii depozitaţi în împrumuturi acordate industriei şi comerţului privat, eludând astfel exproprierea şi câştigând profituri mai ridicate.

Practica de confiscare a depozitelor reprezintă, probabil, exemplul extrem al înclinaţiei tradiţionale a autorităţilor publice de a se înfrupta din profiturile bancare, prin exproprierea activelor celor care au datoria legală de a păstra în custodie şi proteja depozitele altor persoane. Este de înţeles, aşadar, cum conducătorii, fiind beneficiarii principali ai activităţilor suspecte ale bancherilor, au sfârşit prin a le justifica şi a acorda acestora tot felul de privilegii, prin care permiteau bancherilor să continue operarea cu o rezervă fracţionară, la marginea legalităţii.

În lucrarea sa principală, Carlos V y sus banqueros, Ramón Carande îi menţionează pe cei mai importanţi bancheri din Sevilla din timpul lui Carol al V-lea, şi anume Espinosa, Domingo de Lizarrazas şi Pedro de Morga, alături de mai puţin proeminenţii Cristóbal Francisquín, Diego Martínez, Juan Íñiguez şi Octavio de Negrón. Toţi, fără excepţie, au dat inevitabil faliment, în mare parte datorită unei lipse de lichidităţi cu care să satisfacă retragerile de depozite la vedere ale deponenţilor. Acest fapt demonstrează că operau cu o rezervă fracţionară, ajutaţi de o licenţă sau un privilegiu, obţinut de la primăria din Sevilla şi de la însuşi Carol al V-lea[71]. Nu deţinem informaţii despre rata precisă a rezervelor pe care o practicau, dar ştim că, în numeroase ocazii, bancherii au făcut investiţii personale în flota utilizată în comerţul cu cele două Americi, în colectarea de impozite etc. Asemenea investiţii riscante au fost dintotdeauna extrem de tentante, căci dacă mergeau destul de bine, ele aduceau profituri imense. Apoi, după cum s-a precizat mai sus, confiscarea repetată a depozitelor bancare de metale preţioase nu a făcut decât să îi încurajeze şi mai mult pe bancheri să îşi continue activităţile nelegitime. În consecinţă, banca lui Espinosa dă faliment în 1579, iar principalii acţionari sunt întemniţaţi. Banca lui Domingo de Lizarrazas se prăbuşeşte pe 11 martie 1553, când acesta nu reuşeşte să facă o plată de mai mult de şase milioane şi jumătate de maravedi, în vreme ce banca lui Pedro de Morga, care îşi începuse operaţiunile în 1553, dă faliment în 1575, în perioada celei de a doua bancrute a lui Filip al II-lea. Băncile mai puţin importante au avut aceeaşi soartă. Thomas Gresham a făcut un comentariu interesant cu privire la această chestiune. El călătorise la Sevilla cu instrucţiuni de retragere a trei sute douăzeci de mii de ducaţi în numerar, pentru care obţinuse licenţa necesară de la împărat şi Regina Maria. Gresham se miră cum pot fi banii atât de rari chiar în oraşul care primise bogăţiile Indiilor. Acelaşi lucru se verifică pentru pieţe, iar Gresham se temea că toate băncile oraşului vor suspenda plăţile imediat după ce retragerea sa va fi fost realizată[72]. Din nefericire, Ramón Carande foloseşte instrumente analitice inadecvate, iar interpretarea pe care o oferă acestor falimente bancare derivă în mare parte dintr-o informaţie anecdotică, de pildă lăcomia pentru metale, care ameninţă în permanenţă solvabilitatea băncilor; investiţiile personale îndrăzneţe ale bancherilor – implicarea lor în navlosireacorăbiilor, transportul comercial peste ocean, asigurarea, diferitele tipuri de speculaţie etc. –, care îi plasa încontinuu în situaţii riscante; precum şi confiscarea repetată de către trezoreriaregală a obiectelor de valoare şi nevoia acesteia de lichiditate. El nu face niciodată referire la următoarea serie de evenimente: activitatea bancară cu rezervă fracţionară a condus la o expansiune artificială a creditului, fără a fi susţinută de o economisire reală suficientă; aceasta, alături de inflaţia de metale preţioase venind din cele două Americi, a generat un boom artificial; boom-ul, la rândul său, a produs o criză economică şirecesiunea inevitabilă; iar aceasta a fost cauza adevărată a falimentelor bancare.

Din fericire, omisiunea teoriei la Ramón Carande a fost compensată, cel puţin parţial, de studiul interpretativ al lui Carlo M. Cipolla, cu referire la crizele economice şi bancare din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Cu toate că analiza sa are în vedere doar băncile italiene, ea este, de asemenea, direct aplicabilă sistemului financiar spaniol, datorită legăturii strânse existente la acel moment între rutele financiare şi comerciale ale celor două ţări[73]. Cipolla arată că, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, oferta de monedă – pe care o desemnăm, în prezent, prin M1 sau M2 – cuprindea o cantitate semnificativă de „monedă bancară”, cu alte cuvinte, depozite create din nimic de către bancheri care nu păstrau în proporţie de 100% posesiunea asupra numerarului corespunzător depozitelor la vedere. Aceasta a condus la o perioadă de creştere economică artificială, care şi-a schimbat sensul în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când deponenţii impacientaţi au început să se confrunte cu dificultăţi economice, iar cele mai importante bănci florentine să dea faliment.

Potrivit lui Cipolla, această fază a expansiunii a fost declanşată în Italia de directorii băncii Ricci, care au folosit o mare parte dintre depozitele lor pentru achiziţionarea de titluri de stat guvernamentale şi pentru acordarea de împrumuturi. Celelalte bănci private erau constrânse să adopte aceeaşi politică de expansiune a creditului, dacă managerii lor doreau să fie competitivi şi să îşi conserve profiturile şi cota de piaţă. Acest proces a dat naştere unui boomal creditului, care a condus la o perioadă de expansiune artificială de proporţii, care a început, la scurt timp, să îşi schimbe sensul. În 1574, o proclamaţie îi acuza pe bancheri de faptul că refuzau să restituie depozitele în numerar şi denunţa că aceştia „plăteau doar cu cerneală”. Pentru bancheri a devenit din ce în ce mai dificilă restituirea depozitelor în monedă propriu-zisă, iar oraşele veneţiene au început să resimtă o raritate semnificativă a monedei. Meşteşugarii nu îşi puteau retrage depozitele, nici nu îşi puteau achita datoriile; a urmat o comprimare severă a creditului, i.e. o deflaţie, pe lângă criza economică serioasă, analizată în detaliu de Cipolla în interesanta sa lucrare. Din punct de vedere teoretic, analiza lui Cipolla este mai solidă decât a lui Ramón Carande, cu toate că nici ea nu este în întregime corectă, deoarece accentuează mai mult criza şi restrângerea creditului decât etapa premergătoare a expansiunii artificiale a creditului, acolo unde se află adevărata rădăcină a răului. Etapa de expansiune a creditului, la rândul său, este înrădăcinată în nereuşita bancherilor de a respecta obligaţia de protejare şi menţinere intactă a tantundem-ului, adică a 100% din echivalentul depozitelor primite[74].

Relaţiile de lungă durată dintre Carol al V-lea şi membrii proeminentei familii bancare Fugger, cunoscuţi în Spania sub numele de Fúcares, aveau relevanţă la nivel internaţional. Membrii familiei Fuggers din Augsburg au pornit drept comercianţi de lână şi argint, făcând comerţ şi cu mirodenii între oraşul lor şi Veneţia. Mai târziu, s-au concentrat pe activitatea bancară, astfel că în perioada lor de maximă prosperitate operau optsprezece sucursale în diferite părţi ale Europei. Ei au acordat împrumuturi pentru a sprijini finanţarea alegerii lui Carol al V-lea ca împărat, iar mai apoi i-au finanţat în numeroase ocazii expediţiile, primind drept garanţie atât transporturile de argint din cele două Americi, cât şi autorizarea de a colecta impozite. Afacerea lor a ajuns în impas şi a scăpat cu greu de faliment în 1557, când Filip al II-lea a suspendat de facto plăţile către toţi creditorii Coroanei, cu toate că, în realitate, au continuat până în 1634 să dea în arendăterenurile care aparţineau ordinelor militare[75].

Şcoala de la Salamanca şi negoţul bancar

Aceste fenomene bancare şi financiare nu au rămas neobservate de minţile ilustre ale membrilor Şcolii de la Salamanca, aceştia, conform celor mai demne de încredere cercetări, anticipând teoria modernă subiectivistă a valorii, elaborată de Şcoala austriacă de economie[76].

Din punct de vedere cronologic, prima lucrare pe care trebuie să o menţionăm, probabil că şi cea mai relevantă pentru teza pe care o susţinem, este Instrucción de mercaderes („Instrucţiuni pentru comercianţi”), scrisă de Dr. Luis Saravia de la Calle şi publicată în Medina del Campo în 1544. Saravia de la Calle îi critică cu asprime pe bancheri, numindu-i „lacomi nesătui, care înghit totul, distrug totul, încurcă totul, fură şi corup totul, asemenea harpiilor lui Phineus”[77]. El spune că bancherii „ies în piaţă şi pe stradă cu masa, scaunul, casa de bani şi registrul, asemenea prostituatelor la bordel cu scaunul lor”; iar după ce au obţinut licenţa şi garanţia necesară, ce sunt cerute de legile regatului, pornesc să achiziţioneze depozite de la clienţi, cărora le oferă servicii de contabilitate şi casierie, efectuează plăţile ordonate din conturile clienţilor şi plătesc chiar dobânzi la aceste depozite.

Dovedind un raţionament juridic corect, Saravia de la Calle precizează că dobânda este incompatibilă cu natura depozitului de bani şi că, în acest caz, bancherul ar trebui să încaseze o taxă pentru custodie şi păstrarea banilor. El îi mustră chiar, cu severitate, pe clienţii care intră în asemenea afaceri cu bancherii, şi afirmă că:

„Dacă tu, comerciantule, spui că nu dai bani cu împrumut, ci îi depozitezi, aceasta este o mai mare farsă; căci cine a văzut vreodată depozitar care să plătească? El este îndeobşte remunerat pentru strădania de a păstra depozitul. Mai mult, dacă tu îţi încredinţezi acum banii profitorului ca împrumut sau ca depozit, aşa cum primeşti o parte din profit, tot astfel dobândeşti o porţiune din vină, poate chiar într-o mai mare măsură.”[78]

În capitolul 12 din cartea sa, Saravia de la Calle face o distincţie clară între două operaţiuni radical diferite pe care bancherii le efectuează: depozitele la vedere şi „depozitele” la termen. În primul caz, clienţii îşi încredinţează banii bancherilor, fără a primi o dobândă

„pentru ca banii să fie într-o mai mare siguranţă, iar plăţile mai uşor de realizat, pentru a evita neplăcerile şi efortul de a-i număra şi păzi, şi, de asemenea, pentru că, în recunoştinţa lui pentru cinstea pe care clienţii i-o fac încredinţându-i scumpişorii lor bani, zaraful va accepta şi câteva ordine de plată fără a percepe dobândă, dacă se întâmplă să nu mai deţină [clienţii] depozite la zaraf.”[79]

A doua operaţiune, „depozitul” la termen, este foarte diferită de prima şi reprezintă, în fond, un adevărat împrumut, sau mutuum, care este acordat bancherului pentru un anumit termen şi este purtător de dobândă. Saravia de la Calle, în conformitate cu doctrina tradiţională canonică cu privire la camătă, condamnă aceste tranzacţii. Mai mult, el afirmă în mod limpede că, în cazul contractului de depozit la vedere, clienţii ar trebui să îl plătească pe bancher

„căci, dacă ei depozitează bani, ar trebui să plătească pentru păstrare şi nu ar trebui să câştige atât de mult profit pe cât cere justiţia să dea pentru depozitarea banilor sau a proprietăţii care necesită păstrare.”[80]

Saravia de la Calle continuă prin a-i dezaproba pe acei clienţi care, în mod egoist, încearcă să folosească în propriul beneficiu activitatea ilicită a bancherilor, făcând depozite şi aşteptând din partea bancherilor să plătească dobândă. După cum spune, cu multă putere de sugestie,

„Acela care îşi depozitează banii la cineva despre care ştie că nu îi va păstra, ci îi va cheltui, nu este absolvit de păcat, un păcat cel puţin scuzabil. El acţionează asemenea celui care dă o fecioară pe mâna unui desfrânat, sau o delicatesă culinară unui lacom.”[81]

În plus, deponentul nu îşi poate odihni conştiinţa gândindu-se că bancherul va da cu împrumut sau va folosi banii altor persoane, iar nu pe ai săi.

„El crede că bancherul va păstra, probabil, banii pe care îi depozitează şi că nu va face afaceri cu ei, lucru pe care nu îl putem aştepta de la nici unul dintre aceşti cămătari. Dimpotrivă, bancherul va investi în curând depozitul pentru profit şi va încerca să câştige bani de pe urma lui. Cum ar putea bancherii, care plătesc între şapte şi zece procente dobândă celor care le oferă banii pentru a-i folosi în afaceri, să se abţină de la folosirea depozitelor? Chiar dacă s-ar fi demonstrat în mod limpede că tu nu păcătuieşti (ceea ce nu este cazul, dimpotrivă), cămătarul păcătuieşte, lucru cert, atunci când face afaceri cu banii tăi şi fură din averea aproapelui tău cu banii tăi.”[82]

Teoria lui Saravia de la Calle este extrem de clară, astfel că utilizarea în folosul personal – pe calea acordării de împrumuturi – a banilor plasaţi la bancheri în depozite la vedere este ilegitimă şi implică un păcat grav. Această doctrină coincide cu cea formulată iniţial de autorii clasici din dreptul roman şi derivă în mod natural din însăşi esenţa, scopul şi natura juridică a contractului de depozit neregulat de bani, pe care l-am studiat în capitolul 1.

De asemenea, Saravia de la Calle descrie în culori vii profiturile disproporţionate pe care bancherii le câştigă prin intermediul practicii lor nelegitime de însuşire ilicită a depozitelor, în loc să fie mulţumiţi cu încasările mult mai modeste pe care le-ar primi din simpla custodie sau păstrare a depozitelor. Explicaţia sa este foarte sugestivă:

„Dacă încasezi un salariu, acesta trebuie să fie moderat şi adecvat întreţinerii tale, nu sacul de bani cu care îţi ridici case superbe, cumperi proprietăţi luxoase, plăteşti servitori şi oferi un belşug extravagant familiei tale, dai ospeţe măreţe şi te îmbraci atât de strălucitor, mai cu seamă dacă ai fost sărac mai înainte de a-ţi începe afacerea, şi îţi laşi deoparte afacerea ta modestă.”[83]

În plus, Saravia de la Calle arată că bancherii sunt oarecum predispuşi la bancrută, el chiar face o scurtă analiză teoretică, prin care demonstrează că etapa expansionistă declanşată de expandarea artificială a creditului acordat de aceşti „profitori” este urmată, în mod inevitabil, de o perioadă de recesiune, răstimp în care neachitarea datoriilor produce un lanţ de falimente bancare. El adaugă:

„comerciantul nu îl plăteşte pe profitor, fapt care îl duce pe acesta la faliment, suspendând plăţile şi pierzând totul. După cum se ştie, aceşti cămătari reprezintă începutul, ocazia şi chiar cauza tuturor acestor fenomene, căci dacă nu ar fi existat, fiecare persoană şi-ar fi utilizat proprii bani atât cât ar fi putut, iar nu mai mult, şi lucrurile ar fi costat atât cât valorează, fără a se pretinde mai mult decât preţul monetar just. Aşadar, ar fi foarte nimerit ca principii să pună capăt tolerării în Spania a acestor profitori, de vreme ce nici o altă ţară din lume nu îi acceptă, şi să îndepărteze această molimă de la curtea şi din regatul lor.”[84]

După cum ştim, nu este adevărat că autorităţile altor naţiuni controlau cu mai mult succes activitatea bancherilor decât autorităţile din Spania. Dimpotrivă, acelaşi lucru se petrecea, într-o măsură mai mare sau mai mică, peste tot, iar guvernanţii le-au acordat bancherilor, în cele din urmă, privilegii prin care le permiteau să utilizeze în interesul personal banii propriilor deponenţi, în schimbul posibilităţii de a beneficia de sistemul bancar, care furniza o finanţare mult mai rapidă şi mai facilă comparativ cu impozitele.

În încheierea analizei sale, Saravia de la Calle afirmă că

„un creştin nu ar trebui să îşi încredinţeze banii acestor profitori în nici o împrejurare, căci dacă astfel păcătuieşte – iar acest lucru se întâmplă întotdeauna –, el ar trebui să se abţină de la această faptă pentru a evita păcatul; şi dacă nu păcătuieşte, el trebuie să se abţină pentru a evita ducerea în păcat a cămătarului.”

El adaugă în continuare că, dacă nu se apelează la serviciile oferite de bancheri, vor rezulta următoarele avantaje suplimentare: deponenţii

„nu vor fi surprinşi dacă zaraful suspendă plăţile; dacă acesta falimentează, după cum vedem adeseori, e lucru pe care Domnul Nostru îl permite, să se piardă el şi patronii săi precum câştigul cel rău.”[85]

După cum se observă, analiza lui Saravia de la Calle, alături de inteligenţă şi umor, este fără cusur şi fără contradicţii. Cu toate acestea, în critica adresată bancherilor, el atribuie o importanţă mult prea mare faptului că aceştia cereau şi plăteau dobândă cu nerespectarea interdicţiei canonice a cametei, în loc să accentueze faptul că bancherii îşi însuşeau ilicit depozitele la vedere.

