Capitolul XXXVI. Criza intervenţionismului

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a şasea: Economia de piaţă obstrucţionată
cuprins

1. Fructele intervenţionismului

Politicile intervenţioniste, aşa cum sunt ele practicate de multe zeci de ani, de către toate guvernele Occidentului capitalist, au provocat toate efectele pe care le-au prezis economiştii. Există războaie şi războaie civile, opresiune nemiloasă a maselor de către grupuri de dictatori auto-aleşi, depresiuni economice, şomaj în masă, consum al capitalului, foamete.

Dar nu aceste evenimente catastrofale au dus la criza intervenţionismului. Doctrinarii intervenţionişti şi cei care le urmează lor explică toate aceste consecinţe indezirabile ca pe nişte caracteristici inevitabile ale capitalismului. În opinia lor, tocmai aceste dezastre demonstrează limpede necesitatea intensificării intervenţionismului. Eşecul politicilor intervenţioniste nu scade câtuşi de puţin popularitatea doctrinei respective. El este astfel interpretat încât să consolideze – şi nu să reducă – prestigiul acestor politici. Deoarece o teorie economică viciată nu poate fi respinsă pur şi simplu făcând apel la experienţa istorică, propagandiştii intervenţionişti au fost în măsură să-şi continuie demersurile, în ciuda tuturor pagubelor pe care le-au produs.

Cu toate acestea, epoca intervenţionismului se apropie de sfârşit. Intervenţionismul şi-a epuizat toate potenţialităţile şi trebuie să dispară.

2. Epuizarea fondului de rezervă

Ideea subiacentă a tuturor politicilor intervenţioniste este că veniturile şi avuţia mai mari ale părţii celei mai înstărite a populaţiei reprezintă un fond ce poate fi liber întrebuinţat, în vederea ameliorării condiţiilor celor mai puţin prosperi. Esenţa politicilor intervenţioniste este de a lua de la un grup pentru a da la altul. Este vorba de confiscare şi distribuţie. Toate măsurile preconizate sunt justificate, în ultimă instanţă, prin declaraţia că este drept să se ia de la bogaţi, în beneficiul săracilor.

În sfera finanţelor publice, manifestarea cea mai caracteristică a acestei doctrine este impozitarea progresivă a veniturilor şi a proprietăţilor. Principiul bugetelor contemporane este: să-i impozităm pe bogaţi şi să cheltuim venitul rezultat pentru ameliorarea situaţiei săracilor. În [p.856] sfera relaţiilor industriale, se recomandă scurtarea orelor de lucru, creşterea salariilor şi o sumedenie de alte măsuri, în virtutea presupoziţiei că ele favorizează salariatul şi împovărează patronul. Orice chestiune legată de stat şi de problemele comunităţii este tratată exclusiv din perspectiva principiului acesta.

Un exemplu ilustrativ ni-l oferă metodele întrebuinţate pentru gestionarea întreprinderilor naţionalizate şi municipalizate. Foarte adesea, aceste întreprinderi duc la eşec financiar: registrele lor denotă în mod regulat pierderi, care împovărează statul, sau trezoreria municipală. Este inutil să investigăm dacă deficitele se datorează ineficienţei notorii a gestiunii publice a întreprinderilor de afaceri, sau, cel puţin în parte, preţurilor inadecvate la care se vând aceste bunuri şi servicii către consumatori. Ceea ce contează este că aceste deficite trebuie acoperite de contribuabili. Intervenţioniştii sunt întru totul de acord cu aceste aranjamente. Ei resping cu indârjire celelalte două posibile soluţii: vânzarea întreprinderilor către antreprenori privaţi, sau creşterea preţurilor percepute de la clienţi, până la nivelul necesar eliminării deficitelor. Prima dintre aceste propuneri este evident reacţionară, în ochii lor, deoarece ei consideră că tendinţa inevitabilă a istoriei este către tot mai multă socializare. A doua este apreciată ca “antisocială”, deoarece impune o povară mai mare asupra maselor de consumatori. Este mai echitabil să-i facem pe contribuabili (adică pe cetăţenii înstăriţi) să suporte povara. Capacitatea lor de plată este mai mare decât cea a persoanelor de rând, care călătoresc pe căile ferate naţionalizate, sau cu metrourile, troleibuzele, sau autobuzele municipalizate. A cere ca asemenea utilităţi publice să se auto-finanţeze este, ne spun intervenţioniştii, o relicvă a ideilor demodate ale finanţiştilor ortodocşi. Ar fi la fel de deplasat ca şi a urmări auto-finanţarea drumurilor, sau a şcolilor publice.

