Prefaţă la ediţia în limba română

Jesús Huerta de Soto - Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice
cuprins

Mă bucură ocazia aceasta de a prezenta traducerea în limba română a tratatului Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice. Apare într-un moment foarte potrivit, dat fiind că această gravă criză financiară şi recesiunea mondială ce o însoţeşte, pe care le anunţam încă de la prima ediţie a acestei cărţi, acum mai bine de zece ani, se dezlănţuie acum cu toată furia.

―――――――

Politica de expansiune artificială a creditului pe care au permis-o şi orchestrat-o băncile centrale în ultimii cincisprezece ani nu s-ar fi putut sfârşi altfel. Ciclul expansiv care s-a terminat acum a început să prindă contur când economia americană a ieşit din ultima sa recesiune (aşa trecătoare şi reprimată cum a fost) în 2001 şi când Rezerva Federală a reluat marea expansiune artificială a creditului şi investiţiilor pe care a iniţiat-o în 1992. Această expansiune a creditului nu a fost însoţită de o creştere paralelă a economisirii voluntare domestice. Timp de mulţi ani, oferta monetară de bancnote şi depozite a crescut cu o rată medie de peste 10% anual (ceea ce înseamnă că la fiecare 7 ani volumul total de bani aflaţi în circulaţie mondială s-a dublat). Mediile de schimb izvorâte din această inflaţie fiduciară acută au fost plasate de piaţă de către sistemul bancar sub forma creditelor proaspăt create, oferite la rate ale dobânzii foarte mici (şi chiar negative în termeni reali). Această stare a faptelor a alimentat un avânt speculativ concretizat în creşterea substanţială a preţurilor bunurilor de capital, ale imobiliarelor şi ale instrumentelor financiare care le reprezintă şi care sunt tranzacţionate pe burse, unde indicii au crescut vertiginos.

Este interesant că, asemenea situaţiei din anii „înflăcăraţi” care au precedat Marea Depresiune din 1929, şocul creşterii monetare nu a influenţat semnificativ preţurile bunurilor şi serviciilor de consum (care sunt doar aproximativ o treime din totalul bunurilor). Ultimul deceniu, asemenea anilor 1920, a fost martorul unei creşteri remarcabile a productivităţii, ca urmare a introducerii pe scară largă a unor noi tehnologii şi a unor inovaţii antreprenoriale semnificative care, în absenţa afluxului de monedă şi credit, ar fi dus la reducere zdravănă şi susţinută a preţului unitar al bunurilor şi serviciilor de consum. În plus, integrarea deplină a economiilor chineză şi indiană în piaţa globalizată a amplificat şi mai mult productivitatea reală a bunurilor şi serviciilor de consum. Absenţa unei „deflaţii” sănătoase a preţurilor bunurilor de consum într-o asemenea perioadă de creştere vertiginoasă a productivităţii, precum cea a ultimilor ani, oferă principala dovadă a faptului că şocul monetar a perturbat grav procesul economic. O analiză detaliată a acestui fenomen se găseşte în capitolul 6, secţiunea 9.

După cum arăt în carte, expansiunea artificială a creditului şi inflaţia (fiduciară) a mediilor de schimb nu reprezintă o scurtătură spre dezvoltarea economică stabilă şi susţinută şi nici nu deschide o cale de evitare a sacrificiului şi disciplinei necesare unei rate crescute a economisirii voluntare. (De fapt, în special în Statele Unite, economisirea voluntară din perioada recentă nu a fost doar lipsită de creştere, ci a ajuns câteodată la rate negative.) Într-adevăr, expansiunea artificială a creditului şi monedei nu poate fi mai mult decât o soluţie pe termen scurt, în cel mai bun caz. De fapt, astăzi nu mai există dubii în privinţa calităţii întotdeauna recesive a efectelor pe termen lung ale şocului monetar: creditele nou create (cu bani pe care cetăţenii nu i-au economisit în prealabil) oferă imediat antreprenorilor o putere de cumpărare pe care o folosesc în proiecte de investiţie prea ambiţioase (în anii recenţi, în special în sectorul construcţiilor şi al îmbunătăţirilor imobiliare). Cu alte cuvinte, antreprenorii acţionează ca şi cum cetăţenii şi-au mărit economisirea, când lucrurile nu stau nicidecum astfel. Are loc o discoordonare generalizată în sistemul economic: avântul financiar („exuberanţa iraţională”) are un efect dăunător asupra economiei reale, iar mai devreme sau mai târziu procesul se inversează sub forma unei recesiuni economice, care marchează începutul unei reajustări necesare şi dureroase. Această reajustare necesită întotdeauna reconversia fiecărei structuri productive reale distorsionate de inflaţie. Evenimentele specifice care declanşează sfârşitul fiecărei „partide” de euforie monetară şi începutul „mahmurelii” de recesiune sunt diverse şi pot diferi de la un ciclu la altul. În împrejurările prezente, cele mai evidente declanşatoare au fost creşterea preţului materiilor prime, în special al petrolului, criza ipotecilor subprime din Statele Unite şi, în final, falimentul unor instituţii bancare importante, când piaţa s-a lămurit că valoarea pasivelor lor o depăşea cu mult pe cea a activelor (creditele ipotecare oferite).