Un alt scriitor care cercetează contractul de depozit neregulat de bani este Martín de Azpilcueta, cunoscut mai ales sub numele de „Doctor Navarro”. În cartea sa, Comentario resolutorio de cambios(Comentariu final asupra schimburilor), publicat pentru prima dată la Salamanca, la sfârşitul anului 1556, Martín de Azpilcueta face referire explicită la „activitatea bancară de păstrare”, care constă în contractul bancar de depozit la vedere de bani. Pentru Martín de Azpilcueta, activitatea bancară de păstrare – sau contractul de depozit neregulat – este pe deplin legitimăşi semnifică faptul că bancherul este

„gardianul, depozitarul şi garantul banilor ce i-au fost încredinţaţi sau schimbaţi, indiferent de motiv, de cei care i-au oferit sau trimis bani, el fiind obligat să facă plăţi către comercianţi sau persoane cărora deponenţii doresc să le plătească într-un mod sau altul, [operaţiune pentru care] el poate în mod legitim să pretindă republicii sau deponenţilor o taxă justă, din moment ce acest serviciu şi această responsabilitate sunt folositoare republicii, fără a fi nedreaptă; căci este drept ca muncitorul să îşi câştige salariul său. Este sarcina schimbătorului de bani să primească, să apere şi să păstreze banii atâtor comercianţi, să înregistreze în contabilitate, cu mare efort şi uneori cu riscul de a greşi înregistrările sau alte lucruri. Această înţelegere poate fi formalizată printr-un contract, prin care o persoană se angajează să păstreze în depozit banii altor persoane, să facă plăţi şi să păstreze contabilitatea după cum au stabilit etc., de vreme ce acesta reprezintă o înţelegere de angajare a unei persoane pentru o activitate, reprezentând un contract binecunoscut, just şi binecuvântat.”[86]

După cum se observă, Martín de Azpilcueta consideră contractul de depozit neregulat de bani ca fiind un contract pe deplin legitim, prin care indivizii încredinţează custodia banilor proprii unui profesionist (bancherul), care trebuie să îi protejeze ca un bun părinte de familie şi să îi păstreze în permanenţă la dispoziţia deponenţilor, oferind orice tip de servicii de casierie îi este cerut şi având dreptul de a solicita din partea deponenţilor o taxă în schimbul serviciilor sale. În fond, Martín de Azpilcueta este de părere că deponenţii trebuie să îl remunereze pe depozitar sau bancher, niciodată invers; astfel, „deponenţii plătesc pentru a compensa efortul şi grija pe care le are schimbătorul de bani prin primirea şi păstrarea banilor”, iar bancherii trebuie să îşi desfăşoare

„activitatea în mod cinstit şi să fie mulţumiţi cu un salariu just, pe care îl primesc de la cei ce îl datorează lor, ai căror bani îi păstrează şi a căror contabilitate o ţin, iar nu de la cei care nu au nici o datorie faţă de ei.”[87]

Într-un efort de clarificare a problemelor şi de evitare a confuziilor şi apelând la acelaşi raţionament ca şi Dr. Saravia de la Calle, Martín de Azpilcueta îi condamnă în mod explicit pe acei clienţi care nu doresc să plătească nimic pentru custodia propriilor depozite, încercând chiar să câştige dobândă la ele. Doctor Navarro conchide că

„în acest tip de schimb, nu păcătuiesc doar schimbătorii de bani, ci şi... cei care îşi încredinţează banii acestora în vederea păstrării, ca mai sus. Ei refuză, mai târziu, să achite o taxă, pretinzând că profiturile câştigate cu banii lor şi primite de la cei pe care îi plătesc cu numerar sunt suficiente ca salariu. Iar dacă schimbătorii de bani pretind o taxă, clienţii îi părăsesc şi îşi duc afacerile în altă parte. Astfel, pentru a-i păstra pe aceşti clienţi, bancherii renunţă la onorariul lor, luând, în schimb, bani de la cei care nu le datorează nimic.”[88]

În cartea sa, Suma de tratos y contratos („Culegere de înţelegeri şi contracte”) (Sevillia, 1571), Tomás de Mercado efectuează o analiză a activităţii bancare pe aproape aceleaşi coordonate ca studiile autorilor anteriori. El începe prin a afirma, în mod corect, că deponenţii ar trebui să îi remunereze pe bancheri pentru munca de a le păstra depozitele de bani; el conchide astfel:

„este o regulă comună, generală în rândurile tuturor bancherilor, aceea de a reuşi să câştige un salariu de la persoanele care îşi depozitează banii în banca lor, o anumită sumă anuală sau pentru fiecare mie, motivul fiind că bancherii le oferă servicii deponenţilor şi le păstrează averea.”[89]

Tomás de Mercado notează totuşi, cu ironie, că bancherii din Sevilla sunt atât de „generoşi”, încât nu cer nici un ban pentru păstrarea depozitelor: „persoanele din acest oraş sunt, cu adevărat, atât de princiare şi nobile, încât nu pretind şi nu iau nici un salariu”[90]. Tomás de Mercado observă că aceşti bancheri nu au de ce să pretindă ceva, din moment ce suma mare de bani pe care o obţin din depozite le aduce profituri substanţiale în tranzacţiile personale de afaceri. Trebuie să subliniem că, în opinia noastră, Tomás de Mercado prezintă un fapt aici, fără a deduce că el consideră aceste acţiuni ca fiind în vreun fel legitime, aşa cum par să sugereze diverşi autori moderni, precum Restituto Sierra Bravo şi Francisco G. Camacho, printre alţii[91]. Afirmaţia opusă este, dimpotrivă, adevărată. Din punctul de vedere al celei mai nealterate doctrine romane şi din perspectiva naturii juridice esenţiale a contractului de depozit neregulat de bani, analizat în capitolul 1, Tomás de Mercado este scriitorul scolastic care demonstrează cu cea mai mare claritate faptul că transferul de proprietate la depozitul neregulat nu implică un transfer simultan al dispoziţiei asupra tantundem şi, prin urmare, din punct de vedere practic, nu există nici un transfer deplin al proprietăţii. El exprimă acest lucru extrem de limpede: „ei [bancherii] trebuie să înţeleagă că banii nu sunt ai lor, ci aparţin altora; şi nu este corect că, prin folosire, banii încetează de a aduce servicii proprietarului lor”. Tomás de Mercado completează că bancherii ar trebui să respecte două principii fundamentale. În primul rând, ei trebuie

„să nu lase banca atât de descoperită, încât să nu poată satisface mai târziu ordinele de plată pe care le primesc, deoarece ei vor păcătui negreşit dacă nu sunt în măsură să achite, pentru că au cheltuit şi investit banii în afaceri şi alte tranzacţii necurate... În a doilea rând: [bancherii] nu trebuie să se lase implicaţi în afaceri riscante, căci păcătuiesc chiar dacă înţelegerea se va încheia cu succes, pentru că se pun în pericolul de a da greş şi provoca daune serioase celor care au avut încredere în ei.”[92]

Cu toate că este posibil ca cineva să interpreteze aceste recomandări ca pe o dovadă că Tomás de Mercado se resemnează şi acceptă o anumită rezervă fracţionară, este important să ne aducem aminte că el este categoric când îşi exprimă poziţia juridică – şi anume, că banii depozitaţi nu aparţin, în esenţă, bancherilor, ci deponenţilor – şi când susţine, mai mult, că nici unul dintre bancheri nu îndeplineşte aceste două recomandări ale sale:

„de vreme ce este foarte dificil să pui o limită lăcomiei atunci când, în circumstanţe fericite, afacerile merg bine, nici unul dintre ei [bancherii] nu ia însă în seamă aceste avertismente şi nici nu îndeplineşte aceste condiţii.”[93]

Din acest motiv, el aprecia ca fiind foarte benefice, reglementările promulgate în acest sens de împăratul Carol al V-lea. Acestea interziceau bancherilor să desfăşoare afaceri personale, urmărindu-se astfel eliminarea tentaţiei de a finanţa la nesfârşit astfel de afaceri cu bani luaţi de la deponenţi[94].

De asemenea, la sfârşitul capitolului 4 din Suma de tratos y contratos, Tomás de Mercado afirmă că bancherii din Sevilla păstrau depozite de bani şi metale preţioase ce aparţineau comercianţilor care făceau negoţ cu Lumea Nouă, iar cu aceste depozite considerabile ei „făceau mari investiţii”, câştigând profituri apreciabile. În acest loc, el nu condamnă deschis aceste practici, să ne amintim însă că fragmentul respectiv este, din nou, mai degrabă o descriere a stării de lucruri decât o judecată referitoare la legitimitatea sa. El ia însă în discuţie, cu mai multă profunzime, chestiunea legitimităţii, în capitolul 14, pe care deja l-am parcurs. Tomás de Mercado conchide, de asemenea, că bancherii

„sunt implicaţi şi în activitatea de schimb de bani şi în cea de taxare; bancherii din această republică sunt angajaţi într-o sferă foarte largă de activităţi, mai amplă decât oceanul, se împrăştie însă uneori mult prea mult şi se pierde cu totul.”[95]

Scolasticii cu opiniile cele mai eronate în tratamentul teoretic pe care îl dau contractului de depozit neregulat de bani sunt Domingo de Soto şi, mai cu seamă, Luis de Molina şi Juan de Lugo. Într-adevăr, aceşti teoreticieni s-au lăsat influenţaţi de tradiţia medievală a glosatorilor, pe care am discutat-o în secţiunea 2 a acestui capitol, şi îndeosebi de confuzia teoretică ce a rezultat din depositum confessatum. De Soto şi mai cu seamă Molina au înţeles depozitul neregulat ca pe un împrumut, în care atât proprietatea, cât şi dispoziţia deplină asupra tantundem sunt transferate bancherului. Ei consideră legitimă, aşadar, practica de a acorda cu împrumut terţilor fondurile depozitate, cât timp bancherii acţionează de o manieră „prudentă”. Îl putem considera pe Domingo de Soto primul susţinător al acestei teze, cu toate că o face într-un mod foarte indirect. În realitate, în cartea 6, la subiectul 11 din lucrarea sa, La justicia y el derecho (Despre dreptate şi drept), din 1556, citim că bancherii au

„obiceiul, după câte se spune, de a fi datori cu o sumă mai mare de bani decât cea depozitată, în cazul în care comerciantul face depozitul în numerar. Dau schimbătorului de bani zece mii; aşadar, el îmi va datora douăsprezece, poate cincisprezece; şi aceasta pentru că a deţine numerar este foarte profitabil pentru schimbătorul de bani. Nu este nimic rău în acest lucru.”[96]

Un altă modalitate tipică de creare a creditului pe care Domingo de Soto pare să o accepte este împrumutul sub forma scontării instrumentelor de plată, finanţate din depozitele clienţilor.

Iezuitul Luis de Molina este însă scolasticul care a susţinut în modul cel mai limpede o doctrină eronată cu privire la contractul bancar de depozit neregulat de bani[97]. Într-adevăr, în Tratado sobre los cambios („Tratat despre schimburi”) din 1597, el aderă la doctrina medievală, conform căreia depozitul neregulat este un contract de împrumut, sau mutuum, în favoarea bancherului, contract în care se transferă nu numai proprietatea, ci şi dispoziţia deplină asupra tantundem, ceea ce înseamnă că bancherul poate să utilizeze în mod legitim banii în propriul său interes, sub forma împrumuturilor sau în orice alt mod. El îşi prezintă astfel argumentul:

„Întrucât aceşti bancheri, ca toţi ceilalţi, sunt proprietarii adevăraţi ai banilor depozitaţi în băncile lor – şi ei se deosebesc într-o mare măsură din acest punct de vedere de alţi depozitari... astfel că ei primesc banii ca un împrumut precar şi, în consecinţă, pe propriul risc.”

Mai departe, el spune şi mai clar că

„un asemenea depozit este, în realitate, un împrumut, după cum s-a spus, iar proprietatea asupra banilor depozitaţi se transferă bancherului, astfel că, dacă se pierde, bancherul este cel care pierde.”[98]

Această poziţie întră în conflict cu doctrina pe care Luis de Molina însuşi o îmbrăţişează în Tratado sobre los préstamos y la usura („Tratat despre împrumuturi şi camătă”), unde menţionează că termenul reprezintă un element esenţial în toate contractele de împrumut, şi dacă durata împrumutului nu a fost stipulată explicit, iar ziua rambursării stabilită, „se va impune acceptarea deciziei judecătorului cu privire la durata împrumutului”[99]. În plus, Luis de Molina trece cu vederea toate argumentele prezentate în capitolul 1, prin care se demonstrează că depozitul neregulat este un contract ce nu are nimic în comun cu împrumutul, sau mutuum, în ceea ce priveşte natura şi esenţa juridică. Prin urmare, încercarea sa teoretică de a pune un semn de echivalenţă între cele două contracte este, în mod evident, un regres, nu numai în raport cu ideile mult mai coerente ale lui Saravia de la Calle şi Martin de Azpilcueta, ci şi în comparaţie cu adevărata natură juridică a contractului elaborată deja de jurisprudenţa romană. Prin urmare, este curios cum Luis de Molina, cu o minte atât de strălucită şi pătrunzătoare, nu a înţeles pericolul extrem al acceptării încălcării principiilor generale de drept ce guvernează depozitul neregulat, precum şi pretenţia că

„nu s-a întâmplat niciodată ca toţi deponenţii să aibă nevoie de banii lor astfel încât să nu lase depozitate multe mii de ducaţi, cu care bancherii să poată face afaceri şi să câştige fie un profit, fie să sufere o pierdere.”[100]

Molina nu îşi dă seama că, în acest fel, nu numai că obiectivul sau cauza esenţială a contractului (custodia şi păstrarea) este încălcată, ci se creează, în plus, un incitativ către tot felul de afaceri ilicite şi abuzuri, ce vor genera ineluctabil o recesiune economică şi falimente bancare. Când principiul tradiţional de drept, ce impune păstrarea continuă a tantundem la dispoziţia deponentului, nu este respectat, nu există nici un ghid clar pentru evitarea falimentelor bancare. Mai mult, este evident că asemenea sugestii vagi, superficiale, precum „a încerca să acţioneze cu prudenţă” şi „să nu fie implicaţi în afaceri riscante”, nu reprezintă un ajutor suficient pentru prevenirea consecinţelor economice şi sociale, extrem de negative, ale activităţii bancare cu rezervă fracţionară. În orice caz, Luis de Molina îşi dă cel puţin silinţa să afirme că

„Este important să atragem atenţia că [bancherii] comit un păcat de moarte dacă utilizează în afacerile proprii o parte atât de mare din banii pe care îi păstrează sub formă de depozite, încât mai târziu devin incapabili să predea, la momentul relevant, cantităţile pe care le revendică deponenţii sau pe care ordonă să le fie plătite în contul fondurilor depozitate... În plus, ei comit un păcat de moarte dacă intră în afaceri ce implică riscul de a nu fi în măsură să restituie depozitele. De pildă, dacă trimit atât de multă marfă peste mări, încât, în cazul scufundării corabiei sau capturării de către piraţi, nu vor fi în stare să ramburseze depozitele chiar după ce îşi vor fi vândut toate posesiunile. Iar ei nu sunt vinovaţi de păcat de moarte doar atunci când afacerea se sfârşeşte prost, ci şi când se încheie cu bine. Aceasta se datorează riscului pe care şi-l asumă de a-i păgubi pe deponenţi şi pe giranţii care aduc ei înşişi depozite.”[101]

Considerăm admirabil acest avertisment al lui Luis de Molina, suntem însă în acelaşi timp surprinşi să constatăm faptul că el nu recunoaşte contradicţia profundă ce există, în ultimă instanţă, între avertismentul său şi acceptarea explicită a unei activităţi bancare cu o rezervă fracţionară „prudentă”. Adevărul este că, oricât de prudenţi sunt bancherii, singura cale sigură de evitare a riscurilor şi de a garanta că depozitele sunt la dispoziţia permanentă a deponenţilor este menţinerea continuă a unei rate a rezervelor de 100%[102].

5.

O nouă încercare de activitate bancară legitimă: Banca din Amsterdam. Evoluţia activităţii bancare în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea

Banca din Amsterdam

Ultima tentativă serioasă de înfiinţare a unei bănci clădite pe principiile generale de drept ce guvernează depozitul neregulat de bani şi de întemeiere a unui sistem eficace de control guvernamental, care să definească şi să apere în mod adecvat drepturile de proprietate ale deponenţilor s-a produs o dată cu constituirea Băncii Municipale din Amsterdam în 1609. Banca fost fondată după o perioadă de mare haos monetar şi de activitate bancară frauduloasă – cu rezervă fracţionară –, desfăşurată de bancherii privaţi. Dedicată stopării acestei stări de lucruri şi reinstituirii ordinii în operaţiunile financiare, Banca din Amsterdam a început să funcţioneze din 31 ianuarie 1609, fiind denumită Banca de Schimburi[103]. Trăsătura definitorie a Băncii din Amsterdam a fost angajamentul său, încă din momentul înfiinţării, faţă de principiile universale de drept ce guvernează depozitul neregulat de bani. Mai concret, a fost întemeiată pe principiul că obligaţia băncii depozitare în contractul de depozit neregulat de bani constă în păstrarea dispoziţiei constante a tantundem în favoarea deponentului; cu alte cuvinte, menţinerea în orice moment a unei rate a rezervelor de 100% la depozitele „la vedere”. S-a urmărit prin această măsură garantarea unei activităţi bancare legitime şi prevenirea abuzurilor şi a falimentelor bancare, ce s-au produs, de-a lungul istoriei, în toate ţările unde statul nu numai că nu s-a preocupat să interzică şi să declare ilegală însuşirea ilicită a banilor din depozitele bancare la vedere; ci, dimpotrivă, a sfârşit, în general, prin a acorda bancherilor tot felul de privilegii şi licenţe, prin care îngăduia operaţiunile frauduloase ale acestora, în schimbul posibilităţii de a profita fiscal de pe urma lor.