Este inutil să polemizăm cu adepţii acestei politici a deficitelor. Este evident că recursul la acest principiu, al capacităţii de plată, depinde de existenţa unor venituri şi averi care să mai poată fi confiscate prin impozitare. După epuizarea acestor fonduri suplimentare, datorită impozitelor şi altor măsuri intervenţioniste, metoda aceasta nu mai este aplicabilă.

Exact aceasta este situaţia în majoritatea ţărilor europene. Statele Unite încă n-au ajuns atât de departe; dar, dacă actuala tendinţă a politicilor economice americane nu se va modifica radical foarte curând, în câţiva ani America va fi în aceeaşi situaţie ca ţările europene.

De dragul argumentaţiei, putem lăsa deoparte toate celelalte consecinţe pe care trebuie să le aibă triumful complet al principiului capacităţii de plată şi să ne concentrăm pe aspectele sale financiare.

Intervenţionistul, atunci când pledează pentru un plus de cheltuieli publice, nu este conştient de faptul că fondurile disponibile sunt limitate. El nu realizează faptul că augmentarea cheltuielilor într-un sector atrage [p.857] reducerea lor în altele. După părerea lui există suficienţi bani disponibili. Venitul şi avuţia bogaţilor pot fi confiscate fără restrcţii. Atunci când recomandă o alocaţie mai mare pentru şcoli, el nu face altceva decât să afirme că ar fi un lucru bun să se cheltuiască mai mult pe educaţie. El nu se aventurează să dovedească faptul că augmentarea alocaţiei bugetare pentru şcoli ar fi mai benefică decât augmentarea alocaţiei oricărui alt departament, cum ar fi cel al sănătăţii. Lui nu i se pare niciodată că s-ar putea avansa argumente serioase în favoarea reducerii cheltuielilor publice şi a reducerii poverii fiscale. Adepţii reducerii bugetului nu sunt, în ochii lui, decât apărătorii intereselor, evident inechitabile, ale bogaţilor.

Dat fiind actualul nivel al ratelor impozitării pe venit şi pe moşteniri, acest fond de rezervă, din care intervenţioniştii caută să acopere toate cheltuielile publice, este în descreştere rapidă. Practic, în majoritatea ţărilor europene el a dispărut cu totul. În Statele Unite, recentele creşteri ale ratelor impozitării au produs numai rezultate neglijabile în ce priveşte venitul trezoreriei, în comparaţie cu veniturile care ar fi rezultat dintr-o creştere progresivă a impozitării care să înceteze la rate mult mai reduse. Suprataxele consistente pentru cei bogaţi sunt foarte populare printre diletanţii şi demagogii intervenţionişti, însă ele nu asigură decât adaosuri modeste la venitul fiscal.[1] Pe zi ce trece, devine tot mai evident faptul că adaosurile substanţiale la volumul cheltuielilor publice nu pot fi finanţate prin “stoarcerea bogaţilor”, iar povara trebuie purtată de mase. Politicile fiscale tradiţionale din epoca intervenţionismului, mult lăudatele sale scheme de impozitare progresivă şi de cheltuieli publice generoase, au fost împinse până la punctul începând de la care absurditatea lor nu mai poate fi camuflată. Principiul notoriu conform căruia, în vreme ce cheltuielile private depind de nivelul veniturilor disponibile, veniturile publice trebuie ajustate în funcţie de cheltuieli, se autodezminte. De acum înainte, guvernele vor trebui să realizeze că acelaşi dolar nu poate fi cheltuit de două ori şi că diversele componente ale cheltuielilor guvernamentale sunt în conflict unele cu altele. Fiecare penny de cheltuieli guvernamentale suplimentare va trebui colectat tocmai de la acei oameni care, până în acel moment, urmăreau să transfere greul poverii asupra altor grupuri. Cei nerăbdători să obţină subvenţii vor trebui să achite ei înşişi nota de plată. Deficitele întreprinderilor aflate în proprietate şi în gestiune publică vor fi făcute pe cheltuiala ansamblului populaţiei. [p.858]

