Capitolul XXXII. Confiscarea şi redistribuţia

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a şasea: Economia de piaţă obstrucţionată
cuprins

1. Filosofia confiscării

Intervenţionismul este călăuzit de ideea că amestecul în sfera drepturilor de proprietate nu afectează volumul producţiei. Cea mai naivă manifestare a acestei erori ia forma intervenţionismului confiscator. Rezultatul activităţilor productive este considerat a fi o mărime dată, independentă de arajamentele, pur accidentale, ale ordinii sociale. Sarcina statului este văzută ca fiind distribuţia “echitabilă” acestui venit naţional, către diferiţii membrii ai societăţii.

Intervenţioniştii şi socialiştii afirmă că toate bunurile sunt rezultatul unui proces social de producţie. Când procesul acesta ajunge la final şi fructele sale se coc, urmează un al doilea proces social, care îi alocă fiecăruia o parte: acela al distribuţiei roadelor. Trăsătura caracteristică a ordinii capitaliste este că părţile alocate sunt inegale. Anumiţi oameni (antreprenorii, capitaliştii şi proprietarii de pământ) îşi însuşesc mai mult decât li se cuvine. Prin urmare, porţiile celorlalţi sunt diminuate. Statul ar trebui, după dreptate, să exproprieze surplusul privilegiaţilor şi să-l distribuie celor neprivilegiaţi.

Însă pe piaţă nu există acest presupus dualism, a două procese independente, al producţiei şi al distribuţiei. Nu există decât un singur proces. Bunurile nu sunt mai întâi produse, iar apoi distribuite. Nu există nimic de felul unei aproprieri de părţi dintr-un stoc de bunuri fără proprietar. Bunurile vin în existenţă ca proprietate a cuiva. Dacă cineva doreşte să le distribuie, acela trebuie să le confişte. Bineînţeles că, pentru aparatul guvernamental de constrângere şi coerciţie este foarte uşor să se lanseze în confiscare şi expropriere. Dar aceasta nu dovedeşte că pe expropriere şi confiscare se poate clădi un sistem durabil de activităţi economice.

Atunci când vikingii părăseau o comunitate de ţărani autarhici, pe care o prădaseră, victimele care supravieţuiseră începeau să muncească, să cultive pământul şi să clădească din nou. Când, după câţiva ani, piraţii reveneau, ei găseau din nou lucruri de prădat. Însă [p.805] capitalismul nu poate suporta astfel de raiduri prădalnice reiterate. Acumularea de capital şi investiţiile din cadrul său se bazează pe anticiparea faptului că nu va surveni nici o astfel de expropriere. Dacă această anticipare lipseşte, oamenii vor prefera să-şi consume capitalul, decât să-l păstreze pentru expropriatorii lor. Aceasta este eroarea inerentă tuturor planurilor care urmăresc combinarea proprietăţii private cu exproprierea reiterată.

2. Reforma agrară

Reformatorii sociali din vremurile mai vechi nu urmăreau decât stabilirea unei comunităţi de fermieri autarhici. Parcelele de pământ alocate fiecăruia dintre aceştia urmau să fie egale. În imaginaţia acestor utopişti nu exista loc pentru diviziunea muncii şi specializare în industriile de procesare. Este o eroare serioasă să numim socialism agrar o asemenea ordine socială. Nu este vorba decât de juxtapunerea unor gospodării autarhice.

