Capitolul XXXIX. Teoria economică şi problemele esenţiale ale existenţei umane

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a şaptea: Locul ştiinţei economice în societate
cuprins

1. Ştiinţă şi viaţă

Se obişnuieşte să se considere ca o slăbiciune a ştiinţei moderne faptul că ea se abţine de la exprimarea unor judecăţi de valoare. Omul viu şi activ, ni se spune, n-are trebuinţă de Wertfreiheit; el are nevoie să ştie ce trebuie să urmărească. Dacă ştiinţa nu răspunde la această întrebare, ea este sterilă. Însă această obiecţie este nefondată. Ştiinţa nu face evaluări, dar îi furnizează omului care acţionează toată informaţia de care poate avea nevoie, în legătură cu evaluările sale. Ea păstrează tăcerea numai atunci când i se pune întrebarea dacă viaţa însăşi merită trăită.

Bineînţeles că această întrebare s-a pus şi va continua întotdeauna să fie pusă. Care poate fi semnificaţia tuturor acestor strădanii şi activităţi omeneşti, dacă, în cele din urmă, nimeni nu poate evita moartea şi descompunerea? Omul trăieşte în umbra morţii. Indiferent ce va fi realizat el, în cursul pelerinajului său, într-o bună zi va trebui să piară şi să abandoneze tot ce a clădit. Fiecare clipă poate fi cea din urmă. Un singur lucru este sigur, în ce priveşte viitorul unui individ: moartea. Văzute din punctul de vedere al acestui rezultat ultim şi inevitabil, toate strădaniile omului par deşarte şi inutile.

Mai mult, acţiunea umană trebuie condiderată absurdă, chiar şi atunci când este evaluată numai din perspectiva scopurilor ei imediate. Ea nu poate asigura nicicând o satisfacţie deplină; ea nu oferă decât o îndepărtare parţială a neplăcerii, pe durata unui moment evanescent. Îndată ce o dorinţă este satisfăcută, se nasc şi cer să fie satisfăcute altele. Se spune că civilizaţia îi sărăceşte pe oameni, deoarece le înmulţeşte dorinţele şi nu potoleşte, ci stârneşte poftele. Toată activitatea şi toate afacerile cele forfotitoare ale oamenilor care trudesc din greu, graba, înghesuiala şi agitaţia sunt lipsite de sens, deoarece ele nu aduc nici fericirea, nici liniştea. Pacea minţii şi serenitatea nu pot fi dobândite prin acţiune şi prin ambiţii lumeşti, ci numai prin renunţare şi resemnare. Singurul tip de atitudine potivită înţeleptului este evadarea în inactivitatea unei existenţe pur contemplative.

Însă toate aceste nelinişti, îndolieli şi scrupule sunt covârşite de forţa irezistibilă a energiei vitale a omului. Este adevărat că omul nu poate scăpa de moarte. Dar în prezent trăieşte; şi viaţa, nu moartea, este cea care pune stăpânire [p.882] pe el. Indiferent ce i-ar rezerva viitorul, el nu se poate sustrage necesităţilor momentului actual. Câtă vreme un om trăieşte, el nu poate să nu asculte de principalul său impuls, de elanul său vital. Natura înnăscută a omului este cea care caută să-i prezerve şi să-i consolideze viaţa, cea care îl face să fie nemulţumit şi să urmărească să-şi îndepărteze neplăcerile, cea care îl face să caute ceea ce se poate numi fericire. In fiecare fiinţă vie lucrează un inexplicabil şi neanalizabil Id. Acest Id este impulsul tuturor impulsurilor, forţa care îl mână pe om spre viaţă şi acţiune, tendinţa originară şi ineradicabilă spre o existenţă mai deplină şi mai fericită. El lucrează câtă vreme trăieşte omul şi încetează numai odată cu încetarea vieţii sale.

Raţiunea umană se află în slujba acestui elan vital.[i] Funcţia biologică a raţiunii este de a prezerva şi de a promova viaţa şi de a amâna extincţia, cât mai mult cu putinţă. Gândirea şi acţiunea nu sunt contrare naturii; ele sunt, mai curând, cele mai distinctive trăsături ale naturii umane. Cea mai adecvată descriere a omului, prin contrast cu fiinţele non-umane, este: o fiinţă care luptă deliberat împotriva forţelor care se opun vieţii sale.

