Capitolul XXXI. Manipularea banilor şi a creditului

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a şasea: Economia de piaţă obstrucţionată
cuprins

1. Statul şi banii

Mijloacele de efectuare a schimburilor şi banii sunt fenomene de piaţă. Ceea ce face ca un lucru să fie mijloc de schimb sau monedă este comportamentul părţilor implicate în tranzacţii de piaţă. Pentru autorităţi, ocazia de a se preocupa de chestiunile monetare apare în acelaşi fel în care ele ajung să se preocupe de toate celelalte bunuri comercializate, adică, atunci când sunt solicitate să decidă dacă nerespectarea obligaţiilor ei contractuale de către una din părţile implicate într-un schimb justifică utilizarea constrângerii, de către aparatul guvernamental de opresiune violentă. Dacă ambele părţi îşi îndeplinesc instantaneu şi simultan obligaţiile lor mutuale, de regulă nu se nasc nici un fel de conflicte care să o determine pe una din părţi să apeleze la puterea judecătorească. Dar dacă obligaţiile uneia, sau ale ambelor părţi, sunt amânate pentru mai târziu, este posibil ca tribunalele să fie solicitate să stabilească felul în care trebuie îndepliniţi termenii contractuali. Dacă este vorba de plătirea unei sume de bani, aceasta implică sarcina de a stabili semnificaţia care trebuie atribuită termenilor monetari ce apar în contract.

Astfel, legilor ţării şi tribunalelor le revine sarcina de a stabili ce aveau în vedere părţile contractante, atunci când au menţionat o anumită sumă de bani – şi cum trebuie îndeplinită obligaţia de a plăti această sumă, conform termenilor asupra cărora s-a convenit. Ele trebuie să stabilească ce este – şi ce nu este – mijloc legal de efectuare a plăţilor. În vederea îndeplinirii acestei sarcini, legile şi tribunalele nu crează bani. Un lucru devine monedă numai în virtutea faptului că cei ce tranzacţionează bunuri şi servicii îl întrebuinţează, în mod curent, ca mijloc de efectuare a schimburilor. În cadrul economiei de piaţă neobstrucţionate, atunci când atribuie unui anumit lucru calitatea de mijloc legal de efectuarea unui schimb, legile şi judecătorii nu fac altceva decât să constate, în lumina uzanţelor comerciale, care au fost intenţiile părţilor implicate, atunci când au menţionat un anumit tip de bani, în tranzacţia lor. Legile şi judecătorii interpretează cutumele comerciale, procedând în acelaşi fel ca şi atunci când sunt solicitate să determine semnificaţia oricăror alţi termeni întrebuinţaţi în contracte.

Baterea de monedă a fost, multă verme, prerogativa cârmuitorilor ţării. Dar această activitate guvernamentală nu a avut, iniţial, alt obieciv decât [p.781] pe acela de a însemna şi a certifica greutăţi şi măsuri. Însemnul autorităţii, aplicat pe o bucată de metal, era interpretat ca o certificare a greutăţii şi a calităţii sale. Ulterior, atunci când prinţii au recurs la înlocuirea unei părţi din metalele preţioase cu metale mai ordinare şi mai ieftine, păstrând, în tot acest timp, aspectul şi denumirea tradiţională a monedelor, ai eu făcut-o pe ascuns şi pe deplin conştienţi că săvârşesc o tentativă frauduloasă de înşelare a publicului. Îndată ce oamenii au descoperit aceste artificii, monedele sărăcite au fost tranzacţionate la un preţ mai redus decât cele mai vechi şi mai bune. Statele au reacţionat prin constrângere şi coerciţie. Ele au afirmat că este ilegal să se facă vreo discriminare între banii cei “buni” şi cei “răi”, în comerţ sau cu prilejul achitării plăţilor la termen – şi au decretat preţuri maximale, exprimate în banii cei “răi”. Însă rezultatul nu a fost acela pe care îl urmăreau guvernele. Decretele lor n-au izbutit să blocheze procesul de ajustare a preţurilor bunurilor (exprimate în moneda sărăcită), la situaţia reală a relaţiei monetare. Mai mult, s-au manifestat efectele pe care le descrie legea lui Gresham.[i]

Istoria amestecului guvernamental în sfera banilor nu este, însă, doar o cronică a practicilor de sărăcire a conţinutului monedei şi a încercărilor eşuate de a evita consecinţele catalactice inevitabile ale acestora. Au existat guverne care nu priveau prerogativa lor de batere de monedă ca pe un mijloc de înşelare a acelei părţi dintre oameni care se încredeau în integritatea suveranilor lor şi care – din ignoranţă – erau dispuşi să accepte monedele alterate la valoarea înscrisă pe ele. Acestea considerau producţia de monede nu ca pe o sursă de câştiguri fiscale ilicite, ci ca pe un serviciu public, destinat asigurării funcţionării line a pieţei. Dar chiar şi aceste guverne, din ignoranţă şi diletantism, apelau frecvent la măsuri echivalente cu amestecul în sctructura preţurilor, deşi acestea nu erau planificate ca atare în mod deliberat. Deoarece două metale preţioase erau utilizate în paralel ca bani, autorităţile credeau, în mod naiv, că sarcina lor era de a unifica sistemul monetar prin decretarea unui raport rigid de schimb între aur şi argint. Sistemul bimetalic s-a dovedit a fi un eşec total. El nu a dat naştere unui bimetalism, ci unui etalon alternant. Acel metal care, în comparaţie cu starea instantanee a ratei de schimb fluctuante a pieţei dintre aur şi argint, era supraevaluat de către rata fixată legal, predomina în circulaţia internă, în vreme ce celălalt dispărea. În cele din urmă, statele au abandonat tentativele lor vane – şi s-au reconciliat cu monometalismul. Cumpărarea de aur, practicată vreme de mulţi ani de către Statele Unite, a încetat de a mai constitui un mijloc de politică monetară. Ea a rămas exclusiv o metodă de augmentare a preţului argintului, în beneficiul proprietarilor minelor de argint, [p.782] al angajaţilor acestora – şi al statelor în cuprinsul cărora erau localizate aceste mine. Era vorba despre o subvenţie, prea puţin deghizată. Semnificaţia ei monetară a constat exclusiv în faptul că a fost finanţată prin emitere de noi dolari tipăriţi, al căror statut nu diferă prin nimic esenţial de acela al notelor Sistemului Federal de Rezerve, deşi poartă înscrisul, practic lipsit de orice semnificaţie: “certificat de argint”.