În cadrul economiei de piaţă, solul este un mijloc de producţie, exact ca orice alt factor de material de producţie. Planurile care vizează o distribuţie mai mult sau mai puţin egală a solului, către populaţia angajată în agricultură nu sunt, în condiţiile economiei de piaţă, decât nişte planuri de acordare a unor privilegii către un grup de producători mai puţin eficienţi, pe seama imensei majorităţi a consumatorilor. Procesul pieţei tinde să-i elimine pe toţi acei fermieri al căror cost de producţie este mai mare decât costurile marginale necesare în vederea producerii cantităţii de produse agricole pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere. El determină dimensiunile fermelor, precum şi metodele de producţie aplicate. Dacă guvernul intervine în vederea schimbării condiţiilor din agricultură existente, el ridică preţul mediu al produselor agricole. Dacă, în condiţii competitive, există m fermieri, fiecare dintre ei angajat în exploatarea câte unei ferme de 1.000 de acri, care produc toate produsele agricole pe care consumatorii sunt dispuşi să le achiziţioneze, iar statul intervine pentru a-i înlocui pe cei m cu 5m fermieri, fiecare dintre ei angajat în exploatarea câte unei firme de 200 de acri, costul [implementării şi al menţinerii noii configuraţii] îl suportă consumatorii.

Este zadarnic să se justifice asemenea reforme agrare prin invocarea legii naturale şi a altor asemenea idei metafizice. Adevărul brut este că ele augmentează preţul produselor agricole şi obstrucţionează, de asemenea, producţia non-agricolă. Deoarece este necesară mai multă mână de lucru în vederea producţiei unei unităţi de produs agrar, vor fi întrebuinţaţi mai mulţi oameni în agricultură şi vor rămâne mai puţini pentru industriile de procesare. Volumul total al bunurilor necesare pentru consum scade şi un anumit grup de persoane este favorizat, pe seama majorităţii. [p.806]

3. Impozitarea confiscatoare

Astăzi, principalul instrument al intervenţionismului confiscator este impozitarea. Nu contează dacă ţelul impozitării terenurilor şi al veniturilor este aşa-zisul obiectiv social, al egalizării avuţiilor şi al veniturilor, sau dacă principalul scop este acela al colectării de venituri. Nu contează decât rezultatul.

Omul de rând priveşte problemele acestea cu nedisimulată invidie. De ce să fie cineva mai bogat decăt este el însuşi? Moralistul “dezinteresat” îşi disimulează resentimentele în pledoarii filosofice. El afirmă că omul care posedă zece milioane nu poate deveni mai fericit dacă acestei sume i se adaugă încă nouăzeci de mii. Invers, omul care posedă o sută de milioane, nu resimte nici o diminuare a fericirii sale dacă avuţia nu i se reduce decât cu zece milioane. Acelaşi raţionament este aplicabil şi în cazul veniturilor excesive.

A judeca în felul acesta înseamnă a judeca dintr-un punct de vedere individualist. Criteriul utilizat este acela al presupuselor sentimente ale indivizilor. Însă problemele implicate sunt probleme sociale; ele trebuie soluţionate din perspectiva consecinţelor lor sociale. Ceea ce contează nu este nici fericirea vreunui Cresus, nici meritele sau scăderile sale personale; ci societatea şi productivitatea efortului uman.

O lege care le interzice tuturor indivizilor să acumuleze mai mult decât zece milioane, sau să câştige mai mult decât un milion pe an, restricţionează activităţile exact acelor antreprenori care au cel mai mare succes în ce priveşte satisfacerea dorinţelor consumatorilor. Dacă o asemenea lege ar fi fost adoptată în Statele Unite acum cincizeci de ani, numeroşi multimilionari de astăzi ar fi trăit în condiţii mai modeste. Însă toate acele noi ramuri industriale, care le furnizează maselor articole nemaiauzite în trecut, ar funcţiona, dacă ar exista, pe o scară mult mai redusă, iar produsele lor ar fi inaccesibile pentru omul de rând. Este evident că împiedicarea celor mai eficienţi antreprenori să-şi exitindă sfera de activitate, până la limita la care o aprobă publicul, prin cumpărarea produselor afacerilor lor, contravine intereselor consumatorilor. Problema este – şi de această dată – cine trebuie să deţină supremaţia: consumatorii, sau statul? În cadrul pieţei neobstrucţionate, comportamentul consumatorilor, decizia lor de a cumpăra sau de a se abţine de la a cumpăra, determină, în ultimă instanţă, venitul şi avuţia fiecărui individ. Se cuvine, oare, să-i încredinţăm guvernului puterea de a încălca alegerile consumatorilor?