Prin urmare, toată vorbăria despre primatul elementelor iraţionale este sterilă. În cadrul universului a cărui existenţă raţiunea noastră nu o poate explica, analiza, sau concepe, există o mică sferă din care omul poate îndepărta, într-o anumită măsură, neplăcerile. Acesta este domeniul raţiunii şi al raţionalităţii, al ştiinţei şi al acţiunii deliberate. Nici îngustimea sa, nici puţinătatea rezultatelor pe care le poate obţine omul în cadrul său nu sugerează ideea de resemnare şi de letargie radicale. Nici un fel de subtilităţi filosofice nu-l vor putea vreodată reţine pe un om sănătos să recurgă la acţiunile care – în opinia sa – îi pot satisface nevoile. Poate fi adevărat că, în străfundurile cele mai adânci ale sufletului omenesc, există o nostalgie după pacea şi inactivitatea netulburate, ale unei existenţe pur vegetative. Dar în omul viu, aceste dorinţe, indiferent ce pot fi ele, sunt covârşite de imboldul de a acţiona şi de a-şi ameliora propria situaţie. Atunci când forţele favorabile resemnării trec în primul plan, omul moare; el nu se transformă în plantă.

Este adevărat că praxeologia şi teoria economică nu-i spun omului dacă el ar trebui să-şi păstreze sau să-şi abandoneze viaţa. Viaţa însăşi, împreună cu toate acele forţe necunoscute care îi dau naştere şi o alimentează, este un dat ultim şi – ca atare – se situează dincolo de limitele ştiinţei omeneşti. Obiectul de studiu al praxeologiei nu este decât manifestarea esenţială a vieţii umane, adică acţiunea.

2. Ştiinţa economică şi judecăţile de valoare

Cu toate că multă lume critică ştiinţa economică pentru neutralitatea ei faţă de judecăţile de valoare, alţii o critică pentru presupusa ei adoptare [p.883] a lor. Unii susţin că ştiinţa ecnomică trebuie inevitabil să exprime judecăţi de valoare şi că, de aceea, ea nu este cu adevărat ştiinţifică, deoarece criteriul ştiinţificităţii este indiferenţa faţă de valori. Alţii spun că adevărata ştiinţă economică ar putea fi şi ar trebui să fie imparţială şi că numai falşii economişti păcătuiesc împotriva acestui postulat.

Confuzia semantică legată de aceste probleme se datorează greşitei întrebuinţări a termenilor de către mulţi economişti. Un economist investighează dacă o măsură a poate produce rezultatul p, în vederea obţinerii căruia ea este recomandată – şi descoperă că a nu produce rezultatul [dorit] p, ci pe g, un efect pe care chiar şi adepţii măsurii a îl socotesc indezirabil. Dacă economistul acesta formulează rezultatele investigaţiilor sale spunând că a este o măsură proastă, el nu formulează o judecată de valoare. El nu spune decât că, din punctul de vedere al celor care urmăresc obiectivul p, măsura a este necorespunzătoare. Acesta este sensul în care economiştii susţinători ai liberului schimb au atacat protecţionismul. Ei au demonstrat că protecţionismul nu sporeşte volumul total de produse, aşa cum cred adepţii săi, ci dimpotrivă, îl reduce şi, prin urmare, este rău pentru cei ce preferă un volum mai mare de bunuri unuia mai mic. Acesta este sensul în care critică economiştii diversele politici: din punctul de vedere al obiectivelor urmărite. Dacă un economist afirmă că ratele salariale minimale constituie o politică rea, ceea ce doreşte el să spună este că efectele sunt contrare scopului urmărit de cei ce recomandă implementarea lor.