În prezent, numeroase persoane interesate cer reduceri şi mai mari ale ratei dobânzii şi noi doze monetare care să permită celor ce râvnesc la ele să-şi finalizeze proiectele de investiţie fără a suferi pierderi. Acest balon de oxigen nu ar face decât să amâne complicaţiile, cu costul de a le agrava după un timp. Criza a avut loc pentru că profiturile întreprinderilor din domeniul bunurilor de capital (în special din sectorul construcţiilor şi dezvoltării imobiliare) au dispărut din cauza erorilor antreprenoriale provocate de creditul ieftin şi deoarece preţurile bunurilor de consum au început să evolueze mai puţin prost decât cele ale bunurilor de capital. În acest moment începe o fază inevitabilă şi dureroasă de reajustare în care, pe lângă scăderea producţiei şi creşterea şomajului, suntem martorii unei creşteri dăunătoare a preţurilor bunurilor de consum (stagflaţie).

Analiza economică cea mai riguroasă şi interpretarea cea mai calmă şi echilibrată a recentelor evenimente economice şi financiare duc la concluzia că băncile centrale (care sunt agenţii de planificare financiară centralizată) nu au nici o şansă de reuşită în găsirea celei mai avantajoase soluţii monetare pentru fiecare moment. Acest lucru a reieşit cât se poate de clar din tentativele eşuate de planificare de la centru a fostei economii sovietice. Cu alte cuvinte, teorema imposibilităţii economice a socialismului, pe care au descoperit-o economiştii austrieci Ludwig von Mises şi Friedrich A. Hayek, este aplicabilă din plin băncilor centrale, în general, şi Rezervei Federale — conduse de Alan Greenspan (înainte) şi de Ben Bernanke (în prezent) —, în special. Conform acestei teoreme, nu este posibilă organizarea societăţii, economic vorbind, prin comenzi coercitive emise de o agenţie de planificare, pentru că o asemenea entitate nu va putea să obţină vreodată informaţia care îi este necesară pentru a da comenzilor sale o natură coordonatoare. Într-adevăr, nu există nimic mai periculos decât tolerarea „fatalei aroganţei” — în cuvintele inspirate ale lui Hayek — de a te considera omniscient sau cel puţin destul de înţelept şi puternic încât să poţi administra, permanent şi în perfectă armonie, cea mai potrivită politică monetară. Aceasta înseamnă că, în loc să îndulcească cele mai violente suişuri şi coborâşuri ale ciclului economic, Rezerva Federală şi, într-o măsură mai mică, Banca Centrală Europeană, au fost cel mai probabil principalii arhitecţi şi responsabili ai înrăutăţirii sale. Aşadar, dilema în care se află Ben Bernanke şi membrii Consiliului Rezervei Federale, ca şi alte bănci centrale (începând cu Banca Centrală Europeană) nu este plăcută deloc. Şi-au neglijat responsabilităţile monetare ani de zile iar acum se află într-o situaţie fără ieşire. Pot lăsa procesul recesiunii să înceapă acum şi, odată cu el, sănătoasa dar dureroasa reajustare, sau pot încerca să evadeze cu o soluţie de tip „cui pe cui se scoate”. În ultimul caz, cresc exponenţial şansele unei stagflaţii şi mai severe în viitorul nu prea îndepărtat. (Aceasta a fost întocmai greşeala făcută după crahul bursier din 1987, eroare care a dus la inflaţia de la sfârşitul anilor 1980 şi a sfârşit în recesiunea severă din anii 1990-1992.) Mai mult, reluarea unei politici de credit ieftin în această fază nu poate decât să împiedice necesara lichidare a investiţiilor neprofitabile şi reconversia întreprinderilor. Poate chiar să ducă la prelungirea indefinită a recesiunii, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani în Japonia: cu toate că au fost încercate toate intervenţiile posibile, economia Japoneză a încetat să mai răspundă stimulilor monetarişti bazaţi pe expansiunea creditului sau metodelor keynesiene. Acesta este contextul de „schizofrenie financiară” în care trebuie interpretate ultimele bâjbâieli ale autorităţilor monetare (care au două responsabilităţi contradictorii: să controleze inflaţia şi să injecteze toată lichiditatea care este necesară în sistem pentru a se evita colapsul). Astfel, Rezerva Federală salvează astăzi Bear Stearns, AIG, Fannie Mae şi Freddie Mac sau Citigroup, pentru ca mâine să asiste impasibilă la prăbuşirea Lehman Brothers sub pretextul îndelung justificat că „are de dat o lecţie” şi că refuză să alimenteze hazardul moral. Apoi, la felul în care se desfăşurau evenimentele, a fost aprobat un plan de 700 de miliarde de dolari pentru achiziţionarea activelor denumite eufemistic „toxice” sau „nelichide” (i.e., lipsite de valoare) din sistemul bancar. Dacă acest plan este finanţat prin taxe (şi nu prin mai multă inflaţie), va însemna impunerea unor impozite grele asupra familiilor tocmai atunci când sunt mai puţin capabile să le suporte. În sfârşit, având în vedere îndoielile asupra eficienţei acestui plan, s-a trecut la injectarea directă a banilor publici în bănci şi chiar la „garantarea” volumului total al depozitelor, reducându-se rata dobânzii până aproape de 0%.

