Capitolul XXXVIII. Locul ştiinţelor economice în învăţământ

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a şaptea: Locul ştiinţei economice în societate
cuprins

1. Studiul ştiinţelor economice

Ştiinţele naturale se bazează în ultimă instanţă pe fapte, aşa cum sunt acestea stabilite prin experimente de laborator. Teoriile fizice şi biologice sunt confruntate cu aceste fapte şi, atunci când întră în conflict cu ele, sunt respinse. Atât perfecţionarea acestor teorii, cât şi ameliorarea procedurilor tehnologice şi terapeutice necesită cercetări de laborator tot mai multe şi mai avansate. Aceste demersuri experimentale absorb timp, eforturi semnificative din partea specialiştilor şi cheltuieli de materiale costisitoare. Cercetările nu mai pot fi desfăşurate de către specialişti izolaţi şi săraci, indiferent cât de ingenioşi ar fi aceştia. Astăzi, sediul experimentatorilor se află în marile laboratoare susţinute financiar de guverne, universităţi, sponsori particulari şi de marile firme de afaceri. În aceste instituţii, munca a devenit o rutină profesională. Majoritatea celor angajaţi în ele sunt tehnicieni, care înregistrează acele fapte pe care pionierii, dintre care unii sunt ei înşişi experimentatori, le vor întrebuinţa, într-o zi, drept cărămizi pentru clădirea teoriilor lor. Cât priveşte progresul teoriilor ştiinţifice, contribuţiile cercetătorilor de rând nu prezintă decât o importanţă secundară. Însă, foarte adesea, descoperirile lor au rezultate practice imediate în sfera ameliorării metodelor terapeutice şi de afaceri.

Nesocotind deosebirea epistemologică radicală dintre ştiinţele naturale şi acelea ale acţiunii umane, oamenii cred că ceea ce este necesar în vederea progresului cunoaşterii economice este organizarea cercetării în acest domeniu, după metodele abundent verificate în institutele de cercetare medicală, fizică şi chimică. S-au cheltuit sume considerabile pentru ceea ce s-a numit cercetare economică. În realitate, obiectul de studiu al tuturor acestor instituţii a fost istoria economică recentă.

Încurajarea studiului istoriei economice este, bineînţeles, lăudabilă. Dar, indiferent cât de instructive ar putea fi rezultatele unor astfel de studii, ele nu trebuie confundate cu studiul teoriei economice. Ele nu ne furnizează fapte, în accepţiunea în care este întrebuinţat acest termen cu privire la evenimentele testate în cadrul experimentelor de laborator. Ele nu ne furnizează cărămizi pentru construirea de ipoteze şi de teoreme a posteriori. Dimpotrivă, ele sunt lipsite de semnificaţie, dacă nu sunt interpretate în [p.868] lumina unor teorii elaborate independent de ele. Este inutil să mai adăugăm ceva la ceea ce am spus, în această privinţă, în capitolele anterioare. Nici o controversă referitoare la cauzele unui eveniment istoric nu poate fi soluţionată pe baza unei examinări a faptelor care nu este ghidată de anumite teorii praxeologice.[1]

Fondarea unor institute de cercetare în domeniul cancerului poate să contribuie, în principiu, la descoperirea unor metode de combatere şi de prevenire a acestei boli nocive. Dar un institut de cercetare al ciclului economic nu este de nici un folos în vederea evitării recurenţei depresiunilor. Chiar şi cea mai exactă şi mai incontestabilă colectare a tuturor datelor referitoare la depresiunile economice din trecut este de prea puţin folos, pentru cunoaşterea noastră în acest domeniu. Savanţii nu sunt în dezacord în privinţa acestor date; ei sunt în dezacord cu privire la teoremele la care trebuie să se recurgă, în vederea interpretării lor.

Încă şi mai important este faptul că este imposibil să colectăm datele referitoare la un eveniment concret, fără a ne referi la teoriile profesate de istoric, încă de la începutul demerslui său. Istoricul nu ne relatează toate faptele, ci doar pe cele pe care le consideră relevante, pe baza teoriilor sale; el omite datele pe care le consideră irelevante pentru interpretarea evenimentelor. Dacă este indus în eroare de teorii eronate, referatul său devine greoi şi poate fi aproape inutil.

Chiar şi cel mai atent studiu al unui capitol de istorie economică, chiar dacă se referă la istoria celei mai recente perioade din trecut, nu poate înlocui raţionamentul economic. Teoria economică, la fel ca şi logica şi matematica, este o manifestare a raţionamentului abstract. Ea nu poate fi nicicând experimentală şi empirică. Economistul nu are nevoie de un echipament costisitor, în vederea desfăşurării studiilor sale. Lucrul de care are el nevoie este capacitatea de a gândi limpede şi de a discerne, din jungla evenimentelor, ceea ce este esenţial de ceea ce este doar accidental.