Din acelaşi punct de vedere privesc praxeologia şi teoria economică principiul fundamental al existenţei umane şi al evoluţiei sociale, conform căruia cooperarea în cadrul diviziunii muncii este un mod mai eficient de a acţiona decât izolarea autarhică a indivizilor. Praxeologia şi teoria economică nu afirmă că oamenii trebuie să coopereze paşnic, în cadrul relaţiilor sociale; ele nu spun decât că oamenii trebuie să acţioneze în felul acesta dacă doresc ca acţiunile lor să fie mai încununate de succes decât altminteri. Respectarea regulilor morale pe care le necesită instituirea, prezervarea şi intensificarea cooperării sociale nu este privită ca un sacrificiu adus unei entităţi mitologice, ci ca adoptarea celor mai eficiente metode de acţiune, ca un preţ ce trebuie plătit în vederea obţinerii celor mai apreciate rezultate.

Obiectul celor mai furioase atacuri ale forţelor reunite ale tuturor şcolilor antiliberale şi dogmatice este această înlocuire a doctrinelor heteronome, atât ale intuiţionismului, cât şi ale poruncilor revelate, cu o etică autonomă, raţionalistă şi voluntaristă. Ele învinuiesc deopotrivă filosofia utilitaristă, pentru austeritatea nemiloasă a felului în care descrie şi analizează natura umană şi resorturile ultime ale acţiunii umane. Este inutil să mai adăugăm ceva [p.884] la respingerea criticilor acestora, pe care o furnizează fiecare pagină a acestei cărţi. Un singur lucru ar trebui repetat, deoarece, pe de o parte, se referă la cheia de boltă a doctrinelor tuturor propagandiştilor contemporani de diverse culori şi, pe de altă parte, vizează o obiecţie care îi furnizează intelectualului mediu o scuză binevenită pentru a evita disciplina aspră a studiilor economice.

Ştiinţa economică, se spune, datorită prejudecăţilor sale raţionaliste, presupune că oamenii urmăresc exclusiv bunăstarea lor materială. Însă realitatea este că oamenii preferă anumite obiective iraţionale celor raţionale. Ei se călăuzesc mai mult după imboldul de a realiza mituri şi idealuri, decât după acela de a se bucura de un nivel mai ridicat de trai.

Răspunsul ştiinţei economice este următorul:

1. Teoria economică nu presupune şi nu postulează faptul că oamenii ar urmări exclusiv, sau în primul rând, ceea ce se numeşte bunăstare materială. Teoria economică – ca ramură a teoriei mai generale a acţiunii umane – are în vedere integralitatea acţiunii umane, adică urmărirea deliberată de către om a scopurilor pe care şi le alege, indiferent care ar fi acestea. A aplica scopurilor ultime alese conceptele de raţional sau iraţional este un nonsens. Putem numi iraţionale datele ultime, adică acele lucruri pe care raţiunea noastră nu le poate nici analiza, nici reduce la alte date ultime. În acest caz, orice scop ultim pe care îl alege cineva este iraţional. Nu este nici mai raţional, nici mai puţin raţional să se urmărească bogăţiile lui Cresus, decât să se urmărească o viaţă de sărăcie, ca aceea a unui călugăr budist.

2. Lucrul la care se referă aceşti critici, atunci când întrebuinţează sintagma obiective raţionale, este dorinţa de bunăstare materială şi de a beneficia de un nivel mai ridicat de trai. Dacă este sau nu adevărată afirmaţia lor, conform căreia oamenii în general – şi contemporanii noştri în special – sunt călăuziţi mai mult de dorinţa de a realiza mituri şi vise, decât de dorinţa de a-şi ameliora bunăstarea materială, este o problemă factuală. Deşi nici o fiinţă inteligentă nu ar putea da greş în identificarea răspunsului corect, putem lăsa deoparte această întrebare, deoarece teoria economică nu are nimic de spus, nici în favoarea, nici în defavoarea miturilor. Ea este perfect neutră în raport cu doctrina sindicalistă, cu cea a expansiunii creditului şi cu toate celelalte doctrine de felul acesta, în măsura în care ele se pot auto-recomanda drept mituri şi pot fi susţinute în această calitate de către adepţii lor. Ea se preocupă de aceste doctrine doar în măsura în care ele sunt privite ca furnizând mijloace, în vederea atingerii anumitor scopuri. Teoria economică nu afirmă că sindicalismul este un mit deficitar. Ea nu afirmă decât că el este un mijloc necorespunzător pentru ridicarea ratelor salariale ale tuturor celor dornici de a câştiga salarii. Ea lasă pe fiecare om să decidă singur dacă relizarea mitului sindicalist este mai importantă decât evitarea consecinţelor inevitabile ale politicilor sindicaliste.

