Capitolul XXXV. Principiul bunăstării împotriva principiului pieţei

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a şasea: Economia de piaţă obstrucţionată
cuprins

1. Argumentele împotriva economiei de piaţă

Obiecţiile pe care le ridică diverse şcoli de Sozialpolitik împotriva economiei de piaţă se bazează pe o teorie economică de factură foarte proastă. Ele repetă la nesfârşit toate erorile pe care economiştii le-au respins demult. Ele blamează economia de piaţă tocmai pentru consecinţele politicilor cât se poate de anticapitaliste pe care le susţin ele însele, ca pe nişte reforme necesare şi benefice. Ele pun pe seama economiei de piaţă responsabilitatea pentru inevitabilul eşec şi inevitabila frustrare determinate de intervenţionism.

Aceşti propagandişti trebuie, în cele din urmă, să recunoască faptul că economia de piaţă nu este, la urma urmelor, atât de rea pe cât o fac să pară doctrinele lor “neortodoxe”. Ea livrează bunurile. Ea sporeşte cantitatea şi ameliorează calitatea produselor, de la o zi la alta. Ea a generat o înavuţire nemaivăzută. Dar, obiectează adeptul intervenţionismului, este deficitară din punctul de vedere pe care el îl numeşte social. Ea nu a eliminat sărăcia şi mizeria. Este un sistem care acordă privilegii unei minorităţi, unui segment superior de oameni avuţi, pe seama imensei majorităţi. Este un sistem nedrept. Principiul profiturilor trebuie înlocuit cu acela al bunăstării.

De dragul argumentaţiei, putem interpreta conceptul de bunăstre în aşa fel încât să fie probabilă acceptarea sa de către imensa majoritate a persoanelor non-ascetice. Cu cât reuşim mai bine în acecastă privinţă, cu atât lipsim mai mult ideea de bunăstare de orice semnificaţie şi de orice conţinut concret. Ea se transformă într-o parafrază incoloră a categoriei fundamentale de acţiune umană, adică în dorinţa de a elimina neplăcerea cât mai complet cu putinţă. Deoarece este universal recunoscut faptul că acest obiectiv poate fi mai uşor atins prin diviziunea socială a muncii, sau chiar că nu poate fi atins decât exclusiv astfel, oamenii cooperează, în cadrul relaţiilor sociale. Omul social, spre deosebire de cel autarhic, trebuie, în mod necesar, să-şi modifice indiferenţa biologică originară, pe care o manifesta faţă de bunăstarea oamenilor din afara familiai sale. El trebuie să-şi ajusteze comportamentul la cerinţele cooperării sociale şi trebuie să privească succesul semenilor săi ca pe o condiţie indispensabilă a propriului său succes. Din acest punct de vedere, putem descrie obiectivul cooperării sociale ca pe realizarea celei mai depline fericiri a celui mai mare număr. Nimeni nu s-ar încumeta să obiecteze împotriva acestei definiţii a celei mai dezirabile stări de lucruri şi să afirme că nu este bine să vedem cât mai mulţi oameni cu putinţă cât mai fericiţi cu putinţă. Toate atacurile orientate împotriva formulării lui Bentham au gravitat în jurul unor ambiguităţi şi al unor neînţelegeri, referitoare la noţiunea de fericire; ele n-au afectat postulatul conform căruia binele, indiferent ce este el, ar trebui împărtăşit celui mai mare număr.

Numai că, dacă interpretăm bunăstarea în felul acesta, conceptul este golit de orice semnificaţie precisă. El poate fi invocat în sprijinul oricărei forme de organizare socială. Este un fapt că anumiţi adepţi ai sclaviei negrilor afirmau că sclavia este mijlocul cel mai adecvat de a le asigura negrilor fericirea şi că astăzi, în Sud, mulţi albi cred sincer că segregarea rigidă este benefică, nu mai puţin penreu omul de culoare, cât şi – chipurile – pentru omul alb. Teza principală a rasismului de factură Gobineau şi Nazistă este că hegemonia raselor superioare este benefică, chiar şi pentru interesele autentice ale raselor inferioare. Un principiu care este suficient de cuprinzător pentru a acoperi toate doctrinele, indiferent cât de contradictorii ar fi acestea unele cu altele, nu este de nici un folos.

Dar, în gura propagandiştilor bunăstării, noţiunea de bunăstare are o semnificaţie precisă. Ei întrebuinţează în mod deliberat un termen al cărui înţeles general acceptat exclude orice opoziţie. Nici unui om decent nu-i place să fie atât de nesocotit încât să obiecteze împotriva realizării bunăstării. Arogându-şi pentru sine dreptul exclusiv de a numi propriul lor program programul bunăstării, propagandiştii bunăstării îşi asigură victoria cu ajutorul unui truc logic ieftin. Ei urmăresc să-şi imunizeze ideile împotriva criticilor, atribuindu-le acestora o denumire care este agreată de toată lumea. Terminologia lor implică, dintru început, că toţi opozanţii ideilor lor sunt nişte ticăloşi lipsiţi de scrupule, dornici să-şi urmărească interesele lor egoiste, în detrimentul majorităţii oamenilor cumsecade.

Vulnerabilitatea civilizaţiei occidentale constă tocmai în faptul că oameni serioşi pot recurge la asemenea artificii silogistice, fără să fie aspru admonestaţi. Nu există decât două explicaţii ale acestui fenomen. Fie că aceşti economişti auto-intitulaţi “ai bunăstării” nu sunt ei înşişi conştienţi de inadmisibilitatea logică a procedurii lor – în care caz le lipseşte puterea indispensabilă de a raţiona; fie că au ales deliberat acest mod de exprimare, pentru a-şi ascunde erorile în spatele unui cuvânt dinainte ales în vederea dezarmării tuturor oponenţilor. În ambele cazuri, ei sunt condamnaţi de propriile lor acţiuni.

Nu este necesar să mai adăugăm nimic la discuţiile din [p.835] capitolele anterioare, referitoare la efectele tuturor variantelor de intervenţionism. Voluminoasele tomuri de teorie economică a bunăstării n-au avansat nici un argument care să poată invalida concluziile noastre. Singura sarcină care ne rămâne este de a examnina partea critică a operelor propagandiştilor bunăstării – pledoaria lor împotriva economiei de piaţă. Toată această vorbărie împătimită a şcolii bunăstării se reduce, în cele din urmă, la trei idei. Ea afirmă despre capitalism că este rău deoarece există mizerie, inegalitate a veniturilor şi a averilor şi insecuritate.

2. Sărăcia

Ne putem imagina situaţia unei societăţi de agricultori, în care fiecare membru cultivă o bucată suficient de mare de pământ pentru a-şi asigura lui însuşi şi familiei sale cele necesare vieţii. Putem include în acest tablou existenţa câtorva specialişti, meşteşugari ca fierarii şi profesionişti ca medicii. Putem merge chiar şi mai departe şi putem presupune că unii oameni nu sunt posesori de ferme, ci lucrează ca simbriaşi, la fermele altora. Patronul îi remunerează pentru ajutorul acordat şi le poartă de grijă atunci când nu mai pot să se întreţină, datorită bolii sau vârstei înaintate.

Această schemă de societate ideală s-a aflat la baza multor planuri utopice. În linii mari, ea a fost realizată în anumite comunităţi, pentru o perioadă de timp. Cea mai bună aproximaţie concretă a sa a fost probabil comunitatea instituită de iezuiţi, în ţara care a devenit astăszi Paraguay. Cu toate acestea, nu este necesar să examinăm meritele unui astfel de sistem de organizare socială. Evoluţia istorică l-a eliminat. Cadrul său era prea îngust pentru numărul de oameni care trăiesc astăzi pe suprafaţa pământului.

Slabiciunea inerentă a unei asemenea societăţi este că creşterea demografică trebuie să ducă la o sărăcire tot mai accentuată. Dacă proprietatea unui fermier decedat se împarte copiilor săi, loturile sfârşesc prin a se reduce atât de mult, încât nu mai pot furniza necesarul pentru susţinerea unei familii. Fiecare om este proprietar de pământ, dar fiecare om este extrem de sărac. Condiţiile care au existat pe mari întinderi din China furnizează o tristă ilustrare a mizeriei cultivatorilor de parcele mici. Alternativa la acest scenariu este apariţia unei mari mase de proletari lipsiţi de pământ. În acest caz, se cască un hău adânc între sărmanii dezmoşteniţi şi norocoşii fermieri. Cei dintâi devin o clasă de paria, a cărei simplă existenţă constituie pentru societate o problemă insolubilă. Ei caută zadarnic o posibilitate de a-şi câştiga pâinea. Societatea nu are ce face cu ei. Ei sunt sortiţi mizeriei.