Pentru o lungă perioadă de timp, mai mult de o sută cincizeci de ani, Banca din Amsterdam a îndeplinit întocmai angajamentul cu care fusese întemeiată. Dovezile arată că pe parcursul primilor săi ani de existenţă, între 1610 şi 1616, atât depozitele bancare, cât şi rezervele de numerar atingeau aproape un milion de florini. Din 1619 până în 1635, depozitele au urcat până la patru milioane de florini, iar rezervele au depăşit trei milioane cinci sute de mii. După acest uşor deficit, în 1645 s-a restabilit echilibrul, când depozitele au egalat unsprezece milioane două sute optzeci şi opt de mii de florini, iar rezervele de numerar însumau unsprezece milioane opt sute de mii de florini. Echilibrul şi creşterea au fost mai mult sau mai puţin stabile, iar în secolul al XVIII-lea, între 1721 şi 1722, depozitele bancare totalizau douăzeci şi opt de milioane de florini, iar stocul de numerar atingea aproape aceeaşi sumă, douăzeci şi şapte de milioane. Această creştere masivă a depozitelor la Banca din Amsterdam a rezultat, printre alte cauze, din rolul acesteia de refugiu al capitalului din calea speculaţiei inflaţioniste nebune declanşate de sistemul lui John Law în Franţa, în anii 1720. Vom trata acest subiect în amănunt mai târziu. Această sporire a continuat până în 1772, an în care atât depozitele, cât şi rezervele de numerar se ridicau la o sumă de douăzeci şi opt – douăzeci şi nouă de milioane de florini. După cum se observă, în toată această perioadă, Banca din Amsterdam a menţinut, practic, o rată a rezervelor în numerar de 100 de procente. Acest lucru i-a permis ca, pe parcursul tuturor crizelor, să satisfacă fiecare cerere de retragere din florinii depozitaţi. Astfel s-a întâmplat în 1672, când panica produsă de ameninţarea franceză a dat naştere unei retrageri masive de bani din băncile olandeze, cele mai multe din acestea fiind forţate să suspende plăţile – cazul băncilor din Rotterdam şi Middelburg. Banca din Amsterdam a constituit excepţia şi, după cum este normal, nu a întâmpinat nici o dificultate în restituirea depozitelor. De aici a rezultat o încredere tot mai mare şi de durată în soliditatea sa, Banca din Amsterdam devenind obiect de admiraţie pentru civilizaţia economică a vremii. Pierre Vilar afirmă că ambasadorul Franţei scria într-un raport din 1699 adresat regelui său:

„Dintre toate oraşele Provinciilor Unite, Amsterdam este, fără cea mai mică îndoială, prima în faimă, bogăţie şi mărimea comerţului său. Există puţine oraşe în Europa care să o egaleze în ultimele două privinţe; comerţul său se întinde pe cele două jumătăţi ale globului, iar bogăţia sa este atât de mare, încât pe durata războiului a contribuit cu câte cincizeci de milioane pe an, dacă nu mai mult.”[104]

În 1802, când, după cum vom vedea, Banca din Amsterdam a început să devină coruptă şi să încalce principiile pe care a fost întemeiată, banca se bucura încă de un imens prestigiu, până într-atât încât consulul francez în Amsterdam să afirme:

„La finele războiului maritim, care a ţinut ferecate în coloniile spaniole şi portugheze bogăţiile minelor sale, Europa este brusc inundată de aur şi argint, în cantităţi cu mult superioare celor trebuincioase, astfel că valoarea lor s-ar fi diminuat dacă ar fi fost puse în circulaţie toate dintr-o dată. Într-o asemenea eventualitate, populaţia din Amsterdam a depozitat metalul în lingouri la Bancă, unde i-a fost păstrat cu un cost foarte scăzut, luând doar câte puţin din el în diverse momente pentru a-l trimite în diferite ţări când creşterea ratei de schimb justifica acest lucru. Aşadar, aceşti bani, care, altminteri, dacă li s-ar fi îngăduit să intre prea rapid, ar fi sporit în mod excesiv preţurile tuturor bunurilor, spre marea pierdere a tuturor celor care trăiesc din venituri fixe şi scăzute, au fost distribuiţi treptat prin numeroase canale, promovând industria şi încurajând comerţul. Banca din Amsterdam, în consecinţă, nu a acţionat doar potrivit intereselor speciale ale comercianţilor din acest oraş; Europa întreagă îi este datoare pentru stabilitatea mai mare a preţurilor, echilibrul schimburilor şi un raport mult mai constant între cele două metale din care sunt confecţionate monezile. Iar dacă banca nu este reînfiinţată, s-ar putea spune că marele sistem al comerţului şi al economiei politice al lumii civilizate va duce lipsa unei componente esenţiale din mecanismul său.”[105]

Observăm, aşadar, că Banca din Amsterdam nu a încercat să câştige profituri supradimensionate pe calea unei utilizări frauduloase a depozitelor. Într-adevăr, în contextul prescripţiilor lui Saravia de la Calle şi ale celorlalţi pe care i-am amintit, s-a mulţumit cu beneficiile mult mai modeste, derivate din taxe pentru păstrarea depozitelor şi cu venitul mai scăzut, câştigat din schimbul de bani şi vânzarea de lingouri de metal marcate. Venitul său era totuşi mai mult decât suficient pentru a acoperi costurile de funcţionare şi administrative ale băncii, pentru a genera un anumit profit şi pentru a susţine o instituţie onestă care îşi îndeplinea toate angajamentele.

Marele prestigiu al Băncii din Amsterdam este de asemenea documentat de o menţiune despre aceasta, găsită în statutul de înfiinţarea Băncii spaniole San Carlos în 1782. Cu toate că acestei bănci, din chiar momentul întemeierii sale, îi lipseau garanţiile celei din Amsterdam, fiind creată cu intenţia de a-şi utiliza depozitele, încrederea şi autoritatea pentru a sprijini finanţarea trezoreriei, influenţa imensă a băncii olandeze s-a făcut simţită. Astfel, în articolul XLIV se stabileşte că indivizii privaţi pot să păstreze depozite sau

„fonduri echivalente în numerar chiar în bancă, şi oricui doreşte să facă depozite să i se permită acest lucru, fie pentru a trage poliţe, fie pentru a retrage treptat depozitul, iar în acest caz sunt scutiţi să facă ei înşişi plăţile, instrumentele lor de plată fiind acceptate ca plătibile la bancă. La prima şedinţă, acţionarii vor stabili cât la mie trebuie comercianţii să plătească banca pentru depozitele lor, aşa cum se procedează în Olanda, şi vor hotărî toate celelalte prevederi privind cea mai bună modalitate de informare referitoare la rabaturi şi reduceri.”[106]

David Hume şi Banca din Amsterdam

O dovadă a prestigiului enorm de care se bucura Banca din Amsterdam nu numai printre comercianţi, dar şi în rândurile cercetătorilor şi intelectualilor este menţiunea expresă pe care o face David Hume în eseul său On Money. Aceste eseu a apărut pentru prima dată într-o carte intitulată Political Discourses, publicată în Edinburgh în 1752. David Hume îşi exprimă aici opoziţia faţă de moneda de hârtie, susţinând că singura politică financiară solvabilă este aceea care obligă băncile să păstreze o rată de rezerve de 100%, în conformitate cu principiile tradiţionale de drept ce guvernează depozitul neregulat de bani. David Hume conchide că:

„efortul de a spori în mod artificial un asemenea credit nu se poate afla niciodată printre interesele vreunei naţiuni, ci trebuie aşezat în categoria dezavantajelor, datorită înmulţirii banilor dincolo de raportul natural al acestora faţă de muncă şi mărfuri şi, prin urmare, a sporirii preţului banilor pentru producătorul comerciant. Iar din acest punct de vedere, trebuie să recunoaştem că nici o bancă nu poate oferi mai multe avantaje decât cea care ţine sub lacăt toţi banii primiţi şi care niciodată nu sporeşte monezile în circulaţie, după cum se obişnuieşte, returnând o parte din tezaurul său în comerţ. Pe această cale, o bancă publică ar putea să împiedice mare parte din tranzacţiile bancherilor privaţi şi ale speculanţilor din acest domeniu şi, cu toate că statul ar suporta salariile directorilor şi ale funcţionarilor acestei bănci – căci, conform presupoziţiei anterioare, nu ar încasa nici un profit în urma tranzacţiilor sale –, avantajul ce rezultă pentru naţiune din preţul redus al forţei de muncă şi din distrugerea creditului acordat în bancnote de hârtie ar oferi o compensaţie suficientă.”[107]

Hume nu are întru totul dreptate când susţine că banca nu ar câştiga un profit, din moment ce taxele de depozit pe care le practică ar putea să acopere cheltuielile de funcţionare şi chiar să genereze nişte beneficii modeste, cum s-a întâmplat în cazul Băncii din Amsterdam. Analiza sa este însă categorică şi arată că, în momentul în care apără crearea unei bănci publice de acest tip, el are în vedere succesul Băncii din Amsterdam şi standardele pe care aceasta le-a stabilit pentru mai bine de un secol. Mai mult, în a treia ediţie a lucrării sale, publicată sub titlul Essays and Treatises on Several Subjects în patru volume, în Londra şi Edinburgh, între 1753 şi 1754, Hume adaugă o notă la fraza „nici o bancă nu poate oferi mai multe avantaje decât cea care ţine sub lacăt toţi banii primiţi”. Nota de subsol conţine următoarele cuvinte: „Astfel se întâmplă în cazul Băncii din Amsterdam”. Se pare că Hume a scris această notă cu intenţia de a accentua şi mai mult, în mod explicit de data aceasta, că Banca din Amsterdam constituia modelul său ideal de bancă. Propunerea lui Hume privind cerinţa unei rezerve de 100% în activitatea bancară nu a fost în întregime originală. El a fost precedat de Jacob Vanderbilt (1734) şi, în special, de directorul monetăriei regale, Joseph Harris, pentru care băncile erau folositoare atâta timp cât ele „nu emiteau nici o notă de bancă fără un echivalent în metale preţioase”[108].

Sir James Steuart, Adam Smith şi Banca din Amsterdam

Sir James Steuart ne oferă un important studiu contemporanal funcţionării Băncii din Amsterdam în tratatul său publicat în 1767 şi intitulat An Enquiry into the Principles of Political Oeconomy: Being an Essay on the Science of Domestic Policy in Free Nations. În capitolul 39 din volumul 2, Steuart prezintă o analiză a „circulaţiei monezilor prin Banca din Amsterdam”. El susţine că „fiecare şiling din registrele băncii este, în realitate, încuiat, sub formă de monezi, în depozitele băncii”. El este însă de părere că

„Deşi, în conformitate cu reglementările băncii, nici o monedă nu poate fi acordată unei persoane care o cere ca urmare a creditului său la bancă; cu toate acestea, nu am nici o îndoială că atât creditul menţionat în registrele băncii, cât şi numerarul din depozite care îl compensează pot suferi sporiri şi diminuări în alternanţă, potrivit cu cererea mai mare sau mai mică pentru banii băncii.”[109]

În orice caz, Steuart semnalează că activităţile băncii „sunt conduse în cel mai mare secret”, menţinându-se tradiţionala lipsă de transparenţă din activitatea bancară, fapt cu atât mai semnificativ în cazul Băncii din Amsterdam, ale cărei statute şi operaţiuni stabileau păstrarea continuă a unei rate de rezervă de 100%. Dacă Steuart are dreptate, iar această rată a fost uneori încălcată, este logic ca, în acele momente, Banca din Amsterdam să fi încercat acoperirea cu orice preţ a faptei.

Deşi există indicii că, la sfârşitul anilor 1770, Banca din Amsterdam a început să încalce principiile pe care fusese întemeiată, în 1776 Adam Smith afirma, în cartea sa An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, că

„Banca din Amsterdam pretinde că nu dă cu împrumut nici o parte din ceea ce se găseşte depozitat la ea, ci, pentru fiecare şiling pe care îl înregistrează drept credit în conturile sale, păstrează în depozite valoarea şilingului, fie în numerar, fie în lingouri. Nu putem pune la îndoială faptul că păstrează în depozitele sale toţi banii sau lingourile pentru care există chitanţe în vigoare, care pot fi revendicate în orice moment şi care, în realitate, încontinuu ies din bancă şi se întorc din nou... În Amsterdam nu există credinţă mai înrădăcinată decât aceea că, pentru fiecare şiling care circulă sub forma banilor de bancă, există un şiling corespunzător, în aur sau argint, în depozitele băncii.”[110]

Adam Smith continuă prin a spune că oraşulînsuşigaranta funcţionarea descrisă mai sus a Băncii din Amsterdam, iar acest lucru se realiza sub conducerea a patru administratori ai oraşului (burgomasters), care se schimbau în fiecare an. Fiecare dintre aceştia inspecta vistieria, compara conţinutul în numerar al acesteia cu înregistrările de depozite din contabilitate şi cu mare solemnitate declara, sub jurământ, că cele două coincideau. Adam Smith remarcă, ironic, că „în această ţară sobră şi religioasă, jurămintele nu sunt tratate, deocamdată, cu dispreţ”[111]. El îşi încheie comentariul, adăugând că toate aceste practici au fost suficiente pentru a garanta siguranţa absolută a depozitelor din bancă, fapt demonstrat inclusiv în numeroase revoluţii politice olandeze. Nici un partid politic nu a fost capabil vreodată să acuze conducerea anterioară de lipsă de loialitate în gestionarea băncii. Adam Smith menţionează ca exemplu, că în 1672, când regele Franţei a înaintat cu armata spre Utrecht, iar Olanda era în pericolul de a fi cucerită de o putere străină, Banca din Amsterdam a satisfăcut toate cererile, oricât de neînsemnate, de rambursare a depozitelor la vedere. După cum am precizat anterior, acest lucru a acţionat ca o consolidare încă şi mai impresionantă a încrederii populaţiei în solvabilitatea deplină a băncii.

Ca o dovadă suplimentară a faptului că Banca din Amsterdam păstra o rată a rezervelor de 100%, Adam Smith povesteşte anecdota după care anumite monezi luate din bancă păreau să fie afectate de incendiul ce a lovit clădirea băncii puţin după crearea sa în 1609, ceea ce dovedeşte că acele monezi au fost ţinute în bancă vreme de mai bine de o sută cincizeci de ani. În final, susţinând întocmai adevărata natură juridică a contractului de depozit neregulat, care cere ca deponenţii să plătească banca, Adam Smith precizează că venitul băncii provine din taxele de depozit:

„Primăria din Amsterdam câştigă un venit considerabil de pe urma băncii, fără a mai lua în calcul ceea ce poate fi numit renta de depozitare menţionată mai sus, fiecare persoană, deschizând pentru prima dată un cont la bancă, achită o taxă de zece şilingi, iar pentru fiecare cont nou trei guldeni şi trei stiver-i; pentru fiecare transfer, doi stiver-i; iar dacă se transferă mai puţin de trei sute de guldeni, şase stiver-i, pentru a descuraja multiplicarea transferurilor de valoare mică.”[112]

În plus, Adam Smith face referire la alte surse de venit pe care le-am menţionat deja, de tipul schimbului de bani şi vânzarea barelor de aur şi de argint.

Din nefericire, în anii 1780, Banca din Amsterdam a început să încalce sistematic principiile de drept pe care fusese constituită, iar dovezile indică faptul că, o dată cu al patrulea război anglo-olandez, rata rezervelor a scăzut dramatic, întrucât primăria oraşului Amsterdam a impus ca banca să îi acorde ca împrumut mare parte din depozite, pentru acoperirea cheltuielilor publice tot mai ridicate. În consecinţă, în acea perioadă, depozitele ajungeau la douăzeci de milioane de florini, în vreme ce, în vistierie, existau doar patru milioane de florini în metale preţioase; de unde deducem că banca nu s-a limitat la încălcarea principiului esenţial al custodiei pe care fusese fondată şi pe care îşi asigurase existenţa mai bine de o sută şaptezeci de ani, ci a redus rata rezervelor de la 100% la mai puţin de 25%. Aceasta a echivalat cu pierderea definitivă a vechii reputaţii de care s-a bucurat Banca din Amsterdam: depozitele au început să se reducă treptat din acest moment, pentru ca, în 1820, să se contracte până la mai puţin de o sută patruzeci de mii de florini[113]. Banca din Amsterdam a fost ultima bancă din istorie care a menţinut o rată a rezervelor de 100%, iar dispariţia sa a delimitat sfârşitul ultimelor tentative de fundamentare a băncilor pe principiile de drept generale. Preeminenţa financiară a oraşului Amsterdam a fost înlocuită de sistemul financiar dezvoltat în Marea Britanie, mult mai instabil şi mai insolvabil, bazat pe expansiunea creditelor, a depozitelor şi a monedei de hârtie.

