Capitolul XXXVII. Caracterul deosebit al ştiinţei economice

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a şaptea: Locul ştiinţei economice în societate
cuprins

1. Singularitatea ştiinţei economice

Ceea ce-i conferă ştiinţei economice poziţia ei deosebită şi unică, atât în orbita cunoaşterii pure, cât şi în aceea a întrebuinţării practice a cunoaşterii, este faptul că teoremele care-i sunt proprii nu se pretează la nici un fel de verificare sau de falsificare pe baza experienţei. Desigur, o măsură sugerată de gândirea economică sănătoasă are drept consecinţă efectele urmărite, iar o măsură sugerată de o gândire economică eronată nu reuşeşte să producă rezultatele urmărite. Dar acest tip de experienţă este, totuşi, întotdeauna o experienţă istorică, adică experienţa unor fenomene complexe. După cum am arătat, ea nu poate nicicând dovedi sau infirma vreo teoremă particulară.[1] Implementarea teoremelor economice eronate duce la consecinţe nedorite. Însă aceste efecte nu au niciodată acea indisputabilă putere de convingere pe care o furnizează, în domeniul ştiinţelor naturale, faptele experimentale. Criteriul ultim pentru evaluarea corectitudinii sau a incorectitudinii teoremelor economice este exclusiv raţiunea, neasistată de experienţă.

Importanţa crucială a acestei stări de lucruri constă în faptul că ea împiedică minţile naive să recunoască realitatea lucrurilor pe care le studiază ştiinţa economică. În ochii omului, “real” este tot ce nu poate el să modifice şi la a cărui existenţă trebuie să-şi ajusteze acţiunile, dacă doreşte să-şi atingă scopurile. Cunoaşterea realităţii este o experienţă tristă. Ea ne aduce la cunoştinţă limitele existente în calea satisfacerii dorinţelor noastre. Numai cu dificultate se resemnează omul în faţa faptului că există lucruri – şi avem în vedere întregul complex de relaţii cauzale între evenimente – pe care gândirea visătoare nu le poate modifica. Dar experienţa senzorială vorbeşte un limbaj uşor perceptibil. Este inutil să polemizăm despre experimente. Realitatea faptelor stabilite experimental nu poate fi contestată.

Dar, în domeniul cunoaşterii praxeologice nici succesul şi nici eşecul nu vorbesc o limbă articulată şi audibilă pentru toată lumea. Experienţa derivată exclusiv din fenomene complexe nu blochează evaziunea spre interpretări bazate pe gândirea visătoare. Propensiunea omului naiv de a atribui atotputernicie gândurilor sale, indiferent cât ar fi ea de confuză [p.863] şi de contradictorie, nu este niciodată evident şi inambiguu falsificată de experienţă. Economistul nu-i poate niciodată demasca pe utopiştii şi impostorii economici în felul în care doctorul îi demască pe vraci şi pe şarlatani. Istoria nu le vorbeşte decât oamenilor care ştiu să o interpreteze pe baza unor teorii corecte.

2. Teoria economică şi opinia publică

Semnificaţia acestei diferenţe epistemologice fundamentale devine clară dacă înţelegem că întrebuinţarea practică a rezultatelor teoriei economice presupune adoptarea lor de către opinia publică. În cadrul economiei de piaţă, realizarea inovaţiilor tehnologice nu cere nimic mai mult decât înţelegerea raţionalităţii lor de câteva minţi luminate. Nici un fel de îngustime sau nepricepere a maselor nu poate sta în calea pionierilor ameliorăriii. Ei nu trebuie să câştige asentimentul oamenilor inerţi înainte să treacă la acţiune. Ei au libertatea să-şi demareze proiectele chiar dacă râde toată lumea de ei. Mai târziu, când vor apărea pe piaţă produsele mai bune şi mai ieftine, aceşti cârcotaşi se vor înghesui să le cumpere. Oricât de obtuz ar fi cineva, el poate sesiza diferenţa dintre un pantof mai ieftin şi unul mai scump şi poate aprecia utilitatea produselor noi.