Atunci când, în epocile care au precedat afirmarea capitalismului modern, oamenii de stat, filosofii şi avocaţii vorbeau despre săraci şi despre problema sărăciei, ei îi aveau în vedere pe aceşti nefericiţi, numeric excedentari. Sistemul laissez-faire şi corolarul său, industrialismul, i-au convertit pe [p.836] săracii apţi de muncă în salariaţi. În cadrul societăţii de piaţă neobstrucţionate există persoane cu venituri mai mari şi persoane cu venituri mai mici. Nu mai există persoane care, deşi sunt apte şi dornice de muncă, nu-şi pot găsi slujbe stabile deoarece nu mai există loc pentru ei în sistemul social de producţie. Însă chiar şi în perioada lor de înflorire, liberalismul şi capitlismul au fost limitate la regiuni relativ restrânse din Europa de Vest şi Centrală, din America de Nord şi din Australia. În restul lumii, sute de milioane de oameni încă mai vegetează la limita morţii prin inaniţie. Ei sunt săraci sau sărmani, în vechea accepţiune a acestui termen, numeric excedentari şi inutili, o povară pentru ei înşişi şi o ameninţare latentă pentru minoritatea concetăţenilor lor mai norocoşi.

Penuria acestor mase mizerabile de oameni – în cea mai mare parte de culoare – nu este determinată de capitalism, ci de absenţa capitalismului. Dacă n-ar fi triumfat sistemul laissez-faire, situaţia popoarelor Europei Occidentale ar fi fost încă şi mai rea decât cea a hamalilor din Orient. Problema Asiei este că volumul de capital investit per capita este extrem de redus, în comparaţie cu echipamentul de capital din Vest. Ideologia dominantă şi sistemul social, care este produsul, ei stopează evoluţia sistemului antreprenorial bazat pe profit. Există o cantitate foarte redusă de acumulare autohtonă de capital şi o ostilitate manifestă faţă de investitorii străini. În multe din aceste ţări, creşterea cifrelor populaţiei depăşeşte chiar sporul de capital disponibil.

Este o eroare să se dea vina pe puterile europene pentru sărăcia maselor din fostele lor imperii coloniale. Investind capital, cârmuitorii străini au făcut tot ce le-a stat în putinţă în vederea unei ameliorări a bunăstării materiale. Nu este vina albilor că popoarele orientale sunt rezervate în a-şi abadona mentalităţile lor tradiţionale şi detestă capitalismul, socotindu-l o ideologie străină.

În măsura în care există capitalism neobstrucţionat, problema sărăciei nici nu se mai pune, în sensul în care se aplica acest termen la condiţiile societăţilor non-capitaliste. Creşterea cifrelor demografice nu generează guri numeric excedentare de hrănit, ci mâini suplimentare de lucru, a căror întrebuinţare produce mai multă avuţie. Nu există săraci apţi de muncă. Văzute din punctul de vedere al ţărilor înapoiate din punct de vedere economic, conflictele dintre “capital” şi “muncitorime”, care se manifestă în ţările capitaliste, apar drept nişte conflicte interne, din cadrul unei clase superioare, privilegiate. În ochii asiaticilor, muncitorul dintr-o fabrică americană de automobile este un “aristocrat”. El este o persoană ce aparţine celor două procente ale populaţiei lumii al căror venit este cel mai ridicat. Nu numai rasele de culoare, ci şi slavii, arabii şi alte popoare privesc la venitul mediu al cetăţenilor din ţările capitaliste – circa 12 sau 15 procente din totalul omenirii – ca şi cum ar fi o reducere a propriei lor [p.837] bunăstări materiale. Ei omit să noteze că prosperitatea acestor grupuri, aşa-zis privilegiate, nu se realizează pe seama sărăciei lor (abstracţie făcând de efectele barierelor ridicate în calea migraţiei) şi că principalul obstacol existent în calea ameliorării situaţiei lor este detestarea, de către ei înşişi, a capitalismului.

În cadrul capitalismului, noţiunea de sărăcie se referă doar la acei oameni care nu pot să-şi poarte singuri de grijă. Chiar dacă lăsăm deoparte cazul copiilor, trebuie să observăm că vor exista întotdeauna astfel de neangajabili. Capitalismul, deşi ameliorează nivelul de trai al maselor, condiţiile de igienă şi metodele profilactice şi terapeutice, nu îndepărtează incapacitatea fizică. Este adevărat că astăzi numeroase persoane care, în trecut, ar fi fost condamnate la incapacitate de durată, sunt readuse pe deplin în putere. Pe de altă parte, însă, mulţi dintre aceia pe care defectele înnăscute, bolile, sau accidentele, i-ar fi dus la pieire mai devreme în vremurile mai vechi, supravieţuiesc, ca persoane cu handicapuri permanente. Mai mult, prelungirea duratei medii a vieţii tinde către o creştere a numărului celor vârstnici, care nu mai sunt în măsură să-şi câştige traiul.

Problema neputincioşilor este o problemă specifică civilizaţiei şi societăţii umane. Animalele handicapate trebuie să piară rapid. Ele fie mor de inaniţie, fie cad pradă duşmanilor speciei din care fac parte. Omul sălbatic nu avea nici o milă pentru cei care nu satisfăceau norma. Numeroase triburi practicau faţă de aceştia acele metode barbare de extirpare nemiloasă la care în vremurile noastre au recurs naziştii. Oricât ar fi de paradoxal, însăşi existenţa unui număr relativ mare de invalizi constituie o trăsătură distinctivă a civilizaţiei şi a bunăstării materiale.

Asigurarea celor necesare traiului pentru acei invalizi cărora le lipsesc mijloacele de susţinere, şi de care nu se îngrijesc cei apropiaţi prin legături de rudenie, a fost multă vreme considerată o chestiune de caritate. Uneori, fondurile necesare au fost furnizate de către guverne, iar mai adesea de contribuţii voluntare. Ordinele şi congregaţiile catolice şi anumite instituţii protestante au făcut minuni în activitatea de colectare şi întrebuinţare potrivită a unor astfel de contribuţii. Există astăzi şi numeroase aşezăminte nonconfesionale care concurează cu ele, într-o nobilă rivalitate.

Sistemul carităţii a fost criticat pentru două neajunsuri. Primul este puţinătatea mijloacelor disponibile. Însă cu cât capitalismul progresează mai mult şi duce la mai multă acumulare de avuţie, cu atât mai suficiente devin fondurile destinate carităţii. Pe de o parte, oamenii sunt mai dispuşi să doneze, proporţional cu ameliorarea bunăstării lor. Pe de altă parte, numărul nevoiaşilor scade concomitent. Chiar şi celor cu venituri modeste li se oferă posibilitatea ca, prin economisire şi poliţe de asigurare, să-şi asigure necesarul pentru cazuri de accidente şi boli, pentru vârsta înaintată, pentru educaţia [p.838] copiilor şi pentru susţinerea văduvelor şi a orfanilor. Este foarte probabil că fondurile instituţiilor caritabile ar fi suficiente în ţările capitaliste, dacă intrevenţionismul n-ar sabota instituţiile fundamentale ale economiei de piaţă. Expansiunea creditului şi creşterea inflaţionistă a cantităţii de bani descurajează încercările “omului de rând” de a economisi şi de a acumula rezerve pentru zilele mai puţin propice. Dar nici celelalte procedee ale intervenţionismului nu sunt mai puţin dăunătoare pentru interesele vitale ale salariaţilor şi ale angajaţilor remuneraţi, ale reprezentanţilor profesiunilor şi ale proprietarilor de mici întreprinderi. Cea mai mare parte a celor asistaţi de instituţiile caritabile nu sunt nevoiaşi decât pentru că intrevenţionismul i-a făcut să fie astfel. În acelaşi timp, inflaţia şi eforturile de reducere a ratei dobânzii sub nivelele potenţiale de piaţă înseamnă, practic, exproprierea donaţiilor făcute către spitale, azile, orfelinate şi către celelalte aşezăminte de felul acesta. În măsura în care propagandiştii bunăstării deplâng insuficienţa fondurilor disponibile pentru asistenţă, ei deplâng unul din rezultatele politicilor susţinute de ei înşişi.