Băncile din Suedia şi Anglia

Banca din Amsterdam a fost o precursoare a Băncii din Stockholm (Riksbank), aceasta începând să funcţioneze din 1656 şi fiind divizată în două departamente: un departament responsabil cu păstrarea depozitelor (practicând o rată de rezervă de 100%), ce a fost modelat după Banca din Amsterdam; iar celălalt dedicat împrumuturilor. Deşi se presupunea că departamentele funcţionau separat unul de celălalt, în realitate ele erau separate doar pe hârtie, astfel că Banca din Stockholm a abandonat peste puţin timp standardele fixate de banca olandeză[114]. Autorităţile suedeze au naţionalizat-o în 1668, transformând-o în prima bancă de stat din lumea modernă[115]. Această bancă nu s-a limitat la încălcarea principiilor tradiţionale care ghidau Banca din Amsterdam, ci a iniţiat o nouă practică frauduloasă sistematică: emiterea de note de bancă sau chitanţe de depozit asupra unei sume mai ridicate decât depozitele concrete primite în numerar. Aceasta a fost calea prin care s-au născut bancnotele, şi anume în corelaţie cu practica rentabilă de emitere pentru o sumă mai mare decât totalul depozitelor. În timp, această activitate a devenit practica bancară prin excelenţă, îndeosebi în secolele următoare, pe durata cărora i-a indus în eroare pe cercetători, care nu au înţeles că emiterea de bancnote are aceleaşi repercusiuni ca expansiunea artificială a creditului şi crearea de depozite – două activităţi care, după cum nota A. P. Usher, au stat în centrul afacerii bancare de la începutul său.

Banca Angliei a fost creată în 1694, de asemenea după modelul Băncii din Amsterdam, motivul fiind influenţa considerabilă pe care Olanda o exercita asupra Angliei, după ce Casa de Orange a acces la tronul Angliei. Banca nu a fost însă constituită cu aceleaşi garanţii juridice de custodie ca Banca din Amsterdam. Dimpotrivă, unul dintre scopurile sale a fost, de la bun început, acela de a sprijini finanţarea cheltuielilor publice. Din această pricină, deşi s-a intenţionat ca Banca Angliei să pună capăt abuzurilor sistematice, la ordinea zilei, comise de bancherii privaţi şi de guvern în Anglia[116], în practică acest deziderat nu a fost niciodată atins. Pe scurt, Banca Angliei a dat faliment, în cele din urmă, în pofida rolului său privilegiat de bancher al guvernului, a monopolului asupra răspunderii limitate în Anglia şi a autorizării, în condiţii de exclusivitate, de a emite bancnote. În consecinţa ignorării sistematice a obligaţiei de păstrare, precum şi ca urmare a acordării de împrumuturi şi avansuri către Trezorerie din depozitele băncii, Banca Angliei a suspendat plăţile, într-un final, în 1797, după diferite evenimente pitoreşti nefericite, incluzând Bula [speculativă] a Mării de Sud (South Sea Bubble)[117]. Tot în 1797 – anul în care Băncii Angliei i s-a interzis restituirea depozitelor în numerar –, s-a stabilit ca taxele şi datoriile să fie achitate în note emise de bancă (acestea deveneau astfel mijloace legale de plată), încercându-se limitarea avansurilor şi a creditelor acordate guvernului[118]. Acesta a constituit momentul de naştere al sistemului monetar modern, bazat pe o rată de rezervă fracţionară şi pe o bancă centrală, în calitate de împrumutător de ultimă instanţă. În capitolul 8, vom analiza în detaliu motivele pentru care au fost create băncile centrale, rolul lor şi incapacitatea de ordin teoretic de a-l îndeplini, precum şi controversa dintre sistemul cu bancă centrală şi libera întreprindere bancară, alături de influenţa sa asupra diferitelor teorii ale banilor, activităţii bancare şi ciclurilor economice. Capitolul de faţă nu ar fi însă complet fără a face o scurtă referire la evoluţia activităţii bancare şi a monedei de hârtie în secolul al XVIII-lea în Franţa.

John Law şi sistemul bancar din Franţa în secolul al XVIII-lea

Istoria monedei şi a activităţii bancare în secolul al XVIII-lea în Franţa este indisolubil legată de finanţistul scoţian John Law şi „sistemul” pe care el l-a inventat şi l-a pus în practică în această ţară. Law l-a convins pe regentul Franţei, Philippe d’Orleans, că banca ideală este aceea care foloseşte depozitele pe care le primeşte, deoarece acest lucru sporeşte cantitatea de bani în circulaţie şi „stimulează” creşterea economică. Sistemul lui Law, ca, de altfel, intervenţionismul în genere, a apărut din trei factori diferiţi, dar complementari. Primul, nerespectarea principiilor morale şi de drept tradiţionale, iar în ceea ce priveşte contractul de depozit neregulat de bani, a cerinţei pentru păstrarea în permanenţă a întregii cantităţi de bani depozitaţi. Al doilea factor: o eroare intelectuală, care pare să justifice încălcarea principiilor de drept, cu scopul de a atinge rapid obiective aparent avantajoase. Al treilea factor: faptul că întotdeauna vor exista anumiţi agenţi care consideră reformele propuse drept nişte ocazii de a câştiga profituri uriaşe. Asocierea acestor trei factori i-a permis unui uneltitor politic, cum era John Law, să îşi lanseze „sistemul bancar” în Franţa, la începutul secolului al XVIII-lea. De fapt, după ce banca îşi câştiga încrederea populaţiei, ea începea să emită bancnote, într-o măsură care depăşea cu mult depozitele în păstrare, şi să expandeze creditele acordate din depozite. Cantitatea de note de bancă în circulaţie a crescut extrem de rapid, rezultând, după cum este logic, un fals avânt economic (boom) semnificativ. În 1718, banca a fost naţionalizată (devenindbanca familiei regale) şi a început să scoată pe bandă rulantă o cantitate şi mai ridicată de note de bancă şi să acorde şi mai multe credite. Acest lucru a încurajat în ansamblu speculaţia la bursă, mai cu seamă cumpărarea şi vânzarea speculativă de acţiuni la Compagnie de la Lousiane ou d’Occident – sau Mississippi Trading Company –, compania lui Law, care declara că urmăreşte amplificarea comerţului şi avansarea mişcării de colonizare a acestui teritoriu francez din America. În jurul anului 1720, dimensiunile absurde ale bulei (bubble) financiare au devenit evidente. Law a încercat cu disperare să stabilizeze preţul acţiunilor companiei şi valoarea notelor emise de banca sa; astfel: banca şi compania comercială au fuzionat, acţiunile companiei au fost declarate mijloace legale de plată (legal tender), monezile au pierdut o parte din greutate în încercarea de a restaura legătura lor cu notele de bancă, etc. Toate mijloacele întrebuinţate s-au dovedit însă inutile: piramida inflaţionistă s-a prăbuşit ca un castel de cărţi de joc, ruinând financiar nu numai banca, ci şi pe mulţi investitori francezi, care avuseseră încredere în Law şi în acţiunile companiei sale comerciale. Pierderile au fost atât de grele, iar suferinţa, atât de mare, încât, pentru mai bine de o sută de ani, pronunţarea cuvântului „bancă” era considerată de rău-augur în Franţa, devenind, pentru o vreme, sinonim cu „frauda”[119]. Ravagiile inflaţiei au devastat din nou Franţa câteva decenii mai târziu, după cum demonstrează haosul monetar de proporţii din răstimpul perioadei revoluţionare şi emisiunea necontrolată de [bancnote] assignat la acea vreme. Toate aceste fenomene şi-au lăsat amprenta asupra memoriei colective a populaţiei franceze, care este până în prezent conştientă de pericolele majore ale inflaţiei monedei de hârtie, păstrând tradiţia de a tezauriza cantităţi considerabile de monezi şi lingouri de aur. Franţa, alături de India, este una dintre ţările ai cărei cetăţeni deţin, ca posesiuni private, cel mai mare stoc de aur.

Dincolo de toate cele menţionate anterior şi în pofida experimentului său bancar eşuat, John Law a avut contribuţii importante la teoria monetară. Cu toate că nu putem accepta perspectiva sa inflaţionistă, proto-keynesiană, trebuie să recunoaştem că, asemenea lui Carl Menger, Law a formulat pentru prima dată o teorie solidă a originii evolutive, spontane a banilor.

Richard Cantillon şi încălcarea frauduloasă a contractului de depozit neregulat de bani

Este demn de remarcat faptul că trei dintre cei mai citaţi teoreticieni monetarişti din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea au fost bancheri: este vorba despre John Law, Richard Cantillon[120] şi Henry Thorton. Băncile lor au dat toate faliment[121]. Cantillon singur a scăpat relativ „nevătămat”, nu numai pentru că a pus capăt la timp activităţii sale speculative; motivul cel mai important a constat în profiturile mari pe care el le obţinuse în mod fraudulos prin încălcarea obligaţiei de a păstra avuţia clienţilor săi.

Într-adevăr, Cantillon a încălcat în mod evident contractul de depozit neregulat, deşi în cazul său depozitul nu a constat în bani, ci în acţiuni la Mississippi Trading Company, fondată de John Law. Schema frauduloasă pusă la punct de Cantillon a fost următoarea: el acorda cu împrumut sume ridicate de bani clienţilor săi, pentru ca aceştia să poată cumpăra acţiuni la companie, cu condiţia ca acţiunile să funcţioneze drept garanţie şi să rămână la banca lui Cantillon sub forma unui depozit neregulat, în acest caz, de acţiuni fungibile şi indistincte. Mai târziu, fără ştiinţa clienţii săi, Cantillon şi-a însuşit ilicit titlurile de valoare depozitate, vânzându-le când aprecia că preţul lor de piaţă era ridicat şi păstrând suma de bani încasată din vânzare. Când acţiunile îşi pierdeau aproape în întregime valoarea, Cantillon le cumpăra din nou, la o fracţiune din vechiul lor preţ şi reîntregea depozitul, asigurându­-şi un profit considerabil. În final, el cerea rambursarea împrumuturilor acordateiniţial clienţilor săi, aceştia nefiind capabili să returneze banii, din moment ce garanţia pe care o aveau în bancă nu valora aproape nimic. Aceste operaţiuni frauduloase au dus la numeroase acuzaţii penale şi procese civile împotriva lui Cantillon, care, în perspectiva de a fi arestat şi încarcerat în scurt timp, a fost forţat să părăsească în mare grabă Franţa şi să se refugieze în Anglia.

În apărarea sa, Cantillon a avansat acelaşi argument atât de uzitat de-a lungul Evului Mediu de autori decişi să confunde depozitul cu un împrumut. În realitate, Cantillon a încercat să se apere susţinând că acţiunile depozitate la el ca bunuri fungibile indistincte nu constituie, de fapt, un depozit veritabil, ci o operaţiune de credit, ce implică transferarea deplină a proprietăţii şi a dispoziţiei către bancher. Astfel, Cantillon a apreciat operaţiunile sale ca fiind perfect „legitime”. Ştim însă că acest argument juridic era fals, şi chiar dacă depozitul de titluri de valoare era considerat un depozit neregulat de bunuri fungibile, rămânea în vigoare obligaţia de custodie a acţiunilor şi de menţinere 100% a posesiei neîntrerupte asupra lor. Prin urmare, atunci când Cantillon vindea acţiunile în detrimentul clienţilor săi, el comitea în mod limpede actul delictual de însuşire ilicită. F. A. Hayek explică încercarea lui Cantillon de a-şi justifica acţiunile frauduloase:

„Punctul său de vedere era, după cum avea să explice mai târziu, că acţiunile ce i-au fost încredinţate, de vreme ce numărul lor [de înregistrare] nu a fost notat, nu constituiau un depozit veritabil, ci, mai degrabă – după cum am spune în prezent –, un depozit în bloc, aşa încât nici unul dintre clienţii săi nu avea un drept de revendicare asupra unor titluri de valoare particulare. Firma a câştigat, în realitate, profituri extraordinare pe această cale, deoarece putea să cumpere din nou, la preţuri mai mici, nişte acţiuni vândute la preţuri ridicate, iar în acest răstimp capitalul, pentru care cerea o dobândă ridicată, nu era pierdut absolut deloc, ci era economisit şi investit în lire. Când Cantillon, care a făcut aceste avansuri parţial în nume personal, a cerut rambursarea împrumuturilor de la speculatori, care suferiseră pierderi importante, şi i-a dat în judecată, aceştia au cerut ca profiturile obţinute de Cantillon şi firma sa din acţiuni să acopere aceste avansuri La rândul lor, l-au dat în judecată pe Cantillon la Londra şi Paris, acuzându-l de fraudă şi practicarea unei dobânzi ridicate (camătă). Prezentând la tribunal corespondenţa dintre Cantillon şi firmă, ei au dovedit că întreaga tranzacţie s-a desfăşurat sub conducerea nemijlocită a lui Cantillon, acesta purtând, prin urmare, întreaga responsabilitate.”[122]

În capitolul următor vom arăta că încălcarea depozitului neregulat de titluri de valoare este la fel de ilicită din punct de vedere juridic ca nerespectarea depozitului neregulat de bani, dând naştere unor dezastre economice şi sociale similare. Un exemplu perfect din secolul al XX-lea ni-l oferă falimentul Băncii din Barcelona şi a altor bănci catalane, care au acceptat în mod sistematic depozite neregulate de titluri de valoare, fără a menţine custodia deplină, 100%, asupra lor[123]. Într-adevăr, pentru a câştiga un profit, ei le-au utilizat în tot felul de operaţiuni speculative, în detrimentul adevăraţilor proprietari ai titlurilor, după cum am văzut că a procedat şi Cantillon cu două sute de ani mai devreme. Richard Cantillon a fost ucis cu brutalitateîn casa sa din Londra în 1734, după doisprezece ani de litigii, două arestări şi ameninţarea continuă cu puşcăria. Cu toate că versiunea oficială a fost aceea că a fost ucis, iar corpul său a ars, fiind imposibil de recunoscut, de către un fost bucătar, a cărui motivaţie a fost prădarea, este, de asemenea, plauzibil ca unul dintre numeroşii săi creditori să fi instigat omorul, sau chiar, după cum sugera A. E. Murphy, cel mai recent biograf al său, ca însuşi Cantillon să îşi fi înscenat propria moarte pentru a fugi, evitând astfel alţi ani de procese şi acţiuni legale împotriva lui[124].



[1] Avem aici în vedere sursa cea mai evidentă de profit, care i-a motivat iniţial pe bancheri să îşi însuşească ilicit banii deponenţilor. Vom analiza în capitolul 4 o sursă de câştiguri mult mai însemnate: şi anume, capacitateabancherilor de a emite bani sau de a crea împrumuturi şi depozite din nimic. Profitul ce rezultă de aici este mai ridicat într-o măsură de neimaginat; cu toate acestea, deoarece decurge dintr-un proces abstract, cu siguranţă că nici măcar bancherii nu au fost pe deplin conştienţi de el până foarte târziu în procesul de evoluţie al domeniului financiar. Că nu au înţeles, ci doar au intuit acest al doilea tip de câştig nu înseamnă însă că nu profitat, pe deplin, de el. În capitolul 4, vom explica modalitatea prin care încălcarea de către bancheri a principiilor tradiţionale de drept prin practica activităţii bancare cu rezervă fracţionară face posibilă crearea de credite din nimic, a căror rambursare este, mai apoi, pretinsă în numerar forte – cu tot cu dobândă! Pe scurt, ne ocupăm de o sursă constantă, privilegiată de obţinere de fonduri, sub formă de depozite, pe care bancherii le creează din nimic şi le folosesc mereu pentru atingerea propriilor scopuri.

[2] Luis Saravia de la Calle, Instrucción de mercaderes, Pedro de Castro, Medina del Campo, 1544; reeditată în Colección de Joyas Bibliográficas, Madrid, 1949, cap. VIII, p. 179.

[3] Arheologul Lenor Mant a descoperit printre ruinele Babilonului o tăbliţă de argilă, cu o inscripţie ce atestă comerţul dintre oraşe şi utilizarea mijloacelor financiare şi comerciale de plată. Tăbliţa aminteşte de un Ardu-Nama (un trăgător de poliţădin oraşul Ur), care îi ordonă lui Marduk-Bal-at-Irib (trasul) din oraşul Orkoe să plătească în numele lui Ardu-Nama suma de patru mineşi cincisprezece sicli de argint lui Bel-Abal-Iddin într-o anumită perioadă de timp. Acest document este datat 14 ale Arakhsamna, anul al doilea al domniei lui Nabonaid. La rândul său, cercetătorul Hilprecht a descoperit în ruinele oraşului Nippur un total de 730 de tăbliţe de argilă arsă cu inscripţii, considerate a fi aparţinut arhivelor unei bănci prezente în oraş în anul 400 î. H., cu denumirea de „Nurashu şi fiii”. (A se vedea „Origen y desenvolvimiento histórico de los bancos”, în Enciclopedia universal ilustrada europeo-americana, Editorial Espasa-Calpe, Madrid, 1979, vol. 7, p. 477.) De asemenea, Joaquín Trigo, pe lângă faptul că ne oferă informaţia de mai sus, menţionează că, în jurul anului 3300 î. H., templul lui Uruk era proprietar al pământului pe care îl exploata, primea ofrandele şi depozitele şi acorda împrumuturi fermierilor şi comercianţilor de vite şi grâu, devenind prima bancă din istorie. În British Museum, găsim de asemenea tăbliţe cu înregistrări financiare ale băncii „Fiii lui Egibi”. Succesiunea tăbliţelor demonstrează că, încă din perioada asiriană şi pentru mai mult de 180 de ani, instituţia a fost controlată de o adevărată dinastie financiară. Codul lui Hamurabi a înlesnit transferul de proprietate şi a reglementat strict drepturile implicate în acesta, precum şi activitatea comercială, punând limite superioare ratelor dobânzii şi iniţiind chiar împrumuturi publice la rate de 12,5%. Contractele de înfiinţare a unei afaceri erau de asemenea reglementate, la fel ţinerea contabilităţii operaţiunilor. Codul lui Manu din India menţionează şi el operaţiunile de tip bancar şi financiar. Pe scurt, înregistrările ce au ajuns până la noi indică prezenţa unor operaţiuni financiare între anii 2300 şi 2100 î. H., cu toate că răspândirea afacerii „bancare” începe între 730 şi 540 î. H., când dinastiile asiriene şi noile dinastii babiloniene au făcut posibil un comerţ sigur, care a dat naştere unor bănci specializate pe tipul de comerţ cu care operau. Această activitate s-a răspândit şi în Egipt, iar de acolo, mai târziu, în lumea antică grecească. (Joaquín Trigo Portela, „Historia de la banca, capitolul 3 din Enciclopedia práctica de la banca, Editorial Planeta, Barcelona, 1989, vol. 6, îndeosebi p. 234–237.)