Statolatrul incorijibil obiectează. El consideră că ceea ce motivează activităţile marelui întreprinzător nu este setea de avuţie, ci setea de putere. Un asemenea “comerciant regal” nu şi-ar reduce [p.807] activităţile, nici dacă ar trebui să-i dea perceptorului de impozite tot surplusul pe care-l câştigă. Setea sa de putere nu poate fi redusă de nici un fel de consideraţii de simplă înavuţire pecuniară. Să acceptăm această idee, de dragul argumentaţiei. Dar pe ce altceva se mai bizuie pueterea afaceristului, în afară de avere? Cum ar fi reuşit Rockefeller şi Ford să obţină “putere”, dacă nu li s-ar fi permis să adune avere? La urma urmelor, acei statolatri care doresc să interzică acumularea de avuţie tocmai pentru că ea îi asigură deţinătorului său putere economică avansează, în fond, un argument relativ mai puternic.[1]

Impozitele sunt necesare. Dar sistemul de impozitare discriminatoare, universal acceptat sub denumirea de impozitare progresivă a veniturilor şi a moştenirilor, nu este o metodă de impozitare. El este, mai degrabă, o metodă deghizată de expropriere a capitaliştilor şi a antreprenorilor încununaţi de succes. Indiferent ce argumente avansează sateliţii statului în favoarea sa, el este incompatibil cu prezervarea economiei de piaţă. În cel mai bun caz, el poate fi considerat un mijloc de implementare a socialismului. Privind în urmă, la evoluţia ratelor de impozitare pe venit, de la începuturile impozitului federal pe venit, introdus [în S.U.A.] în 1913, până în prezent, este greu de crezut că acest impozit nu va absorbi, în curând, 100% din întregul surplus, situat desupra nivelului salarial mediu al oamenilor de rând.

Teoria economică nu se preocupă de doctrinele metafizice nefondate avansate în favoarea impozitării progresive, ci de repercursiunile acesteia asupra economiei de piaţă. Autorii şi politicienii intervenţionişti privesc problemele acestea din perspectiva noţiunilor lor arbitrare depre ce este “socialmente dezirabil”. După ei, “obiectivul impozitării nu este nicionadată procurarea de bani”, deoarece statul “îşi poate procura toţi banii de care are nevoie, tipărindu-i.” Adevăratul obiectiv al impozitării este “de a lăsa mai puţin în mâinile contribuabilului”.[2]

Economiştii abordează problema din alt unghi. Ei se întreabă, în primul rând, care sunt efectele impozitării confiscatoare asupra acumulării de capital? Cea mai mare parte a veniturilor mai mari care sunt prelevate prin impozite ar fi fost întrebuinţate în vederea acumulării de mai mult capital. Dacă trezoreria întrebuinţează aceste venituri pentru cheltuieli curente, rezultatul este o scădere a acumulării de capital. Acelaşi lucru se poate spune, într-o măsură chiar mai mare, despre impozitele pe moşteniri. Ele îi silesc pe moştenitori să vândă o parte considerabilă din proprietatea testatorului lor. Capitalul acesta [p.808] nu este, bineînţeles, distrus; el doar îşi schimbă proprietarul. Însă economiile cumpărătorilor, care sunt cheltuite în vederea achiziţionării capitalului vândut de moştenitori, ar fi constituit o creştere netă a capitalului disponibil. Astfel, acumularea de capital suplimentar este încetinită. Realizarea de progrese tehnologice este împiedicată; cota de capital investit per muncitor angajat scade; se pune o piedică în calea creşterii productivităţii marginale a muncii – şi a creşterii concomitente a ratelor salariale reale. Este evident că opinia populară, conform căreia acest mod de impozitare confiscatoare nu le dăunează decât victimelor sale imediate, adică celor bogaţi, este falsă.