A doua deficienţă care este imputată sistemului de caritate este că el nu constă decât în caritate şi compasiune. Nevoiaşul nu are nici un drept legal la bunătatea care i se arată. El depinde de mila binevoitorilor, de sentimentele de compasiune pe care le provoacă necazul său. Ceea ce primeşte este un cadou voluntar, pentru care trebuie să fie recunoscător. Să fii cerşetor este ruşinos şi umilitor. Pentru un om care se respectă pe sine este o condiţie insuportabilă.

Aceste plângeri sunt justificate. Aceste neajunsuri afectează, într-adevăr, toate tipurile de caritate. Sistemul despre care vorbim îi corupe şi pe cei ce dau şi pe cei ce primesc. Pe cei dintâi îi face vanitoşi, în vreme ce pe cei din urmă îi face servili şi linguşitori. Însă nu doar mentalitatea unui mediu capitalist îi face pe oameni să guste nedemninatea oferirii şi a primirii de pomeni. În afara reţelei monetare şi a schimburilor tranzacţionate într-o manieră pur afaceristă, toate relaţiile interumane sunt afectate de acelaşi neajuns. Ceea ce deploră cei ce acuză capitalismul de împietrire a inimii şi duritate este tocmai absenţa acestui element personal, în tranzacţiile de piaţă. În ochii unor asemenea critici, cooperarea după principiul do ut des dezumanizează toate relaţiile sociale. Ea înlocuieşte dragostea frăţească şi disponibilitatea pentru ajutor mutual prin contracte. Aceşti critici condamnă ordinea legală capitalistă pentru neglijarea de către ea a “laturii umane”. Ei sunt inconsecvenţi atunci când acuză sistemul carităţii de faptul că se bizuie pe sentimente de milă.

Societatea feudală era fondată pe acte de bunăvoinţă şi pe gratitudinea celor favorizaţi de ele. Preaputernicul senior îi acorda vasalului un beneficiu, [p. 839] iar cel din urmă îi datora celui dintâi fidelitate personală. Condiţiile erau umane, în măsura în care subordonaţii trebuiau să sărute mâna superiorilor lor şi să le arate fidelitate. În cadrul societăţii feudale, elementul de bunăvoinţă, care este inerent acţiunilor caritabile, nu era considerat ofensator. El se încadra în ideologia şi practicile general acceptate. Doar în cadrul unei societăţi bazate în întregime pe relaţii contractuale a apărut ideea de a le acorda nevoiaşilor un drept legal, un titlu legal [de proprietate] asupra susţinerii lor de către societate.

Argumentele metafizice avansate în favoarea unui astfel de drept la susţinere se bazează pe doctrina dreptului natural. În faţa lui Dumnezeu şi a naturii, toţi oamenii sunt egali şi sunt înzestraţi cu un drept inalienabil la viaţă. Însă referirea la egalitatea înnăscută este, fără îndoială, deplasată atunci când ne confruntăm cu efecte ale inegalităţii înnăscute. Faptul că neputinţa fizică îi împiedică pe mulţi oameni să joace un rol activ în cadrul cooperării sociale este trist. Ceea ce-i marginalizează pe aceşti oameni este funcţionarea legilor naturii. Ei sunt copiii vitregi ai lui Dumnezeu, sau ai naturii. Putem admite fără rezerve principiile religioase şi etice care declară că este de datoria omului să-i sprijine pe fraţii săi nenorocoşi, pe care natura i-a condamnat. Însă recunoaşterea acestei datorii nu răspunde la întrebarea ce metode trebuie alese în vederea împlinirii ei. Ea nu impune metode care ar periclita societatea şi ar reduce productivitatea efortului uman. Nici cei apţi de muncă, nici cei incapabili, n-ar culege nici un beneficiu de pe urma unei scăderi a cantităţii bunurilor disponibile.

Problemele vizate nu sunt de natură praxeologică şi teoria economică nu este chemată să le caute soluţia optimă. Ele sunt de competenţa patologiei şi a psihologiei. Ele se referă la faptul biologic că teama de penurie şi consecinţele degradante ale existenţei susţinute prin caritate sunt factori importanţi pentru menţinerea echilibrului psihologic al omului. Ei îmboldesc omul să-şi îngrijească sănătatea, să evite boala şi accidentele şi să se restabilească în cel mai scurt timp posibil, atunci când suferă vătămări. Experienţa sistemului de securitate socială, îndeosebi a schemei celei mai vechi şi mai complete (cea germană), a demonstrat limpede efectele indezirabile rezultate din eliminarea acestor incitative.[1] Nici o societate civilizată n-a permis cu nepăsare pieirea neputincioşilor. Însă înlocuirea ajutorului caritabil cu un drept la ajutor sau la susţinere, susceptibil de a fi impus cu forţa legii, nu pare a fi compatibilă cu natura reală a omului. Nu preferinţele metafizice, ci considerentele de expedienţă practică sunt cele ce fac nerecomandabilă promulgarea unui drept la susţinere acţionabil [în justiţie].

Mai mult, este o iluzie să se creadă că instituirea unor asemenea legi i-ar putea elibera pe nevoiaşi de aspectele degradante ale dependenţei de pomeni. Cu cât mai generoase ar fi aceste legi, cu atât aplicarea lor ar trebui să fie mai atentă la chestiuni de amănunt. Discreţia persoanelor pe care le împinge spre acte caritabile o voce interioară ar fi înlocuită cu discreţia birocraţilor. Este dificil de spus dacă aceasta le uşurează viaţa celor afectaţi de neputinţe.

3. Inegalitatea

Inegalitatea veniturilor şi a avuţiilor este o caracteristică esenţială a economiei de piaţă. Eliminarea ei ar distruge complet economia de piaţă.[2]

Lucrul pe care îl au în vedere cei care cer egalitate este întotdeauna o creştere a propriei lor puteri de consum. Acceptând principiul egalităţii ca pe un postulat politic, nimeni nu doreşte să-şi împartă propria sa avuţie cu cei mai puţin avuţi. Când vorbeşte despre egalitate, salariatul american se gândeşte că dividendele acţionarilor i-ar reveni lui. El nu se gândeşte la o reducere a propriului său venit, în beneficiul celor 95% din populaţia lumii care are un venit mai scăzut decât al său.

Rolul jucat de inegalitatea veniturilor în societatea de piaţă nu trebuie confundat cu rolul pe care îl joacă într-o societate feudală, sau în alte tipuri de socetăţi non-capitaliste.[3] Cu toate acestea, în cursul evoluţiei istorice, această inegalitate precapitalistă a avut o mare importanţă.

Să comparăm istoria Chinei cu cea a Angliei. În China s-a dezvoltat o civilizaţie foarte avansată. Cu două mii de ani în urmă, ea era cu mult înaintea Angliei. Dar la finele secolului al XIX-lea, Anglia era o ţară bogată şi civilizată, în vreme ce China era săracă. Civilizaţia sa nu diferea mult de stadiul pe care îl atinsese deja în epocile anterioare. Era o civilizaţie stagnantă.

China a încercat să pună în practică principiul egalităţii veniturilor în mai mare măsură decât Anglia. Proprietăţile funciare au fost divizate şi subdivizate. Exista o clasă numeroasă de proletari lipsiţi de pământ. Dar în Anglia secolului al XVIII-lea această clalsă era foarte numeroasă. Foartă multă vreme, practicile restrictive aplicate în afacerile non-agricole, sanctificate de ideologiile tradiţionale, au întârziat apariţia sistemului antreprenorial modern. Dar atunci când filosofia laissez-faire i-a deschis calea capitalismului, distrugând complet erorile restricţionismului, evoluţia industrialismului s-a putut desfăşura într-un ritm accelerat, deoarece forţa de muncă era deja disponibilă. [p. 841]

Ceea ce a pus în mişcare “epoca maşinilor” nu era o mentalitate achizitivă specifică, care ar fi acaparat într-o bună zi, în mod misterios, minţie anumitor oameni şi i-ar fi transformat în “oameni capitalişti” , aşa cum îşi imagina Sombart. Întotdeauna au existat oameni gata să profite de pe urma mai bunei ajustări a producţiei la satisfacerea nevoilor publicului. Însă ei au fost paralizaţi de ideologia care înfiera spiritul achizitiv drept imoral şi ridica bariere instituţionale în vederea stăvilirii lui. Înlocuirea doctrinelor care aprobau sistemul tradiţional de restricţii cu filosofia laissez-faire a îndepărtat aceste obstacole din calea progresului material, inaugurând astfel o nouă epocă.