Dar altfel stau lucrurile în domeniul organizării şi al politicilor economice. Aici, chiar şi cele mai bune teorii sunt inutile dacă nu se bucură de susţinerea opiniei publice. Ele nu pot funcţiona, dacă nu sunt acceptate de o majoritate a populaţiei. Indiferent care ar fi sistemul de guvernare, pe termen lung nu se poate cârmui sub nici o formă o ţară pe baza unor doctrine care contravin opiniei publice. Până la urmă, se impune filosofia majorităţii. Pe termen lung nu poate exista nimic de felul unui sistem de guvernare impopular. Diferenţa între democraţie şi despotism nu afectează rezultatul final. Ea se referă doar la metoda prin care se realizează ajustarea sistemului de guvernare la ideologia împărtăşită de opinia publică. Autocraţii impopulari nu pot fi detronaţi decât prin răzmeriţe revoluţionare, în vreme de cârmuitorii democratici impopulari sunt eliminaţi pe cale paşnică, la următoarele alegeri.

Supremaţia opiniei publice nu determină doar rolul aparte pe care îl joacă teroria economică, în cadrul complexului gândirii şi al cunoaşterii. Ea determină întregul proces al istoriei umane.

Discuţiile obişnuite despre rolul individului în istorie trec pe lângă subiect. Tot ceea ce se gândeşte, se face şi se relizează este opera unor indivizi. Noile idei şi inovaţii sunt întotdeauna opera unor oameni neobişnuiţi. Dar aceşti oameni excepţionali [p.864] nu pot să adapteze condiţiile sociale la planurile lor, dacă nu conving opinia publică.

Înflorirea societăţii umane depinde de doi factori: puterea intelectuală a oamenilor deosebiţi de a concepe teorii sociale şi economice sănătoase şi capacitatea acestor oameni, sau a altora, de a face aceste ideologii accesibile pentru majoritate.

3. Iluzia vechilor liberali

Masele, mulţimile de oameni de rând, nu produc nici un fel de idei, nici sănătoase, nici nesănătoase. Ele nu fac altceva decât să aleagă dintre ideologiile dezvoltate de către liderii intelectuali ai omenirii. Însă alegerea lor este finală şi determină cursul evenimentelor. Dacă preferă doctrine rele, atunci nimic nu poate împiedica dezastrul.

Filosofia socială a Iluminismului n-a sesizat pericolele pe care le putea atrage prevalenţa ideilor nesănătoase. Obiecţiile formulate în general împotriva raţionalismului economiştilor clasici şi al gânditorilor utilitarişti sunt neîntemeiate. Însă exista o deficinenţă în doctrinele lor. Ei presupuneau cu naivitate că ceea ce este rezonabil va învinge, numai pentru faptul că este rezonabil. Ei nu s-au gândit nici o clipă la posibilitatea ca opinia publică să favorizeze ideologii viciate, a căror implementare să le diminueze bunăstarea şi prosperiatea şi să dezintegreze cooperarea socială.

Astăzi, este la modă să se dispreţuiască acei gânditori care au criticat încrederea filosofilor liberali în omul de rând. Cu toate acestea, Burke şi Haller, Bonald şi de Maistre au acordat atenţie problemei esenţiale pe care liberalii o neglijaseră. Ei erau mai realişti decât adversarii lor, în ce priveşte evaluarea maselor.

Desigur că gânditorii conservatori erau pradă iluziei că sistemul tradiţional de guvernare paternalistă şi rigiditatea instituţiilor economice puteau fi prezervate. Ei aveau numai cuvinte de laudă pentru Vechiul Regim, care le adusese oamenilor prosperitatea şi care umanizase până şi războiul. Dar ei nu sesizau faptul că tocmai aceste realizări determinaseră creşterea cifrelor demografice şi creaseră, astfel, un exces numeric de populaţie, pentru care nu mai era loc în cadrul vechiului sistem de restricţionism economic. Ei şi-au închis ochii la creşterea numerică a unei clase de oameni care se situau în afara limitelor ordinii sociale pe care doreau să o perpetueze. Ei nu au reuşit să sugereze vreo soluţie la problema cea mai arzătoare cu care trebuia să se confrunte omenirea, în ajunul “Revoluţiei Industriale”.

