În bucătăria Europei se prepară vânat à la Colbert

Tudor Smirna · 08 februarie 2009

Bătrânul continent începe să îşi dea pe faţă arama de UERSS, parcă acum mai tare ca oricând, de la România care a (re)intrat grotesc de uşor în hora cipurilor şi a supravegherii totale, până la „the United Kingdom of Big Brother.”

Iar în inima Europei se pregăteşte un festin prelungit cu vânat à la Colbert. Elitele politice franceze promovează, acasă şi peste hotare, un proiect absolutist de lege a copyright-ului: HADOPI, adică Haute Autorité pour la Diffusion des Œuvres et la Protection des droits sur Internet. Celelalte nume pe care le poartă sunt „abordarea celor trei lovituri” sau orwellianul „Création et Internet”.[1] Capitalist-etatistul Denis Olivennes, fost preşedinte al FNAC şi director al comisiei create de Preşedintele Sarkozy pentru a elabora proiectul HADOPI, recomandă adoptarea acestei soluţii kagebistice ţărilor vecine sau direct Uniunii Europene. Dificultăţile de adoptare a Constituţiei Europene ar putea fi explicaţia pentru care, deocamdată, metoda franceză nu este considerată fezabilă de către Uniune. Dar ar fi naiv să credem că această atrocitate va fi transformată în lege la nivel naţional şi nu va fi până la urmă adoptată şi la nivel european.

Acest proiect ar trebui să înlocuiască prezenta lege care stipulează o amendă imensă pentru cei care sunt găsiţi vinovaţi de încălcarea copyright-ului. Legea s-a dovedit a fi ineficientă, pentru că trebuia ca vinovatul să fie acuzat, iar condamnarea necesita o decizie judecătorească – proces mult prea lent şi incert pentru poliţia copyright-ului. În schimb, Înalta Autoritate ar putea să acţioneze fără nici un fel de oprelişti legale. Prin crearea ei se instituie prezumţia de vinovăţie asupra tuturor utilizatorilor de internet, iar drepturile de proprietate, încă o dată, îşi pierd relevanţa. Avem de-a face, cu alte cuvinte, cu încă o exercitare a agresiunii generalizate.

Odată găsit vinovat, hoţul de copyright poate încerca să scape de pedeapsă prin utilizarea sistemului judiciar gripat aparţinând a aceluiaşi stat care a elaborat proiectul HADOPI. Succes!

Să aruncăm, cu uimire şi cutremur, o privire înspre Înalta Autoritate pe cale de a lua fiinţă. Sarcinile sale vor fi:

1. Protecţia lucrărilor şi obiectelor supuse dreptului de autor sau oricăror alte drepturi similare în ceea ce priveşte încălcarea acestor drepturi comisă pe reţelele de comunicaţii electronice folosite pentru prestarea de servicii de comunicaţii publice online;

2. Sarcina de a supraveghea oferta legală şi folosirea ilegală ale acestor lucrări şi obiecte pe reţelele de comunicaţii electronice folosite pentru prestarea de servicii de comunicaţii publice online;

3. Sarcina de a reglementa domeniul măsurilor tehnologice pentru protecţia şi identificarea lucrărilor şi obiectelor protejate de dreptul de autor sau alte drepturi similare.[2]

Un KGB al internetului?

Iată câteva exemple care dezvăluie puterile incredibile oferite de acest proiect:

În exercitarea competenţelor, membrii colegiului şi ai Comisiei pentru Protecţia Drepturilor nu vor primi ordine de la nici o altă autoritate…

Înalta Autoritate va avea la dispoziţia sa agenţi publici..

Din motive procedurale, vor fi abilitaţi să obţină toate documentele, în orice format, inclusiv datele păstrate şi procesate de operatorii de comunicaţii electronice…

Vor putea obţine de la operatorii de comunicaţii electronice identitatea, adresa poştală, adresa electronică şi numerele de telefon ale deţinătorului contractului […] fără consimţământul celor îndreptăţiţi…[3]

Mode d'emploi:

După un an în care sunt trimise două scrisori de avertizare, una prin e-mail si una la adresa poştală, Înalta Autoritate se va dezlănţui. Accesul la serviciile de internet va fi suspendat pe o durată de trei luni şi se va da, pentru aceeaşi durată, o interdicţie de contractare cu orice alt operator de servicii de internet. Suspendarea accesului nu atrage sistarea obligaţiei de plată ale vinovatului către operatorul de servicii de internet.