Filosofia liberală a atacat sistemul tradiţional al castelor, deoarece prezervarea sa era incompatibilă cu funcţionarea economiei de piaţă. Ea susţinea abolirea privilegiilor, deoarece dorea să dea mână liberă celor ce aveu ingeniozitatea necesară pentru a produce, în modul cel mai ieftin cu putinţă, cantitatea maximă de bunuri de cea mai bună calitate cu putinţă. În privinţa aspectului acesta negativ al programului lor, utilitariştii şi ecnomiştii erau de acord cu ideile celor ce atacau privilegiile de castă din punctul de vedere al unui aşa-zis drept natural şi al doctrinei egalităţii tuturor oamenilor. Aceste două grupuri erau la unison în ce priveşte susţinerea unanimă de către ele a principiului egalităţii tuturor oamenilor în faţa legii. Însă această unanimitate nu ştergea opoziţia fundamentală existentă între respectivele două linii de gândire.

În opinia şcolii dreptului natural, toţi oamenii sunt egali din punct de vedere biologic şi, de aceea, se bucură de dreptul inalienabil la câte o parte egală din toate lucrurile. Prima teoremă este evident contradictorie cu faptele. A doua conduce, dacă este consecvent interpretată, la asemenea absurdităţi, încât suporterii săi abandonează cu totul consistenţa logică şi, în cele din urmă, consideră că orice instituţie este compatibilă cu drepturile inalienabile ale tuturor oamenilor, indiferent cât ar fi ea de discriminatoare şi de inechitabilă. Eminenţii locuitori ai statului Virginia, ale căror idei au animat Revoluţia Americană, au încuviinţat sclavia negrilor. Cel mai despotic sistem de guvernare pe care l-a cunoscut vreodată istoria, bolşevismul, se pretinde încarnarea însăşi a principiului egalităţii şi libertăţii tuturor oamenilor.

Adepţii liberali ai egalităţii în faţa legii erau pe deplin conştienţi de faptul că oamenii s-au născut inegali şi că tocmai inegalitatea lor este cea care generează cooperarea socială şi civilizaţia. Egalitatea în faţa legii nu era, în opinia lor, destinată să corecteze faptele inexorable din Univers şi să ducă la dispariţia inegalităţilor naturale. Dimpotrivă, ea era mijlocul destinat să asigure întregii omeniri beneficiile maxime pe care le poate obţine din acecastă inegalitate. De acum înainte, nici o instituţie umană nu trebuia să mai împiedice pe cineva să atingă [p.842] acea poziţie din care îşi poate servi concetăţenii în modul cel mai adecvat cu putinţă. Liberalii nu au abordat problema din punctul de vedere al presupuselor drepturi inalienabile ale indivizilor, ci din unghiul social şi utilitarist. Egalitatea în faţa legii este bună, în ochii lor, deoarece serveşte cel mai bine intereselor tuturor. Ea le lasă alegătorilor posibilitatea de a decide cine trebuie să deţină funcţiile publice şi consumatorilor pe aceea de a a decide cine trebuie să dirijeze activităţile productive. În felul acesta, ea elimină cauzele conflictelor violente şi asigură un progres constant, către o stare de lucruri mai satisfăcătoare pentru oameni.

Triumful filosofiei liberale a produs toate acele fenomene pe care, în totalitatea lor, le numim civilizaţie occidentală modernă. Pe de altă parte, această nouă ideologie n-a putut triumfa decât într-un mediu în care idealul de egalitate a veniturilor era foarte slab. Dacă englezii din secolul al XVIII-lea ar fi fost preocupaţi de himera egalităţii veniturilor, atunci filosofia laissez faire nu i-ar fi atras, exact aşa cum astăzi nu îi atrage pe chinezi sau pe mahomedani. În sensul acesta, istoricul trebuie să recunoască faptul că moştenirea ideologică a feudalismului şi a sistemului manorial a contribuit la avântul civilizaţiei moderne, indiferent cât de diferite ar fi aceste civilizaţii una de alta.

Acei filosofi din secolul al XVIII-lea care erau străini de ideile noii teorii utilitariste puteau vorbi despre superioritatea condiţiilor din China şi din ţările mahomendane. Este adevărat că ei ştiau foarte puţine lucruri despre structura socială a lumii orientale. Ceea ce li se părea lăudabil, pe baza relatărilor superficiale pe care le obţinuseră, era absenţa aristocraţiei ereditare şi a marilor deţineri de pământ. În opinia lor, aceste ţări reuşieră să instituie egalitatea într-o măsură mai mare decât propriile lor ţări.

Apoi, mai târziu în cursul secolului al XIX-lea, aceste pretenţii au fost reînnoite de către naţionalişti şi de respectivele lor ţări. Cavalcada a fost iniţiată de panslavism, ai cărui adepţi exaltau excelenţa cooperării comunale, aşa cum exista aceasta în aşa-numitele mir şi artel ruseşti, sau în zadruga ale iugoslavilor. Odată cu avansul confuziei semantice care a convertit termenii politici în opuşii lor, epitetul “democratic” este, de acum, aplicat cu multă generozitate. Popoarele musulmane, care n-au cunoscut nicicând nici un alt fel de guvernare decât absolutismul nelimitat, sunt numite democratice. Naţionaliştilor indieni le face o deosebită plăcere să vorbebască despre democraţia indiană tradiţională!

Economiştii şi istoricii sunt indiferenţi la orice asemenea efuziuni emoţionale. Descriind civilizaţiile asiatice drept nişte civilizaţii inferioare, ei nu exprimă nici un fel de judecăţi de valoare. Ei nu pot decât să constate faptul că aceste popoare n-au produs acele condiţii ideologice şi instituţionale care au generat, [p. 843] în Occident, civilizaţia capitalistă, a cărei superioritate asiaticii o acceptă astăzi implicit, solicitând zgomotos cel puţin facilităţile şi anexele ei terapeutice. Tocmai atunci când cineva realizează faptul că, în trecut, cultura multor popoare asiatice era cu mult înaintea contemporanilor lor occidentali, se pune problema ce factori au stopat progresul in Est. În cazul civilizaţiei hinduse, răspunsul este evident. În acest caz, strânsoarea de fier a unui sitem de caste inflexibil a blocat iniţiativa privată şi a omorât în faşă orice tentativă de deviere de la standardele tradiţionale. Însă China şi ţările mahomedane erau, în afară de sclavia care afecta un număr redus de persoane, libere de rigiditatea de castă. Ele erau cârmuite de autocraţi. Însă supuşii acestora erau egali în faţa cârmuirii autocratice. Nici chiar sclavii şi eunucii nu erau opriţi de la demnităţile cele mai înalte. La această egalitate în faţa cârmuitorului se referă astăzi oamenii, atunci când vorbesc despre obiceiurile democratice ale acestor orientali.

Noţiunea de egalitate economică a supuşilor, căreia îi erau devotaţi aceste popoare şi cârmuitorii lor, nu era bine definită, ci vagă. Însă ea era foarte explicită într-o anumită privinţă, anume în ce priveşte condamnarea categorică a acumulării de averi mari de către orice persoană privată. Cârmuitorii considerau că supuşii bogaţi reprezită o ameninţare la adresa supremaţiei lor politice. Toţi oamenii, atât conducătorii, cât şi cei conduşi, erau convinşi că nimeni nu poate aduna mijloace abundente, altfel decât prin privarea altora de ceea ce le aparţinea lor de drept – şi că bogăţia celor avuţi este cauza sărăciei celor mulţi. În toate ţările orientale, poziţia omului bogat era extrem de precară. El era la cheremul funcţionarilor. Nici chiar mita generoasă nu reuşea să-l protejeze de confiscări. Întreaga populaţie se bucura atunci când un afacerist prosper cădea victimă invidiei şi urii administratorilor.

Acest spirit anticrematist a împiedicat progresul civilizaţiei în Est şi a menţinut masele de oameni de acolo în pragul morţii prin inaniţie. Deoarece acumularea de capital era împiedicată, nu putea fi vorba de nici o ameliorare tehnologică. Capitalismul a sosit în Est ca o ideologie străină, de import, impusă de armate şi flote străine, fie sub forma jurisdicţiei dominaţiei coloniale, fie sub aceea a jurisdicţiei extrateritoiale. Aceste metode violente cu siguranţă că nu au fost mijloacele adecvate în vederea schimbării mentalităţii tradiţionaliste a orientalilor. Însă recunoaşterea acestui fapt nu invalidează afirmaţia că detestarea acumulării de capital a condamnat multe sute de milioane de asiatici la sărăcie şi la moarte prin inaniţie.