Se poate spune, în acest sens, că teoria economică este apolitică sau [p.885] non-politică, deşi ea constituie fundamentul politicii şi al fiecărui tip de acţiune politică. Mai mult, putem spune că ea este întru totul neutră faţă de toate judecăţile de valoare, întrucât se referă întotdeauna la mijloace – şi niciodată la alegerea scopurilor ultime.

3. Cunoaşterea economică şi acţiunea umană

Libertatea omului de a alege şi de a acţiona este limitată în trei feluri. Există, mai întâi, legile fizice, la al căror absolutism nesimţitor omul trebuie să-şi adapteze comportamentul, dacă doreşte să trăiască. În al doilea rând, există caracteristicile şi dispoziţiile constituţionale înnăscute ale individului, precum şi influenţa factorilor de mediu; ştim că acestea influenţează atât alegerea obiectivelor, cât şi pe cea a mijloacelor, deşi cunoştinţele noastre despre felul cum acţionează ele sunt destul de vagi. În fine, există regularitatea fenomenelor referitoare la interconexiunea mijloacelor cu scopurile, adică legile praxeologice, care sunt distincte atât de legile fizice, cât şi de cele fiziologice.

Elucidarea şi cercetarea categorială şi formală a acestei a treia clase de legi ale universului constituie obiectul de studiu al praxeologiei şi al ramurii până în prezent cel mai bine dezvoltate a acesteia, ştiinţa economică. Ansamblul cunoaşterii economice constituie un element esenţial al structurii civilizaţiei umane; el este fundamentul pe care s-au clădit industrialismul modern şi toate realizările morale, intelectuale, tehnologice şi terapeutice ale ultimelor secole. Depinde de oameni dacă vor da întrebuinţarea potrivită bogatei comori cu care îi înzestrează această cunoaştere, sau dacă o vor lăsa nefolosită. Dar, dacă nu vor profita la maximum de ea şi îi vor nesocoti învăţămintele şi avertismentele, nu teoria economică va fi cea pe care o vor anula; ei vor nimici societatea şi rasa umană.


[i] În mod paradoxal şi, din fericire, exterior praxeologiei propriu-zise, mobilul ultim al cultivării raţionalităţii personale si sociale şi singurul stăvilar în calea destrucţionismului şi a autodestrucţionismului nihilist este, pentru Mises, tocmai sinele freudian cel mai iraţional, aşa-numitul Id, presupusul centru vital dintr-o "natură umană" abia deosebită de cea animalică, prin necesitatea satisfacerii ei cu ajutorul raţiunii. Dar acest stăvilar este îngrijorător de apropiat, inductiv şi existenţial vorbind, de fazele preliminare ale dinamicii nihiliste, descrise critic de Eugene (ulterior Ierom. Serafim) Rose, la finele anilor 1960. "Stăvilarul" lui Mises apare deja ca o fază avansată în mersul revoluţiei nihiliste, un fel de sumă a primelor trei stadii sesizate de Rose, după care urmează direct dictaturile socialisto-intervenţioniste şi sub-umanizarea instituţionalizată a tinerilor:

«Primul stadiu al nihilismului, spunea el [Rose], este "liberalismul", înţelegând prin aceasta încercarea de a realiza un compromis între Vechea Ordine ("civilizaţia creştină") si Noua Ordine a omenirii, fără de Dumnezeu. Al doilea stadiu este realismul, în care credinţa în lumea cealaltă si în Adevărul transcendent este abandonată si toată grija este acordată lumii materiale, bunăstării trupeşti, progresului tehnic, etc. Realismul, totuşi, refuză nevoile neplănuite, iraţionale ale omului, şi prin urmare trebuie sa determine o reacţie împotriva sa, care este al treilea stadiu: "vitalismul".