[4] Raymond de Roover subliniază că termenul actual de bancher a apărut în Florenţa, unde bancherii erau denumiţi fie banchieri, fie tavolieri, întrucât îşi desfăşurau activitatea în spatele unei bănci (banco) sau unei mese (tavola). Aceeaşi logică se află în spatele terminologiei utilizate în Grecia antică, unde bancherii erau numiţi trapezitei deoarece lucrau la trapeza (masă). Acesta este motivul pentru care discursul lui Isocrates „Despre o chestiune bancară” este îndeobşte cunoscut ca Trapezitica. A se vedea Raymond de Roover, The Rise and Decline of the Medici Bank, 1397–1494, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1963, p. 15. La rândul său, marele Diego de Covarrubias y Leyva, menţionează că

„remunerarea plătită celor ce schimbau banii pentru activitatea lor a fost denumită collybus de greci, prin urmare, cei ce schimbau banii erau numiţi collybistas. Li se mai spunea şi nummularios şi argentarios, de asemenea trapezitas, mensularios sau banqueros, deoarece, pe lângă activitatea de schimbare a banilor, ei desfăşurau o altă activitate, mult mai rentabilă, şi anume primeau bani spre păstrare şi acordau cu împrumut proprii bani şi pe cei ai altora.”

A se vedea capitolul 7 din Veterum collatio numismatum, publicat în Omnium operum în Salamanca, 1577.

[5] Isocrates a fost unul dintre acei macróbioi ai antichităţii şi a trăit aproape o sută de ani (436-338 î. H.). A trăit, astfel, de la ultimii ani ai dominaţiei ateniene triumfătoare asupra Persiei până la războiul peloponesian, hegemonia ulterioară spartană şi tebană şi expansiunea macedoneană, care se încheie cu bătălia de la Chaironeia, în care Filip al II-lea învinge Liga elenă în anul în care Isocrates moare. Tatăl lui Isocrates, Theodorus, a fost un cetăţean din clasa de mijloc, care s-a îmbogăţit din fabrica de flaute pe care o deţinea, fapt care i-a permis să-i dea fiului său o educaţie strălucitoare. După câte se pare, printre profesorii direcţi ai lui Isocrates se includ Theramines, Gorgias şi, mai cu seamă, Socrate – există un fragment în Phaidros, în care Platon, prin „vocea” lui Socrate, îl laudă pe tânărul Isocrates, aparent cu ironie, prezicându-i un viitor măreţ. Isocrates a fost logograf, cu alte cuvinte, scria discursuri juridice pentru alţii – persoane care revendicau sau îşi apărau drepturile –, iar mai târziu a deschis o şcoală de retorică în Atena. Pentru informaţii despre Isocrates, a se vedea Juan Manuel Guzmán Hermida, „Introducción General” la Discursos, Biblioteca Clásica Gredos, Madrid, 1979, vol. 1, p. 7–43.

[6] Isocrates, „Despre o afacere bancară”, în Discursos I, p. 112.

[7] Astfel, după mai mult de 2200 de ani după Isocrates, senatorul de Pennsylvania Condy Raguet recunoştea, asemenea lui Isocrates, puterea semnificativă a bancherilor şi utilizarea pe care i-o dau aceştia pentru a-şi intimida duşmanii, pentru a-i descuraja, pe orice cale este posibil, pe deponenţi să îşi retragă depozitele, şi pentru a împiedica aceste retrageri cu speranţa deşartă de a evita crizele, printre altele. Condy Raguet conchide că presiunea a fost aproape de nesuportat şi că

„o persoană independentă, care nu era nici acţionar, nici debitor şi care ar fi riscat să forţeze din partea băncilor un comportament licit, ar fi fost persecutat ca duşman al societăţii.”

A se vedea scrisoarea trimisă de Raguet lui Ricardo pe 18 aprilie 1821, publicată în David Ricardo, Minor Papers on the Currency Question 1805–1823, Jacob Hollander, ed., The Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1932, p. 199–201. Exact aceeaşi idee a fost exprimată cu mai bine de trei secole mai devreme de Saravia de la Calle, care, arătând obstacolele ridicate de bancheri pentru a-i împiedica pe deponenţi să îşi retragă banii, obstacole faţă de care puţini au avut curajul să protesteze, menţiona că

„alte mii de umilinţe arunci asupra celor care merg să îşi retragă banii de la tine; îi reţii şi îi faci să piardă bani aşteptând, îi ameninţi că îi vei plăti într-o monedă depreciată. În acest fel, îi forţezi să îţi dea tot ce doreşti. Ai descoperit această modalitate de a fura, căci, atunci când ei pleacă să îşi retragă banii, nu îndrăznesc să ceară numerar, ci îţi lasă banii pentru a colecta profituri mult mai ridicate şi mai diabolice.” (Instrucción de mercaderes, p. 183.)

Richard Cantillon menţionează câteva trucuri pe care bancherii le foloseau pentru a întârzia plata depozitelor în Essai sur la nature du commerce en général, Fletcher Gyles, Londra, 1775, p. 425-426. În final, Marx face şi el referire la teama şi reverenţa pe care bancherii le inspiră tuturor. El citează următoarele cuvinte ironice ale lui G. M. Bell:

„Sprâncenele încruntate ale bancherului au o mai mare influenţă asupra lui decât predica moralistă a prietenilor; tremură la gândul că va fi suspectat de a fi comis o fraudă sau, cel puţin, că va fi acuzat de mărturie mincinoasă, de teama de a cauza suspiciune, în urma căreia creditul bancar îi va fi retras sau micşorat. Sfatul bancherului este mult mai important pentru el decât cel al duhovnicului.” (Karl Marx, Capital, vol. 3: The Process of Capitalist Production as a Whole, Friedrich Engels, ed., Ernest Untermann, trad., Charles H. Kerr and Company, Chicago,1909, p. 641)

[8] Isocrates, „Sobre un asunto bancario”, p. 114 şi 117.

[9] Grecii făceau o diferenţă între depozitele la vedere de bani (phanerà ousía) şi depozitele invizibile (aphanés ousía). Distincţia, departe de a sublinia dacă banii erau sau nu la dispoziţia continuă a deponentului (ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în ambele situaţii), pare să se fi referit la caracterul public sau dimpotrivă al depozitului şi al mărimii sale. Dacă erau publice, banii puteau face obiectul interdicţiilor sau al confiscării, îndeosebi de origine fiscală.

[10] Isocrates, „Sobre un asunto bancario”, p. 116.

[11] Demosthenes, Discursos privados I, Biblioteca Clásica Gredos, Editorial Gredos, Madrid, 1983, p. 157–180. Aceste fragmente din text se găsesc la p. 162, 164, respectiv 176, din ediţia mai sus menţionată. Pentru informaţii privind falimentul băncilor greceşti, a se vedea Edward E. Cohen, Athenian Economy and Society: A Banking Perspective, Princeton University Press, Princeton, N. J., 1992, p. 215–224. Cohen nu pare însă să înţeleagă modalitatea prin care expansiunile creditului cauzează crizele economice ce afectează solvabilitatea băncilor.

[12] Demosthenes, Discursos privados II, Biblioteca Clásica Gredos, Editorial Gredos, Madrid, 1983, p. 79–98. Pasajul menţionat în textul principal apare la p. 86.

[13] Ibidem, p. 99–120. Fragmentul citat se găseşte la p. 102.

[14] G. J. Costouros, „Development of Banking and Related Book-Keeping Techniques in Ancient Greece”, International Journal of Accounting 7, nr. 2, 1973, p. 75–81.

[15] Demosthenes, Discursos privados II,p. 119.

[16] Ibidem, p. 112.

[17] Ibidem, p. 120.

[18] Stephen C. Todd, referindu-se la activitatea bancară ateniană, afirmă că

„băncile nu erau văzute ca surse evidente de credit... este uimitor că, din sute de credite menţionate în documente, doar unsprezece erau împrumutate de la bancheri; şi nu există într-adevăr nici o dovadă că un deponent s-ar fi aşteptat în mod obişnuit să primească dobândă de la banca sa.” (S. C. Todd, The Shape of Athenian Law, Clarendon Press, Oxford, 1993, p. 251.)

La rândul său, Bogaert confirmă că bancherii nu plăteau nici o dobândă la depozitele la vedere şi chiar pretindeau un comision pentru custodia şi păstrarea acestora:

„Depozitele la vedere puteau să aibă, aşadar, diferite forme. Ce aveau în comun era absenţa dobânzilor. În nici unul dintre cazurilecitate mai sus nu am găsit vreo mărturie despre dobândă. Este posibil chiar ca anumiţi bancheri să fi cerut un comision pentru ţinerea conturilor de depozit sau pentru «executarea ordinelor».” (Raymond Bogaert, Banques et banquiers dans les cités grecques, A. W. Sijthoff, Leyden, Olanda, 1968, p. 336.)

Bogaert menţionează, de asemenea, absenţa oricărui indiciu că bancherii din Atena ar fi practicat o anumită rată de rezervă fracţionară – „Nu deţinem, din păcate, nici o informaţie referitoare la sumele din casă (l’encaisse) deţinute de o bancă din antichitate”, p. 364 –, deşi ştim că diferiţi bancheri, printre care şi Pison, au acţionat fraudulos şi nu au păstrat o rată a rezervelor de 100%. Ca urmare a acestui fapt, în numeroase situaţii ei nu reuşeau să plătească şi dădeau faliment.

[19] „Se poate considera astfel că oferta monetară din Atena se compunea din pasive bancare («depozite») şi bani gheaţă în circulaţie. Creşterea datorată părţii bancare a acestei oferte va depinde de volumul şi viteza împrumuturilor bancare, procentul acestor fonduri redepuse imediat sau în cele din urmă în trapezai, şi de perioada de timp şi volatilitatea depozitelor” (Cohen, Athenian Economy and Society, p. 13)

[20] Bogaert, Banques et banquiers dans les cités grecques, p. 391–393.

[21] Ibidem, p. 391.

[22] Trigo Portela, „Historia de la banca”, p. 238. Raymond Bogaert, dimpotrivă, estimează venitul anual al lui Pasion înaintea decesului său la nouă talanţi, adică de şapte ori mai mare:

„Aceasta totalizează un venit anual de aproximativ 9 talanţi. Înţelegem astfel că bancherul ar fi putut să adune într-o perioadă scurtă de timp o avere importantă, să ofere oraşului cadouri generoase şi să achite cheltuielile a cinci trireme.” (Bogaert, Banques et banquiers dans les cités grecques, p. 367 şi de asemenea Cohen, Athenian Economy and Society, p. 67)

[23] Michael Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Hellenistic World, Oxford University Press, Oxford, 1953, vol. 1, p. 405.

[24] Michael Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Hellenistic World, Oxford University Press, Oxford, 1957, vol. 2, p. 1279.

[25] Ibidem, p. 623.

[26] În Captivi de Plautus, de pildă, citim: „Subducam ratunculam quantillum argenti mihi apud trapezitam sied” (i.e. „Merg înăuntru, căci trebuie să calculez cât de mulţi bani am în bancă”), citat de Knut Wicksell în cartea sa Lectures on Political Economy,Routledge and Kegan Paul, Londra, 1935, vol. 2, p. 73.

[27] Trigo Portela, „Historia de la banca”, p. 239.

[28] Faptul cu adevărat extraordinar ca cineva din profesiunea bancară să devină papă, iar mai târziu sfânt pare să justifice la prima vedere alegerea lui Callistus I ca sfântpatron al bancherilor. Din păcate, ca bancher falimentar, care a înşelat încrederea ce-i fusese acordată de fraţii săi creştini, el a dat un exemplu nefericit. Adevăratul patron al bancherilor este Sf. Carlo Borromeo (1538-1584), arhiepiscop de Milano [în tradiţia catolică – n.t.]. El a fost nepotul şi administratorul lui Giovanni Angelo Medici (Papa Pius al IV-lea), iar ziua sa de sărbătorireeste 4 noiembrie.

[29] Hippolytus, Hippolytus Werke, vol. 2: Refutatio omnium haeresium, P. Wendland, Leipzig, 1916.

[30] Juan de Churruca, „La quiebra de la banca del cristiano Calisto (c.a. 185–190)”, Seminarios complutenses de derecho romano, februarie–mai 1991, Madrid, 1992, p. 61–86.

[31] „Gínesthe trapézitai dókimoi” („Bancherilor, trebuie să fiţi cinstiţi!”). A se vedea „Orígenes y movimiento histórico de los bancos”, în Enciclopedia universal ilustrada europeo-americana,Espasa Calpe, Madrid, 1973, vol. 7, p. 478.

[32] A se vedea Manuel J. García-Garrido, „La sociedad de los banqueros (societas argentaria)”, în Studi in onore di Arnaldo Biscardi, Milano, 1988, vol. 3, îndeosebi p. 380–383. Răspunderea nelimitată a membrilor asociaţiei de bancheri în dreptul roman a fost stabilită, printre altele, în textul menţionat anterior al lui Ulpian (Pandectele, 16, 3, 7, 2-3) şi de asemenea într-un fragment de Ulpian (Pandecte, 16, 3, 8), unde el hotărăşte ca banii necesari pentru achitarea datoriilor bancherilor frauduloşi să provină nu numai din „fondurile depozitate găsite printre activele bancherului, ci din toate activele celui ce a comis frauda” (Cuerpo de derecho civil roman, op. cit., vol. 1, p. 837). Câţiva autori contemporani au propus, de asemenea, o revenire la principiul răspunderii nelimitate aplicat bancherilor, ca un fel de incitativ de a acţiona cu prudenţă. Această prescripţie nu reprezintă însă o condiţie nici necesară, nici suficientă pentru a obţine un sistem bancar solvabil. Nu este necesară, deoarece cerinţa privind rezerva de 100% ar elimina crizele bancare şi recesiunile economice într-un mod mult mai eficace. Nu este suficientă întrucât, chiar dacă acţionarii băncii ar avea răspundere nelimitată, crizele bancare şi recesiunile economice ar continua să aibă loc câtă vreme se practică o rezervă fracţionară.

[33] În Imperiul Roman, unele temple mari, influente au continuat să acţioneze şi în calitate de bănci. Printre acestea se numără templele din Delos, Delfi, Sardis (Artemis) şi, cel mai semnificativ, Ierusalim, unde evreii, bogaţi şi săraci deopotrivă, îşi depozitau în mod tradiţional banii. Acesta este contextul în care trebuie să interpretăm alungarea de către Iisus Hristos a schimbătorilor de bani din templul din Ierusalim, după cum se relatează în Noul Testament. La Matei 21: 12-16, citim că Iisus, a intrat în

„biserica lui Dumnezeu […] şi mesele schimbătorilor de bani le-au răsturnat, şi scaunele celor ce vindeau porumbei. Şi au zis lor: scris este: casa mea, casă de rugăciune se va chema; iar voi o aţi făcut pre dânsa peşteră tâlharilor”

Marcu 11: 15-17 oferă un text aproape identic. Ioan 2: 14-16 este puţin mai explicit şi ne spune cum, după ce a intrat în curţile templului,

„au aflat în biserică pre cei ce vindeau boi şi oi şi porumbei, şi pre schimbătorii de bani şezând. Şi făcând biciu de ştreanguri, pre toţi i-au scos din biserică, oile şi boii; şi schimbătorilorau vărsat banii, şi mesele le-au răsturnat.” (Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a legii vechi şi a celei nouă, Ediţia Sfântului Sinod, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1914)

Traducerea acestor pasaje biblice nu este foarte exactă, aceeaşi greşeală se regăseşte în traducerea realizată de García del Corral la Pandecte. În loc de „schimbători de bani”, ar trebui să fie „bancheri”, cuvânt care concordă mult mai bine cu sensul literal al ediţiei Vulgata a Bibliei în latină, în care la versetele din Matei citim:

„Et intravit Iesus in templum et eiiciebat omnes vendentes et ementes in templo, et mensas numulariorum, et cathedras vendentium columbas evertit: et dicit eis: Scriptum est: Domus mea domus orationis vocabitur: vos autem fecistis illam speluncam latronum. (Biblia Sacra iuxta Vulgatam Clementinam, Alberto Colunga şi Laurencio Turrado, ed., Biblioteca de Autores Cristianos, Madrid, 1994, Matei 21:12–13, p. 982)

Aceste versete evanghelice confirmă faptul că templul din Ierusalim acţiona ca o adevărată bancă, în care publicul general, bogaţi şi săraci, păstra depozite. Curăţarea templului de către Iisus poate fi interpretată ca un protest împotriva abuzurilor ce proveneau dintr-o activitate ilicită – după cum bine ştim, aceste abuzuri constau în utilizarea banilor din depozit. În plus, aceste referinţe biblice ilustrează simbioza, deja prezentă, dintre bancheri şi funcţionarii publici, din moment ce atât preoţii de frunte, cât şi învăţătorii legii au fost scandalizaţi de comportamentul lui Iisus (toate sublinierile ne aparţin, desigur). Despre importanţa templului din Ierusalim ca bancă de depozit pentru evrei, a se vedea Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Roman Empire, vol. 2, p. 622.