Noţiunea de egalitate pe care [p. 844] o vehiculează propagandiştii noştrii contemporani ai asistenţialismului este o replică a ideii asiatice de egalitate. Cu toate că este vagă în toate celelalte privinţe, ea este cât se poate de răspicată în privinţa condamnării indignate a marilor averi. Ea obiectează împotriva marilor afaceri şi a marilor avuţii. Ea pledează pentru diverse măsuri de blocare a creşterii întreprinderilor individuale şi de asigurare a unei mai mari egalităţi, prin impozitarea confiscatoare a veniturilor şi a proprietăţilor. Şi se bazează pe invidia maselor necugetate.

Consecinţele economice imediate ale politicilor confiscatoare au fost deja examinate.[4] Este evident că, pe termen lung, asemenea politici trebuie să aibă drept consecinţă nu doar încetinirea sau abolirea completă a unor noi acumulări de capital, ci şi consumul capitalului acumulat în vremurile dinainte. Ele nu numai că ar stopa orice nou progres spre mai multă prosperitate materială, dar ar chiar inversa trendul şi ar determina o tendinţă spre o sărăcie tot mai accentuată. Astfel ar triumfa idealurile asiatice şi în cele din urmă, Estul şi Vestul s-ar întâlni pe un palier de egală mizerie.

Şcoala bunăstării pretinde nu doar că apără interesele întregii societăţi, împotriva intereselor egoiste ale afaceriştilor care urmăresc profitul; ea susţine, mai mult, că ia în calcul interesele materiale pe termen lung ale ţării, spre deosebire de preocupările pe termen scurt ale speculatorilor, ale promotorilor şi ale capitaliştilor, care nu sunt decât nişte profitori şi nu se preocupă de viitorul ansamblului societăţii. Acest al doilea punct este, bineînţeles, ireconciliabil cu accentul pus, de această şcoală, pe politicile care vizează termenul scurt, mai degrabă decât pe problemele pe termen lung. Însă consecvenţa nu este una dintre virtuţile doctrinarilor bunăstării. Să trecem, de dragul argumentaţiei, peste această contradicţie din afirmaţiile lor şi să le cercetăm independent de ea.

Economisirea, acumularea de capital şi investiţiile reţin cantitatea respectivă de la consumul curent şi o direcţionează spre ameliorarea condiţiilor viitoare. Economisitorul renunţă la sporul de satisfacţie în prezent, pentru a ameliora propria sa bunăstare şi pe aceea a familiei sale, în viitorul mai îndepărtat. Intenţiile sale sunt, fără îndoială, egoiste, în accepţiunea curentă a termenului. Dar efectele comportamentului său egoist sunt benefice pentru interesele materiale de durată ale întregii societăţi, precum şi ale fiecăruia dintre membrii săi. Comportamentul său produce toate acele fenomene cărora chiar şi cei mai bigoţi propagandişti ai bunăstării le atribuie epitetele de “ameliorare economică” şi “progres”.

Politicile avansate de şcoala bunăstării îndepărtează de cetăţenii privaţi stimulentul de a economisi. Pe de o parte, măsurile direcţionate către o reducere a marilor venituri şi averi [p. 845] reduc serios, sau distrug în întregime puterea de economisire a oamenilor mai avuţi. Pe de altă parte, sumele prin care contribuiau în prealabil la acumularea de capital oamenii cu venituri modeste, sunt acum astfel manipulate încât să fie canalizate în direcţia consumului. În trecut, când un om economisea, încredinţându-şi banii unei bănci de investiţii, sau contractând o poliţă de asigurări, banca sau compania de asigurări investeau echivalentul sumei respective. Chiar dacă ulterior economisitorul consuma sumele economisite, nu intervenea nici un fel de dezinvestiţie sau de consum al capitalului. Invevstiţiile totale ale băncilor de economisire şi ale companiilor de asigurări creşteau constant, în ciuda acestor retrageri.

Astăzi, predomină tendinţa de a împinge tot mai mult băncile şi companiile de asigurări înspre investirea în obligaţiuni guvernamentale. Fondurile instituţiilor de securitate socială constă în întregime în titluri asupra datoriei publice. În măsura în care datoria publică a fost contractată pentru a plăti cheltuieli curente, economisirea indivizilor nu generează acumulare de capital. În vreme ce în cadrul economiei de piaţă neobstrucţionate economisirea, acumularea de capital şi investiţiile coincid, în cadrul economiei intervenţioniste economiile cetăţenilor individuali pot fi risipite de către stat. Cetăţeanul individual îşi reduce consumul curent pentru a se îngriji de propriul său viitor; făcând aceasta, el îşi aduce contribuţia sa la continuarea progresului economic al societăţii şi la ameliorarea nivelului de trai al semenilor săi. Însă guvernul se interpune şi anulează efectele socialmente benefice ale comportamentului indivizilor. Nimic nu invalidează mai bine decât acest exemplu clişeul asistenţialist care opune individul obtuz şi egoist, dedicat exclusiv gustării plăcerilor momentului şi dezinteresat de bunăstarea semenilor săi şi de problemele perene ale societăţii, cu statul clarvăzător şi binevoitor, invariabil devotat promovării bunăstării de durată a ansamblului societăţii.

Propagandistul asiatenţialismului, este adevărat, ridică două obiecţii. Mai întâi, că motivaţia individului este egoistă, în vreme ce statul este saturat de bune intenţii. Să admitem, de dragul argumentaţiei, că indivizii sunt diabolici şi cârmuitorii angelici. Dar ceea ce contează în viaţă şi în realitate – în ciuda afirmaţiei contrare a lui Kant – nu sunt bunele intenţii, ci realizările. Ceea ce face cu putinţă existenţa şi evoluţia societăţii este tocmai faptul că, pe termen lung, cooperarea paşnică în cadrul diviziunii sociale a muncii serveşte mai adecvat interesele egoiste ale tuturor indivizilor. Eminenţa societăţii de piaţă constă în faptul că întreaga sa funcţionare şi desfăşurare este culminaţia acestui principiu.

A doua obiecţie subliniază faptul că, în cadrul sistemului asistenţial, [p. 846] acumularea de capital de către stat şi investiţiile publice vor înlocui acumularea şi investiţiile private. Ea se referă la faptul că nu toate fondurile pe care le-au luat guvernele cu împrumut în trecut au fost cheltuite pentru cheltuieli curente. O parte considerabilă din ele a fost investită în construcţia de drumuri, căi ferate, porturi, aeroporturi, centrale electrice şi alte lucrări publice. O altă parte, nu mai puţin importantă, a fost cheltuită în războaie defensive, despre care se recunoaşte că nu puteau fi finanţate prin alte metode. Însă această obiecţie ocoleşte problema. Ceea ce contează este faptul că o parte din economiile individului sunt întrebuinţate de către stat în vederea consumului curent şi că nimic nu împiedică guvernul să augmenteze această parte până la a le absorbi efectiv cu totul.

Este evident că, dacă statele fac să fie imposibil pentru supuşii lor să acumuleze şi să investească mai mult capital, atunci responsabilitatea pentru formarea de capital nou, dacă acesta va mai exista, îi revine statului. Propagandistul bunăstării, în a cărui opinie controlul guvernamental reprezintă un sinonim pentru grija providenţială a lui Dumnezeu, care conduce omenirea, cu înţelepciune şi pe nesimţite, către stadii tot mai înalte şi mai perfecte ale unui inevitabil proces evolutiv, nu realizează complexitatea şi ramificaţiile problemei.