Între istoria economică şi teoria economică nu există nici un conflict. Fiecare ramură a cunoaşterii are propriile ei merite şi propriile ei drepturi. Economiştii n-au încercat nicicând să diminueze sau să nege semnificaţia istoriei economice. Tot astfel, nici istoricii autentici nu se împotrivesc studiului teoriei economice. Acest antagonism a fost deliberat confecţionat de către socialişti şi intervenţionişti, care nu puteau să respingă obiecţiile formulate împotriva lor de către economişti. Şcoala istorică şi instituţionaliştii au încercat să disloce teoria economică şi să o înlocuiască prin studii “empirice”, tocmai pentru că urmăreau reducerea economiştilor la tăcere. Istoria economică, aşa cum au planificat-o ei, a fost un mijloc [p.869] de distrugere a prestigiului teoriei economice şi de a face propagandă pentru intervenţionism.

2. Profesia de economist

Primii economişti s-au dedicat studiului problemelor teoriei economice. Ca vorbitori şi scriitori, ei urmăreau să le comunice concetăţenilor lor rezultatele gândirii lor. Ei încercau să influenţeze opinia publică, pentru a face să predomine politicile sănătoase, în gestionarea problemelor civice. Ei n-au gândit niciodată teoria economică drept o profesie.

Dezvoltarea profesiei de economist este un produs al intervenţionismului. Economistul profesionist este specialistul solicitat în vederea proiectării diverselor măsuri de amestec guvernamental în afaceri. El este expert în domeniul legislaţiei economice, care astăzi urmăreşte, invariabil, obstrucţionarea funcţionării economiei de piaţă.

Există mii şi mii de asemenea experţi profesionişti, care îşi fac de lucru în birourile guvernamentale şi în cele ale diverselor partide politice şi grupuri de presiune şi în birourile editoriale ale ziarelor de partid şi ale periodicelor grupurilor de presiune. Alţii sunt angajaţi în calitate de consilieri de firme de afaceri, sau conduc agenţii [de consiliere] independente. Unii dintre aceştia se bucură de o reputaţie naţională, sau chiar internaţională; mulţi dintre ei se numără printre cei mai influenţi oameni din ţările lor. Se întâmplă frecvent ca asemenea experţi să fie chemaţi să conducă afacerile unor mari bănci şi corporaţii, să fie aleşi în legislativ, sau să fie numiţi în poziţii de miniştri de cabinet. Ei sunt rivalii juriştilor, în ceea ce priveşte conducerea supremă a chestiunilor politice. Rolul eminet pe care îl joacă aceşti oameni este una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale epocii noastre intervenţioniste.

Nu poate exista nici un fel de dubiu cu privire la faptul că o clasă atât de influentă de oameni conţine indivizi extrem de talentaţi, sau chiar pe cei mai eminenţi contemporani ai noştri. Numai că filosofia care le orientează activitatea le îngustează orizontul. Datorită legăturilor lor cu anumite partide şi grupuri de presiune, interesate să dobândească privilegii speciale, aceşti oameni devin părtinitori. Ei îşi închid ochii la consecinţele pe termen mai lung ale politicilor pe care le susţin. În ochii lor nu mai contează nimic altceva decât interesele pe termen scurt ale grupurilor pe care le slujesc. Obiectivul ultim al eforturilor lor este de a-şi face clienţii să prospere, pe seama altor oameni. Ei urmăresc să se auto-convingă că soarta omenirii coincide cu interesele pe termen scurt ale grupului lor – şi încearcă să-i vândă această idee şi publicului. Atunci când luptă pentru un preţ mai ridicat la argint, la grâne, sau la zahăr, pentru salarii mai mari acordate membrilor sindicatului lor, [p.870] sau pentru un tarif vamal la bunurile de import mai ieftine, ei pretind că luptă pentru binele suprem, pentru libertate şi dreptate, pentru înflorirea ţării lor şi pentru civilizaţie.

Populaţia priveşte cu suspiciune la organizatorii de lobby-uri şi îi învinuieşte pentru trăsăturile neplăcute ale legislaţiei intervenţioniste. Însă rădăcina răului este mult mai adâncă. Filosofia diverselor grupuri de presiune a pătruns în corpurile legislative. Astăzi, există reprezentanţi parlamentari ai cultivatorilor de grâu, ai crescătorilor de animale, ai cooperativelor agricole, ai producătorilor de argint şi ai diverselor sindicate, ai industriilor care nu pot rezista în faţa rivalităţii externe neprotejate de tarife şi ai multor altor grupuri de presiune. Puţini sunt cei pentru care ţara contează mai mult decât grupul lor de presiune. Acelaşi lucru se poate spune şi despre departamentele administraţiei. Ministrul agriculturii se consideră susţinătorul intereselor fermierilor; principalul său obiectiv este să determine creşterea preţurilor la alimente. Ministrul muncii se consideră susţinătorul sindicatelor; obiectivul său principal este să facă sindicatele cât mai redutabile cu putinţă. Fiecare departament îşi urmează propriul său curs şi lucrează împotriva eforturilor celorlalte departamente.