Cu toate acestea, istoria economică furnizează şi exemple de politici monetare bine concepute şi încununate de succes, datorate unor guverne a căror singură intenţie era de a-şi înzestra ţările cu un sistem monetar care să funcţioneze fără sincope. Liberalismul de tip laissez-faire n-a abolit prerogativa tradiţională de batere de monedă a guvernelor. Dar, în mâinile guvernelor liberale, caracterul acestui monopol de stat s-a modificat complet. Ideile care îl tratau ca pe un instrument al politicilor intervenţioniste au fost abandonate. El n-a mai fost întrebuinţat pentru scopuri fiscale, sau pentru favorizarea anumitor grupuri, pe seama altora. Activităţile monetare ale guvernului urmăreau un singur obiectiv: să faciliteze şi să simplifice întrebuinţarea acelui mijloc de efectuare a schimburilor pe care comportamentul oamenilor îl desemnase drept monedă. S-a convenit asupra faptului că sistemul monetar al unei ţări trebuie să fie sănătos. Principiul banilor sănătoşi însemna că monedele standard – adică acelea cărora legea le conferă puterea de mijloace generale de efectuare a tuturor plăţilor – trebuie să fie bare de metal preţios, corespunzător expertizate şi însemnate, bătute în aşa fel încât să simplifice detectarea ciobirii, a uzurii şi a contrafacerii. Însemnului guvernamental nu i s-a încredinţat nici o altă funcţie, în afara celei de certificare a greutăţii şi a calităţii metalului conţinut în monede. Monedele uzate prin folosire, sau a căror greutate se reducea pe orice altă cale, în anumite limite de toleranţă foarte stricte, îşi pierdeau calitatea de mijloace legale de efactuare a plăţilor; chiar autorităţile erau cele care retrăgeau astfel de monede din circulaţie, în vederea re-baterii lor. Omul care primea o monedă nedeteriorată nu avea nevoie să recurgă la cântar şi la teste cu acizi, ca să-i cunoască greutatea şi conţinutul. Pe de altă parte, indivizii aveau dreptul să aducă metal preţios la monetărie, în vederea transformării acestuia în monede standard, fie gratuit, fie în schimbul unui cuantum din valoarea monedei (seigniorage), care de obicei nu depăşea costurile efective ale serviciului de batere. Astfel, diversele monede naţionale au devenit monede-aur autentice. Aceasta a determinat stabilitatea ratelor de schimb dintre moneda adoptată ca mijloc legal de efectuare a plăţilor in interiorul unei ţări – şi monedele tuturor celorlalte ţări care adoptaseră acelaşi principiu, al banilor sănătoşi. Etalonul aur internaţional s-a născut fără tratate şi instituţii interguvernamentale.

În numeroase ţări, emergenţa etalonului aur s-a realizat ca efect al legii lui Gresham. Rolul jucat de politicile guvernamentale [p.783] în Marea Britanie, în această privinţă, a constat numai în ratificarea rezultatelor provocate de manifestarea legii lui Gresham;[ii] ele au legalizat o situaţie de facto. În alte ţări, guvernele au abandonat în mod deliberat bimetalismul, tocmai în momentul în care modificarea ratei de schimb a pieţei dintre aur şi argint ar fi provocat o înlocuire a monedei-aur, care se utiliza de facto, cu utilizarea de facto a banilor de argint. În toate aceste ţări, adoptarea formală a etalonului aur nu a necesitat, din partea adminsitraţiei şi a legislativului, decât adoptarea anumitor legi.

Altfel s-au petrecut lucrurile în acele ţări în care s-a dorit înlocuirea unei monede standard – de facto sau de jure – de argint, sau de hârtie, cu etalonul aur. Atunci când Reichul German, în cursul anilor ’70 ai secolului al XIX-lea, a dorit să adopte etalonul aur, moneda acestei ţări era argintul. Statul nu-şi putea realiza planul imitând, pur şi simplu, procedura acelor ţări în care adoptarea unui etalon aur n-a fost decât ratificarea unei situaţii deja existente. El a trebuit să înlocuiască monedele standard de argint, aflate în mâinile populaţiei, cu monede de aur. Această operaţiune financiară a fost una de durată şi complicată, pentru care au fost necesare vaste operaţiuni guvernamentale, de cumpărare de aur şi de vindere de argint. Lucrurile s-au petrecut similar în acele ţări în care se urmărea înlocuirea cu aur a unor monede-credit sau discreţionare.

Este important să înţelegem aceste lucruri, deoarece ele ilustrează diferenţa dintre situaţia din epoca liberală şi condiţiile de astăzi, din epoca intervenţionsimului.

2. Aspectul intervenţionist al legislaţiei privind mijloacele de plată

Cel mai simplu şi mai vechi tip de intervenţionism monetar este sărăcirea conţinutului monedelor (debasement), sau diminuarea greutăţii sau a dimensiunii lor, în vederea reducerii datoriilor. Autoritatea le atribuie unităţilor monetare mai ieftine întreaga putere a mijloacelor legale de efectuare a plăţilor, care le era în prealabil acordată unităţilor de calitate superioară. Toate plăţile la termen pot fi legal achitate prin plata sumei datorate în monede mai sărace, la valoarea înscrisă pe ele. Datornicii sunt favorizaţi, pe seama creditorilor. Dar, în acelaşi timp, tranzacţiile de credit viitoare sunt făcute mai oneroase pentru datornici. Pe măsură ce părţile la tranzacţii de credit iau în calcul posibilitatea ca asemenea măsuri de reducere a datoriilor să se repete, apare o tendinţă de creştere a ratelor brute de piaţă ale dobânzii. Deşi uşurarea datoriilor ameliorează situaţia celor care sunt deja îndatoraţi la momentul adoptării lor, ea îngreuiază situaţia celor dornici sau siliţi să contracteze noi datorii.