În perioada vitalistă, criteriul Adevărului este substituit de un standard nou: "dătătorul de viaţă", "vitalul". Acesta poate lua forma unor experienţe pseudo-duhovniceşti, invocarea unor "puteri" şi "prezenţe", sau a unei alte forme a "cultului naturii" cu elementele sale fundamentale, pământul, trupul si sexul. Vitalismul, spunea părintele Serafim, este "un simptom inconfundabil al oboselii lumii. Este rodul, nu al "prospeţimii", al "vietii" si al "imediatului", pe care discipolii săi le caută cu atâta disperare (tocmai din cauză că le lipsesc), ci al stricăciunii si necredinţei, ce sunt ultima fază a civilizaţiei muribunde, pe care ei o urăsc.

Astfel, credea părintele Serafim, dincolo de vitalism mai poate fi doar încă un stadiu, final, prin care ar putea trece nihilismul: Nihilismul Distrugerii. "Aici, în cele din urmă", scria el, "găsim un nihilism aproape 'pur', o ură împotriva creaţiei si împotriva civilizaţiei, care nu va fi mulţumită până ce nu le va distruge pe deplin".» (Ierom. Damaschin Christensen, "Ultima Răzvrătire Adevărată", http://ro.altermedia.info/antisistem/ultima-razvratire-adevarata_4412.html; referitor la impactul pe termen lung ale instituţionalizării antropologiei freudiene printre tineri cf. si idem, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Ed. Sofia / Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005, pp. 144-145.)

Identificarea dinamicii existenţiale nihiliste şi hiliaste (mai degrabă decât a simplei erori intelectuale), ca mobil ultim al comunismului pur şi dur ("orwellian") şi al mutanţilor săi "de catifea" (gen Minunata Lume Nouă), a fost parţial realizată - independent de Părintele Serafim Rose - şi de M. N. Rothbard (în ultimele sale scrieri consacrate istoriei gândirii economice) şi de Eric Voegelin (în scrierile sale despre "ştiinţa" şi "politica" angajate în "imanentizarea eshatonului" gnostic), doi participanţi de marcă la seminariile lui Mises de la New York şi, respectiv, Viena. Am încercat să arăt în altă parte că viaţa şi învăţătura creştin-Ortodoxă nu este, însă, doar terapia existenţială a nihilismului, ci singurul cadru logic coerent pentru armonizarea sistematică a intereselor pe termen lung ale fiecărei persoane umane cu imperativele etico-politice ale cooperării sociale paşnice, dorite de liberali (cf. http://misesromania.org/489/). Dar atunci libertatea firesc întrebuinţată, liberalismul sustenabil, ar putea fi mai degrabă non-violent şi simplu decât violent-revoluţionar şi consumerist, mai degrabă ascetico-duhovnicesc decât "anarho-capitalist".

Desigur, încercarea de ieşire "realist-vitalistă" propusă de Mises este, practic, inevitabilă pentru cei care se zbat în cutia secularismului cripto-nihilist (sau, echivalent, în cea gnostică, a nihilismul "spiritualizat", ilustrat de "contemplaţia" depersonalizantă, vegetativă, menţionată de Mises mai sus). Mai puţin frământat decât Eugene Rose (fiind cu o generaţie în urma acestuia pe calea revoluţiei nihiliste), Mises a căutat, totuşi, până în pragul teologiei romano-catolice, de care s-a apropiat în ultimii săi ani de viaţă, soluţii la problemele importante pentru care mintea sa genială încă nu avea răspuns. Cf. Jörg Guido Hülsmann, Mises: The Last Knight of Liberalism, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007; Ierom. Serafim Rose, Nihilismul şi Revelaţia lui Dumnezeu în Inima Omului, Ed. Anastasia, Buc., 1997. A se vedea şi idem, Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul Începuturilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, pentru o critică filosofico-epistemologică generală a alternativelor antropologiei creştine; Arhiep. Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală Ortodoxă, Ed. Biserica Ortodoxă, Galaţi, 2003, pp. 173 ff., pentru o discuţie a avantajelor relative ale antropologiei freudiene asupra behaviorismului din perspectiva personalismului creştin-ortodox; Protopresbyter George Grabbe, The Orthodox-Christian education of children in our days, St. Nectarios American Orthodox Church, 1976, pentru o discuţie a limitelor antropologiei freudiene, din aceeaşi perspectivă.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)