Nu doar continuarea economisirii şi a acumulării de capital adiţional, ci şi menţinerea capitalului la nivelul său actual, necesită reducerea consumului astăzi, în vederea unei oferte mai ample mai târziu. Este vorba despre o abstinenţă, o reţinere de la satisfacţiile care ar putea fi culese imediat.[5] Economia de piaţă crează un mediu în care se practică, într-o anumită măsură, o astfel de abstinenţă – şi în care rezultatul ei, capitalul acumulat, este investit în acele linii care satisfac, în modul ce mai adecvat, cele mai intense nevoi ale consumatorilor. Se pune problema dacă acumularea privată de capital poate fi înlocuită cu cea guvernamentală – şi în ce fel ar investi guvernul capitalul suplimentar acumulat. Aceste probleme nu se referă doar la societatea socialistă. Ele sunt la fel de presante şi în schemele intervenţioniste, care au eliminat total, sau aproape total, condiţiile care asigură formarea de capital privat. Chiar şi Statele Unite se apropie, în mod evident, tot mai mult, de o asemenea stare de lucruri. [p. 847]

Să ne oprim la cazul unui stat care controlează întrebuinţarea unei părţi considerabile a economiilor cetăţenilor săi. Investiţiile sistemului de securitate socială, ale companiilor private de asigurări, ale băncilor de investiţii şi ale băncilor comerciale sunt, în mare măsură, determinate de autorităţi şi canalizate spre către datoria publică. Cetăţenii privaţi continuă să economisească. Dar, dacă economiile lor aduc sau nu acumulare de capital, sporind, în felul acesta, cantitatea bunurilor de capital disponibile, în vederea ameliorării în continuare a aparatului de producţie, depinde de felul în care sunt întrebuinţate fondurile împrumutate de către guvern. Dacă guvernul risipeşte sumele acestea, fie folosindu-le pentru cheltuieli curente, fie prin malinvestiţii, procesul de acumulare de capital, care a fost inaugurat de economiile indivizilor şi a fost continuat de operaţiunile de investire ale băncilor şi ale firmelor de asigurări, este întrerupt. O comparaţie între aceste două modalităţi poate clarifica lucrurile:

În cadrul procesului economiei de piaţă neobstrucţionate, Bill economiseşte 100 $ şi îi depozitează la o bancă de economii. Dacă el este judicios în privinţa alegerii băncii, iar aceasta este judicioasă în domeniul activităţilor sale de creditare şi investire, va rezulta un spor de capital, ceea ce determină o creştere a productivităţii marginale a muncii. Din surplusul produs astfel, o parte îi va reveni lui Bill, sub formă de dobândă. Dacă Bill greşeşte în privinţa alegerii băncii sale şi îşi încredinţează cei 100 $ unei bănci care dă faliment, el va rămâne cu mâna goală.

În cadrul procesului de amestec guvernamental în sfera economisirii şi a investiţiilor, Paul economiseşte efectuând, în anul 1940, o plată de 100 $ către instituţia naţională de asistenţă socială.[6] În schimb, el primeşte o creanţă, care constituie, practic, un certificat necondiţionat de datorie din partea statului. Dacă statul foloseşte cei 100 $ pentru cheltuieli curente, atunci nu se va crea nici un capital suplimentar, astfel încât nu va rezulta nici o creştere a productivităţii muncii. Certificatul de datorie oferit de guvern este un cec emis pe seama contribuabililor din viitor. În anul 1970, un anumit Peter poate fi silit să îndeplinenască promisiunea statului, deşi lui însuşi nu îi revine nici un beneficiu de pe urma faptului că Paul, în 1940, a economisit 100 $.

Astfel, devine evident că este inutil să cercetăm Rusia Sovietică pentru a înţelege rolul jucat astăzi de finanţele publice. Argumentul ridicol că datoria publică nu constituie nici o povară deoarece “ne-o datorăm nouă înşine” este iluzoriu. Paulii din 1940 nu şi-o datorează lor înşişi. Cei ce o datorerază Paulilor in 1940 sunt Peterii din 1970. Întregul mecanism este culmea unui principiu al termenului scurt. Politicienii din 1940 îşi rezolvă problemele prin translatarea lor asupra politicienilor din 1970. La vremea aceea, politicienii din 1940 vor fi sau [p. 848] morţi, sau nişte oameni politici venerabili, care se împăunează cu extraordinara lor realizare, care este asistenţa socială.

Fabulele cu Moş Crăciun ale şcolii bunăstării se caracterizează prin totalul lor eşec în ce priveşte înţelegerea problemelor capitalului. Tocmai acesta este defectul care face imperativ să i se refuze acestui grup apelativul de ştiinţă economică a bunăstării, pe care membrii săi obişnuiesc să-l întrebuinţeze, ca să-şi descrie doctrinele. Cel ce nu ia în consideraţie raritatea bunurilor de capital disponibile nu este economist, ci fabulist. El nu se raportează la realitate, ci la o fabuloasă lume a abundenţei. Toate efuziunile şcolii contemporane a bunăstării se bazează, ca şi acelea ale autorilor socialişti, pe presupoziţia impicită că există o ofertă abundentă de bunuri de capital. Evident că, în acest caz, pare simplu să se găsească un remediu pentru toate relele: să i se dea “fiecăruia după nevoi” şi să li se asigure tuturor deplina fericire.

Este adevărat că unii dintre adepţii şcolii bunăstării resimt o îngrijorare, datorată unui vag sentiment al problemelor care se pun. Ei realizează că structura capitalului trebuie menţinută intactă, dacă productivitatea în viitor a muncii nu trebuie afectată negativ.[7] Însă nici măcar autorii aceştia nu înţeleg faptul că simpla menţinere a capitalului depinde de judicioasa gestionare a problemei investiţiilor, că aceasta este întotdeauna fructul speculaţiilor încununate de succes şi că demersurile de menţinere a capitalului intact presupun calculul economic şi, în consecinţă, funcţionarea economiei de piaţă. Ceilalţi propagandişti ai bunăstării ignoră complet această problemă. Nu contează dacă ei susţin, în acceastă privinţă, o schemă marxistă, sau dacă recurg la invenţia unor noi noţiuni himerice noi, cum ar fi “proprietatea de auto-perpetuare” a lucrurilor folositoare.[8] În tot cazul, teoriile lor au menirea de a furniza justificări doctrinei care pune toate relele pe seama supraeconomisirii şi a subconsumului şi recomandă drept panaceu cheltuielile publice.

Dacă sunt strânşi cu uşa de către economişti, unii socialişti şi propagandişti ai bunăstării admit că reducerea nivelului mediu de trai nu poate fi evitată decât prin menţinerea capitalului deja acumulat si că progresul economic depinde de acumularea de capital suplimentar. Menţinerea capitalului şi acumularea de capital nou, spun ei, vor cădea, de acum înainte, în sarcina guvernului. Ele nu vor mai fi lăsate în seama egoismului indivizilor, preocupaţi exclusiv de propria lor înavuţire şi de cea a familiilor lor; autorităţile se vor ocupa de ele din punctul de vedere al binelui obştesc. [849]

Miezul chestiunii este tocmai efectul egoismului. În cadrul sistemului bazat pe inegalitate, acest egoism îl îmboldeşte pe om să economisească şi să investească întotdeauna economiile sale, în aşa fel încât să satisfacă, în modul cel mai adecvat cu putinţă, cele mai intense nevoi ale consumatorilor. În cadrul sistemului bazat pe egalitate, această motivaţie dispare. Reducerea consumului în viitorul imediat reprezintă o privaţiune perceptibilă, o lovitură dată obiectivelor egoiste ale indivizilor. Creşterea ofertei disponibile la momentele mai îndepărtate din viitor, care este de aşteptat de pe urma privaţiunii imediate, este mai greu recognoscibilă pentru intelectul mediu. Mai mult, în cadrul unui sistem de acumulare publică, efectele sale benefice sunt atât de subţire întinse [pe “suprafaţa” socetăţii], încât nu mai apar drept o compensaţie adecvată pentru consumul la care trebuie să renunţe omul astăzi. Şcoala bunăstării presupune cu naivitate că anticiparea faptului că fructele economisirii de astăzi vor fi culese în mod egal de toată generaţia viitoare va orienta egoismul tuturor spre mai multă economisire. În felul acesta, adepţii săi cad pradă corolarului iluziei lui Platon, conform căruia împiedicarea oamenilor să afle ai cui părinţi sunt le va inspira sentimente parentale faţă de toate persoanele mai tinere. Ar fi fost mai înţelept pentru şcoala bunăstării să ia aminte la observaţia lui Aristotel, conform căreia rezultatul va fi, mai curând, că toţi părinţii vor fi deopotrivă de indiferenţi, faţă de toţi copiii.[9]

Problema menţinerii şi a acumulării de capital este insolubilă pentru un sistem socialist, care nu poate recurge la calculul economic. O astfel de societate socialistă este lipsită de orice metodă de stabilire a faptului că echipamentul său de capital este în creştere, sau în descreştere. Dar, în condiţiile intervenţionismului şi în cele ale unui sistem socialist care încă mai poate recurge la calculul economic, pe baza preţurilor din străinătate, lucrurile nu stau atât de rău. Într-un astfel de cadru este, cel puţin, posibil să se înţeleagă ce se întâmplă.