S-a practicat şi opusul reducerii datoriilor, adică îngreuierea datoriilor prin măsuri monetare, deşi rar. Numai că aceasta n-a fost niciodată planificată în mod deliberat, ca o măsură de favorizare a creditorilor [p.784] pe seama debitorilor. Ori de câte ori a fost adoptată, îngreuierea datoriilor a fost efectul neintenţionat al unor schimbări monetare considerate peremptorii din alte puncte de vedere. Recurgând la asemenea schimbări monetare, statele s-au reconciliat cu efectele acestora asupra plăţilor la termen, fie deoarece considerau că măsurile sunt inevitabile, fie pentru că socoteau că debitorii şi creditorii, atunci când au stabilit termenii contractului, au prevăzut deja schimbările respective şi le-au luat corespunzător în calcul. Cele mai bune exemple sunt furnizate de evenimentele din Marea Britanie de după Războaiele Napoleoniene şi de după Primul Război Mondial. În ambele cazuri, la câtva timp după încetarea ostilităţilor, Marea Britanie a revenit la paritatea dinainte de război a lirei sterline în raport cu aurul, prin intermendiul unei politici deflaţioniste. Ideea de a realiza înlocuirea etalonului monedei-credit de război cu etalonul aur, prin acceptarea schimbării survenite în rata de schimb de pe piaţă dintre liră şi aur, care se petrecuse deja – şi de adoptare a acestui nou raport ca paritate legală, a fost respinsă. Această a doua alternativă a fost privită cu dispreţ, ca un fel de faliment naţional, ca o repudiere parţială a datoriei publice şi ca o încălcare vinovată a drepturilor tuturor acelora ale căror creanţe proveneau din perioada dinaintea întreruperii convertibilităţii necondiţionate a bancnotelor emise de Banca Angliei. Oamenii trăiau cu iluzia că relele provocate de inflaţie puteau fi şterse printr-o deflaţie ulterioară. Dar revenirea la paritatea dinainte de război a aurului nu-i putea compensa pe creditori pentru paguba ce o suferiseră deja, în măsura în care datornicii îşi achitaseră vechile datorii în perioada de depreciere a monedei. Mai mult, deflaţia le aducea un câştig tuturor acelora care furnizaseră împrumuturi în decursul acestei perioade şi le provoca o pagubă tuturor acelora care contractaseră împrumuturi. Însă politicienii responsabili de politicile deflaţioniste nu erau conştienţi de impactul acţiunilor lor. Ei n-au realizat consecinţele care erau, chiar şi în ochii lor, indezirabile – şi dacă le-ar fi recunoscut la timp nu ar fi ştiut cum să le evite. Felul cum şi-au condus ei treburile a favorizat efectiv creditorii pe seama debitorilor, îndeosebi pe deţinătorii de obligaţiuni de stat, pe seama contribuabililor. În anii ’20 ai secolului al XIX-lea aceasta a agravat serios problemele agriculturii britanice, iar cu o sută de ani mai târziu a agravat problemele exportatorilor britanici. Cu toate acestea, ar fi o eroare să numim aceste două reforme monetare din Marea Britanie manifestări ale unui intervenţionism care urmărea deliberat îngreuierea datoriilor. Aceasta n-a fost decât consecinţa neintenţionată a unor politici care urmăreau alte obiective.

Ori de câte ori se recurge la reducerea datoriilor, autorii acestei măsuri garantează că ea nu se va mai repeta nicicând. Ei subliniază faptul că anumite [p.785] condiţii extraordinare, care nu se vor mai repeta nicicând, au creat o stare de necesitate, care face indispensabil recursul la măsuri neplăcute, care în orice alte condiţii sunt absolut reprehensibile. O măsură pe care o luăm o dată, dar nu o vom mai repeta nicicând, spun ei. Este uşor de înţeles de ce autorii şi suporterii reducerii datoriilor sunt nevoiţi să facă asemenea promisiuni. Dacă anularea totală sau parţială a creanţelor creditorilor devine o politică uzuală, atunci furnizarea de împrumuturi băneşti va înceta complet. Stipularea unor plăţi la termen depinde de anticiparea faptului că nu va fi decretată nici o astfel de anulare.

Nu este, prin urmare, permisibil să privim reducerea datoriilor ca pe un mecanism sau un sistem de politici economice care să poată fi considerat o alternativă a vreunui alt sistem de organizare economică permanentă a societăţii. Ea nu este niciodată un mijloc de acţiune constructivă. Este o bombă, care distruge şi care nu poate decât să distrugă. Dacă se apelează o singură dată la ea, o reconstrucţie a sistemului zdruncinat de credit încă mai este posibilă. Dar dacă loviturile se repetă, distrugerea rezultată va fi completă.

Nu este corect să privim inflaţia şi deflaţia exclusiv din punctul de vedere al efectelor acestora asupra plăţilor la termen. Am arătat că modificările induse monetar ale puterii de cumpărare nu afectează preţurile diverselor bunuri şi servicii în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură – şi care este rolul jucat pe piaţă de această asimetrie.[1] Dar, dacă privim inflaţia şi deflaţia ca pe nişte mijloace de rearanjare a relaţiilor dintre creditori şi debitori, nu putem să nu realizăm faptul că obiectivele urmărite de stat, perin recursul la ele, sunt atinse numai într-o măsură foarte imperfectă şi că, în plus, apar o serie de consecinţe care, din punctul de vedere al guvernului, sunt foarte nesatisfăcătoare. Ca şi în cazul tuturor celorlalte tipuri de intervenţie guvernamentală asupra structurii preţurilor, rezultatele obţinute nu sunt doar contrare intenţiilor guvernului, dar produc o stare de lucruri care, din perspectiva acestuia, este mai indezirabilă decât condiţiile existente pe piaţa neobstrucţionată.

În măsura în care statul apelează la inflaţie pentru a-i favoriza pe debitori pe seama creditorilor, el nu-şi atinge obiectivul decât în ce priveşte acele plăţi la termen care fuseseră stipulate anterior. Inflaţia nu face mai puţin costisitoare contractarea de noi împrumuturi; dimpotrivă, ea o face mai costisitoare, prin apariţia unei prime pozitive de preţ. Dacă inflaţia este împinsă până la consecinţele sale ultime, ea face să înceteze cu totul orice stipulare de plăţi amânate, în termenii monedei inflaţionate. [p.786]

3. Evoluţia metodelor moderne de manipulare de banilor

O monedă metalică nu este supusă manipulării guvernului. Bineînţeles că statul deţine puterea de a legifera mijloacele de efectuare a plăţilor. Dar, efectul legii lui Gresham provoacă rezultate care pot contraveni scopurilor urmărite de stat. Văzut din acest punct de vedere, un etalon metalic apare ca un obstacol în calea tuturor tentativelor de amestec al politicilor monetare în sfera fenomenelor pieţei.