Mai mult, se vor da dispoziţii de prevenire a repetării încălcărilor sancţionate şi de raportare a situaţiei în faţa Înaltei Autorităţi. Nerespectarea acestor dispoziţii vor fi iarăşi sancţionate cu pedeapsă. [4]

Cu alte cuvinte, asupra internauţilor pluteşte deodată ameninţarea cu suspendarea internetului, pe care însă vor trebui să-l plătească în continuare, iar după cele trei luni de suspendare, cei găsiţi vinovaţi de piratare vor trebui să dea în continuare rapoarte de cuminţenie la Înalta Autoritate.[5]

Mă întreb cât ar mai dura până la anchetele, tortura şi teroarea generalizată practicate sub statul poliţienesc?

ISP-urilor, adică operatorilor de servicii de internet le revine sarcina de aplicare a măsurilor HADOPI. În primul rând, vor trebui să se asigure că nu se distribuie material piratat prin intermediul lor. Să înţelegem oare de aici că ISP-urile vor trebui să verifice fiecare pachet de date aşa cum făcea Poşta în comunism sau în război? Cu ce costuri?

Apoi, dacă Autoritatea descoperă „infracţiunea de copyright,” ISP-ul este înştiinţat despre pedepsirea unui abonat al său şi i se ordonă să pună în aplicare suspendarea de 3 luni. Dacă ISP-ul nu se supune acestui ordin, Autoritatea „ar putea să dea o sancţiune financiară de maxim 5000 de euro per infracţiune înregistrată.”

Şi mai îngrijorător este faptul că proiectul nu defineşte puterile oferite acestei instituţii, aşa că rămâne să fim şi mai surprinşi: „Înalta Autoritate va stabili o listă cu măsurile de securitate considerate eficiente pentru prevenirea încălcărilor obligaţiei.”[6]

Istoria nu ne va învăţa nimic — atât timp cât vor exista „interese speciale”

Cei care analizează prezenta criză economică se întreabă dacă omenirea nu a avut nimic de învăţat din Marea Criză a anilor 1930. Sau din anii 1970. Sau 1990. Dar despre secolul al XVII-lea francez ce să mai spunem?

În foarte instructiva sa istorie a gândirii economice[7], Rothbard scrie despre starea de agresiune generalizată în care se găsea Franţa lui Ludovic al XIV-lea la puţini ani după moartea faimosului său ministru de finanţe, ultra-intervenţionistul Jean-Baptiste Colbert:

Un rol şi mai important în paralizarea dezvoltării industriale a Franţei l-a jucat dezastroasa interzicere a unui nou popular tip de îmbrăcăminte, stamba. În acea epocă, importanţa ţesăturilor din bumbac nu era foarte mare, dar bumbacul avea să fie scânteia Revoluţiei industriale în Anglia secolului al XVIII-lea. Politica Franţei, pusă în aplicare cu stricteţe, a dus la înăbuşirea fără echivoc a industriei franceze a bumbacului.

Noua stambă, bumbacul imprimat, a început să fie importată din India în anii 1660 şi a devenit foarte populară, folosită ca produs ieftin pentru nevoile maselor şi pentru moda de lux. În consecinţă, s-a lansat în Franţa o industrie de imprimare a stambei. Începând cu anii 1680, industriile de prelucrare a lânei, îmbrăcămintei, mătăsii şi pânzeturilor s-au plâns indignate de starea de „competiţie neloială” indusă de parvenitul cel plin de succes. Culorile imprimate scoteau cu uşurinţă de pe piaţă celelalte textile. Şi uite aşa statul francez a replicat în 1686 prin interzicerea totală a stambelor: atât importul, cât şi producţia internă. În 1700, statul francez a mers până la capăt: o prohibiţie absolută a stambelor, sub toate aspectele, inclusiv purtarea lor. Inspecţiile pe teren ale agenţilor guvernamentali erau de-a dreptul isterice: „privind pieziş în trăsuri şi case particulare, raportau că guvernanta Marchizului de Cormoy a fost zărită la fereastră purtând o stambă cu flori mari şi roşii pe fond alb, nou-nouţă, sau că femeia unui vânzător de limonadă a fost văzută în atelierul ei cu o broboadă din stambă”….