Multă lume se plânge astăzi de lipsa oamenilor de stat creatori. Dar, în condiţiile predominării ideilor intervenţioniste, o carieră politică nu este accesibilă decât oamenilor dispuşi să se identifice cu interesele unui grup de presiune. Mentalitatea sindicalistului, sau a secretarului asociaţiilor de fermieri, nu satisfac cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un om politic înzestrat cu viziune pe termen lung. Slujirea intereselor pe termen scurt ale unui grup de presiune nu contribuie la dezvoltarea acelor calităţi care îl caracterizează pe un mare om de stat. A fi om de stat înseamnă, învariabil, a adopta politici care vizează termenul lung; însă grupurilor de presiune nu le pasă de termenul lung. Lamentabilul eşec al sistemului german de la Weimar şi al celei de a Treia Republici în Franţa s-a datorat mai ales faptului că politicienii erau în primul rând experţi în domeniul intereselor grupurilor de presiune.

3. Prognozarea ca profesie

Atunci când oamenii de afaceri au aflat, în cele din urmă, că boomul creat de expansiunea creditului nu poate să dureze şi că el trebuie să ducă, inevitabil, la o sincopă, ei au înţeles că ar fi important pentru ei să cunoască data crahului. În acest scop, le-au cerut sfatul economiştilor.

Economistul ştie că un asemenea boom trebuie să se finalizeze cu o depresiune. Dar el nu ştie – şi nu poate şti – când anume se va instala criza. Lucrul acesta depinde de condiţiile sociale corespunzătoare fiecărui caz în parte. Multe evenimente politice pot influenţa rezultatul. Nu există nici un fel de reguli cu ajutorul cărora [p.871] să se poată calcula durata boomului, sau a depresiunii care trebuie să-i urmeze acestuia. Şi chiar dacă ar exista asemenea reguli, ele nu le-ar fi de nici un folos oamenilor de afaceri. Lucrul de care are nevoie omul de afaceri individual, în vederea evitării pierderilor, este cunoaşterea datei la care se situează punctul de întoarcere, încă din vremea când ceilaţi oameni de afaceri continuă să creadă că până la crah mai există un interval mai lung decât există în realitate. În acest caz, cunoştinţele lui superioare îi vor permite să-şi aranjeze operaţiunile proprii în aşa fel, încât să iasă la liman fără pierderi. Însă, dacă finalul boomului ar putea fi calculat după o formulă, toţi oamenii de afaceri ar afla data respectivă simultan. Demersurile lor, în vederea ajustării mersului afacerilor lor la această informaţie, ar determina apariţia imediată a tuturor fenomenelor depresiunii. Ar fi prea târziu, pentru fiecare dintre ei, să evite să se numere printre victime.

Dacă configuraţia viitoare a pieţei ar fi calculabilă, atunci viitorul nu ar fi incert. Nu ar mai exista nici pierderi, nici profituri antreprenoriale. Ceea ce aşteaptă lumea de la economişti depăşeşte puterile oricărui muritor.

Însăşi ideea că viitorul este previzibil, că anumite formule ar putea să înlocuiască înţelegerea specifică, ce reprezintă esenţa activităţii antreprenoriale – şi că familiaritatea cu aceste formule ar putea face cu putinţă pentru cineva să preia controlul afacerilor, este, bineînţeles, o excrescenţă a întregului complex de erori şi concepţii greşite care se află la temelia popiticilor anticapitaliste contemporane. În întregul complex al aşa-numitei filosofii marxiste, nu există nici cea mai mică trimitere la faptul că principala sarcină a acţiunii este de a se îngriji de evenimentele dintr-un viitor incert. Faptul că termenul de speculator este întrebuinţat astăzi numai cu o conotaţie dezaprobatoare arată limpede, despre contemporanii noştri, că nici nu bănuiesc în ce constă problema fundamentală a acţiunii.

Judecata antreprenorială nu poate fi achiziţionată pe piaţă. Ideea antreprenorială care se impune şi care aduce profit este tocmai acea idee care nu a avut-o majoritatea. Ceea ce aduce profit nu este anticiparea corectă ca atare, ci anticiparea mai corectă decât a celorlalţi. Premiul îl câştigă doar disidenţii, cei care nu se lasă înşelaţi de erorile acceptate de către cei mulţi. Ceea ce determină apariţia profiturilor este preocuparea pentru nevoi viitoare de care ceilalţi au omis să se preocupe în mod corespunzător.

Antreprenorii şi capitaliştii îşi expun propria lor bunăstare, dacă sunt pe deplin convinşi de viabilitatea planurilor lor. Ei nu s-ar încumeta nicicând să-şi pună în joc viaţa economică pentru că îi sfătueşte un expert economic să facă aceasta. Ignoranţii care [p.872] operează pe piaţa bursieră şi de mărfuri după indicaţii sunt condamnaţi să-şi piardă banii, indiferent de sursa lor de inspiraţie şi de informaţie “din interior”.