[34] Jean Imbert, în cartea sa Historia económica (de los orígenes a 1789), traducere în limba spaniolă de Armando Sáez, Editorial Vicens-Vives, Barcelona, 1971, p. 58, nota că

praescriptio reprezenta echivalentul de azi al cecurilor. Când un capitalist îi ordona unui bancher să facă o plată corespunzătoare unui împrumut în numele său, bancherul se conforma, la prezentarea unui ordin bancar numit praescriptio.”

[35] A se vedea, de pildă, New Constitution 126 despre „Contractele bancare”, edictul 7 („Hotărâri şi reglementări ce guvernează contractele bancare”) şi edictul 9, „Despre contractele bancare”, ambele ale lui Iustinian, incluse în Novellae (a se vedea Cuerpo de derecho civil romano, vol. 6, p. 479–483, 539–544 şi 547–551).

[36] O sinteză remarcabilă a cauzelor prăbuşirii Imperiului Roman se găseşte în tratatul lui Ludwig von Mises, Human Action: A Treatise on Economics, Scholar’s Edition, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 1998, p. 161–163. [Traducerea în limba română de Dan Cristian Comănescu, www.misesromania.org/43/ – n.t.] Vom menţiona şi ediţia a treia, mult mai răspândită a tratatului Human Action, Henry Regnery, Chicago, 1966, p. 767–769.

[37] A se vedea, de exemplu, cartea lui Jules Piquet, Des banquiers au Moyen Age: Les Templiers, Étude de leurs opérations financières, Paris, 1939, citat de Henri Pirenne în cartea sa, Histoire Économique et Sociale Du Moyen Age, Presses Universitaires de France, Paris, 1969, p. 116 şi 219. Piquet are impresia că vede începuturile contabilităţii în partidă dublă şi chiar ale unei forme rudimentare de cec în registrele păstrate de templieri. Se pare însă că practicile contabile ale templierilor erau, cel mult, doar nişte precursori direcţi ai contabilităţii în partidă dublă, ce a fost formalizată mai târziu, în 1494, de Luca Pacioli, vestitul călugăr din Veneţia, prieten cu Leonardo da Vinci. O bancă din Pisa utiliza contabilitatea în partidă dublă încă din 1336, de asemenea familia Masari – colectori de impozite din Genova – în 1340. Cel mai vechi registru contabil din Europa pe care îl cunoaştem provine de la o bancă florentină şi datează din 1211. A se vedea G. A. Lee, „The Oldest European Account Book: A Florentine Bank Ledger of 1211”, în Accounting History: Some British Contributions, R. H. Parker şi B. S. Yamey, ed., Clarendon Press, Oxford, 1994, p. 160–196.

[38] „În teorie cel puţin, băncile de depozit de la început nu erau bănci de scont sau bănci care acordau împrumuturi. Ele nu creau bani, ci serveau ca un sistem cu rezerve de 100%, aşa cum o parte din monetarişti ar dori să vadă stabilindu-se în prezent. Soldurile debitoare (overdraft) erau interzise. În practică, standardele s-au dovedit dificil de respectat, mai cu seamă în condiţiile unei urgenţe cu caracter public. Taula de Valencia a fost pe punctul să utilizeze averea depozitată pentru a cumpăra grâu pentru oraş în 1567. În 1590 au fost acordate nişte avansuri ilegale oficialităţilor oraşului, iar oraşului însuşi, împrumuturi ilegale în numeroase ocazii.” (Charles P. Kindleberger, A Financial History of Western Europe, ediţia a doua, Oxford University Press, Oxford, 1993, p. 49)

[39] Pe parcursul întregii perioade medievale, dreptul islamic a menţinut, de asemenea, interdicţia privind folosirea în scop personal a depozitelor neregulate, îndeosebi în Peninsula Iberică. A se vedea, de pildă, Compendio de derecho islámico(Risála, Fí-l-Fiqh), de juristul hispano-arab din secolul al X-lea Ibn Abí Zayd, numit Al-Qayrawání, publicat cu sprijinul lui Jesús Riosalido, Editorial Trotta, Madrid, 1993. La p. 130, găsim următoarea formulare a unui principiu juridic: „persoana care utilizează în afaceri depozitul (de bani) comite o acţiune reprobabilă, dar profitul îi aparţine, dacă este vorba despre numerar”. (A se vedea, de asemenea, p. 214-215, unde se specifică faptul că, în cazul unui veritabil împrumut, sau mutuum, împrumutătorul nu îşi poate retrage banii oricând doreşte, ci doar la sfârşitul perioadei convenite; conceptul juridic de depozit de bani din dreptul islamic seamănă foarte mult cu depozitul neregulat roman.)

[40] Abbott Payson Usher a predat economia la Universitatea Harvard şi este autorul faimoasei lucrări The Early History of Deposit Banking in Mediterranean Europe, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1943.

[41] Ibidem, p. 9 şi 192.

[42] „În toate aceste registre genoveze există, de asemenea, o serie de instrumente în care banii primiţi sunt în mod explicit descrişi ca fiind un împrumut (mutuum).” Ibidem, p. 63.

[43] „Pentru aceste datorii, Banca de Depozit păstra rezerve în numerar care ajungeau la 29% din total. Apelând la terminologia curentă, banca a fost capabilă să extindă creditul într-un raport de 3,3 faţă de rezervele disponibile.” (Ibidem, p. 181)

Nu putem fi de acord însă cu afirmaţia pe care Usher o face imediat mai departe; el susţine că băncile private ce operau de asemenea în Barcelona în acea perioadă dispuneau negreşit de o rată a rezervelor mult mai scăzută. În opinia noastră, exact contrariul este adevărat. De vreme ce băncile private erau mult mai mici, nu se bucurau de tot atâta încredere din partea populaţiei asemenea băncii municipale şi cum îşi desfăşurau activitatea într-un mediu strict competitiv, cu siguranţă păstrau o rată a rezervelor mult mai ridicată. (A se vedea p. 181-182 din cartea lui Usher.) În orice caz, Usher conchide că

„a existat un grad ridicat de centralizare a compensării în această etapă incipientă şi o creaţie masivă de credit. În absenţa unor date statistice cuprinzătoare, nu dispunem de vreo bază pentru a estima importanţa cantitativă a creditului în perioada medievală şi cea modernă de început, cu toate acestea consecinţa logică a materialului nostru sugerează o utilizare pe scară largă a puterii de cumpărare a creditului.” (Ibidem, p. 8-9)

Vom cita mai târziu lucrări ale lui C. Cipolla, care confirmă în întregime teza principală a lui Usher. În capitolul 4 vom studia în profunzime teoria multiplicatorilor bancari.

[44] În Catalonia, în secolul al XV-lea, băncile operau fără garanţii, însă celor care nu prezentau garanţii nu li se permitea să aşeze o faţă de masă pe ghişeul lor. Cu ajutorul acestui sistem, populaţia era în măsură să identifice cu uşurinţă afacerile cele mai solvabile. Ibidem, p. 17.

[45] Marjorie Grice-Hutchinson, Early Economic Thought in Spain 1177–1740, George Allen and Unwin, Londra, 1978. A se vedea „In Concealment of Usury”, cap. 1, p. 13–60.

[46] „Până în secolul al XIII-lea, majoritatea activităţii financiare se afla în mâinile evreilor şi a altor necreştini, cel mai adesea din Orientul Apropiat. Din punctul de vedere creştin, oricum nu mai putea exista mântuire pentru asemenea necredincioşi, iar interdicţiile Bisericii nu li se aplicau... Ura faţă de evrei provenea din partea celor care erau indignaţi de asemenea rate ale dobânzii, în timp ce monarhii şi principii, mai puţin nemulţumiţi, dăduseră de urma profiturilor de încasat din exproprierea acestui grup mai mult sau mai puţin neajutorat.” (Harry Elmer Barnes, An Economic History of the Western World, Harcourt, Brace and Company, New York, 1940, p. 192–193)

[47] Aceasta este opinia susţinută de părintele Bernard W. Dempsey S.J., care conchide, în remarcabila sa carte Interest and Usury (American Council of Public Affairs, Washington, D.C., 1943), că, acceptând chiar legitimitatea dobânzii, activitatea bancară cu rezervă fracţionară echivalează cu o „camătă instituţională” şi este în mod special dăunătoare pentru societate, din moment ce generează recurent false avânturi economice (boom), crize bancare şi recesiuni economice (p. 228).

[48] O listă concisă, clară a subterfugiilor utilizate pentru a masca împrumuturile şi dobânda poate fi găsită în cartea lui Imbert, Historia económica (de los orígenes a 1789), p. 157–158. Imbert menţionează următoarele metode de mascare a împrumuturilor purtătoare de dobândă: (a) contractele fictive, de pildă înţelegerile privind răscumpărarea sau garanţiile imobiliare; (b) clauzele privind plata unor penalităţi, care camuflează dobânda sub forma sancţiunilor economice; (c) neadevărul cu privire la mărimea împrumutului, împrumutatul convenind să ramburseze o sumă mai ridicată decât cea primită în realitate ca împrumut; (d) tranzacţiile deschimb valutar, care includeau dobânda ca o taxă suplimentară; şi (e) venitul sau rentele – renta viageră cuprindea atât dobânda, cât şi rambursarea capitalului iniţial. Jean Imbert cu face nici o referire precisă la depositum confessatum, una dintre cele mai populare căi de justificare a dobânzii. Acesta se încadrează perfect în categoria „clauze privind plata unor penalităţi”. A se vedea de asemenea comentariul făcut de Henri Pirenne, când se referă la „ingeniozitatea extremă” de care se dădea dovadă pentru camuflarea „periculoasei dobânzi”. Economic and Social History of Medieval Europe, Kegan Paul, Trench, Trubner and Company, Londra, 1947, p. 140.

[49] Echivalarea de către canonişti a depozitului neregulat de bani cu contractul de împrumut, sau mutuum, i-a încurajat pe experţi să caute o trăsătură juridică comună între aceste două contracte. Ei au realizat în scurt timp că, în cazul depozitului unui bun fungibil, se „transferă” „proprietatea” în sens restrâns a unităţilor individuale depozitate, din moment ce depozitarul este obligat să păstreze în custodie, să menţină şi să restituie la cerere doar tantundem. Acest transfer de proprietate pare să coincidă cu cel din cazul unui contract de împrumut, sau mutuum, astfel că a fost firesc pentru experţi să presupună în mod automat că toate depozitele neregulate de bani erau împrumuturi, din moment ce ambele includeau un „transfer” de „proprietate” de la deponent către depozitar. Aşadar, teoreticienii au trecut cu vederea diferenţa esenţială (a se vedea capitolul 1) între depozitul neregulat de bani şi împrumut, sau mutuum: scopul principal al depozitului neregulat este custodia şi protejarea bunului, şi, dacă într-un sens „proprietatea” este „transferată”, dispoziţia nu este, iar tantundem trebuie să fie păstrat în permanenţă la dispoziţia deponentului. Spre deosebire de aceasta, împrumutul reclamă transferul întregii dispoziţii, în plus faţă de proprietate – de fapt, bunurile prezente sunt schimbate pe bunuri viitoare – şi implică un element fundamental: şi anume, o perioadă în răstimpul căreia bunul încetează să fie la dispoziţia împrumutătorului. Depozitele neregulate nu includ o asemenea perioadă. Pe scurt, întrucât interdicţia canonică a dobânzii a dat naştere instituţiei frauduloase şi nelegitime a depositum confessatum, ea a fost în mod direct responsabilă de pierderea clarităţii în distincţia dintre depozitul neregulat de bani şi mutuum. Pe această confuzie se bazează, cu certitudine, decizia finală a tribunalului în cazul Isabetta Querini vs. The Bank of Marino Vendelino, menţionat de Reinhold C. Mueller în The Venetian Money Market: Banks, Panics, and the Public Debt, 1200–1500, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1997, p. 12–13.

[50] În fond, Pasquale Coppa-Zuccari, a cărui lucrare am menţionat-o deja, a fost primul care a început să reconstruiască teoria juridică completă a depozitului neregulat de bani, pornind de la aceeaşi premisă ca experţii clasici romani şi evidenţiind, o dată în plus, caracterul nelegitim al însuşirii ilicite de către bănci a depozitelor la vedere. Privitor la efectele depositum confessatum asupra tratamentului teoretic al instituţiei juridice a depozitului neregulat, Coppa-Zuccari conchide că

„le condizioni legislative dei tempi rendevano fertile il terreno in cui il seme della discordia dottrinale cadeva. Il divieto degli interessi nel mutuo non valeva pel deposito irregolare. Qual meraviglia dunque se chi aveva denaro da impiegare fruttuosamente lo desse a deposito irregolare, confessatum se occorreva, e non a mutuo? Quel divieto degli interessi, che tanto addestrò il commercio a frodare la legge e la cui efficacia era nulla di fronte ad un mutuo dissimulato, conservò in vita questo ibrido instituto, e fece sì che il nome di deposito venissi imposto al mutuo, che non poteva chiamarsi col proprio nome, perchè esso avrebbe importato la nullità del patto relativo agli interessi.” (Coppa-Zuccari, Il deposito irregolare, p. 59–60)

[51] De pildă, Raymond Bogaert menţionează că, din cele 163 de bănci atestate din Veneţia, există dovezi că cel puţin 93 au dat faliment. Bogaert, Banques et banquiers dans les cités grecques, n. 513, p. 392. O listă detaliată a 46 de falimente ale unor bănci de depozit din Veneţia poate fi găsită în Mueller, The Venetian Money Market, p. 585-586. Aceeaşi soartă a falimentelor au împărtăşit-o toate băncile din Sevilla în secolul al XV-lea. Rezultă că prăbuşirea sistematică a băncilor private practicante ale unei rezerve fracţionare şi care nu primesc sprijinul unei bănci centrale (sau al unei instituţii echivalente) este o realitate istorică. Pascal Salin trece cu vederea acest lucru în articolul său „In Defense of Fractional Monetary Reserves”, prezentat la Austrian Scholars Conference, 30-31 martie, 2001.

[52] După cum este firesc, bancherii şi-au desfăşurat întotdeauna activităţile lor de încălcare a principiilor generale de drept şi însuşirea ilicită de bani din depozitele la vedere pe ascuns, în mod ruşinos. Într-adevăr, ei erau pe deplin conştienţi de natura culpabilă a propriilor acţiuni şi, mai mult, ştiau că, dacă vor afla clienţii despre acţiunile lor, aceştia îşi vor pierde instantaneu încrederea în bancă, iar aceasta va da imediat faliment. Astfel se explică discreţia excesivă prezentă în mod tradiţional în activitatea bancară. Alături de natura abstractă şi dificil de înţeles a tranzacţiilor financiare, această lipsă de deschidere îi protejează în bună măsură pe bancheri, chiar şi în prezent, de evaluarea realizată de populaţie. Cu toate că sunt îndeobşte prezentaţi ca adevăraţi intermediari financiari, ar fi mult mai corect să vedem băncile doar ca pe nişte agenţi ai creaţiei expansioniste, din nimic, de credite şi depozite. Natura vinovată, aşadar secretă, a acestor practici bancare a fost înfăţişată cu multă măiestrie de Knut Wicksell în cuvintele următoare:

„în realitate şi contrar planului iniţial, băncile au devenit instituţii de credit, instrumente de sporire a ofertelor din mijlocul de schimb sau de atribuire stocului total de bani a unei viteze crescute de circulaţie, fizice sau virtuale. Activitatea bancară de transferuri a continuat ca de obicei, deşi nu exista un stoc efectiv de bani care să corespundă totalului certificatelor de depozit. Însă atâta timp cât indivizii continuau să creadă că prezenţa banilor în bancă reprezintă o condiţie necesară pentru preschimbarea certificatelor de depozit, aceste împrumuturi trebuiau să rămână un secret bine păstrat. Dacă era descoperit, banca pierdea încrederea din partea populaţiei şi era ruinată, mai cu seamă dacă vestea era aflată într-un moment în care guvernul nu era în măsură să ramburseze avansurile.” (Wicksell, Lectures on Political Economy, vol. 2, p. 74-75)

[53] S-au scris numeroase articole pe această temă. A se vedea articolul interesant al lui Reinhold C. Mueller, „The Role of Bank Money in Venice, 1300–1500”, în Studi Veneziani nr. 3, 1979, p. 47–96, şi capitolul 5 din cartea sa The Venetian Money Market. Carlo M. Cipolla, în studiul său remarcabil The Monetary Policy of Fourteenth-Century Florence, University of California Press, Berkeley, 1982, p. 13, afirmă, de asemenea, că: „Băncile din acea perioadă se dezvoltaseră deja până într-atât încât să creeze bani şi să le sporească viteza de circulaţie”.

[54] Cipolla, The Monetary Policy of Fourteenth-Century Florence, p. 9.

[55] Ibidem, p. 1. A se vedea şi comentariul lui Boccaccio referitor la efectele economice ale ciumei, citat de John Hicks în Capital and Time: A Neo-Austrian Theory, Clarendon Press, Oxford, 1973, p. 12–13; a se vedea n. 60, cap. 5.