Atunci când examinăm evoluţia care le-a asigurat guvernelor puterea de a manipula sistemele monetare naţionale, trebuie să începem prin a menţiona unul dintre cele mai serioase neajunsuri ale economiştilor clasici. Atât Adam Smith, cât şi David Ricardo, priveau drept o risipă costurile necesare prezervării monedei metalice. În opinia lor, înlocuirea banilor metalici cu bani de hârtie avea să facă posibilă întrebuinţarea capitalului şi a mâinii de lucru care sunt necesare în vederea producţiei cantităţii de aur şi de argint cerute în scopuri monetare, pentru producerea de bunuri destinate satisfacerii nemijlocite a dorinţelor oamenilor. Pornind de la această presupoziţie, Ricardo şi-a elaborat faimoasele sale Propuneri pentru o monedă economică şi sigură (Proposals for an Economical and Secure Currency), publicate pentru întâia oară în 1816. Planul lui Ricardo a căzut în uitare. Abia peste multe zeci de ani de la moartea sa, mai multe ţări au adoptat principiile sale de bază, sub eticheta de “etalon aur de schimb” (gold exchange standard), în vederea reducerii aşa-ziselor pierderi implicate în funcţionarea etalonului aur, cunoscut astăzi sub denumirea de “clasic”, sau “ortodox”.

În condiţiile funcţionării etalonului-aur clasic, o parte din deţinerile monetare ale oamenilor constă din monede de aur. În condiţiile etalonului-aur de schimb, deţinerile monetare ale oamenilor constă exclusiv din substitute monetare. Aceste substitute monetare sunt rambursabile la paritatea legală, în aur sau în valuta ţărilor cu etalon-aur sau cu etalon-aur de schimb. Dar, reglementarea instituţiilor monetare şi bancare urmăreşte împiedicarea publicului să retragă aur de la banca centrală, pentru deţineri monetare private. Obiectivul principal al rambursării este de a asigura stabilitatea ratelor de schimb valutar.

Când au analizat problemele etalonului-aur de schimb, tuturor economiştilor – inclusiv autorului acestei cărţi – le-a scăpat faptul că, în realitate, acesta pune în mâinile guvernelor puterea de a manipula cu uşurinţă banii ţărilor lor. Economiştii au presupus, cu naivitate, că nici un guvern al vreunei ţări civilizate n-ar întrebuinţa în mod intenţionat etalonul-aur de schimb ca pe un instrument al politicilor inflaţioniste. Desigur, nu trebuie să exagerăm rolul jucat de etalonul-aur de schimb în acţiunile inflaţioniste din ultimele zeci de ani. [p.787] Factorul decisiv a fost ideologia pro-inflaţionistă. Etalonul-aur de schimb n-a fost decât un vehicul comod pentru realizarea planurilor inflaţioniste. Absenţa sa n-a împiedicat adoptarea măsurilor inflaţioniste. În 1933, Statele Unite încă mai erau, în linii mari, racordate la etalonul aur clasic. Lucrul acesta n-a împiedicat inflaţionismul politicilor New Deal. Dintr-o singură lovitură (confiscarea deţinerilor de aur ale cetăţenilor americani), Statele Unite au abolit etalonul aur clasic şi au devaluat dolarul faţă de aur.

Noul tip de etalon aur de schimb, aşa cum s-a dezvoltat în anii dintre Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial, poate fi numit etalonul aur de schimb flexibil (flexible gold exchange standard) sau, pentru concizie, etalonul flexibil. În cadrul acestui sistem, banca centrală sau “contul de egalizare a ratelor de schimb valutar” (sau indiferent ce alt nume ar putea să poarte instituţia guvernamentală corespunzătoare) preschimbă liber substitutele monetare, care alcătuiesc mijlocul legal de plată al ţării, fie în aur, fie în valută străină – şi vice-versa. Raportul la care se tranzacţionează aceste schimburi nu este invariabil fixat, ci este supus schimbării. Paritatea este flexibilă, cum se spune. Însă această flexibilitate înseamnă, aproape întotdeauna, flexibilitate în sens descendent. Autorităţile îşi întrebuinţau puterea pentru a scădea echivalentul în aur – şi echivalentul în valutele a căror rată de schimb cu aurul nu scădea – al monedei naţionale; ele nu procedau niciodată la creşterea sa. Dacă paritatea relativ la o valută străină creştea, această modificare nu reprezenta decât efectul unei scăderi survenite în echivalenţa monetară a celeilalte ţări (în raport cu aurul, sau cu monedele ce rămăseseră neschimbate din străinătate). Obiectivul măsurii respective era de a aduce paritatea acestei monede străine individuale în acord cu paritatea aurului şi a valutelor celorlalte ţări.

Atunci când saltul în jos al parităţii este foarte evident, el este numit devaluare. Dacă modificarea parităţii nu este atât de mare, autorii de rapoarte financiare o descriu ca pe o scădere a cotaţiei internaţionale a monedei respective.[2] În ambele cazuri, se obişnuieşte ca evenimentul să fie menţionat spunând că ţara vizată a augmentat preţul aurului.