De fapt, oamenii de afaceri rezonabili sunt pe deplin conştienţi de incertitudinea viitorului. Ei înţeleg faptul că economiştii nu dispun de nici un fel de informaţii rezonabile despre evenimentele din viitor şi că singurul lucru pe care îl furnizează ei este interpretarea datelor statistice referitoare la trecut. În ochii capitaliştilor şi ai antreprenorilor, opiniile economiştilor referitoare la viitor nu reprezintă decât nişte conjecturi disputabile. Ei se arată sceptici şi sunt greu de păcălit. Dar, deoarece consideră, pe bună dreptate, că este util să cunoască toate datele care ar putea avea, eventual, vreo relevanţă pentru afacerile lor, ei se abonează la ziarele şi periodicele care publică prognoze. Preocupate de a nu lăsa deoparte nici o sursă disponibilă de informaţie, marile firme de afaceri întrebuinţează echipe de economişti şi de statisticieni.

Prognozarea afacerilor dă greş în încercările iluzorii de a face să dispară incertitudinea viitorului şi de a lipsi activitatea antreprenorială de caracterul ei inerent speculativ. Dar ea furnizează anumite servicii, prin colectarea şi interpretarea datelor referitoare la tendinţele şi evoluţiile economice din trecutul recent.

4. Teoria economică şi universităţile

Universităţile finanţate din impozite sunt aservite partidului aflat la putere. Autorităţile caută să numească doar profesori dispuşi să susţină ideile pe care le agreează ele. Cum toate guvernele non-socialiste sunt ferm dedicate intervenţionismului, ele numesc exclusiv intervenţionişti. În opinia lor, prima datorie a universităţilor este de a vinde tinerei generaţii filosofia socială oficială.[2] Ele n-au nevoie de economişti.

Cu toate acestea, intervenţionismul predomină şi în multe dintre universităţile independente.

Conform unei străvechi tradiţii, obiectivul universităţilor nu este doar predarea unor cunoştinţe, ci şi promovarea cunoaşterii şi a ştiinţei. Datoria profesorului universitar nu este doar de a le transmite studeţilor un complex de cunoştinţe stabilite de către alţi oameni. El este ţinut să contribuie la augmentarea acestei cunoaşteri, prin propria sa operă. Se consideră că el este un membru cu drepturi depline al republicii mondiale a savanţilor, un inovator şi un pionier, pe drumul către o cunoaştere mai deplină şi mai bună. Nici o universitate n-ar [p.873] admite că membrii corpului său profesoral sunt inferiori cuiva, în domeniile lor de specializare. Fiecare profesor universitar se consideră pe sine egalul tuturor celorlaţi maeştrii ai ştiinţei sale. Asemenea celor mai eminenţi dintre aceştia, îşi aduce şi el contribuţia la avansul cunoaşterii.

Ideea egalităţii tuturor profesorilor este, bineînţeles, fictivă. Există o diferenţă enormă între munca creatoare a geniului şi monografia specialistului. Cu toate aceste, în domeniul cercetării empirice, este posibil să se păstreze această ficţiune. Marele inovator şi rutinistul recurg, pentru investigaţiile lor, la aceleaşi metode tehnice de cercetare. Ei organizează experimente de laborator, sau colectează documente istorice. Privită din exterior, munca lor pare aceeaşi. Publicaţiile lor se referă la aceleaşi subiecte şi la aceleaşi probleme. Ele sunt comensurabile.

Cu totul altfel stau lucrurile în sfera ştiinţelor teoretice, ca filosofia sau teoria economică. În aceste domenii, rutinistul nu poate realiza nimic prin conformare la un model mai mult sau mai puţin stereotip. Nu există nici un fel de sarcini care să necesite eforturile perseverente şi trudnice ale autorului conştiincios de monografii. Nu există nici un fel de cercetare empirică; totul trebuie realizat prin puterea reflecţiei, a meditaţiei şi a raţionamentului. Nu există nici un fel de specializare, deoarece toate problemele sunt interconectate. Referindu-se la oricare dintre părţile corpusului de cunoştinţe, cercetătorul se referă de fapt la tot ansamblul lor. Un eminent istoric a descris cândva semnificaţia psihologică şi educaţională a unei teze de doctorat, spunând că ea îi asigură autorului mândra încredinţare că există un colţişor, fie acela oricât de mic, în sfera învăţământului şi a ştiinţei, în care nimeni nu-l întrece. Este evident că acest efect nu poate fi obţinut printr-o teză de doctorat consacrată unei teme de analiză economică. În ansamblul gândirii economice nu există asemenea colţişoare izolate.