Prin comparaţie, economiile Uniunii Europene sunt într-o situaţie mai puţin proastă (dacă trecem cu vederea efectul expansionist al politicii de devaluare deliberată a dolarului şi rigidităţile relativ mai mari ale Europei, în special pe piaţa muncii, care tind să ducă la recesiuni europene mai lungi şi mai dureroase). Politica expansionistă a Băncii Centrale Europene, cu toate că nu a fost ferită de erori grave, a fost ceva mai puţin iresponsabilă decât cea a Rezervei Federale. Mai mult, respectarea criteriilor de convergenţă a impus la vremea ei o însănătoşire semnificativă a principalelor economii europene. Doar ţările aflate la periferie, precum Irlanda şi, în special, Spania, au fost inundate de o expansiune considerabilă a creditului încă de când au iniţiat procesele de convergenţă. Cazul Spaniei este paradigmatic. Economia spaniolă a trecut printr-un boom economic ce a avut, parţial, cauze reale (reforme structurale de liberalizare care au fost iniţiate în 1996 de administraţia lui José Maria Aznar). Cu toate acestea, boom-ul a fost, de asemenea, puternic alimentat de o expansiune artificială a monedei şi creditului, care au crescut cu o rată de aproape trei ori mai mare decât ratele corespondente din Franţa şi Germania. Agenţii economici spanioli au interpretat, în mare, reducerea ratelor dobânzii care a rezultat din procesul de convergenţă în maniera inflaţionistă tradiţional spaniolă: disponibilitatea mai mare a banilor facili şi cereri masive de credite de la băncile spaniole (în principal pentru finanţarea speculaţiilor imobiliare), credite pe care aceste bănci le-au acordat prin crearea ex-nihilo a banilor, sub privirile impasibile ale autorităţilor monetare europene. Când a fost confruntată cu creşterea preţurilor, Banca Centrală Europeană a rămas credincioasă mandatului său şi a încercat să menţină neschimbate ratele dobânzii pe cât de mult posibil, în ciuda dificultăţilor acelor membri ai Uniunii Monetare, precum Spania, care acum descoperă că mare parte a investiţiei în domeniul imobiliarelor a fost eronată şi care au de trecut printr-o reorganizare lungă şi dureroasă a propriilor economii reale.