[56] Analiza interpretativă a evenimentelor istorice realizată de Carlo M. Cipolla dovedeşte o mai bună cunoaştere şi capacitate de aplicare a teoriei economice decât cea etalată de ceilalţi autori – exemplul lui A. P. Usher şi Raymond de Roover, care îşi exprimă amândoi surprinderea în faţa recesiunilor economice din Evul Mediu, ale căror origini sunt uneori „misterioase şi inexplicabile” pentru ei. Cu toate acestea, analiza sa, monetaristă în fond, se centrează pe etapele recesiunii, pe care el o atribuie unei penurii de ofertă monetară, care, la rândul ei, provine dintr-o contracţie generală a creditului. În mod remarcabil, el trece cu vederea boom­-uleconomic anterior, adoptând, fără să-şi dea seama, o interpretare „monetaristă” a istoriei, astfel că nu reuşeşte să identifice boom-ul artificial creat de expansiunea creditului ca fiind adevărata sursă a recesiunii inevitabile, decurgând din aceasta. Teza lui Cipolla – conform căreia Ciuma Neagră a soluţionat, în cele din urmă, „penuria” de bani – este extrem de discutabilă, deoarece penuriile de bani au tendinţa să se auto-corecteze spontan, printr-o scădere generală a preţurilor (via o creştere corespunzătoare a valorii monedei), fapt care face nenecesară menţinerea de către indivizi a unor deţineri monetare atât de ridicate. Nu este nevoie de un război sau de o ciumă pentru a decima populaţia. Chiar dacă nu ar fi fost ciumă, o dată ce erorile investiţionale făcute pe durata boom-ului au fost corectate, procesul de declin economic ar fi încetat mai devreme sau mai târziu, datorită unei sporiri a valorii monedei şi a reducerii ulterioare a deţinerilor monetare. Fără îndoială, acest proces s-a desfăşurat simultan, dar independent de efectele Ciumei Negre. Aşadar, chiar şi istoricii erudiţi şi cu o mare putere de înţelegere, asemenea lui Cipolla, au comis, în mod evident, erori parţiale de judecată atunci când nu au întrebuinţat instrumentele teoretice adecvate. În orice caz, rămâne demn de menţionat faptul că aceşti apărători ai unei interpretări inflaţioniste a istoriei continuă să sublinieze „efectele pozitive” ale războaielor şi calamităţilor, considerându-le cheia către ieşirea din crizele economice.

[57] De Roover, The Rise and Decline of the Medici Bank, 1397–1494.

[58] „Banca Medici şi băncile din reţeaua sa acceptau, de asemenea, depozite de la persoane din afara sistemului, îndeosebi nobili de rang înalt, demnitari ai bisericii, condottieri şi persoane politice, de pildă Philippe de Commines şi Ymbert de Batarnay. Asemenea depozite nu erau de obicei plătibile la vedere, ci erau, explicit sau implicit, depozite la termen, pentru care se plătea dobândă, sau, mai bine spus, discrezione.” (De Roover, The Rise and Decline of the Medici Bank, 1397–1494, p. 101)

[59] Ibidem, p. 213.

[60] Ibidem, p. 245.

[61] Ibidem, p. 239.

[62] Astfel, de-a lungul existenţei băncii, proprietarii săi au crescut treptat gradul în care încălcau principiul tradiţional de drept, care le impunea menţinerea custodiei de 100% la depozitele la vedere, rata rezervelor diminuându-se continuu:

„O privire atentă asupra balanţelor contabile existente ne arată un alt lucru semnificativ: Banca Medici opera cu rezerve de numerar insuficiente, care se aflau, de regulă, mult sub procentul de 10% din activele totale. Este adevărat că aceasta era o trăsătură comună a documentelor financiare ale bancherilor-comercianţi medievali, precum Francesco Datini şi Borromei din Milano. Gradul în care foloseau substitutele monetare nu încetează să constituie o surpriză pentru istoricii moderni. Putem să ne punem însă întrebarea dacă rezervele de numerar erau adecvate şi dacă Banca Medici nu se găsea în lipsă de lichidităţi.” Raymond de Roover, The Rise and Decline of the Medici Bank, 1397-1494, op. cit., p. 371.

[63] Usher, The Early History of Deposit Banking in Mediterranean Europe, p. 239.

[64] Ibidem, p. 239.

[65] Ibidem, p. 240 şi 242. În lumina recentelor scandaluri şi crize bancare din Spania, ne-am putea întreba, în glumă, dacă nu ar fi o idee bună ca bancherii frauduloşi să fie pedepsiţi cu la fel de multă severitate ca în secolul al XIV-lea în Catalonia. O studentă, Elena Sousmatzian, spune că, în criza bancară recentă ce a devastat Venezuela, un senator din Partidul Social-Democrat Copei a sugerat chiar, „în mod serios”, asemenea măsuri, într-o declaraţie acordată presei. În paranteză fie spus, remarcile sale au fost extrem de bine-primite de deponenţii afectaţi de criză.

[66] Ibidem, p. 244.

[67] „În februarie 1468, după o lungă perioadă de eforturi, Banca de Depozit a fost constrânsă să îşi suspende complet plăţile în numerar. Într-adevăr, pentru toate sumele din registrele de la acea dată au fost emise anuităţi purtătoare de dobânzi de 5% către deponenţii dornici să le accepte. Cei nedoritori să accepte anuităţile rămâneau creditori ai băncii, nu li se permitea însă retragerea fondurilor în numerar.” A. P. Usher, op. cit., p. 278.

[68] Documentele arată că, în 1433, cel puţin 28% din depozitele de la Taula de Canvi din Barcelona proveneau din confiscări judiciare obligatorii şi erau foarte stabile. A se vedea Usher, The Early History of Deposit Banking in Mediterranean Europe, p. 339, şi Kindleberger, A Financial History of Western Europe, p. 49. În orice caz, rata rezervelor s-a înrăutăţit progresiv până la suspendarea plăţilor din 1468. În urma reorganizării prin care a trecut în acel moment, Banca de Depozit din Barcelona a avut o existenţă financiară fragilă în următorii 300 de ani, graţie privilegiilor de care beneficia cu privire la depozitele judiciare şi limitele stabilite la împrumuturile acordate primăriei. La scurt timp după capturarea Barcelonei de către familia Bourbon pe 14 septembrie 1714, banca a fost preluată de o instituţie nouă, ale cărei statute au fost elaborate de Contele de Montemar pe 14 ianuarie 1723. Aceste statute au reprezentat temelia băncii până la lichidarea sa finală în anul 1853.

[69] O versiune în limba engleză a acestei secţiuni se găseşte în Jesús Huerta de Soto, „New Light on the Prehistory of the Theory of Banking and the School of Salamanca”, Review of Austrian Economics 9, nr. 2, 1996, p. 59–81.

[70] Ramón Carande, Carlos V y sus banqueros, 3 vol., Editorial Crítica, Barcelona şi Madrid, 1987.

[71] Băncile spaniole din secolul al XVII-lea nu au avut o soartă mai bună:

„La începutul secolului al XVII-lea, existaubănci la curte, Sevilla, Toledo şi Granada. Puţin după 1622, Alejandro Lindo deplângea faptul că nici una nu mai funcţiona, ultima – deţinută de Jacome Matedo – dând faliment în Sevilla.” (M. Colmeiro, Historia de la economía política española, 1863; Fundación Banco Exterior, Madrid, 1988, vol. 2, p. 342)

[72] În ultimă instanţă, după multe strădanii, el a reuşit să obţină în jur de 200 000 de ducaţi, scriind la acea vreme „Mă tem ca voi declanşa falimentul tuturor băncilor din Sevilla”. A se vedea Carande, Carlos V y sus banqueros, vol. 1, p. 299–323, îndeosebi p. 315–316, care se referă la vizita lui Gresham la Sevilla.

[73] A se vedea Cipolla, Money in Sixteenth-Century Florence, University of California Press, Berkeley, 1989, îndeosebi p. 101 şi urm. Legătura strânsă de factură financiară şi comercială dintre Spania şi Italia în secolul al XVI-lea este foarte bine documentată în cartea lui Felipe Ruiz Martín, Pequeño capitalismo, gran capitalismo: Simón Ruiz y sus negocios en Florencia, Editorial Crítica, Barcelona, 1990.

[74] Cipolla menţionează că în anii 1570 Banca Ricci nu mai putea să satisfacă cererile de retragere a numerarului şi a suspendat, practic, plăţile, plătind doar „în cerneală” sau cu poliţe bancare. Autorităţile florentine s-au concentrat doar pe simptomele acestei situaţii îngrijorătoare şi au încercat soluţionarea tipică, apelând la simple hotărâri. Ele au impus bancherilor obligaţia de a plăti creditorilor la vedere, în numerar, dar fără a pune un diagnostic şi a ataca sursa fundamentală a problemei – şi anume, însuşirea ilicită a depozitelor şi canalizarea acestora către împrumuturi şi eşecul în menţinerea unei rezerve de numerar de 100%. Drept urmare, decretele ce au urmat nu au reuşit să aibă efectul dorit şi criza s-a înrăutăţit treptat până la explozia violentă de la mijlocul anilor 1570. A se vedea Cipolla, Money in Sixteenth-Century Florence, p. 107.

[75] Cea mai bună sursă despre relaţiile dintre Banca Fugger şi Carol al V-lea este, după câte se pare, cartea lui Ramón Carande Carlos V y sus banqueros. Merită, de asemenea, menţionat studiul lui Rafael Termes Carreró, intitulat Carlos V y uno de sus banqueros: Jacobo Fugger, Asociación de Caballeros del Monasterio de Yuste, Madrid, 1993. Rafael Termes face o observaţie interesantă cu privire la influenţa familiei Fugger în Spania, subliniind că:

„există o stradă în Madrid numită după familia Fugger. Calle de Fúcar, între străzile Atocha şi Moratín păstrează versiunea hispanizată a numelor lor de familie. În plus, cuvântul „fúcar”este menţionat chiar şi în prezent ca însemnând „persoană bogată şi avută” în Diccionario [Dicţionarul] Academiei Regale Spaniole.” (p. 25)

[76] Următorii autori, printre alţii, au analizat recent contribuţiile scolasticilor spanioli la teoria economică: Murray N. Rothbard, „New Light on the Prehistory of the Austrian School”, în The Foundations of Modern Austrian Economics, Edwin G. Dolan, ed., Sheed and Ward, Kansas City, Mo., 1976, p. 52–74, şi Economic Thought Before Adam Smith, cap. 4, p. 97–133; Lucas Beltrán, „Sobre los orígenes hispanos de la economía de mercado”, în Ensayos de economía política, Unión Editorial, Madrid, 1996, p. 234–254; Marjorie Grice-Hutchinson, The School of Salamanca: Readings in Spanish Monetary Theory 1544–1605, Clarendon Press, Oxford, 1952, Early Economic Thought in Spain 1177–1740, George Allen and Unwin, Londra, 1978, şi Economic Thought in Spain: Selected Essays of Marjorie Grice-Hutchinson, Laurence S. Moss şi Christopher K. Ryan, ed., Edward Elgar, Aldershot, Anglia, 1993; Alejandro A. Chafuen, Christians for Freedom: Late-Scholastic Economics, Ignatius Press, San Francisco, 1986; şi Huerta de Soto, „New Light on the Prehistory of the Theory of Banking and the School of Salamanca”, p. 59–81. Influenţa intelectuală a Şcolii de la Salamanca asupra Şcolii austriece nu reprezintă o simplă coincidenţă sau o curiozitate a istoriei, ci consecinţa unor strânse legături istorice, politice şi culturale, ce se stabiliseră între Spania şi Austria, pe durata domniei lui Carol al V-lea şi a fratelui său Ferdinand I. Aceste relaţii au durat câteva secole, iar Italia a jucat un rol crucial în acest sens, activând ca un veritabil nod cultural, economic şi financiar între cele două vârfuri îndepărtate ale Imperiului – Spania şi Viena. (Cu privire la acest subiect, vă recomandăm cartea interesantă a lui Jean Bérenger, A History of the Habsburg Empire, 1273-1700, tradusă de C. A. Simpson, Longman, Londra, 1994, p. 133–135). Cu toate acestea, teoria scolasticilor asupra activităţii bancare a fost trecută cu vederea, în general, în lucrările menţionate mai sus. Într-adevăr, Marjorie Grice-Hutchinson atinge puţin subiectul, cu o reproducere aproape identică a scurtei contribuţii a lui Ramón Carande la această problemă (a se vedea The School of Salamanca, p. 7–8). Ramón Carande, la rândul său, citează doar (la p. 297–298 din volumul 1 al cărţii sale Carlos V y sus banqueros) din reflecţiile lui Tomás de Mercado despre activitatea bancară. Un tratament mult mai profund este realizat de Alejandro A. Chafuen, care cel puţin menţionează punctele de vedere ale lui Luis de Molina despre activitatea bancară şi analizează măsura în care Şcoala de la Salamanca aprobă sau dezaprobă activitatea bancară cu rezervă fracţionară. O altă sursă relevantă este lucrarea lui Restituto Sierra Bravo, El pensamiento social y económico de la Escolástica desde sus orígenes al comienzo del catolicismo social, Consejo Superior de Investigaciones Científicas, Instituto de Sociología „Balmes”, Madrid, 1975. Vol. 1, p. 214–237 include o interpretare mai degrabă părtinitoare a ideilor membrilor Şcolii de la Salamanca despre negoţul bancar. Potrivit lui Sierra Bravo, câţiva teoreticieni din rândurile Şcolii – inclusiv Domingo de Soto, Luis de Molina şi chiar Tomás de Mercado – tindeau să accepte activitarea bancară cu rezervă fracţionară. El trece însă cu vederea scrierile altor membri ai Şcolii, care, pe un teren teoretic mult mai solid, au susţinut o poziţie radical diferită. Aceeaşi critică poate fi aplicată referinţelor pe care le face Francisco G. Camacho în prefaţa sa la traducerea în spaniolă a lucrărilor lui Molina, în particular, „Introducción” la La teoría del justo precio, Editora Nacional, Madrid, 1981, îndeosebi p. 33–34. Această versiune a teoriei, potrivit căreia anumiţi membri ai Şcolii de la Salamanca încuviinţau activitatea bancară cu rezervă fracţionară a fost în mare măsură influenţată de un articol al lui Francisco Belda, S.J., intitulat „Ética de la creación de créditos según la doctrina de Molina, Lessio y Lugo”, publicat în Pensamiento 19, 1963, p. 53–89. Pentru motivele precizate în text, nu suntem de acord cu interpretarea pe care aceşti autori o dau doctrinei Şcolii de la Salamanca privitor la problematica bancară. Vom prezenta aceste obiecţii în detaliu în secţiunea 1 din capitolul 8.

[77] Saravia de la Calle, Instrucción de mercaderes, p. 180.

[78] Ibidem, p. 181.

[79] Ibidem, p. 195.

[80] Ibidem, p. 196.

[81] Ibidem, p. 197.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem, p. 186.

[84] Ibidem, p. 190; sublinierea ne aparţine.

[85] Ibidem, p. 198.

[86] Martín de Azpilcueta, Comentario resolutorio de cambios, Consejo Superior de Investigaciones Científicas, Madrid, 1965, p. 57–58. În studiul nostru despre doctrinele Dr. Navarro am utilizat prima ediţie spaniolă, publicată de Andrés de Portanarijs în Salamanca în 1556, precum şi ediţia portugheză, publicată de Ioam de Barreyra în Coimbra în 1560 şi intitulată Comentario resolutorio de onzenas. În această ediţie, textul corespunzător fragmentului citat mai sus se găseşte la p. 77–80.

[87] Azpilcueta, Comentario resolutorio de cambios, p. 60–61.

[88] Ibidem, p. 61.

[89] Am citat din ediţia Instituto de Estudios Fiscales, publicată în Madrid în 1977, editată şi prefaţată de Nicolás Sánchez Albornoz, vol. 2, p. 479. Restituto Sierra Bravo are o altă ediţie, publicată de Editora Nacional în 1975. Fragmentul de mai sus se află la p. 401 din această ediţie. Ediţia originară a fost publicată în Sevilia în 1571, „en casa de Hernando Díaz Impresor de Libros, en la calle de la Sierpe”. [„în casa lui Hernando Díaz, tipăritor de cărţi, pe strada de la Sierpe” – n.t.]

[90] Mercado, Suma de tratos y contratos, vol. 2, p. 480 din ediţia Instituto de Estudios Fiscales, şi p. 401 din ediţia Restituto Sierra Bravo.

[91] A se vedea scrierile lui Restituto Sierra Bravo, Francisco Belda, şi Francisco García Camacho, citate la n. 76.

[92] Mercado, Suma de tratos y contratos, vol. 2, p. 480 din ediţia Instituto de Estudios Fiscales şi p. 401 din ediţia Restituto Sierra Bravo.

[93] Ibidem.

[94] Nueva Recopilación, legea 12, titlul 18, cartea 5, adoptată în Zamora pe 6 iunie 1554, de Carol al V-lea, regina Juana şi prinţul Philip:

„Întrucât băncile publice de pe pieţele din Medina del Campo, Rioseco şi Villalon şi din cetăţi, oraşe şi sate ale acestor regate... [s-au implicat în alte afaceri decât sarcina lor specifică privitoare la bani], au suspendat, în consecinţă, plăţile şi au dat faliment; [pentru] a se evita evenimentele mai sus menţionate, decretăm ca, începând din acest moment, să se limiteze la datoria lor specifică, şi nu numai o persoană, ci cel puţin două să fie necesare pentru înfiinţarea acestor bănci publice... iar înainte de... [a-şi practica profesiunea], ele trebuie să ofere garanţii suficiente.” [sublinierea ne aparţine]

Să remarcăm că termenul de „bănci publice” se referă aici nu la băncile guvernamentale, ci la băncile private care pot primi depozite de la populaţie în anumite condiţii – un număr de cel puţin doi proprietari, garanţii suficiente etc. A se vedea José Antonio Rubio Sacristán, „La fundación del Banco de Amsterdam (1609) y la banca de Sevilla”, Moneda y crédito, martie 1948.