Niciodată nu au trăit simultan mai mult decât o mână de oameni a căror operă să fi contribuit cu ceva esenţial la teoria economică. În acest domeniu, ca şi în toate celelalte sfere ale cunoaşterii, numărul creatorilor este mic. În plus, mulţi dintre economiştii creatori nu aparţin profesiunii profesorale. Există însă o cerere de mii de profesori care să predea economia, în universităţi şi colegii. Tradiţia scolastică cere ca fiecare dintre ei să-şi demonstreze valoarea prin publicarea de contribuţii originale, nu doar prin compilarea de compendii şi manuale. Reputaţia şi salariul unui profesor academic depind mai mult de opera sa literară decât de capacităţile sale didactice. Un profesor este silit să publice cărţi. Dacă nu se simte chemat să scrie despre teoria economică, se orientează spre istoria economică, sau spre economia descriptivă. Dar apoi, pentru a nu-şi vedea prestigiul ştirbit, el trebuie să afirme insistent că problemele de care se ocupă sunt chiar teorie – şi nu istorie economică. [p.874] El trebuie efectiv să pretindă că scrierile sale acoperă singurul domeniu legitim al studiilor economice, că numai ele sunt empirice, inductive şi ştiinţifice, în vreme ce producţiile exclusiv deductive ale teoreticienilor “abstracţi” (“armchair” theorists) nu sunt decât speculaţii inutile. Dacă nu s-ar achita de această sarcină, el ar fi silit să admită că profesorii de economie se împart în două clase – cei care au contribuit ei înşişi la avansul gândirii economice şi cei care nu au făcut lucrul acesta, chiar dacă poate că au avut realizări remarcabile în alte domenii, cum ar fi istoria economică recentă. Astfel, atmosfera academică devine nefavorabilă pentru predarea teoriei economice. Mulţi profesori (din fericire nu toţi) urmăresc să discrediteze complet “simpla teorie”. Ei încearcă să înlocuiască analiza economică printr-o colecţie nesistematic asamblată de informaţii statistice şi istorice. Ei pulverizează ştiinţa economică într-un număr de ramuri de sine stătătoare. Ei se specializează în agricultură, în probleme sindicale, în situaţia latino-americană şi în multe alte subdiviziuni similare.

Desigur că una dintre sarcinile formării universitare este de a-i familiariza pe studenţi cu istoria economică în general şi – nu mai puţin – cu evoluţiile economice recente. Dar toate aceste strădanii sunt sortite eşecului, dacă nu sunt ferm întemeiate pe o cunoaştere solidă a teoriei economice. Teoria economică nu permite nici un fel de fragmentare în ramuri speciale. Ea priveşte, invariabil, interconexiunea tuturor fenomenelor acţiunii. Problemele catalactice nu pot deveni vizibile pentru cineva care se ocupă de fiecare ramură productivă separat. Munca şi salariile sunt imposibil de studiat, fără a studia implicit preţurile mărfurilor, ratele dobânzii, profiturile şi pierderile, banii şi creditul şi toate celelalte probleme majore. Adevăratele probleme ale determinării ratelor salariale nici măcar nu pot fi atinse în cadrul unui curs consacrat forţei de muncă. Nu există nimic de felul unei teorii “economice a muncii”, sau al unei teorii “economice agrare”. Nu există decât un unic întreg coerent al teoriei economice.

Ceea ce tratează aceşti specialişti, în lecţiile şi publicaţiile lor, nu este teoria economică, ci doctrinele diverselor grupuri de presiune. Fiind neştiutori în domeniul teoriei economice, ei nu se pot feri să cadă pradă ideologiilor acelora care urmăresc privilegii speciale pentru grupurile din care fac parte. Chiar şi specialiştii care nu pactizează explicit cu vreunul dintre grupurile de presiune şi care pretind că se menţin pe palierul unei neutralităţi superioare, îşi însuşesc inconştient tezele esenţiale ale doctrinei intervenţioniste. Ocupându-se exclusiv de nenumăratele tipuri de amestec guvernamental în sfera afacerilor, ei doresc să evite cramponarea de ceea ce, în ochii lor, este doar negativism. Dacă critică măsurile adoptate, ei o fac numai în vederea recomandării propriului lor model de intervenţionism, ca înlocuitor al intervenţionismului altora. Ei se raliază fără ezitare la teza comună fundamentală a intervenţionismului şi a socialismului, conform căreia [p.875] economia de piaţă neobstrucţionată dăunenază, în mod inechitabil, intereselor vitale ale imensei majorităţi a populaţiei, în beneficiul exclusiv al exploatatorilor lipsiţi de scrupule. În ochii lor, economistul care demonsetrază sterilitatea intervenţionismului este un partizan mituit al pretenţiilor veroase ale marilor afacerişti. Este imperativ ca accesul unor astfel de ticăloşi în universităţi să fie blocat, ca şi tipărirea articolelor lor, în periodicele asociaţiilor de profesori universitari.

Elevii sunt dezorientaţi. La cursurile economiştilor matematicieni li se administrează formule care descriu stări ipotetice de echilibru, din cadrul cărora a dispărut orice acţiune. Ei ajung cu uşurinţă la concluzia că aceste ecuaţii sunt complet inutile pentru înţelegerea actvităţilor economice. În lecţiile specialiştilor ei aud despre o puzderie de detalii referitoare la măsurile intervenţioniste. Concluzia pe care trebuie să o tragă este că situaţia este cu adevărat paradoxală, deoarece echilibrul nu se realizează niciodată, iar ratele salariale şi preţurile produselor agricole nu sunt atât de ridicate pe cât ar dori sindicatele sau fermierii să fie. Este evident, deduc ei de aici, că o reformă radicală este indispensabilă. Dar ce fel de reformă?