Caracterizarea din punct de vedere catalactic a etalonului flexibil nu trebuie confundată cu această descriere legală. Aspectele catalactice ale problemei nu sunt afectate de cele constituţionale. Este irelevant dacă puterea de a modifica paritatea este încredinţată legislativului, sau ramurii administrative a cârmuirii. Este irelevant dacă [p.788] autorizaţia acordată administraţiei este nelimitată sau, aşa cum era cazul legislaţiei adoptate în Statele Unite cu prilejul politicilor New Deal, ea este limitată de un punct terminus, dincolo de care funcţionarii nu mai au libertatea să devalueze moneda. Singurul lucru care contează, pentru cercetarea economică, este că principiul parităţilor rigide a fost înlocuit cu acela al parităţilor flexibile. Indiferent care ar fi starea constituţională de lucruri, nici un stat n-ar putea să treacă la “creşterea preţului aurului” dacă opinia publică s-ar opune acestui tip de manipulări. Dacă, pe de altă parte, opinia publică favorizează un astfel de pas, nici un fel de proceduri legale n-ar putea să-l stăvilească în întregime, sau măcar să-l întârzie pentru un interval scurt de timp. Ceea ce s-a întâmplat în Marea Britanie în 1931, în Statele Unite în 1933 şi în Franţa şi Elveţia în 1936, ne arată limpede că aparatul guvernului reprezentativ are capacitatea de a acţiona cu maximă viteză, dacă publicul îşi însuşeşte opinia aşa-zişilor experţi, privind eficacitatea şi necesitatea devaluării monedei.

Unul dintre obiectivele principale ale devaluării monedei – de proporţii mici sau mari – este, după cum vom vedea în secţiunea următoare, rearanjarea condiţiilor comerţului internaţional. Aceste efecte asupra comerţului extern fac să fie imposibil ca o ţară mică să adopte o linie proprie în privinţa manipulării banilor, independentă de ce fac ţările cu care cultivă ea cele mai apropiate relaţii comerciale. Asemenea ţări sunt silite să urmeze calea politicilor monetare ale unei ţări străine. În privinţa politicilor monetare, ele devin sateliţii voluntari ai unei puteri străine. Menţinându-şi moneda proprie la o paritate rigidă faţă de banii din “ţara-suzeran din punct de vedere monetar”, ele se aliniază la modificările provocate de “suzeran”, la nivelul parităţii monedei acestuia faţă de aur şi de banii altor ţări. Ele se alătură unui bloc monetar şi îşi integrează ţara într-o regiune monetară. Cel mai frecvent menţionat bloc, sau regiune, este blocul sau regiunea lirei sterline.

Etalonul flexibil nu trebuie confundat cu situaţia din acele ţări în care statul nu face decât să proclame o paritate oficială a monedei sale interne, în raport cu aurul şi cu valuta altor ţări, fără a impune această paritate. Trăsătura caracteristică a etalonului flexibil este că orice volum de substitute monetare autohtone poate fi, de fapt, tranzacţionat la paritatea aleasă, contra aurului sau a valutei străine – şi vice-versa. La această paritate, banca centrală – sau agenţia guvernamentală însărcinată cu această misiune, indiferent care ar fi numele său – achiziţionează şi vinde orice cantitate de bani autohtoni şi de de valută străină, provenită dintr-una din acele ţări înzestrate fie cu etalon aur, fie cu etalon flexibil. Bancnotele autohtone sunt efectiv rambursabile.

În absenţa acestei trăsături esenţiale a etalonului flexibil, [p.789] decretele care proclamă o anumită paritate au o însemnătate foarte diferită şi produc efecte diferite.[3]

4. Obiectivele devaluării banilor

Etalonul flexibil este un instrument pentru provocarea inflaţiei. Singurul motiv al acceptării sale a fost acela de a simplifica din punct de vedere tehnic la maximum, pentru autorităţi, executarea de acţiuni inflaţioniste reiterate. Pe parcursul perioadei de boom care s-a încheiat în 1929, sindicatele reuşiseră să impună, aproape în toate ţările, rate salariale mai mari decât cele care ar fi fost determinate pe o piaţă manipulată exclusiv prin bariere în calea migraţiei. În multe ţări aceste rate salariale provocaseră deja o cantitate considerabilă de şomaj instituţional, în vreme ce expansiunea creditului încă se desfăşura în ritm accelerat. Când a survenit, în cele din urmă, inevitabila depresiune şi preţurile mărfurilor au început să scadă, sindicatele, susţinute cu fermitate de către guverne – chiar şi de către cele numite peiorativ anti-laburiste, s-au cramponat cu încăpăţânare de politica lor dinainte, a ratelor salariale ridicate. Ele fie au refuzat categoric acordarea oricărei permisiuni de reducere a ratelor salariale nominale, fie au acceptat numai reduceri insuficiente. Rezultatul a fost o imensă creştere a şomajului instituţional. (Pe de altă parte, acei angajaţi care şi-au păstrat slujbele şi-au sporit nivelul de trai, deoarece ratele lor salariale reale creşteau.) Povara ajutoarelor de şomaj a devenit insuportabilă. Milioanele de şomeri deveniseră o ameninţare serioasă la adresa păcii interne. Ţările industriale erau bântuite de spectrul revoluţiei. Însă liderii sindicali erau neînduplecaţi – şi nici un om politic nu avea curajul să-i contrazică făţiş.

În această situaţie dificilă, cârmuitorii, cuprinşi de frică, s-au gândit la o stratagemă, pe linia celor recomandate de doctrinarii inflaţionismului. Cum sindicatele refuzau ajustarea salariilor la situaţia relaţiei monetare şi la preţurile mărfurilor, guvernanţii au optat pentru ajustarea relaţiei monetare şi a preţurilor bunurilor la nivelul ratelor salariale. În opinia lor, nu ratele salariale erau prea ridicate; propria lor unitate monetară naţională era supraevaluată, relativ la aur şi la valuta străină – şi deci trebuia reajustată. Panaceul era devaluarea.

Obiectivele devaluării au fost:

1. Prezervarea nivelului ratelor salariale nominale, sau chiar promovarea condiţiilor necesare creşterii lor în continuare, în vreme ce ratele salariale reale urmau mai degrabă să scadă.

2. Determinarea creşterii preţurilor bunurilor – în special a celor la produsele agricole (în termenii banilor autohtoni), sau cel puţin împiedicarea scăderii acestora în continuare.

3. Favorizarea debitorilor în raport cu creditorii. [p.790]

4. Încurajarea exporturilor şi reducerea importurilor.

5. Atragerea mai multor turişti străini şi scumpirea vizitelor efectuate în ţări străine de către cetăţenii ţării în discuţie (în termenii monedei autohtone).