În aceste condiţii, cea mai potrivită politică ar fi liberalizarea economiei la toate nivelurile (cu accent pe piaţa muncii) pentru a permite realocarea rapidă a factorilor de producţie (în special a muncii) către sectoarele profitabile. De asemenea, este esenţială reducerea cheltuielii publice şi a taxelor, pentru a se creşte venitul agenţilor economici puternic îndatoraţi care trebuie să înapoieze împrumuturile cât mai curând. Agenţii economici, în general, şi întreprinderile, în special, nu îşi pot îmbunătăţi situaţia financiară decât prin reducerea costurilor (în special pe cele salariale) şi prin înapoierea creditelor. Pentru acest scop este foarte important să existe o piaţă a muncii foarte flexibilă şi un sector public mult mai auster. Aceşti factori sunt fundamentali pentru a afla cât mai curând care este valoarea autentică a bunurilor de capital produse din eroare şi a pune astfel bazele unei relansări economice sănătoase şi susţinute într-un viitor care, pentru binele tuturor, sper că nu se va lăsa mult aşteptat.

―――――――

Nu trebuie să uităm că una din trăsăturile importante ale recentei perioade de expansiune artificială a fost pervertirea treptată, atât pe continentul American, cât şi în Europa, a principiilor tradiţionale de contabilitate care au fost practicate la nivel mondial de secole. Mai exact, acceptarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate (SIC) [International Accounting Standards (IAS) — n.t.] şi integrarea lor în legislaţia diferitelor în diferite ţări (în Spania sub forma Planului de Contabilitate General, aplicabil din 1 ianuarie 2008) au însemnat abandonarea principiului tradiţional al prudenţei şi înlocuirea lui cu principiul valorii corecte în evaluarea activelor din bilanţ, în special a activelor financiare. Nu putem subestima influenţa foarte mare pe care au avut-o, în abandonarea principiului tradiţional al prudenţei, casele de brokeraj, băncile de investiţii (care sunt acum pe cale de dispariţie) şi, în general, toate părţile interesate de „umflarea” valorilor din contabilitate pentru a le aduce mai aproape de cele de pe piaţa de valori, presupus mai „obiective”, care au crescut neîntrerupt într-un proces de euforie financiară. De fapt, acest proces a fost caracterizat în anii „avântului speculativ” de un efect de retroalimentare: valorile crescânde de pe bursă erau introduse imediat în contabilitate iar aceste intrări contabile erau folosite apoi pentru justificarea unor noi creşteri artificiale ale preţurilor activelor financiare listate pe bursă.

În această cursă nebunească de abandonare a principiilor tradiţionale de contabilitate şi înlocuire a lor cu altele mai „la modă”, evaluarea întreprinderilor pe criterii pur subiective şi presupuneri neortodoxe, care înlocuiesc, în noile standarde, unicul criteriu cu adevărat obiectiv (acela al costului istoric) a devenit ceva obişnuit. Acum, prăbuşirea pieţelor financiare şi pierderea masivă a încrederii în bănci şi în practicile lor contabile au scos la iveală greşeala enormă de a ceda în faţa SIC şi invitaţiei de a abandona principiile tradiţionale de contabilitate bazate pe prudenţă, greşeala de a practica o contabilitate creativă, a valorilor corecte.

Acesta este contextul în care trebuie să înţelegem recentele măsuri luate în Statele Unite şi în Uniunea Europeană pentru „nuanţarea” (i.e., pentru inversarea parţială a) impactului contabilităţii valorii corecte asupra instituţiilor financiare. Acesta este un pas în direcţia corectă, dar nu este suficient şi este făcut din motive greşite. Într-adevăr, conducătorii instituţiilor financiare încearcă să „ferece uşa hambarului după fuga armăsarului”; adică, după ce scăderea dramatică a valorii activelor „toxice” sau „nelichide” a periclitat solvenţa acestor instituţii. Totuşi, aceleaşi persoane erau încântate de noile SIC în anii trecuţi ai „exuberanţei iraţionale”, când valorile crescânde şi excesive ale bursei şi pieţelor financiare le împodobeau bilanţurile cu sume uimitoare în dreptul propriilor profituri şi a valorii nete a întreprinderii (net worth), sume care îi încurajau să îşi asume riscuri (sau, mai degrabă, incertitudini) fără a le păsa de pericol. De aici vedem că SIC au acţionat pro-ciclic, prin creşterea volatilităţii şi proasta influenţă asupra managementului: în vremurile de prosperitate au creat un fals „efect de înavuţire” care i-a stimulat pe oameni să îşi asume riscuri exagerate; când se descoperă, de pe o zi pe alta, erorile comise, devaluarea activelor decapitalizează imediat întreprinderile, care se văd forţate să-şi vândă din active şi să încerce să se recapitalizeze în cel mai prost moment cu putinţă, i.e., când activele valorează cel mai puţin iar pieţele financiare sunt secate. Este evident că principiile contabile care, asemenea SIC, s-au dovedit atât de pernicioase trebuie abandonate cât mai curând, iar toate reformele contabile înfăptuite recent, de exemplu cea spaniolă, care a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2008, trebuie abrogate. Nu doar pentru că aceste reforme duc, în perioadele de criză financiară şi recesiune, într-o fundătură, ci în special pentru că este esenţial ca în perioadele de prosperitate să respectăm principiul evaluării prudente, după care s-au modelat toate sistemele de contabilitate, din vremea lui Luca Pacioli, la începutul secolului al XV-lea, şi până s-a trecut la idolatrizarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate.