În luptele stambei au murit, literal, mii de francezi, fie executaţi pentru portul de stambă, fie în timpul raidurilor armate asupra purtătorilor de stambă. Cu toate acestea, stambele erau atât de populare, mai ales printre doamne, că războiul a fost până la urmă pierdut, cu toate că interdicţiile au rămas în legislaţie până târziu în secolul al XVIII-lea. Contrabanda cu stambă pur şi simplu nu a putut fi oprită. Dar bineînţeles că a fost mai simplu să se aplice interdicţia asupra manufacturilor de stambă din Franţa decât asupra întregii populaţii de consumatori francezi. Rezultatul acestei prohibiţii de aproape jumătate de veac a fost dispariţia cu desăvârşire a industriei franceze a imprimării bumbacului. Întreprinzătorii şi meseriaşii din industria stambei, mulţi dintre ei fiind hughenoţi persecutaţi de statul francez, au emigrat în Olanda sau Anglia, întărind industriile din acele ţări.

Revenind la proiectul HADOPI, aflăm din justificările oferite în preambul că noua eră a internetului a venit în sfârşit şi că este o ocazie minunată de a se răspândi lucrări culturale, „comparabilă doar cu inventarea tiparniţei.” Dar, dacă nu se vor respecta drepturile de proprietate, „ameninţarea la adresa condiţiilor pentru ca aceste lucrări să fie create nu a fost vreodată mai mare.”

Într-adevăr,

Muzica înregistrată a scăzut cu 50% în volum şi valoare în ultimii cinci ani, iar acest lucru are un impact grav asupra angajărilor în companiile de producţie şi asupra creaţiilor artistice şi a reînnoirii lor, aducând cu sine rezilierea contractelor multor artişti şi o scădere a numărului noilor artişti „înregistraţi” anual. Cinematografia şi televiziunea încep să simtă primele efecte ale acestei schimbări de comportamente, iar cărţile probabil că vor urma această tendinţă cu repeziciune.”[8]

Asemănările dintre Franţa secolului al XVII-lea şi cea de azi sunt izbitoare: Stamba – lucrări cu copyright; reglementări aplicate cu stricteţe – proiectul HADOPI; agenţi guvernamentali – inspectorii Înaltei Autorităţi; doamnele din Franţa – utilizatorii de internet; manufacturile de stambă – ISP-urile; întreprinzătorii şi meseriaşii din domeniul stambei – întreprinzătorii şi specialiştii din IT; Anglia şi Olanda – (aştept răspunsuri!)

Eroare şi agresiune

În cazul Franţei secolului al XVII-lea, politicile economice erau justificate prin ceea ce numim azi mercantilism. Rothbard arată că nu e vorba de o teorie economică de sine stătătoare, ci de un salată de pledoarii găunoase aduse de oameni de afaceri şi de birocraţii pe care îi mituiau pentru a obţine o felie mai mare de plăcintă, pe seama vecinilor, fie ei persoane sau ţări. Mercantilismul era fundamentat pe idea că un orice schimb nu poate fi decât „de sumă zero”: o parte are de câştigat şi cealaltă de pierdut. De fapt, ambele părţi au întotdeauna de câştigat din orice schimb paşnic.

Dincolo de ideile din presupoziţii, prohibiţia completă a stambei a avut rolul de a-i proteja pe membrii mai puţin eficienţi ai unei industrii de aceia ai căror investiţii nu erau captive în tehnologii vechi – adică aceia care erau gata să răspundă profitabil dorinţelor „doamnelor din Franţa,” ale căror drepturi au fost, de asemenea, călcate în picioare în acest proces. Vechea industrie dorea să oprească aceste noi tendinţe, iar armata de birocraţi a lui Ludovic al XIV-lea a fost folosită pentru acest scop.