Majoritatea studenţilor îmbrăţişează fără nici un fel de inhibiţie panaceele intervenţioniste recomandate de profesorii lor. Condiţiile sociale vor deveni complet satisfăcătoare îndată ce statul va impune rate salariale minimale şi le va furniza tuturor hrană şi locuinţe adecvate, sau îndată ce se vor interzice vânzarea margarinei şi importul de zahăr. Ei nu sesizează contradicţiile din declaraţiile profesorilor lor, care astăzi deplâng nebunia competiţiei şi mâine deplâng relele creşterii costului vieţii. Ei îşi iau diplomele şi încearcă să obţină, cât mai rapid cu putinţă, o slujbă guvernamentală sau pe lângă un grup puternic de presiune.

Există, însă, numeroşi tineri suficient de ageri pentru a identifica erorile intervenţionismului. Ei acceptă respingerea, de către profesorii lor, a economiei de piaţă neobstrucţionate. Însă ei nu cred că măsuri intervenţioniste izolate ar putea duce la atingerea obiectivelor urmărite. Ei împing, în mod consecvent, preceptele dascălilor lor până la consecinţele lor logice ultime. Ei se orientează spre socialism. Ei elogiază sistemul sovietic, ca pe zorii unei civilizaţii noi şi superioare.

Acestea find spuse, ceea ce a transformat multe dintre universităţile contemporane în pepiniere socialiste, nu sunt în primul rând condiţiile predominante în departamentele de economie, ci doctrinele predate în celelalte departamente. În departamentele de economie încă se mai pot întâlni şi economişti şi chiar şi ceilalţi profesori pot fi la curent cu unele dintre obiecţiile formulate împotriva practicabilităţii [p.876] socialismului. Nu la fel stau lucrurile cu mulţi dintre profesorii de filosofie, istorie, literatură, sociologie şi ştiinţe politice. Ei interpretează istoria pe temeiul unei vulgarizări bălmăjite a materialismului dialectic. Chiar şi mulţi dintre cei care atacă furibund marxismul, datorită materialismului şi a ateismului acestuia, se află sub influenţa ideilor dezvoltate în Manifestul Comunist şi în cadrul programului Internaţionalei Comuniste. Ei explică depresiunile, şomajul în masă, inflaţia, războiul şi sărăcia, ca pe nişte rele inerente capitalismului şi lasă să se înţeleagă că aceste fenomene nu pot dispărea decât odată cu dispariţia acestuia.

5. Educaţia generală şi teoria ecnomică

În ţările care nu sunt frământate de lupte între diverse grupuri lingvistice, educaţia publică poate să funcţioneze, dacă este limitată la citit, scris şi aritmetică. Pentru copiii înzestraţi este chiar cu putinţă să se adauge noţiuni elementare de geometrie, ştiinţele naturale şi legile în vigoare ale ţării. Dar, îndată ce se încearcă să se meargă mai departe, apar dificultăţi serioase. Predarea la nivelul elementar se transformă, inevitabil, în îndoctrinare. Este imposibil să li se prezinte adolescenţilor toate aspectele unei probleme, pentru ca apoi să fie lăsaţi să aleagă între concepţiile rivale. Nu este mai puţin imposibil să se găsească profesori care ar putea să predea opinii cu care ei înşişi nu sunt de acord, în aşa fel încât să îi satisfacă pe cei care împărtăşesc acele opinii. Partidul care gestionează şcolile se află în poziţia de a face propagandă ideilor sale şi de a le discredita pe cele ale celorlalte partide.

În sfera educaţiei religioase, liberalii din secolul al XIX-lea au soluţionat această problemă prin separarea statului de biserică. În ţările liberale, religia nu mai este predată în şcolile publice. Însă părinţii au libertatea de a-şi trimite copii la şcoli confesionale, finanţate de comunităţi religioase.

Dar problema nu se referă doar la preceptele religioase şi la predarea anumitor teorii ale ştiinţelor naturale care contravin Bibliei. Este vorba, într-o măsură încă şi mai mare, de predarea istoriei şi a teoriei economice.

Publicul este la curent cu problema numai întru cât priveşte aspectele internaţionale ale predării istoriei. Se aud în prezent anumite voci care vorbesc despre necesitatea de a elibera predarea istoriei de impactul naţionalismului şi al şovinismului. Însă puţină lume realizează că problema imparţialităţii şi a obiectivităţii nu este mai puţin prezentă în sfera aspectelor interne ale istoriei. Filosofia politică a profesorului sau a autorului de manuale colorează relatarea. Cu cât este mai necesar ca expunerea să fie simplificată şi condensată, pentru a fi inteligibilă [p.877] minţilor nematurizate ale copiilor şi ale adolescenţilor, cu atât consecinţele sunt mai grave.