Pe scurt, cea mai mare eroare a reformei contabile recent adoptate la nivel mondial este faptul că aruncă la gunoi secole întregi de experienţă contabilă şi administrare a afacerilor, odată cu renunţarea la principiul prudenţei, cel mai important dintre toate principiile contabile, în favoarea principiului „valorii corecte”, care înseamnă pur şi simplu asignarea unei valori de piaţă, volatile, unei întregi serii de active, în special celor financiare. Această revoluţie copernicană este foarte dăunătoare, ameninţând înseşi fundaţiile economiei de piaţă, din mai multe motive. În primul rând, încălcarea principiului tradiţional al prudenţei şi cerinţa ca înregistrările contabile să reflecte valorile de piaţă înseamnă crearea unei inflaţii în contabilitate, care, în funcţie de faza ciclului economic, va arăta surplusuri ce nu s-au materializat şi care, în multe cazuri, nici că se vor materializa vreodată. Acesta poate da un „efect de înavuţire” artificială care, mai ales în etapa de boom a ciclului economic, duce la alocarea unor profituri de hârtie (adică efemere), acceptarea unor riscuri disproporţionate şi, pe scurt, aventurarea în erori antreprenoriale sistematice şi consumarea capitalului la nivel naţional în detrimentul structurii de producţie viabile şi a capacităţii de creştere pe termen lung. În al doilea rând, trebuie să subliniez că scopul contabilităţii nu este acela de a reflecta presupusele valori „reale” (care sunt subiective, în orice caz, şi care sunt stabilite şi se modifică zilnic pe pieţele specifice) sub pretextul atingerii unei (prost înţelese) „transparenţe contabile”. Scopul contabilităţii este, de fapt, acela de a permite administrarea prudentă a întreprinderilor şi evitarea consumului de capital,[1] prin aplicarea unor standarde stricte de conservatism contabil (bazat pe principiul prudenţei şi înregistrarea celui mai mic dintre costului istoric sau preţul de piaţă), care ne asigură în orice moment că profiturile vin dintr-un surplus sigur, ce poate fi distribuit în orice moment fără a pune în vreun fel în pericol viabilitatea şi capitalizarea viitoare a companiei. În al treilea rând, trebuie să nu uităm că pe piaţă nu există preţuri de echilibru pe care o terţă parte să le poată determina obiectiv. Dimpotrivă, valorile de piaţă apar din aprecieri subiective şi fluctuează puternic, iar aceasta înseamnă că utilizarea lor în contabilitate elimină foarte mult din claritatea, certitudinea şi informaţiile pe care bilanţul le conţinea în trecut. Astăzi, bilanţurile au devenit, în general, de neînţeles şi inutile pentru agenţii economici. Mai mult, volatilitatea inerentă în valorile de piaţă, în special de-a lungul ciclului economic, taie contabilităţii bazate pe aceste „noi principii” mult din potenţialul său în calitate de ghid al acţiunii pentru administratorii întreprinderilor şi îi induce sistematic în erori de management, care au fost pe punctul de a provoca cea mai severă criză financiară de la cea care a răvăşit lumea în 1929.