Pe de altă parte, în cazul vânătorii de internauţi din secolul XXI, avem, în loc mercantilismul clasic, ideologia subiacentă a IP-ului, teoria că „proprietatea intelectuală” este totuna cu proprietatea reală, şi că proprietarii de drept sunt furaţi de către masele de utilizatori ai tehnologiei informaţiei şi ai internetului.

O adevărată armată de avocaţi, căutători de privilegii şi birocraţi lucrează la dezvoltarea şi aplicarea legilor proprietăţii intelectuale. Dar, în eforturile lor, pornesc de la o presupoziţie falsă – după cum a arătat N. Stephan Kinsella – aceea că ideile sunt caracterizate de raritate.[9]

Ideile nu au raritate şi, de aceea, nu pot fi obiectul unor drepturi de proprietate. Dacă se consideră că ideile sunt rare se ajunge logic la acţiuni care vor afecta distribuţia proprietăţii legitime existente. Eroarea IP-ului, cu alte cuvinte, aduce după sine agresiune. Intr-adevăr, „oricine are dreptul să-şi structureze sau formateze proprietatea oricum doreşte şi acest drept de proprietate nu-i poate fi amputat de felul cum îşi gestionează alţii proprietatea lor.[10]

Iarăşi, indiferent de ideile din presupoziţii, prohibiţia download-urilor are rolul de a-i proteja pe membrii mai puţin eficienţi ai industriilor intelectuale şi artistice împotriva acelor întreprinzători ale căror investiţii nu sunt îngropate în tehnologii vechi, care pot folosi „epoca informaţională” pentru a obţine profituri de la clienţii lor. Şi, bine-înţeles, drepturile utilizatorilor sunt din nou călcate în picioare. Adaparea la noile tehnologii se poate dovedi costisitoare. Este mult mai ieftin să fie „convinşi” politicienii de beneficiile unor legi care protejează vechile moduri de a face profit.

Capitaliştii de stat joacă din nou cartea externalităţilor. Cine altcineva decât consumatorii credeţi că va acoperi, în cele din urmă, nota de plată a aventurilor Înaltei Autorităţi şi cine altcineva decât vechile industrii se vor bucura de îndoielnicul său succes?

În fine, dacă până acum se vorbea de „ambivalenţă factuală”, ca să folosim expresia lui Kinsella, privitor la capacitatea legilor IP de a produce mai multă avuţie, apar noi studii care transformă ambivalenţa în stagnare şi cenzură.[11] În cazul download-urilor, marea partidă de vânătoare á la Colbert are toate ingredientele pentru a distruge internetul aşa cum îl ştim azi. Iar HADOPI nu este decât unul dintre tentaculele pe care statul le înfăşoară în jurul libertăţii noastre.

Note


[1] Proiectul în limba engleză: www.culture.gouv.fr/culture/actualites/conferen/albanel/creainterenglish.pdf, şi limba franceză: http://senat.fr/leg/pjl07-405.html

[2] Vezi Art. L. 331–13 al proiectului

[3] Art. L. 331–14 şi Art. L. 331–20.

[4] Art. L. 331–25.

[5] Art. L. 331–28.

[6] Art. L. 331–30.

[7] Economic Thought Before Adam Smith: An Austrian Perspective on the History of Economic Thought, Volume I, Mises Institute, Auburn, Ala., 2006 (Edward Elgar, 1995), p. 219.

[8] Vezi nota 1.

[9] N. Stephan Kinsella, Against Intellectual Property, Journal of Libertarian Studies, Volume 15, no. 2 (Spring 2001): 1–53, mises.org/journals/jls/15_2/15_2_1.pdf

[10] Cristian Comănescu, nota traducătorului la Capitolul 16 al Eticii libertăţii de Murray N. Rothbard.

[11] Îi mulţumesc Ionelei Bălţătescu pentru acest link şi pentru comentarii.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)