În opinia marxiştilor şi a intervenţioniştilor, predarea istoriei în şcoli este marcată de acceptarea ideilor liberalismului clasic. Ei doresc să înlocuiască această interpretare “burgheză” cu propria lor interpretare. În viziunea marxistă, Revoluţia Engleză din 1688, Revoluţia Americană, marea Revoluţie Franceză şi mişcările revoluţionare din secolul al XIX-lea din Europa continentală au fost nişte mişcări burgheze. Ele au dus la înfrângerea feudalismului şi la instituirea supremaţiei burgheziei. Masele proletare nu s-au emancipat; ele doar au schimbat aservirea de clasă faţă de aristocraţie cu cea faţă de exploatatorii capitalişti. Pentru a-l elibera pe muncitor, este necesară abolirea modului de producţie capitalist. Acest deziderat, spun intervenţioniştii, trebuie realizat prin Sozialpolitik, sau prin New Deal. Marxiştii ortodocşi, pe de altă parte, afirmă că doar îndepărtarea violentă a sistemului de guvernare burghez ar putea să ducă la emanciparea efectivă a proletarilor.

Este imposibil de analizat vreun capitol al istoriei fără a lua o anumită poziţie în raport cu aceste probleme controversate şi cu doctrinele economice corespunzătoare. Manualele şi profesorii nu pot adopta o neutralitate superioară faţă de postulatul că este necesară încheierea “revoluţiei neterminate” printr-o revoluţie comunistă. Fiecare afirmaţie privitoare la evenimentele din ultimele trei sute de ani implică o anumită judecată [de valoare] în legătură cu aceste controverse. O alegere între filosofia Declaraţiei de Independenţă şi a Discursului de la Gettysburg şi, respectiv, Manifestul Comunist, este inevitabilă. Provocarea este de neocolit şi ar fi inutil să ne îngropăm capetele în nisip.

La nivel liceal şi chiar la nivel de colegiu, predarea cunoştinţelor istorice şi economice înseamnă, practic, îndoctrinare. Cea mai mare parte a elevilor sunt cu siguranţă insuficient de maturi pentru a-şi forma propriile lor opinii, pe temeiul unui examen critic al reprezentărilor acestor subiecte de către profesori.

Dacă educaţia publică ar fi mai eficientă decât este de fapt, partidele politice ar viza urgent controlul sistemului de şcolarizare, pentru a determina modul în care se predau aceste subiecte. Însă educaţia generală nu joacă decât un rol minor în formarea ideilor politice, sociale şi economice ale tinerelor generaţii. Impactul presei, al radioului şi al condiţiilor de mediu este mult mai puternic decât acela al profesorilor şi al manualelor. Propaganda bisericilor, a partidelor politice şi a grupurilor de presiune covârşeşte influenţa şcolilor, indiferent ce [p.878] ar putea acestea să predea. Ceea ce se învaţă în şcoli se uită, adesea, foarte repede şi nu poate ţine piept asaltului continuu al mediului social în care se mişcă omul.

6. Teoria economică şi cetăţeanul

Teoria economică nu trebuie mazilită în sălile de curs şi în birourile de statistică şi nu trebuie lăsată în seama cercurilor ezoterice. Ea este filosofia vieţii şi a acţiunii umane şi priveşte pe toţi şi pe toate. Ea este esenţa civilizaţiei şi a existenţei omului ca om.

Făcând aceste afirmaţii nu ne lăsăm purtaţi de slăbiciunea frecvent ridiculizată a specialiştilor, de a supraestima importanţa acelei ramuri a cunoaşterii în care activează ei înşişi. Nu economiştii sunt cei care ridică astăzi teoria economică în această poziţie eminentă, ci ansamblul populaţiei.

Toate disputele politice contemporane privesc chestiuni numite, îndeobşte, economice. Toate argumentele avansate în cursul discuţiilor actuale despre chestiunile sociale şi publice au de a face cu probleme fundamentale de praxeologie şi de teorie economică. Mintea tuturor se preocupă de doctrinele economice. Filosofii şi teologii par mai interesaţi de problemele economice, decât de acele probleme pe care generaţiile anterioare le socoteau obiectul de studiu al filosofiei şi al teologiei. Romanele şi piesele de teatru de astăzi se referă la toate aspectele vieţii umane – inclusiv la relaţiile sexuale – din unghiul doctrinelor economice. Toată lumea se preocupă de teoria economică, conştient sau inconştient. Atunci când aderă la un partid politic sau când votează, cetăţeanul ia, implicit, o poziţie în raport cu teoriile economice esenţiale.

În secolele al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea, problema principală a controverselor politice din Europa era cea religioasă. În secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, atât în Europa cât şi în America, problema cea mai importantă o constituia alegerea între guvernul reprezentativ şi absolutismul monarhic. Astăzi, ea este alegerea între economia de piaţă şi socialism. Este vorba, bineînţeles, de o problemă a cărei soluţie depinde integral de analiza economică. Recursul la sloganuri sterile, sau la mistica materialismului dialectic, nu este de nici un folos.