În cazul în care capitaliştii se vor confrunta cu posibilitatea ca impozitul pe venit, sau impozitul pe proprietate, să crească la 100%, ei vor prefera să-şi consume fondurile de capital, mai degrabă decât să le păstreze pentru prelevatorul de impozite.

Impozitarea confiscatoare are drept consecinţă împiedicarea progresului şi a ameliorării situaţiei economice, chiar şi lăsând la o parte efectele sale asupra acumulării de capital. Ea determină o tendinţă generală de stagnare şi de prezervare a practicilor economice care nu s-ar fi putut perpetua în condiţiile competitive, ale economiei de piaţă neobstrucţionate.

Una dintre caracteristicile inerente ale capitalismului este că nu respectă interesele împământenite şi îl forţează pe fiecare capitalist şi antreprenor să-şi adapteze desfăşurarea afacerii din nou, în fiecare zi, la structura schimbătoare a pieţei. Capitaliştii şi antreprenorii nu au niciodată libertatea de a se relaxa. Câtă vreme rămân activi în afaceri, nu li se acordă niciodată privilegiul să se bucure liniştiţi de fructele realizărilor înaintaşilor lor, sau ale lor înşişi – şi să se lase în voia rutinei. Dacă uită că sarcina lor este de a-i servi pe consumatori din toate puterile, foarte curând îşi vor pierde poziţia eminentă şi vor fi aruncaţi îndărăt, în rândurile oamenilor obişnuiţi. Poziţia lor de lideri şi fondurile de care dispun sunt permanent luate cu asalt de către noii veniţi.

Orice om ingenios are libertatea de a demara noi proiecte de afaceri. El poate fi sărac şi poate dispune de fonduri modeste, majoritatea cărora pot fi împrumutate. Dar, dacă îndeplineşte dorinţele consumatorilor în modul cel mai adecvat şi mai ieftin cu putinţă, el va fi încununat de succes, graţie “profiturilor excesive”. Cea mai mare parte a acestor profituri o reinvesteşte în afaceri, care astfel înregistrează o creştere rapidă. Activitatea unor astfel de parveniţi întreprinzători este aceea care asigură “dinamismul” economiei de piaţă. Aceşti nouveaux riches sunt înaintemergătorii progresului economic. Presiunea rivalităţii lor sileşte vechile firme şi marile corporaţii fie să-şi ajusteze conduita în modul cel mai adecvat cu putinţă la dorinţele publicului, fie să iasă din afaceri.

Dar astăzi impozitele absorb cea mai mare parte a profiturilor “excesive” ale noului venit. El nu poate acumula capital; nu-şi poate extinde [p.809] propria afacere. El nu va deveni nicicând proprietarul unei mari firme şi nu va fi o ameninţare pentru interesele împământenite. Vechile firme n-au de ce să se teamă de rivalitatea sa; ele sunt protejate de perceptorul de impozite. Ele se pot lăsa nepedepsite în seama rutinei, pot sfida dorinţele publicului şi pot deveni conservatoare. Este adevărat că impozitul pe venit le împiedică şi pe ele să acumuleze capital suplimentar. Dar, pentru ele contează mai mult faptul că îl împiedică pe redutabilul nou-venit să acumuleze capital suplimentar. Ele sunt, practic, privilegiate de sistemul de impozitare. În acest sens, impozitarea progresivă împiedică progresul economic şi provoacă rigiditate. În vreme ce, în condiţiile capitalismului neobstrucţionat, proprietatea asupra capitalului este o creanţă, care-l sileşte pe proprietar să-i servească pe consumatori, metodele contemporane de impozitare o transformă într-un privilegiu.