Dacă o asemenea ţară se bucură de o guvernare democratică, problemele prezervării şi a acumulării capitalului suplimentar devin principalul obiect al antagonismelor politice. Vor exista demagogi care să afirme că s-ar putea dedica mai mult consumului curent decât sunt dispuşi să admită cei care se întâmplă să fie actualmente la putere. Ei vor fi întotdeauna gata să spună că “în actuala stare de urgenţă” nici nu poate fi vorba de stocarea vreunei cantităţi de capital pentru vremuri îndepărtate şi că, dimpotrivă, consumul unei părţi a capitalului deja existent este pe deplin justificat. Diversele partide se vor întrece unul pe altul în a le promite alegătorilor mai multe cheltuieli guvernamentale şi, simultan, reducerea tuturor impozitelor care nu îi împovărează exclusiv pe cei bogaţi. În vremea sistemului laissez faire, lumea privea [p. 850] la stat ca la o instituţie a cărei funcţionare necesita o cheltuială de bani, care trebuie suportată din impozitele plătite de cetăţeni. În structura bugetului cetăţenilor individuali, statul ocupa o poziţie la rubrica de cheltuieli. Asăzi, majoritatea cetăţenilor privesc statul ca pe o agenţie destinată împărţirii de beneficii. Salariaţii şi fermierii aşteaptă să primească de la trezorerie o sumă mai mare decât aceea cu care contribuie ei la veniturile acesteia. În ochii lor, statul este un cheltuitor, nu un prelevator. Aceste imagini populare au fost raţionalizate şi ridicate la rangul de doctrină cvasi-economică de Lordul Keynes şi de discipolii acestuia. Cheltuielile şi bugetele neechilibrate nu sunt decât nişte sinonome ale consumului de capital. Indiferent cât de benefice sunt considerate cheltuielile curente, dacă ele sunt finanţate prin retragerea acelor părţi din veniturile mai mari care ar fi fost întrebuinţate pentru investiţii, sau pentru împrumuturi, prin impozite pe moşteniri, atunci statul devine un factor responsabil de consumul capitalului. Faptul că în America zilelor noastre mai există încă, probabil,[10] un surplus al acumulării anuale de capital, faţă ce consumul anual, nu infirmă faptul că politicile guvernului federal, ale statelor şi ale municipalităţilor tind spre consumul de capital.

Mulţi dintre cei care sunt conştienţi de consecinţele indezirabile ale consumului de capital sunt înclinaţi să creadă că guvernarea populară este incompatibilă cu politicile financiare sănătoase. Ei nu sesizează faptul că nu democraţia ca atare este cea care ar trebui blamată, ci doctrinele care urmăresc înlocuirea concepţiei statului paznic de noapte, ironizată de Lassalle, cu una a statului Moş Crăciun. Ceea ce determină cursul politicilor economice ale unei ţări sunt întotdeauna ideile economice împărtăşite de opinia publică. Nici o guvernare, indiferent dacă este democratică sau dictatorială, nu se poate elibera de influenţa ideologiei general acceptate.

Cei ce pledează pentru restricţionarea prerogativelor referitoare la buget şi la impozitare ale parlamentului, sau chiar pentru înlocuirea completă a guvernării reprezentative cu una autoritară, sunt orbiţi de imaginea himerică a unui şef de stat perfect. Acest om, nu mai puţin binevoitor decât înţelept, ar fi sincer dedicat promovării bunăstării de durată a supuşilor săi. Însă Führerul real se dovedeşte a fi un muritor, care urmăreşte în primul rând perpetuarea propriei sale supremaţii şi a celei a rudelor, prietenilor şi partidului său. În măsura în care poate recurge la măsuri impopulare, el o face de dragul acestor obiective. El nu investeşte şi nu acumulează capital. El construieşte fortăreţe şi echipează armate.

Mult dezbătutele planuri ale dictatorilor sovietici şi nazişti presupuneau restricţionarea consumului curent, în vederea “investiţiilor”. Naziştii n-au încercat vreodată să suprime adevărul că toate aceste investiţii erau concepute ca nişte pregătiri ale războaielor de agresiune pe care le planificau. La început, sovieticii erau mai puţin expliciţi. Însă ulterior au declarat şi ei, cu mândrie, că planurile lor erau orientate după considerente de pregătire pentru război. Istoria nu ne furnizează nici un exemplu de acumulare de capital determinată de stat. În măsura în care statele au investit în construcţia de drumuri, de căi ferate şi de alte lucrări publice utile, capitalul necesar a fost furnizat de economiile cetăţenilor individuali, care au fost împrumutate de către guvern. Însă cea mai mare parte a fondurilor colectate prin datoria publică au fost întrebuinţate pentru cheltuieli curente. Economiile făcute de către indivizi au fost risipite de către stat.

Chiar şi cei care consideră că inegalitatea avuţiilor şi a veniturilor este un lucru deplorabil nu pot să nege faptul că ea duce la o acumulare progresivă de capital. Şi numai acumularea de capital suplimentar poate induce ameliorările tehnologice, ratele salariale în creştere şi un nivel mai ridicat de trai.

4. Insecuritatea

Noţiunea vagă de securitate, la care se referă doctrinarii bunăstării atunci când se plâng de insecuritate, se referă la ceva de felul unui mandat, prin care societatea le garantează tuturor, indiferent de realizările lor, un nivel de trai pe care ei îl consideră satisfăcător.

Securitatea înţeleasă în felul acesta, spun apologeţii vremurilor demult apuse, a fost furnizată de către regimul social medieval. Dar este inutil să ne preocupăm de o cercetare a acestor afirmaţii. Chiar şi în mult slăvitul secol al treisprezecelea condiţiile erau foarte diferite de imaginea ideală închipuită de filosofia scolastică; schemele acestea erau concepute nu ca o descriere a condiţiilor efectiv existente, ci ca una a ceea ce ar trebui să fie. Însă chiar şi aceste utopii ale filosofilor şi ale teologilor admit existenţa unei numeroase clase de săraci cerşetori, care sunt în întregime dependenţi de pomana furnizată de către cei bogaţi. Aceasta nu este exact ideea de securitate pe care o sugerează întrebuinţarea modernă a termenului.

Conceptul de securitate constituie pandantul pentru salariaţi şi mici fermieri al conceptului de stabilitate împărtăşit de capitalişti.[11] Exact aşa cum capitaliştii doresc să se bucure permanent de un venit care să nu fie afectat de vicisitudinile schimbării condiţiilor umane, [p.852] salariaţii şi micii fermieri doresc să facă în aşa fel încât veniturile lor să fie independente de piaţă. Ambele grupuri urmăresc să se retragă din fluxul evenimentelor istorice. Poziţia lor ar trebui să nu mai fie ameninţată de nici un eveniment ulterior; pe de altă parte, bineînţeles, ele nu obiectează explicit faţă de o ameliorare a bunăstării lor materiale. Structura pieţei faţă de care şi-au adaptat în trecut activităţile lor economice n-ar trebui nicicând să se modifice în aşa fel încât să-i oblige la vreo nouă ajustare. Fermierul dintr-o vale montană din Europa protestează indignat atunci când se confruntă cu rivalitatea fermierilor canadieni, care produc la costuri mai mici. Zugravul fierbe de furie, atunci când ivirea unor noi instalaţii afectează condiţiile din sectorul ocupat de el, în cadrul pieţei muncii. Este evident că dorinţele acestor oameni n-ar putea fi îndeplinite decât într-o lume perfect stagnantă.

O trăsătură caracteristică a societăţii de piaţă neobstrucţionate este că ea nu are nici un respect pentru interesele împământenite. Realizările din trecut nu contează, dacă ele constituie obstacole în calea noilor ameliorări. Prin urmare, adepţii securităţii au întru totul drerpate, atunci când dau vina pentru insecuritate pe capitalism. Însă, atunci când sugerează că responsabile sunt interesele egoiste ale capitaliştilor şi ale întreprinzătorilor, ei distorsionează faptele. Ceea ce lezează interesele împământenite este dorinţa consumatorilor de a-şi vedea dorinţele satisfăcute, în modul cel mai adecvat cu putinţă. Nu egoismul puţinilor bogaţi, ci înclinaţia tuturor de a profita de orice ocazie oferită pentru augmentarea propriei bunăstări constituie motivul insecurităţii producătorilor. Ceea ce provoacă indignarea zugravului este preferinţa concetăţenilor săi pentru case mai ieftine, mai degrabă decât mai scumpe. Iar zugravul însuşi, atunci când preferă bunurile mai ieftine, mai degrabă decât cele mai scumpe, contribuie cu o cotă parte la apariţia insecurităţii, în alte sectoare ale pieţei.