Situaţia relaţiilor patron-angajat va fi similară. Doctrina populară susţine că salariaţii culeg “câştigurile sociale” pe seama veniturilor ilicite ale claselor exploatatoare. Greviştii (strikers), se spune, nu lovesc (strike) în consumatori, ci în “management”. Nu există nici un motiv să se mărească preţurile produselor, atunci când se măresc costurile mâinii de lucru; diferenţa trebuie suportată de către patroni. Însă, atunci când din ce în ce mai mult din partea care le revine antreprenorilor şi capitaliştilor este absorbită de impozite, de ratele salariale mai ridicate şi de alte “câştiguri sociale” ale salariaţilor, precum şi de plafoanele impuse la preţuri, nu mai rămâne nimic pentru o asemenea funcţie de tampon. Atunci devine clar că orice creştere a ratelor salariale, cu întregul ei impact, trebuie să afecteze preţurile produselor şi că toate câştigurile sociale ale unui grup corespund întru totul pierderilor sociale ale altor grupuri. Fiecare grevă (strike) devine, chiar şi pe termen scurt – dar nu numai pe termen scurt – o lovitură (strike) dată restului populaţiei.

O ideea esenţială a filosofiei sociale a intervenţionismului este că există un fond inepuizabil, care poate fi stors la nesfârşit. Întregul sistem intervenţionist se prăbuşeşte atunci când această fântână seacă: principiul lui Moş Crăciun se auto-lichidează.

3. Sfârşitul intervenţionismului

Interludiul intervenţionist trebuie să se încheie, deoarece intervenţionismul nu poate duce la un sistem de organizare socială permanent. Motivaţia acestui fapt are un triplu aspect.

În primul rând, măsurile restritive reduc întotdeauna outputul şi volumul bunurilor disponibile pentru consum. Indiferent ce argumente pot fi formulate în favoarea anumitor restricţii şi prohibiţii specifice, asemenea măsuri nu pot constitui nicicând, în sine, un sistem social de producţie.

În al doilea rând, toate tipurile de amestec în sfera fenomenelor pieţei nu numai că nu reuşesc să atingă obiectivele urmărite de către autorii şi suporterii lor, dar provoacă o stare de lucruri care, din punctul de vedere al evaluărilor autorilor săi, este mai puţin dezirabilă decât precedenta stare de lucruri, pe care aveau menirea să o modifice. Dacă cineva doreşte să corecteze evidenta lor inadecvare şi absurditate, prin adăugirea de noi şi noi acţiuni intervenţioniste la prima intervenţie, acela va fi silit să meargă tot mai departe, până când economia de piaţă va fi complet distrusă şi va fi înlocuită cu socialismul.

În al treilea rând, intervenţionismul urmăreşte confiscarea “surplusului” unei părţi a populaţiei şi transferarea acestuia în beneficiul altei părţi. Odată epuizat acest surplus, prin confiscare totală, continuarea acestei politici devine imposibilă.

Mergând tot mai departe pe calea intervenţionismului, toate ţările care n-au adoptat socialismul total, de tip rusesc, [p.859] se apropie, din ce în ce mai mult, de ceea ce se numeşte o economie planificată, adică de socialismul de tip german, sau de tip Hindenburg. În privinţa politicilor economice, astăzi există puţine diferenţe între diversele ţări şi, în cadrul fiecărei ţări, între diferitele partide politice şi diferitele grupuri de presiune. Numele istorice ale partidelor şi-au pierdut semnificaţia. În privinţa politicilor economice nu mai există, practic, decât două facţiuni: adepţii metodei naţionalizării totale a lui Lenin şi intervenţioniştii. Adepţii economiei libere de piaţă au o influenţă redusă asupra cursului evenimentelor. Libertatea economică ce încă mai există este mai degrabă rezultatul eşecului măsurilor adoptate de guverne, decât acela al unei politici deliberate.