Nimeni nu poate ocoli în vreun fel responsabilitatea personală care îi incumbă. Oricine nu consimte să cerceteze, atât cât îi stă în putinţă, toate problemele relevante, renunţă de bunăvoie la dreptul său dobândit prin naştere, în favoarea unei auto-decretate elite de supraoameni. În asemenea chestiuni de importanţă vitală, încrederea oarbă acordată “experţilor” şi acceptarea necritică a sloganurilor şi prejudecăţilor populare înseamnă abandonarea auto-determinării şi cedarea în faţa dominaţiei altora. Date fiind condiţiile de astăzi, nimic nu poate fi mai important, pentru fiecare om inteligent, decât teoria economică. Miza este propria sa soartă şi aceea a urmaşilor săi. [p.879]

Foarte puţini sunt cei capabili să contribuie cu vreo idee importantă la ansamblul gândirii economice. Însă toţi oamenii rezonabili sunt chemaţi să se familiarizeze cu ceea ce ne învaţă teoria economică. În vremurile noastre, aceasta este cea dintâi datorie civică.

Fie că ne place sau nu, este un fapt că teoria economică nu poate rămâne o ramură ezoterică a cunoaşterii, accesibilă numai unui grup restrâns de savanţi şi de specialişti. Ştiinţa economică se ocupă de problemele fundamentale ale societăţii; ea priveşte pe toată lumea şi le aparţine tuturor. Ea constituie principalul şi cel mai adecvat obiect de studiu al fiecărui cetăţean.

7. Teoria economică şi libertatea

Rolul de prim rang pe care îl joacă ideile economice în determinarea chestiunilor civice explică de ce guvernele, partidele politice şi grupurile de presiune urmăresc restricţionarea libertăţii gândirii economice. Ele se străduiesc să propage doctrina cea “bună” şi să reducă la tăcere doctrinele “rele”. În viziunea lor, adevărul nu posedă nici o putere inerentă, care să-l poată face să se impună, în cele din urmă, exclusiv în virtutea faptului că este adevărat. Pentru a se impune, adevărul are nevoie să fie asistat de acţiuni violente, întreprinse de poliţie, sau de alte trupe armate. Conform acestei perspective, criteriul după care se măsoară adevărul unei doctrine este faptul că suporterii ei reuşesc să-i înfrângă prin forţa armelor pe campionii ideilor diferite. Implicaţia este că Dumnezeu, sau alt agent mitologic, care dirijează cursul evenimentelor umane, le asigură întotdeauna victoria celor ce luptă pentru cauza cea bună. Cârmuirea este de la Dumnezeu şi are îndatorirea sacră de a-i extermina pe eretici.

Este inutil să insistăm asupra contradicţiilor şi a inconsecvenţelor acestei doctrine, a intoleranţei şi a persecuţiei disidenţilor. Nicicând, în vremurile mai vechi, n-a cunoscut omenirea un sistem de propagandă şi de opresiune atât de ingenios alcătuit, ca acela instituit de actualele guverne, partide şi grupuri de presiune. Cu toate acestea, toate aceste edificii se vor prăbuşi ca nişte castele făcute din cărţi de joc, îndată ce vor fi supuse atacului unei mari ideologii.

Nu doar în ţările guvernate de despoţi barbari şi neobarbari, ci – nu mai puţin – şi în cadrul aşa-numitelor democraţii occidentale, studiul ştiinţei economice este, astăzi, practic scos în afara legii. Discuţiile publice ale problemelor economice nesocotesc, aproape în întregime, tot ce au spus economiştii în ultimele două sute de ani. Preţurile, ratele salariale, ratele dobânzii şi profiturile sunt privite ca şi cum determinarea lor nu ar fi supusă nici unei legi. Guvernele încearcă să decreteze şi să impună cu forţa preţuri maximale la bunuri şi rate salariale minimale. Politicienii le cer oamenilor de afaceri să reducă profiturile, să scadă preţurile şi să ridice ratele salariale, ca şi cum lucrurile acestea ar fi dependente de intenţiile lăudabile [p.880] ale unor indivizi. În abordarea relaţiilor economice internaţionale, lumea recurge cu candoare la cele mai naive erori mercantiliste. Puţini sunt cei care sunt conştienţi de neajunsurile tuturor acestor doctrine polulare, sau care înţeleg de ce politicile bazate pe ele duc, invariabil, la dezastre.

Aceste împrejurări sunt triste. Dar omul nu le poate răspunde decât într-un singur fel: neslăbind nici o clipă căutarea adevărului.


[1] Cf., referitor la problemele epistemologice esenţiale implicate aici, pp. 31-41; referitor la problema “economiei cantitative”, pp. 55-57 şi 350-352; şi referitor la interpretările antagonice ale condiţiilor de muncă în regim capitalist, pp. 617-623.

[2] G. Santayana, referindu-se la un profesor de filosofie de le Universitatea (pe atunci Regală Prusacă) din Berlin, observa că acestui om i se părea că “treaba unui profesor este să tragă la edec cu o încărcătură legală, de-a lungul canalul guvernamental.” (Persons and Places, New York, 1945, II, 7.)

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)