Însă nici guvernanţii, nici campionii literari ai politicilor acestora, n-au fost suficinet de sinceri pentru a recunoaşte deschis că unul dintre principalele scopuri ale devaluării era reducerea nivelului ratelor salariale reale. De cele mai multe ori, ei preferau să descrie obiectivul devaluării ca fiind îndepărtarea unui aşa-zis “dezechilibru fundamental”, existent între “nivelele” autohtone şi cele internaţionale ale preţurilor. Ei vorbeau despre necesitatea reducerii costurilor interne de producţie. Dar aveau mare grijă să nu menţioneze faptul că unul dintre cele două elemente de cost pe care urmăreau să le reducă, prin devaluare, erau ratele salariale reale, celălalt fiind dobânda stipulată pe datorii contractate pe termen lung şi suma principală corespunzătoare acestor datorii.

Este imposibil să luăm în serios argumentele formulate în favoarea devaluării. Ele au fost cât se poate de confuze şi de contradictorii, deoarece devaluarea nu a fost o măsură politică adoptată în urma unei analize imparţiale a avantajelor şi dezavantajelor ei. Ea a fost o capitulare a guvernelor în faţa liderilor sindicali, care nu doreau să se facă de râs, recunoscând că politicile lor salariale eşuaseră şi produseseră şomaj instituţional, pe o scară nemaiîntâlnită. A fost un artificiu disperat, al unor politicieni slabi şi inepţi, motivaţi de dorinţa prelungirii rămânerii lor în funcţie. În cursul justificării politicilor adoptate de ei, aceşti demagogi nu se preocupau de contradicţii. Ei le-au promis industriilor de procesare şi fermierilor că devaluarea va determina creşterea preţurilor. Dar, în acelaşi timp, le-au promis consumatorilor că un control rigid al preţurilor va împiedica orice creştere a costului vieţii.

La urma urmelor, guvernele îşi puteau încă scuza conduita, prin menţionarea faptului că – dată fiind situaţia opiniei publice, aflată în întregime sub influenţa erorilor doctrinare ale sindicalismului – nu era posibil să se adopte nici o altă politică. Nici o scuză de felul acesta nu poate fi invocată în favoarea autorilor care au ovaţionat flexibilitatea ratelor de schimb valutar, ca fiind sistemul monetar perfect şi cel mai dezirabil. În vremea când guvernele mai erau încă preocupate să sublinieze că devaluarea era o măsură de urgenţă, care n-avea să mai fie nicicând repetată, aceşti autori declarau că etalonul flexibil este cel mai adecvat sistem monetar – şi se întreceau să demonstreze presupusele inconveniente inerente stabilităţii ratelor de schimb valutar. În zelul lor orb de a intra în graţiile guvernelor şi ale grupurilor puternice de presiune ale muncitorilor şi fermierilor sindicalizaţi, ei au prezentat în culori cu mult prea luminoase argumentele în favoarea parităţilor flexibile. Însă dezavantajele acestora au devenit foarte curând vizibile. Entuziasmul pentru [p.791] devaluare s-a epuizat rapid. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, după mai puţin de zece ani din ziua în care Marea Britanie oferise exemplul etalonului flexibil, până şi Lordul Keynes şi adepţii acestuia au descoperit că stabilitatea ratelor de schimb valutar are meritele ei. Unul dintre obiectivele mărturisite ale Fondului Monetar Internaţional este stabilizarea ratelor de schimb valutar.

Dacă privim devaluarea nu cu ochii apologetului guvernamental şi sindicalist, ci cu aceia ai economistului, trebuie, înainte de toate, să accentuăm faptul că presupusele sale binecuvântări sunt doar temporare. Mai mult, ele depind de condiţia ca doar o singură ţară să-şi devalueze moneda, în vreme ce celelalte se abţin de la această practică. Dacă devaluarea intervine proporţional şi în celelalte ţări, atunci nu apare nici o modificare în comerţul internaţional. Dacă devaluarea monedelor din alte ţări intervine mai accentuat, atunci toate aceste binefaceri tranzitorii, indiferent care ar fi ele, se revarsă exclusiv asupra celorlalte ţări. Acceptarea generalizată a principiilor etalonului flexibil trebuie, prin urmare, să conducă la o cursă între diferitele ţări, care încearcă să devalueze mai rapid unele decât altele. La finalul acestei competiţii se află distrugerea sistemelor monetare din toate ţările.

Mult trâmbiţatele avantaje asigurate de devaluare, în sfera comerţului extern şi a turismului, se datorează în întregime faptului că ajustarea preţurilor şi a ratelor salariale interne la starea de lucruri creată prin devaluare necesită un anumit timp. Câtă vreme acest proces de ajustare este încă nefinalizat, exporturile sunt încurajate şi importurile sunt descurajate. Dar aceasta nu înseamnă decât că, în acest interval, cetăţenii din ţara care devaluează primesc mai puţin în schimbul lucrurilor pe care le vând în străinătate şi plătesc mai mult pentru ceea ce cumpără din străinătate; concomitent, ei trebuie să-şi restricţioneze consumul. Acest efect poate să apară ca un beneficiu, în ochii celor pentru care balanţa comercială este etalonul bunăstării naţionale. În limba obişnuită, situaţia poate fi desrisă astfel: cetăţeanul britanic trebuie să exporte mai multe bunuri englezeşti pentru a-şi putea cumpăra aceeaşi cantitate de ceai, pe care o primea înainte de devaluare în schimbul unei cantităţi mai mici de bunuri exportate.

Devaluarea, afirmă adepţii ei, reduce povara datoriilor. Lucrul acesta este cu siguranţă adevărat. Ea îi favorizează pe datornici, pe seama creditorilor. În ochii celor ce încă n-au aflat că, în condiţiile de astăzi, creditorii nu trebuie identificaţi cu bogaţii, nici debitorii cu săracii, acesta constituie un beneficiu. Adevăratul efect este că proprietarii de bunuri imobiliare şi de pământ cultivabil, precum şi acţionarii corporaţiilor care au datorii, culeg beneficii pe seama majorităţii oamenilor, ale căror economii sunt investite în obligaţiuni, titluri de credit, depozite la băncile de economisire şi poliţe de asigurare. [p.792]

Mai trebuie luate în consideraţie şi împrumuturile străine. Atunci când Marea Britanie, Statele Unite, Franţa, Elveţia şi o serie de alte ţări creditoare din Europa, şi-au devaluat monedele, ele le-au făcut un cadou datornicilor din străinătate.