Este greu de stabilit câţi dintre suporterii intervenţionismului sunt conştienţi de faptul că politicile pe care le recomandă ei duc direct la socialism şi câţi se cramponează de iluzia că ceea ce urmăresc este un sistem intermediar (a middle-of-the-road system), care are capacitatea de a se permanentiza – o “a treia soluţie” la problema organizării economice a societăţii. În orice caz, este sigur că toţi intervenţioniştii cred că statul – şi doar statul – este chemat să decidă, în fiecare caz în parte, dacă trebuie ca lucrurile să fie lăsate să-şi urmeze cursul lor, aşa cum îl determină piaţa, sau dacă este necesar un act de intervenţie. Aceasta înseamnă că ei nu sunt gata să tolereze supremaţia consumatorilor, decât în măsura în care aceasta generează un rezultat pe care ei înşişi îl apropbă. Îndată ce în economie se întâmplă ceva ce nu-i place vreuneia dintre diversele instituţii birocratice, sau care stârneşte mânia vreunui grup de presiune, oamenii pretind noi intervenţii, noi controale şi noi restricţii. Singurele motive pentru care ultimele vestigii ale economiei de piaţă n-au dispărut deja de multă vreme sunt ineficienţa legislatorilor şi laxitatea, neglijenţa şi corupţia multora dintre funcţionari.

Eficienţa fără egal a capitalismului nu s-a manifestat niciodată în trecut într-un mod mai benefic decât în această epocă de anticapitalism feroce. În vreme ce guvernele, partidele politice şi sindicatele sabotează toate mecanismele capitaliste, spiritul de întreprindere încă reuşeşte să augmenteze cantitatea şi să amelioreze calitatea produselor şi să le facă mai uşor accesibile pentru consumatori. În ţările care încă nu au abandonat complet sistemul capitalist, omul de rând se bucură astăzi de un nivel de trai pentru care prinţii şi nababii din vremurile de odinioară l-ar fi invidiat. Cu puţin timp în urmă, demagogii blamau capitalismul pentru sărăcia maselor. Astăzi, ei îl blamează mai curând pentru “afluenţa” pe care i-o oferă omului de rând.

Am văzut că sistemul managerial, adică încredinţarea [p.860] sarcinilor secundare care intervin în conducerea afacerilor unor ajutoare responsabile, cărora li se poate acorda un anumit grad de autonomie, nu este posibil decât în cadrul sistemului bazat pe profit.[2] Ceea ce-l caracterizează pe manager ca atare şi îi conferă o poziţie diferită de aceea a simplului tehnician este faptul că, în sfera sarcinilor care îi sunt încredinţate, el determină metodele prin care urmează să îşi adapteze acţiunile la principiul profitului. Într-un sistem socialist, în care nu există nici calcul economic, nici contabilizare a capitalului, nici calcul al profiturilor, nu mai există loc nici pentru activităţile manageriale. Dar, atâta vreme cât comunitatea socialistă este încă în măsură sa calculeze, pe baza preţurilor stabilite pe pieţele din străinătate, ea poate întrebuinţa şi o ierarhie cvasi-managerială, într-o anumită măsură.

A numi o anumită epocă o epocă de tranziţie este o stratagemă ieftină. În lumea vie există permanent schimbare. Orice epocă este o epocă de tranziţie. Putem distinge între sisteme sociale care se pot perpetua şi sisteme care sunt inevitabil tranzitorii, deoarece sunt auto-distructive. Am văzut deja în ce sens putem afirma că intervenţionismul se autolichidează şi trebuie să ducă la socialismul de tip german. Anumite ţări europene au atins deja acest stadiu – şi nimeni nu ştie dacă Statele Unite nu le vor urma foarte curând. Dar, câtă vreme Statele Unite se mai agaţă de economia de piaţă şi nu adoptă sistemul de control guvernamental complet al afacerilor, economiile socialiste ale Europei Occidentale vor fi încă în măsură să calculeze. Modului cum îşi gestionează ele afacerile continuă să-i lipsească cea mai caracteristică trăsătură a gestiunii socialiste; el încă se bazează pe calculul economic. El este, de aceea, în toate privinţele foarte diferit de ceea ce ar deveni, dacă întreaga lume ar apuca-o spre socialism.