―――――――

În capitolul 9 al acestei cărţi (paginile 789-803 [ed. engleză — n.t.]), propun un proces de tranziţie către singura ordine mondială financiară care, fiind pe deplin compatibilă cu sistemul de piaţă liberă, poate elimina crizele financiare şi recesiunile economice care afectează ciclic economiile lumii. Această propunere de reformă financiară internaţională a devenit foarte relevantă în momentul de faţă (noiembrie 2008), în care guvernele deconcertate ale Europei şi Americii au organizat o conferinţă mondială pentru reformarea sistemului monetar internaţional cu scopul de a evita în viitor astfel de crize financiare şi bancare severe precum cea care a gripat în prezent întreaga lume occidentală. Aşa cum o arată explicaţiile detaliate din cele nouă capitole ale acestei cărţi, orice reformă viitoare va fi un eşec la fel de mizerabil ca fostele reforme, atât timp cât nu loveşte la rădăcina problemelor prezente şi nu respectă următoarele principii: (1) reimpunerea cerinţei de păstrare a rezervelor 100% pentru toate depozitele bancare la vedere şi pentru echivalentele lor; (2) eliminarea băncilor centrale, în calitatea lor de împrumutători de ultimă instanţă (calitate ce nu va fi necesară dacă se aplică principiul precedent şi care va fi dăunătoare dacă băncile centrale vor continua să acţioneze ca agenţii de planificare financiară centralizată); şi (3) privatizarea prezentei monede emise de stat, monopoliste şi fiduciare, şi înlocuirea ei cu un etalon aur, pur şi clasic. Această reformă radicală şi definitivă ar fi echivalentă căderii zidului Berlinului din 1989 şi a socialismului real, din moment ce ar însemna aplicarea aceloraşi principii de liberalizare singurei sfere, cea financiară şi bancară, care a rămas până în prezent prinsă în plasa planificării centrale (de către băncile „centrale”), a intervenţionismului extrem (fixarea cursurilor de schimb, reţeaua încâlcită de reglementări) şi a monopolului de stat (legi ale puterii liberatorii legale, care impun acceptarea prezentei monede fiduciare, emise de stat), împrejurări cu consecinţe foarte negative şi dramatice, după cum am putut vedea.

Trebuie să adaug că procesul de tranziţie proiectat în ultimul capitol al acestei cărţi ar putea permite şi salvarea (bailing out) sistemului bancar prezent, evitând astfel prăbuşirea sa rapidă şi, odată cu ea, contracţia monetară subită care ar fi inevitabilă dacă un volum foarte mare de depozite bancare ar dispărea într-un context de neîncredere generalizată printre deponenţi. Acest obiectiv pe termen scurt pe care, în prezent, statele occidentale caută cu disperare să îl atingă cu ajutorul unor planuri foarte diverse (cumpărarea masivă de active bancare „toxice”, garantarea ad hominem a tuturor depozitelor bancare sau, pur şi simplu, naţionalizarea totală sau parţială a sistemului bancar privat), ar putea fi atins mult mai repede şi mai eficient, şi într-un mod mult mai puţin dăunător pentru economia de piaţă, dacă s-ar face imediat primul pas (paginile 791-798 [ed. engleză — n.t.]) al reformei propuse: acoperirea cantităţii totale a depozitelor bancare existente în prezent (depozite la vedere şi echivalentele lor) cu bani peşin, bancnote care să fie înmânate băncilor, care, la rândul lor, vor trebui să păstreze din acel moment o acoperire 100% a depozitelor în bancnote. După cum este ilustrat în Graficul IX-2 din capitolul 9, care înfăţişează bilanţul consolidat al sistemului bancar ce rezultă după acest pas, emiterea acestor bancnote nu ar avea nicidecum un efect inflaţionist (pentru că noile bancnote ar fi aşa-zis „sterilizate” prin alocarea lor pentru acoperirea oricăror cereri neprevăzute de retragere a depozitelor). Mai mult, acest pas ar elibera toate activele bancare („toxice” sau nu) ce apar în prezent ca acoperire pentru depozitele la vedere (şi echivalentele lor) în bilanţurile băncilor private. Pornind de la presupunerea că tranziţia către noul sistem financiar ar avea loc în circumstanţe „normale” şi nu într-o criză financiară atât de acută precum cea prezentă, propun, în capitolul 9, ca activele „eliberate” să fie transferate către o serie de fonduri mutuale create ad hoc şi administrate de către sistemul bancar, iar ca titlurile acestor fonduri să fie schimbate pe titluri de trezorerie în circulaţie şi pe datoriile implicite ale sistemului de securitate socială (p. 796-797 [ed. engleză — n.t.]). Cu toate acestea, în actualul climat de criză financiară şi economică severă, avem o altă alternativă: dincolo de anularea activelor „toxice” cu aceste fonduri, am putea aloca o parte, dacă se doreşte acest lucru, pentru ajutarea celor care au economii la bancă (nu a deponenţilor la vedere, din moment ce depozitele lor ar fi deja acoperite 100%) să-şi recupereze o mare parte din valoarea pierdută în investiţii (în special prin împrumuturile date băncilor comerciale, băncilor de investiţii şi companiilor de tip holding). Aceste măsuri ar readuce imediat încrederea şi ar lăsa o parte destul de mare pentru a fi schimbată, fără costuri şi pentru totdeauna, cu o parte semnificativă a datoriei naţionale, care este principalul nostru scop. În orice caz, trebuie să tragem un important semnal de alarmă: este evident, şi nu voi obosi repetând acest lucru, că soluţia propusă este validă doar în cazul unei decizii irevocabile de restabilire a sistemului de liberă întreprindere bancară fundamentat pe respectarea cerinţei de păstrare a rezervelor 100% pentru depozitele la vedere. Oricare dintre reformele propuse mai sus, în absenţa unei ferme convingeri anterioare şi decizii de schimbare a sistemului financiar şi bancar internaţional după cum am arătat, ar fi pur şi simplu dezastroasă: un sistem bancar privat care ar continua să opereze cu rezerve fracţionare (orchestrat de către băncile centrale), ar genera, cu un efect de cascadă şi pornind de la bancnotele tipărite pentru acoperirea depozitelor, o expansiune inflaţionistă cum nu s-a mai văzut în istorie şi care va da lovitura finală întregului nostru sistem economic.