Este, desigur, adevărat că necesitatea de a te reajusta în permanenţă la condiţii schimbătoare este oneroasă. Dar schimbarea este esenţa vieţii. Pe o piaţă neobstrucţionată, absenţa securităţii, adică absenţa protecţiei acordate intereselor împământenite, este principiul care asigură creşterea constantă a bunăstării materiale. Este inutil să polemizăm cu visele bucolice ale lui Virgiliu, sau ale poeţilor şi pictorilor din secolul al XVIII-lea. Este inutil să cercetăm tipul de securitate de care se bucurau în realitate păstorii. Nimeni nu doreşte, de fapt, să facă schimb de locuri cu ei.

Visul securităţii a devenit deosebit de intens în cursul marii depresiuni care a început în 1929. El a fost adoptat cu entuziasm de milioane de şomeri. Iată ce înseamnă capitalismul pentru voi, urlau liderii grupurilor de presiune ale fermierilor şi ale salariaţilor. Însă relele nu au fost provocate de capitalism, ci, dimpotrivă, [p.853] de tentativele de “reformare” şi de “ameliorare” a funcţionării economiei de piaţă, prin intervenţionism. Crahul a fost rezultatul necesar al tentativelor de reducere a ratei dobânzii, prin expansiunea creditului. Şomajul instituţional a fost rezultatul inevitabil al politicii de fixare a ratelor salariale deasupra ratei potenţiale de piaţă.

5. Dreptatea socială

Într-o privinţă cel puţin, propagandiştii contremporani ai bunăstării sunt superiori majorităţii celorlalte şcoli de socialişti şi de reformatori. Ei nu mai insistă asupra unui concept de dreptate socială la ale cărui precepte arbitrare oamenii să trebuiască să se supună, indiferent cât de dezastruoase ar fi consecinţele. Ei acceptă punctul de vedere utilitarist. Ei nu se împotrivesc principiului conform căruia singurul etalon de apreciere a sistemelor sociale este evaluarea lor în funcţie de capacitatea acestora de a duce la realizarea obiectivelor urmărite de oamenii care acţionează.

Numai că, îndată ce se angajează în cercetarea funcţionării economiei de piaţă, ei uită de intenţiile lor sănătoase. Ei invocă un număr de principii metafizice şi condamnă economia de piaţă din capul locului, deoarece nu li se conformează acestora. Ei strecoară pe uşa din dos ideea de etalon moral absolut, pe care o excluseseră de la intrarea principală. În căutarea de remedii împotriva sărăciei, a inegalităţii şi a insecurităţii, ei ajung, pas cu pas, să preia toate erorile mai vechilor şcoli ale socialismului şi ale intervenţionismului. Ei se încurcă tot mai mult în contradicţii şi absurdităţi. În cele din urmă, ei sunt siliţi să se agaţe de paiul de care au încercat să se ţină şi toţi reformatorii “neortodocşi” din trecut – înţelepciunea superioară a cârmuitorilor perfecţi. Ultimul lor cuvânt este, întotdeauna, stat, guvern, societate, sau alte sinonime abil confecţionate ale dictatorului suprauman.

Şcoala bunăstării, în rândurile căreia locul de frunte în ocupă aşa-numiţii Kathedersozialisten germani şi adepţii lor, Insituţionaliştii americani, au publicat multe mii de volume, ticsite cu informaţie savant documentată, despre condiţiile care sunt nesatisfăcătoare. În opinia lor, aceste colecţii de materiale ilustrează limpede neajunsurile capitalismului. De fapt, ele ilustrează doar faptul că dorinţele umane sunt, practic, nelimitate şi că există un câmp enorm care este deschis pentru noi ameliorări. Ele nu demonstrează nicidecum vreuna dintre afirmaţiile doctrinei bunăstării.

Nu este necesar să ni se spună că o ofertă mai abundentă de diferite bunuri ar fi binevenită pentru toată lumea. Întrebarea este dacă există vreun mijloc de obţinere a cantităţii mai mari, altul decât augmentarea productivităţii efortului uman, prin investiţii de [p.854] capital suplimentar. Toată vorbăria propagandiştilor bunăstării nu urmăreşte decât un singur scop, anume, obliterarea acestui lucru – singurul lucru care contează. În vreme ce acumularea de capital suplimentar este mijlocul indispensabil pentru orice nou progres economic, aceşti oameni vorbesc despre “supraeconomisire” şi despre “suprainvestire”, de necesitatea de a cheltui mai mult şi de a reduce outputul. Astfel, ei sunt înaintemergătorii regresului economic, predicatorii unei filosofii a decăderii şi a dezintegrării sociale. Din punctul de vedere al unui etalon arbitrar al dreptăţii sociale, o societate rânduită după preceptele lor li se poate părea anumitor oameni dreaptă. Dar ea va fi cu siguranţă o societate a sărăciei tot mai accentuate, pentru toţi membrii săi.

Vreme de mai mult decât un secol, opinia publică din ţările occidentale a fost indusă în eroare de ideea că există ceva de felul “problemei sociale”, sau al “problemei muncitorimii”. Mesajul sugerat era că însăşi existenţa capitalismului dăunează intereselor vitale ale maselor, îndeosebi acelora ale salariaţilor şi ale micilor fermieri. Prezervarea acestui sistem evident inechitabil este intolerabilă; se impun reforme radicale.

Adevărul despre capitalism este nu numai că a înmulţit populaţia, dar, în acelaşi timp, a ameliorat nivelul de trai al oamenilor, într-un mod fără precedent. Nici reflecţia economică, nici experienţa istorică nu sugerează că vreun alt sistem social le-ar putea fi la fel de favorabil maselor, cum este capitalismul. Rezultatele vorbesc de la sine. Economia de piaţă nu are trebuinţă de apologeţi sau de propagandişti. Ea îşi poate însuşi cuvintele care alcătuiesc epitaful lui Sir Christopher Wren, la catedrala St. Paul: Si monumentum requiris, circumspice.[12]


[1] Cf. Sulzbach, German Experience with Social Insurance, New York, 1947, pp. 22-32.

[2] Cf. mai sus, pp. 288-289 şi pp. 806-808.

[3] Cf. mai sus, p. 312.

[4] Cf. mai sus, pp. 804-809.

[5] A constata acest fapt nu constituie, evident, o asumare a teoriilor care încercau să descrie dobânda drept o “recompensă” pentru abstinenţă. În lumea reală nu există nici o agenţie mitică al cărei rol să fie de a recompensa şi de a pedepsi. Am văzut mai sus, în capitolul XIX, ce este de fapt dobânda originară. Dar, în ciuda presupuselor ironii ale lui Lassalle (Herr Bastiat-Schulze von Delitzch, în Gesammelte Reden und Schriften, ed. Bernstein, V, 167), reiterate în nenumărate manuale, este bine să accentuăm faptul că economisirea însemnă privaţiune (Entbehrung), în măsura în care îl lipseşte pe economisitor de o satisfacţie instantanee.

[6] Nu are importanţă dacă Paul achită el însuşi această sumă, sau dacă legea îl obligă pe patronul său să o plătească. Cf. mai sus, p. 602.

[7] Ne referim în special la scrierile profesorului A. C. Pigou: la diferitele ediţii ale cărţii sale The Economics of Welfare şi la diverse articole. Pentru o critică a idealurilor profesorului Pigou, cf. Hayek, Profits, Interest and Investment, Londra, 1939, pp. 83-134.

[8] Cf. F. H. Knight, “Professor Mises and the Theory of Capital”, Economica, VIII, 1941, 409-427.

[9] Cf. Aristotel, Politics, Cartea a II-a, cap. iii, în The Basic Works of Aristotle, ed. R. McKeon, New York, 1945, pp. 1148 f.

[10] Încercările de a răspunde la această întrebare prin statistici sunt inutile, în această epocă a inflaţiei şi a expansiunii creditului.

[11] Cf. mai sus, pp. 225-227.

[12] Dacă sunteţi în căutarea monumentului său, priviţi în jurul vostru.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)