Unul dintre principalele argumente avansate în favoarea etalonului flexibil este că reduce rata dobânzii pe piaţa monetară internă. În condiţiile etalonului aur clasic şi ale etalonului aur de schimb rigid, ni se spune, fiecare ţară trebuie să-şi ajusteze rata internă a dobânzii la condiţiile pieţei internaţionale. În condiţiile etalonului flexibil, fiecare ţară este liberă să urmeze, în privinţa stabilirii ratelor dobânzii, o politică ghidată exclusiv de consideraţiile privitoare la propria sa bunăstare.

Evident că acest argument este de nesusţinut, în cazul ţărilor în care volumul total al datoriilor către ţări străine îl depăşeşte pe acela al împrumuturilor acordate unor astfel de ţări. Atunci când, în cursul secolului al XIX-lea, unele dintre aceste ţări debitoare au adoptat o politică monetară sănătoasă, firmele şi cetăţenii lor puteau contracta datorii în străinătate, stipulate în propria lor monedă naţională. Această posibilitate a dispărut cu totul, odată cu schimbarea politicilor monetare a acestor ţări. Nici un bancher străin n-ar contracta un împrumut în lire italiene, nici nu ar încerca să lanseze obligaţiuni stipulate în lire. În ce priveşte creditele din străinătate, nici o schimbare a condiţiilor monetare interne din ţara debitoare nu poate fi de vreun folos. În ce priveşte creditele autohtone, devaluarea nu reduce decât datoriile deja contractate în prealabil. Ea augmentează rata brută de piaţă a dobânzii pentru noile împrumuturi şi determină apariţia unei prime pozitive de preţ.

Lucrul acesta este valabil şi în privinţa condiţiilor dobânzii din ţările creditoare. Nu este necesar să mai adăugăm nimic la demonstraţia faptului că dobânda nu este un fenomen monetar şi nu poate fi afectată, pe termen lung, de măsurile monetare.

Este adevărat că devaluările la care au recurs diverse guverne între 1931 şi 1938 au determinat scăderea ratelor salariale reale în anumite ţări şi au redus, în felul acesta, volumul şomajului instituţional. Atunci când analizează aceste devaluări, istoricul poate spune, prin urmare, că ele au fost încununate de succes, deoarece au împiedicat declanşarea unei revoluţii a maselor de şomeri, pe zi ce trece mai numeroase, în situaţia în care, în condiţiile ideologice de atunci, nu se putea apela la nici un alt mijloc de depăşire a situaţiei critice. Însă istoricul va trebui, totodată, să adauge că remediul nu a afectat cauzele fundamentale ale şomajului instituţional, adică doctrinele greşite ale sindicalismului. Devaluarea a fost o schemă ingenioasă de eludare a valului doctrinei sindicaliste. Ea a funcţionat deoarece nu a afectat prestigiul sindicalismului. Însă, tocmai deoarece a lăsat neştirbită popularitatea sindicalismului, ea nu putea da rezultate [p.793] decât pentru o perioadă scurtă de timp. Liderii sindicali au învăţat să facă distincţia între ratele salariale nominale şi cele reale. Astăzi, politicile lor urmăresc ridicarea ratelor salariale reale. Ei nu mai pot fi înşelaţi de o reducere a puterii de cumpărare a unităţii monetare. Devaluarea şi-a epuizat utilitatea, ca mijloc de reducere a şomajului instituţional.

Recunoaşterea acestor lucruri ne furnizează cheia pentru o corectă evaluare a rolului jucat de doctrinele Lordului Keynes, în perioada anilor dintre Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial. Keynes nu a adăugat nimic nou la corpusul erorilor inflaţioniste, respinse de o mie de ori de către economişti. Ideile sale erau încă şi mai contradictorii şi mai inconsistente decât acelea ale predecesorilor săi ca Silvio Gesell care erau cunoscuţi sub denumirea peiorativă de “utopişti monetari” (monetary cranks). El pur şi simplu a ştiut să cosmetizeze dezideratul inflaţionist şi al expansiunii creditelor, în limbajul sofisticat al economiei matematizate. Scriitorii intervenţionişti erau neputincioşi să avanseze argumente plauzibile în favoarea politicilor de cheltuieli guvernamentale iresponsabile; ei pur şi simplu nu reuşeau să construiască o pledoarie împotriva teoremei economice referitoare la şomajul instituţional. În această situaţie, ei au salutat “revoluţia keynesiană” în versurile lui Wordsworth: “Beatitudine era în zorii acelei zile să trăieşti, dar să fii tânăr însemna să trăieşti în cer”.[4] Însă n-a fost vorba decât de un cer de scurtă durată. Putem admite că, pentru guvernele britanic şi american din anii 1930, nu mai rămăsese nici o altă cale în afară de devaluarea banilor, inflaţie şi expansiunea creditului, bugete dezechilibrate şi finanţarea prin deficite. Guvernele nu se pot elibera de presiunea opiniei publice. Ele nu se pot revolta împotriva preponderenţei ideologiilor general acceptate, indiferent cât ar fi acestea de eronate. Dar aceasta nu-i scuză pe funcţionarii care puteau demisiona, mai degrabă decât să pună în aplicaţie politici dezastruoase pentru ţară. Încă şi mai puţin îi scuză pe autorii care au încercat să furnizeze o justificare aşa-zis ştiinţifică a celei mai grosolane dintre toate erorile populare, care este inflaţionismul.