Se spune adesea că este imposibil ca o jumătate din lume să rămână fidelă economiei de piaţă, în vreme ce cealaltă jumătate este socialistă – şi vice versa. Cu toate acestea, nu avem nici un motiv să postulăm că o asemenea partiţie a pământului şi coexistenţa celor două sisteme ar fi imposibile. Dacă aceasta este într-adevăr situaţia, actualul sistem economic al ţărilor care au abandonat capitalismul poate continua să existe, pentru o perioadă de timp nedefinită. Funcţionarea sa poate induce dezintegrare socială, haos şi mizerie pentru popoarele lor. Însă nici nivelul redus de trai, nici sărăcirea tot mai acută, nu lichidează automat un sistem economic. Acesta cedează pasul în faţa unui sistem mai eficient doar dacă oamenii înşişi sunt suficient de inteligenţi pentru a înţelege avantajele pe care le pot culege de pe urma unei asemenea schimbări de sistem. Sau, el poate fi distrus de invadatori străini, înzestraţi cu echipament militar mai perfecţionat, datorită eficienţei mai mari a sistemului lor economic. [p.861]

Optimiştii speră că cel puţin acele ţări care au dezvoltat în trecut economia capitalistă de piaţă şi civilizaţia ei se vor menţine şi în viitor legate de acest sistem. Există, fără îndoială, la fel de multe semne de natură să confirme, ca şi să infirme această anticipare. Este zadarnic să speculăm despre finalul marelui conflict ideologic dintre principiile proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi cel al proprietăţii publice, dintre individualism şi totalitarism, dintre libertate şi înregimentarea autoritară. Tot ceea ce putem şti în avans despre rezultatul acestei lupte poate fi rezumat în următoarele trei afirmaţii:

1. Nu avem nici o cunoştinţă despre existenţa şi funcţionarea vreunor factori care ar asigura victoria finală, în această ciocnire, a acelor ideologii a căror aplicare ar asigura prezervarea şi intensificarea în continuare a legăturilor sociale şi creşterea bunăstării materiale a omenirii. Nimic nu sugerează convingerea că este inevitabil progresul către o situaţie mai satisfăcătoare, sau că este imposibilă recăderea în situaţii foarte nesatisfăcătoare.

2. Oamenii trebuie să aleagă între economia de piaţă şi socialism. Ei nu pot evita alegerea între aceste alternative prin adoptarea unei poziţii “de mijloc”, indiferent cum ar denumi-o pe aceasta.

3. Prin abolirea calculului economic, adoptarea generalizată a socialismului ar duce la haos complet şi la dezintegrarea cooperării sociale în condiţii de diviziune a muncii.


[1] În Statele Unite, conform legii din 1942, rata suprataxei era de 52 % în intervalul de venituri impozabile de 22.000-26.000 $. Dacă suprataxa s-ar fi oprit aici, pierderea de venit fiscal în 1942 ar fi fost de aproximativ 249 milioane de dolari, adică 2,8 % din totalul impozitelor individuale pe venit din acel an. În acelaşi an, veniturile totale nete ale persoanelor cu venituri de cel puţin 10.000 $ anual au fost de 8.912 milioane de $. Confiscarea totală a acestor venituri n-ar fi produs volumul de venit obţinut în acel an din toate veniturile impozabile, anume 9.046 milioane de dolari. Cf. A Tax Program for a Solvent America, Committee on Postwar Tax Policy, New York, 1945, pp. 116-117, 120.

[2] Cf. mai sus, pp. 305-308.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)