[95] Acesta este un citat din Mercado, pe care Ramón Carande îl include în vol. 1 din Carlos V y sus banqueros, în introducerea pe care o face tratării de către autor a bancherilor din Sevilla şi crizei care i-a făcut să falimenteze. A se vedea Mercado, Suma de tratos y contratos, vol. 2, p. 381–382 din ediţia din 1977 a Instituto de Estudios Fiscales şi p. 321 din ediţia Sierra Bravo.

[96] „Habet autem praeterea istorum usus, ut fertur si mercatorum quispiam in cambio numeratam pecuniam deponat, campsor pro maio ri illius gratia respondeat. Numeravi campsori dece milia: fide habebo apud ipsum & creditu pro duodecim, & forfam pro quim decim: qui capsori habere numerata pecuniam bonum est lucrum. Neq, vero quicq vitij in hoc foedere apparet.” (Domingo de Soto, De iustitia et iure, Andreas Portonarijs, Salamanca, 1556, cartea 6, subiectul 11, unicul articol, p. 591. Ediţia Instituto de Estudios Políticos, Madrid, 1968, vol. 3, p. 591.)

Sierra Bravo (El pensamiento social y económico de la Escolástica, p. 215) consideră că aceste cuvinte ale lui Domingo de Soto implică faptul că acceptă rezervele fracţionare.

[97] Este foarte semnificativ faptul că diverşi autori, printre care Marjorie Grice-Hutchinson, ezită să îl plaseze pe Luis de Molina în rândurile teoreticienilor Şcolii de la Salamanca: „Includerea lui Molina în Şcoală mi se pare, acum, mult mai îndoielnică”. Marjorie Grice-Hutchinson, „The Concept of the School of Salamanca: Its Origins and Development”, capitolul 2 din Economic Thought in Spain: Selected Essays of Marjorie Grice-Hutchinson, p. 25. Pare evident că membrii de bază ai Şcolii de la Salamanca au fost dominicani, şi că, cel puţin în chestiunile bancare, este necesar să îi diferenţiem de teologii iezuiţi, un grup deviaţionist şi mult mai puţin riguros.

[98] Luis de Molina, Tratado sobre los cambios, editată şi prefaţată de Francisco Gómez Camacho, Instituto de Estudios Fiscales, Madrid, 1991, p. 137–140. Ediţia originară a fost publicată în Cuenca în 1597.

[99] Luis de Molina, Tratado sobre los préstamos y la usura, editat şi prefaţat de Francisco Gómez Camacho, Instituto de Estudios Fiscales, Madrid, 1989, p. 13. Ediţia originară a fost publicată în Cuenca în 1597.

[100] Molina, Tratado sobre los cambios, p. 137.

[101] Ibidem, p. 138-139; sublinierea ne aparţine.

[102] După Molina, următorul scolastic de marcă ce a susţinut o poziţie similară cu privire la activitatea bancară a fost Luis de Molina, de asemenea iezuit. Acest lucru sugerează că, în ce priveşte activitatea bancară, existau în Şcoala de la Salamanca două curente de gândire: unul „monetar”, neviciat, bine susţinut din punct de vedere doctrinar, anticipând viitoarea Şcoală monetară, reprezentat prin Saravia de la Calle, Martin de Azpilcueta şi Tomás de Mercado; iar celălalt, „bancar”, mult mai înclinat către inconsecvenţa inflaţionismului şi a activităţii bancare cu rezervă fracţionară, anticipând viitoarea Şcoală bancară. Luis de Molina, Juan de Lugo şi, într-o măsură mai redusă, Domingo de Soto, au reprezentat acest curent. În capitolul 8, vom analiza în detaliu această teză. Pentru moment, dorim să subliniem faptul că Juan de Lugo a călcat pe urmele lui Molina şi a dat un avertisment clar mai cu seamă bancherilor:

„Qui bene advertit, eivsmodi bancarios depositarios peccare graviter, & damno subsequuto, cum obligatione restituendi pro damno, quoties ex pecuniis apud se depositis tantam summam ad suas negotiationes exponunt, ut inhabiles maneant ad solvendum deposentibus, quando suo tempore exigent. Et idem est, si negotiationes tales aggrediantur, ex quibus periculum sit, ne postea ad paupertatem redacti pecunias acceptas reddere non possint, v.g. si euenrus ex navigatione periculosa dependeat, in qua navis hostium, vel naufragij periculo exposita sit, qua iactura sequunta, ne ex propio quidem patrimonio solvere possint, sed in creditorum, vel fideiussorum damnum cedere debet. (R.P. Joannis de Lugo Hispalensis, S.I., Disputationum de iustitia et iure tomus secundus, Disp. 28, secţiunea 5, Sumptibus Petri Prost, Lyon, 1642, p. 406–407.)

[103] Despre referirea ciudată la băncile publice din Sevilla (şi Veneţia) ca modele de urmat (!) pentru Banca din Amsterdam, ce se găseşte inclusă într-o petiţie trimisă de comercianţii olandezi de frunte Consiliului municipal din Amsterdam, a se vedea José Antonio Rubio Sacristán, „La fundación del Banco de Amsterdam (1609) y la banca de Sevilla”, op. cit.

[104] Pierre Vilar, A History of Gold and Money, 1450–1920, Judith White, trad., NLB, Londra, 1976, p. 207. La p. 208-209 se găsesc cifrele referitoare la depozite şi rezerve pe care le-am menţionat în text. Alte două bănci europene modelate după exemplul Băncii din Amsterdam au fost Banca din Veneţia şi Banca din Hamburg. Ambele au fost fondate în 1619. Cu toate că prima dintre ele a încălcat, în cele din urmă, obligaţia strictă de custodie şi a dispărut în 1797, Banca din Hamburg a operat într-o manieră mult mai consecventă, supravieţuind până la fuzionarea cu Reichsbank în 1873. J.K. Ingram, „Banks, Early European”, în Palgrave’s Dictionary of Political Economy, Henry Higgs, ed., Macmillan, Londra, 1926, vol. 1, p. 103–106.

[105] Vilar, A History of Gold and Money, 1450–1920, p. 209.

[106] Am citat direct din Real Cédula de S. M. y Señores del Consejo, por la qual se crea, erige y autoriza un Banco nacional y general para facilitar las operaciones del Comercio y el beneficio público de estos Reynos y los de Indias, con la denominación de Banco de San Carlos baxo las reglas que se expresan („Actul regal al M.S. şi al membrilor Consiliului, prin care a fost creată, constituită şi autorizată o bancă naţională, universală, pentru promovarea comerţului şi a binelui comun al acestor regate şi al Lumii Noi”), tipărit de Pedro Marín, Madrid, 1782, p. 31–32; sublinierea ne aparţine. Există o prezentare istorică excelentă a Banco de San Carlos de Pedro Tedde de Lorca, intitulată El banco de San Carlos, 1782–1829, Banco de España şi Alianza Editorial, Madrid, 1988.

[107] Am citat de la p. 284-285 din lucrarea reeditată a lui David Hume, Essays: Moral, Political and Literary, editată de Eugene F. Miller şi publicată de Liberty Fund, Indianapolis, 1985; sublinierea ne aparţine.

[108] Citat de Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, p. 332-335 şi 462.

[109] Am citat din ediţia originară, publicată de A. Miller şi T. Cadell în Strand, Londra, 1767, vol. 2, p. 301; sublinierea ne aparţine. Anterior analizei lui Steuart, am găsit un studiu mult mai superficial despre funcţionarea Băncii din Amsterdam în faimoasa carte a abatelui Ferdinando Galiani, Della moneta. Ediţia originară a fost publicată de Giuseppe Raimondi, Neapole, 1750, p. 326–328.

[110] Am citat direct din ediţia originară Adam Smith, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, W. Strahan and T. Cadell in the Strand, Londra, 1776, vol. 2, p. 72–73.

[111] Ibidem, p. 73.

[112] Adam Smith, ibidem, p. 74.

[113] Vilar, A History of Gold and Money, 1450–1920, p. 208. Despre funcţionarea Băncii din Amsterdam, a se vedea, de asemenea, Wicksell, Lectures on Political Economy, vol. 2, p. 75–76.

[114] În acest sens, după cum nota cu mult simţ de observaţie Kindleberger în Financial History of Western Europe, p. 52-53, sistemul de organizare al Riksbank a anticipat structura pe care, două secole mai târziu, în 1844, Legea lui Peel (Bank Charter Act) o atribuia Băncii Angliei.

[115] Constituirea unui fond din care urma să se acorde anual un Premiu Nobel în economie a fost prilejuită tocmai de sărbătorirea, în 1968, a trei sute de ani de la înfiinţarea Băncii din Stockholm.

[116] De pildă, în 1640, Carol I, imitând politicile aplicate în Spania o sută de ani mai devreme de omonimul său, împăratul Carol al V-lea, a confiscat aurul şi obiectele de valoare depozitate spre păstrare în Turnul Londrei, distrugând astfel reputaţia monetăriei de loc sigur pentru obiecte de valoare. Treizeci şi doi de ani mai târziu, Carol al II-lea şi-a încălcat, de asemenea, îndatoririle, ceea ce a determinat trezoreria regală să îşi suspende plăţile şi a precipitat falimentul multor bănci private, care îşi expandaseră creditele acordate coroanei sau care cumpăraseră direct obligaţiuni de stat cu fonduri provenind din depozite la cerere. A se vedea Kindleberger, A Financial History of Western Europe, p. 53–54.

[117] În 1720, Compania Mării de Sud a pus la punct un plan ambiţios de preluare a datoriei naţionale britanice în schimbul unei sume de bani. Această companie a luat fiinţă din partidul Tory, asemenea Băncii Angliei, şi a fost destinată ajutorării finanţării războiului. În schimb, guvernul acorda privilegii anumitor corporaţii. Obiectivul real al promotorilor Companiei Mării de Sud a fost acela de a face speculaţii cu acţiunile companiei, în măsura în care obligaţiunile emise de guvern erau acceptate ca plată pentru noile acţiuni. Pe parcursul acelui an, Banca Angliei şi-a extins creditele emise asupra propriilor titluri de valoarepentru a facilita achiziţionarea lor, după cum procedase şi Compania Mării de Sud. Acest lucru a declanşat un proces inflaţionist, în care preţul companiei şi acţiunile băncii au fost urcate la valori ridicate, ceea ce a generat profituri uriaşe. Speculatorii, printre care numeroşi membri oficiali ai companiei, au tras foloase de pe urma acestor beneficii. O parte din profituri a fost investită în pământ, al cărui preţ a crescut semnificativ. Toată această manie speculativă şi inflaţionistă a încetat brusc în vara anului 1720, iar în acelaşi timp, în Paris, reţeaua speculativă a lui John Law începuse să se deterioreze. O dată ce preţurile au început să scadă, a devenit practic imposibil să le fie oprită prăbuşirea. Preţurile la acţiunile Companiei Mării de Sud au suferit o cădere de la 775 puncte în septembrie, până la 170 la mijlocul lui octombrie, iar acţiunile Băncii Angliei au scăzut de la 225 puncte la 135 într-o singură lună. Parlamentul a răspuns prin votarea Bubble Act [legea bulei speculative], care, începând cu acel moment, a limitat strict înfiinţarea de societăţi pe acţiuni. Cu toate acestea, de abia după 1722 şi după negocieri foarte dificile, problema financiară a fost îndepărtată. În acel an, Parlamentul a aprobat o înţelegere între Banca Angliei şi Compania Mării de Sud, prin care se stipula ca prima să primească patru milioane de lire din capitalul celei de-a doua, în tranşe anuale de 5%, garantate de Trezorerie. A se vedea, de asemenea, finalul notei 43 din capitolul 7.

[118] Plecând de la acest fapt, numeroşi teoreticieni, mai cu seamă în Statele Unite, au proclamat marea ameninţare la adresa libertăţii individuale pe care o reprezintă alianţa, implicită sau explicită, dintre bancheri şi guvern. Acest tip de pact s-a manifestat prin acordarea continuă, sistematică de privilegii, care permiteau băncilor să îşi încalce angajamentele legale prin suspendarea restituirii în numerar a depozitelor. De pildă, John Taylor, un senator american din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, califica această practică drept adevărată fraudă, remarcând că „în condiţiile politicii noastre permisive, infracţiunile băncilor pot fi numărate, însă nici o cifră nu poate să le înregistreze pedepsele [primite], căci ele nu sunt niciodată pedepsite”. A se vedea John Taylor, Construction Construed and Constitutions Vindicated, Shepherd and Polland, Richmond, Virginia, 1820; reeditată de Da Capa Press, New York, 1970, p. 182–183. Un alt material interesant pe această temă este articolul lui James P. Philbin, intitulat „An Austrian Perspective on Some Leading Jacksonian Monetary Theorists”, publicat în Journal of Libertarian Studies 10, nr. 1, toamna, 1991, p. 83–95, îndeosebi p. 89. Murray N. Rothbard a scris un rezumat magnific al apariţiei activităţii bancare cu rezervă fracţionară în perioada de început a Statelor Unite: „Inflation and the Creation of Paper Money”, capitolul 26 din Conceived in Liberty, vol. 2: „Salutary Neglect”: The American Colonies in the First Half of the 18th Century, Arlington House, New York, 1975, p. 123–140; ediţia a doua, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 1999.

[119] O expunere detaliată a celebrului faliment bancar al lui Law în Franţa, de către un savant cu o cunoaştere nemijlocită a evenimentelor, poate fi găsită în cartea Della moneta de Ferdinando Galiani, p. 329-334; precum şi în capitolele 23-35 din volumul 2 al An Enquiry into the Principles of Political Oeconomy, de Sir James Steuart, p. 235-291. O analiză edificatoare, teoretic solidă a sistemelor financiare, monetare şi bancare din Franţa secolului al XVIII-lea se găseşte în articolul lui F. A. Hayek, „First Paper Money in Eighteenth Century France”, publicat pentru prima dată în The Trend of Economic Thinking: Essays on Political Economists and Economic History, (cap. 10), vol. 3 din The Collected Works of F. A. Hayek, W. W. Bartley III şi Stephen Kresge, ed., Routledge, Londra şi New York, 1991, p. 155–176. Cea mai bună biografie a lui John Law îi aparţine lui Antoin E. Murphy, John Law: Economic Theorist and Policy Maker, Clarendon Press, Oxford, 1997.

[120] Richard Cantillon a susţinut, pentru prima dată, că o activitate bancară „sigură” ar putea fi desfăşurată cu o rată de rezerve de numai 10%. „Dans ce premier exemple la caisse d’un Banquier ne fait que la dixième partie de son commerce.” („În acest prim exemplu, casieria unui bancher nu reprezintă decât a zecea parte din afacerile sale.”) A se vedea p. 400 din ediţia originală a Essai sur la nature du commerce en général, publicată anonim (şi fals) în Londra, Fletcher Gyles din Holborn, 1755. În mod incredibil, Murray Rothbard nu menţionează acest lucru în studiul său magnific despre Cantillon. A se vedea Rothbard, An Austrian Perspective on the History of Economic Thought, vol. I: Economic Thought Before Adam Smith, p. 345–362.

[121] Trebuie să recunoaştem că banca lui Thornton nu a dat faliment decât după moartea sa, în decembrie 1825. A se vedea p. 34-36 din „Introducerea” lui F. A. Hayek la cartea lui Henry Thornton, An Inquiry into the Nature and Effects of the Paper Credit of Great Britain, publicată pentru prima dată în 1802 şi retipărită de Augustus M. Kelley, Fairfield, 1978. A. E. Murphy notează, de asemenea, că Law şi Cantillon împărtăşesc „faima” nefericită de a fi fost singurii economişti, alături de Antoine de Montchrétien, acuzaţi de crimă şi alte infracţiuni. A se vedea A. E. Murphy, Richard Cantillon: Entrepreneur and Economist, Clarendon Press, Oxford, 1986, p. 237. Reputaţia religioasă şi puritană de care se bucura Thornton l-a apărat cel puţin de acuzaţia de a fi comis asemenea atrocităţi.

[122] A se vedea Hayek, Richard Cantillon (1680–1734)”, capitolul 13 din The Trend of Economic Thinking, p. 245–293, îndeosebi p. 284.

[123] Despre depozitul neregulat de titluri de valoare şi despre tipul de însuşire ilicită comisă de Cantillon şi, mai târziu, de bancherii catalani până la începutul secolului al XX-lea, a se vedea La cuenta corriente de efectos o valores de un sector de la banca catalana: su repercusión en el crédito y en la economía, su calificación jurídica en el ámbito del derecho penal, civil y mercantil positivos españoles según los dictámenes emitidos por los letrados señores Rodríguez Sastre, Garrigues, Sánchez Román, Goicoechea, Miñana y Clemente de Diego, seguidos de un estudio sobre la cuenta de efectos y el mercado libre de valores de Barcelona por D. Agustín Peláez, Síndico Presidente de la Bolsa de Madrid, Delgado Sáez, Madrid, 1936.

[124] Antoin E. Murphy, Richard Cantillon: Entrepreneur and Economist, Clarendon Press, Oxford, 1986, p. 209 şi 291–297. Murphy menţionează următoarele fapte în sprijinul acestei ultime teze: (1) Cantillon a lichidat o parte substanţială din avuţia sa cu o zi înainte de a fi ucis; (2) Corpul a fost ars până la a fi imposibil de recunoscut; (3) Familia sa a manifestat o indiferenţă stranie după omor; şi (4) Acuzatul s-a comportat ciudat, fără să acţioneze vreodată asemenea unui criminal tipic.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România