Intervenţioniştii se plâng de rigidizarea şi de birocratizarea marilor întreprinderi de afaceri – şi de faptul că pentru noii veniţi competenţi nu mai este posibil să devină o ameninţare pentru interesele împământenite, ale vechilor familii bogate. Dar, în măsura în care aceste plângeri sunt justificate, ele se referă exclusiv la rezultate ale propriilor lor politici.

Forţa motrice a economiei de piaţă sunt profiturile. Cu cât acestea sunt mai mari, cu atât nevoile consumatorilor sunt mai adecvat satisfăcute, doarece profiturile nu pot fi realizate decât prin îndepărtarea discrepanţelor dintre cererile consumatorilor şi starea prealabilă a activităţilor productive. Profiturile cele mai ridicate le realizează aceia care servesc publicul în modul cel mai adecvat cu putinţă. Combătând profiturile, guvernele sabotează deliberat funcţionarea economiei de piaţă.

Impozitarea confiscatoare şi asumarea de riscuri

O eroare larg răspândită consideră profiturile antreprenoriale o recompensă pentru asumarea de riscuri. Ea priveşte antreprenorul ca pe un jucător de jocuri de noroc, care investeşte la o loterie, după ce şi-a cântărit şansele favorabile de a realiza un câştig, în raport cu cele defavorabile, de a-şi pierde miza. Această opinie se manifestă în modul cel mai clar cu putinţă în descrierea tranzacţiilor de la bursa de schimb ca un fel de jocuri de noroc. Din perspectiva acestei răspândite fabule, răul provocat de impozitarea confiscatoare este că perturbă raportul dintre şansele de câştig şi cele de pierdere la loterie. Premiile se reduc, în vreme ce şansele de pierdere rămân neschimbate. Astfel, capitaliştii şi antreprenorii sunt descurajaţi de la a se mai lansa în activităţi riscante.

Fiecare cuvânt din acest raţionament este fals. Proprietarul de capital nu alege între investiţii mai riscante, mai puţin riscante şi investiţii sigure. El este silit, de însuşi procesul pieţei, să-şi investească în aşa fel fondurile încât să satisfacă cele mai intense nevoi ale consumatorilor, în modul cel mai adecvat cu putinţă. Dacă metodele de impozitare la care recurge guvernul determină un consum de capital, sau reduc acumularea de capital suplimentar, atunci capitalul necesar pentru [p.810] întrebuinţările marginale va lipsi – şi creşterea investiţiilor, care s-ar fi manifestat în absenţa acestor impozite, este împiedicată. Dorinţele consumatorilor nu vor fi satisfăcute decât într-o măsură mai redusă. Dar acest rezultat nu este provocat de ezitarea capitaliştilor de a-şi asuma riscuri; el este determinat de scăderea ofertei de capital.

Nu există nimic de felul unei investiţii sigure. Dacă într-adevăr capitaliştii s-ar comporta aşa cum pretinde fabula riscurilor – şi s-ar orienta după ceea ce consideră a fi cea mai sigură investiţie – acest comportament ar face ca acea linie de investiţii să devină nesigură, astfel încât şi-ar pierde cu siguranţă imputul. Pentru capitalist nu există nici un mijloc de evitare a legilor pieţei, care fac să fie imperativ ca investitorul să asculte de dorinţele consumatorului şi să producă tot ce se poate produce cu oferta existentă de capital, date fiind cunoştinţele tehnologice disponibile şi evaluările existente ale consumatorilor. Un capitalist nu alege niciodată acea investiţie care, conform înţelegerii sale a viitorului, prezintă cel mai redus pericol de pierdere a inputului. El alege acea investiţie în care anticipează că va realiza cel mai mare profit posibil.