Capitalismul i-a oferit omenirii lucrul de care avea nevoie: un nivel mai ridicat de trai pentru un număr de oameni aflat în continună creştere. Însă liberalii, pionerii şi susţinătorii capitalismului, treceau cu vederea un lucru esenţial. [p.865] Indiferent cât ar fi de benefic, un sistem social nu poate funcţiona dacă nu se bucură de sprijinul opiniei publice. Ei n-au anticipat succesul propagandei anticapitaliste. După ce au nimicit fabula misiunii divine a regilor mirunşi, liberalii au căzut pradă unor doctrine nu mai puţin iluzorii, referitoare la puterea irezistibilă a raţiunii, la infailibilitatea voinţei generale şi la inspiraţia divină a majorităţilor. Pe termen lung, socoteau ei, nimic nu poate împiedica ameliorarea progresivă a condiţiilor sociale. Demascând străvechile superstiţii, filosofia iluministă ar fi asigurat odată pentru totdeauna supremaţia raţiunii. Reuşitele politicilor libertăţii vor furniza o demonstraţie atât de incontestabilă a binefacerilor noii ideologii, încât nici un om inteligent nu va avea de ce să o pună sub semnul întrebării. În plus, afirmau aceşti filosofi, imensa majoritate a oamenilor sunt inteligenţi şi capabili de o gândire corectă.

Vechilor liberali nici nu le-a trecut prin minte că majoritatea ar putea interpreta experienţa istorică pe temeiul altor filosofii. Ei n-au anticipat popularitatea pe care aveau să o dobândească, în secolele al XIX-lea şi XX idei, pe care ei le-ar fi numit reacţionare, superstiţioase şi nerezonabile. Ei erau atât de complet pătrunşi de presupoziţia că toţi oamenii sunt înzestraţi cu facultatea de a raţiona corect, încât au răstălmăcit complet semnificaţia semnelor prevestitoare. În opinia lor, toate acele evenimente neplăcute erau recăderi temporare, episoade accidentale, cărora nu li se putea acorda nici o importanţă de către filosof, care privea la istoria omenirii sub specie aeternitatis. Indiferent ce aveau de spus reacţionarii, un lucru nu aveu cum să-l conteste: anume, că sistemul capitalist furniza unei populaţii aflate în creştere rapidă un nivel de trai mereu mai ridicat.

Tocmai acesta era faptul pe care imensa majoritate îl contesta. Problema esenţială pe care o ridică doctrinele tuturor autorilor socialişti – şi îndeosebi acelea ale lui Marx – este ideea că sistemul capitalist ar determina sărăcirea tot mai accentuată a maselor muncitoreşti. În cazul ţărilor capitaliste, caracterul eronat al acestei teoreme nu poate trece neobservat. În cazul ţărilor înapoiate, care nu erau decât superficial afectate de capitalism, creşterea fără precedent a cifrelor populaţiei nu sugerează interpretarea conform căreia masele s-ar afunda din ce în ce mai mult în mizerie. Aceste ţări sunt sărace în comparaţie cu ţările mai avansate. Sărăcia lor este rezultatul creşterii rapide a populaţiei. Aceste popoare au preferat să crească mai mulţi copii decât să-şi ridice nivelul de trai. Această decizie le aparţine. Însă faptul că au avut la dispoziţie avuţia necesară prelungirii duratei medii a vieţii rămâne incontestabil. Ele nu ar fi avut [p.866] posibilitatea de a creşte mai mulţi copii, dacă nu ar fi crescut volumul mijloacelor de susţinere.

Cu toate acestea, nu doar marxiştii, ci şi mulţi dintre autorii aşa-zis “burghezi” afirmă că anticiparea evoluţiei capitalismului de către Marx a fost, în linii mari, confirmată de istoria ultimei sute de ani.


[1] Cf. mai sus, pp. 31-32.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)