―――――――

Consideraţiile de mai sus sunt foarte importante şi arată cât de relevant a devenit acum acest tratat, dată fiind starea critică a sistemului financiar internaţional (cu toate că aş fi preferat să scriu prefaţa acestei ediţii în cu totul alte împrejurări economice). Situaţia actuală este tragică, dar este şi mai tragic, dacă se poate aşa ceva, că mulţi nu înţeleg cauzele fenomenelor care ne afectează şi mai ales că există o atmosferă de confuzie şi incertitudine generală printre experţi, analişti şi majoritatea economiştilor. Cel puţin în această sferă, trag nădejde că ediţiile consecutive ale acestei cărţi, care este publicată în lumea întreagă[2], vor contribui la pregătirea cititorilor, la înarmarea intelectuală a noilor generaţii şi, în final, la mult aşteptata reproiectare instituţională a întregului sistem financiar şi monetar al actualelor economii de piaţă. Dacă această dorinţă se va îndeplini, voi considera că efortul meu a fost cu folos şi voi fi foarte onorat că am ajutat, chiar şi cu foarte puţin, la mişcarea lucrurilor în direcţia cea bună.

Jesús Huerta de Soto

Madrid

13 noiembrie 2008



[1] A se vedea, în special, F. A. Hayek, „The Maintenance of Capital”, Economica 2, august 1934, retipărit în Profits, Interest, and Investment and Other Essays on the Theory of Industrial Fluctuations, Augustus M. Kelley, Clifton, N.J., 1979; prima ediţie George Routledge & Sons, Londra,1939. A se vedea, în special, secţiunea 9, „Capital Accounting and Monetary Policy”, p. 130-132.

[2] De la apariţia primei ediţii în limba engleză au apărut ediţiile a treia şi a patra în limba spaniolă, în 2006 şi, respectiv, în 2009. Tatjana Danilova şi Grigory Sapov au finalizat traducerea în limba rusă, care a fost publicată cu titlul Dengi, Bankovskiy Kredit i Ekonomicheskie Tsikly, Sotsium Publishing House, Moscova, 2008. Au fost publicate iniţial 3000 de copii şi am avut onoarea de a prezenta cartea pe 30 octombrie 2008 la Înalta Şcoală de Economie a Universităţii de Stat din Moscova. Apoi, doamna profesoară Rosine Létinier a oferit traducerea în limba franceză, care este acum în curs de publicare. Grzegorz Luczkiewicz a definitivat traducerea în limba poloneză, iar traducerile în următoarele limbi se află într-un stadiu avansat: germană, cehă, italiană, română, olandeză, chineză, japoneză şi arabă. Cu voia Domnului, fie ca toate aceste traduceri să vadă curând lumina tiparului.

© Jesús Huerta de Soto. Publicat on-line cu permisiunea autorului.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. Felicitari pentru munca de traducere in romana! Efort dedicat.
    Imi foloseste la disertatie la un master pe finante-banci.

    Mihai · 19 mai 2014, 12:52 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)