Capitaliştii care sunt conştienţi de propria lor incapacitate de a aprecia ei înşişi corect tendinţa pieţei nu investesc în factori de producţie, ci îşi împrumută fondurile către proprietarii unui astfel de capital pentru investiţii directe. În felul acesta, ei intră într-un fel de parteneriat cu cei pe a căror capacitate superioară de estimare anticipativă a condiţiilor pieţei se bizuie. Există uzanţa de a numi capitalul investitorilor direcţi capital de risc. După cum am văzut, pe de altă parte, succesul sau eşecul investiţiilor în acţiuni, obligaţiuni, titluri de creanţă, ipoteci şi alte credite preferenţiale, depind şi ele, în ultimă înstanţă, de aceiaşi factori care determină succesul sau eşecul investitorilor direcţi de capital.[3] Nu există nimic de felul vreunei independenţe de vicisitudinile pieţei.

Dacă impozitarea ar consolida oferta capitalului de credit, pe seama celei de capital pentru investiţii directe, ea ar determina scăderea ratei brute de piaţă a dobânzii şi, în acelaşi timp, prin augmentarea volumului de capital împrumutat în raport cu cel investit în factori de producţie, în cadrul structurii de capital a firmelor şi a corporaţiilor, ar face ca investiţiile în credite să devină mai puţin sigure. Prin urmare, procesul ar avea un caracter auto-lichidator.

Faptul că, de regulă, un capitalist nu-şi concentrează investiţiile, atât pe cele în acţiuni comune cât şi pe cele canalizate spre acordarea de credite, într-o singură întreprindere sau într-o singură ramură economică, ci preferă să-şi răspândească fondurile în mai multe clase de investiţii, nu sugerează că el ar urmări să reducă “riscul jocului”. El urmăreşte să-şi augmenteze şansa de a reliza profituri.

Nimeni nu se lansează într-o investiţie, dacă nu anticipează că va fi o investiţie bună. Nimeni nu alege deliberat malinvestiţiile. Numai apariţia unor condiţii necorespunzător anticipate de către investitor este cea care transformă o investiţie într-o malinvestiţie. [p.810]

După cum am arătat, nu poate exista nimic de felul unui capital neinvestit.[4] Capitalistul nu are libertatea de a alege între a investi şi a nu investi. De asemenea, el nu are nici libertatea de a devia, în alegerea investiţiilor sale în bunuri de capital, de la liniile determinate de cele mai intense dintre dorinţele încă nesatisfăcute ale consumatorilor. El trebuie să încerce să anticipeze corect aceste dorinţe viitoare. Impozitele pot reduce volumul disponibil al bunurilor de capital, provocând consumul capitalului. Dar ele nu împiedică utilizarea tuturor bunurilor de capital disponibile.[5]

În condiţiile unui nivel excesiv al ratelor de impozitare pe venit şi pe proprietate, care-i afectează pe cei foarte bogaţi, capitalistul poate considera că cel mai convenabil este să-şi păstreze toate fondurile în bani gheaţă, sau în depozite bancare nepurtătoare de dobândă. El îşi consumă o parte din capital, nu are de achitat nici un impozit pe venit şi reduce impozitul pe moştenire pe care vor trebui să-l suporte urmaşii săi. Însă chiar şi dacă oamenii se comportă efectiv astfel, aceasta nu afectează utilizarea capitalului disponibil. Sunt afectate preţurile, dar nici un bun de capital nu va rămâne neinvestit din acest motiv. Iar procesul pieţei călăuzeşte investiţiile către acele linii în care se anticipează că ele vor satisface cele mai intense cereri încă nesatisfăcute ale publicului cumpărător.


[1] Este inutil să mai subliniem din nou faptul că întrebuinţarea terminologiei cârmuirii politice este total inadecvată analizei problemelor economice. A se vedea mai sus, pp. 272-273.

[2] Cf. A. B. Lerner, The Economics of Control, Principles of Welfare Economics, New York, 1944, pp. 307-308.

[3] Cf. mai sus, pp. 539-540.

[4] Cf. mai sus, pp. 521-523.

[5] Când întrebuinţăm expresia “bunurile de capital disponibile”, trebuie să acordăm atenţia cuvenită problemei convertibilităţii.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)