5. Expansiunea creditului

Am arătat că ar fi o eroare să se privească expansiunea creditului exclusiv ca o modalitate de amestec al guvernului pe piaţă. Mijloacele fiduciare n-au apărut ca instrumente ale politicilor guvernamentale, care să urmărească deliberat augmentarea preţurilor, scăderea ratei de piaţă a dobânzii şi reducerea datoriilor. Ele au luat naştere pe cale de evoluţie spontană a activităţilor bancare obişnuite. Atunci când bancherii, ale căror chitanţe rambursabile în banii depuşi erau [p.794] tratate de public ca substitute monetare, au început să împrumute o parte din fondurile depozitate la băncile lor, ei n-au avut nimic altceva în vedere decât propria lor afacere. Ei au considerat că a nu păstra întregul echivalent al chitanţelor emise în cuferele lor este un lucru nevinovat. Ei erau siguri că vor avea întotdeauna capacitatea să-şi onoreze obligaţiile şi să ramburseze – neîntârziat – bancnotele emise, chiar şi dacă împrumutau o parte din banii depozitaţi. Bancnotele au devenit mijloace fiduciare în cursul funcţionării neobstrucţionate a economiei de piaţă. Iniţiatorul expansiunii creditului a fost bancherul, nu autoritatea.[iii]

Însă astăzi expansiunea creditului este exclusiv o practică guvernamentală. În măsura în care băncile şi bancherii privaţi intervin în emiterea de mijloace fiduciare, rolul lor este doar secundar şi constă numai din operaţiuni tehnice. Guvernele dirijează exclusiv cursul lucrurilor. Ele au ajuns să deţină supremaţia completă, în tot ce priveşte volumul creditului de circulaţie. În vreme ce volumul expansiunii creditului pe care băncile şi bancherii privaţi au posibilitatea să-l orchestreze pe o piaţă neobstrucţionată este strict limitat, guvernele urmăresc cea mai mare cantitate posibilă de expansiune a creditului. Expansiunea creditului este principalul mijloc al statelor, în lupta lor împotriva economiei de piaţă. În mâinile lor, ea devine bagheta magică menită să elimine raritatea bunurilor de capital, să reducă rata dobânzii sau să o abolească total, să finanţeze cheltuieli guvernamentale generoase, să-i exproprieze pe capitalişti, să alimenteze boomuri fără sfârşit şi să facă toată lumea prosperă.

Consecinţele inevitabile ale expansiunii creditului sunt evidenţiate de teoria ciclului economic. Chiar şi acei economişti care încă refuză să recunoască validitatea teoriei monetare (sau a creditului de circulaţie) a fluctuaţiilor ciclice ale economiei n-au îndrăznit niciodată să pună sub semnul întrebării rezultatele definitive şi irefutabile pe care această teorie le stabileşte cu privire la efectele necesare ale expansiunii creditului. Chiar şi aceşti economişti trebuie să recunoască – şi recunosc – că avântul economic este invariabil condiţionat de expansiunea creditului, că el n-ar putea lua naştere şi nu s-ar putea prelungi fără expansiunea creditului – şi că se transformă într-o depresiune atunci când încetează continuarea expansiunii creditului. Explicaţia pe care o propun ei pentru ciclul economic se reduce, de fapt, la afirmaţia că ceea ce generează iniţial avântul nu este expansiunea creditului, ci alţi factori. Expansiunea creditului, care, chiar şi în opinia lor, este o cerinţă indispensabilă pentru boomul generalizat, nu constituie, spun ei, rezultatul unei politici care urmăreşte în mod deliberat dobânzi mici şi încurajarea de noi investiţii, pentru care lipsesc bunurile de capital necesare. Este ceva care, în lipsa amestecului activ al autorităţilor, apare în mod miraculos, oridecâteori aceşti alţi factori încep să se manifeste. [p.795]

Este evident că aceşti economişti se contrazic, atunci când se opun planurilor de eliminare a fluctuaţiilor economice prin abţinere de la expansiunea creditului. Susţinătorii perspectivei inflaţioniste naive asupra istoriei sunt consecvenţi, atunci când deduc din tezele lor – desigur, întru totul eronate şi contradictorii – că expansiunea creditului este panaceul economic. Dar aceia care nu neagă faptul că expansiunea creditului provoacă boomul – condiţia indispensabilă a depresiunii – îşi reneagă propria lor doctrină, atunci când se opun propunerilor de strunire a expansiunii creditului. Atât purtătorii de cuvânt ai guvernelor şi ai grupurilor puternice de presiune, cât şi adepţii “non-ortodoxiei” dogmatice, care domină departamentele de ştiinţe economice ale universităţilor, sunt de acord cu faptul că lumea ar trebui să încerce să evite recurenţa depresiunilor şi că realizarea acestui deziderat presupune împiedicarea boomurilor. Ei nu pot formula argumente valide împotriva propunerilor de abţinere de la politicile care încurajează expansiunea creditului. Dar ei refuză cu încăpăţânare să asculte vreo asemenea idee. Ei defaimă cu îndârjire planurile de împiedicare a expansiunii creditului, ca pe nişte scheme care ar perpetua depresiunile. Atitudinea lor demonstrează limpede corectitudinea afirmaţiei conform căreia ciclul economic este produsul unor politici care urmăresc deliberat scăderea ratei dobânzii şi inducerea de boomuri artificiale.

Este un fapt că măsurile adoptate astăzi în vederea scăderii ratelor dobânzii sunt, îndeobşte, considerate deosebit de dezirabile şi că expansiunea creditului este privită ca un mijloc eficace pentru atingerea acestui ţel. Aceasta este prejudecata care determină guvernele să combată etalonul aur. Toate partidele politice şi toate grupurile de presiune sunt ferm dedicate unei politici a banilor ieftini.[5]

Obiectivul expansiunii creditului este de a favoriza interesele anumitor grupuri ale populaţiei, pe seama altora. Acesta este, desigur, cel mai fericit rezultat care poate fi aşteptat de la intervenţionism, atunci când nu dăunează intereselor tuturor grupurilor. Dar, în vreme ce el face ca ansamblul societăţii să sărăcească, intervenţionismul poate înavuţi anumite pături. Care grupuri aparţin acestei din urmă clase depinde de datele specifice ale fiecărui caz în parte.

Ideea care a generat ceea ce se numeşte control calitativ al creditului [p.794] este de a canaliza creditul adiţional astfel încât presupusele binecuvântări ale expansiunii să se concentreze asupra anumitor grupuri – şi să fie oprite de la alte grupuri. Creditele nu vor fi canalizate prin bursă, ni se spune – şi nu vor determina creşterea preţurilor la acţiuni. Ele trebuie, mai degrabă, să ajute “activităţile productive legitime” din industriile de procesare, din minerit, din sfera “comerţului legitim” şi – înainte de toate – din agricultură. Alţi adepţi ai controlului calitativ al creditelor urmăresc să împiedice creditele adiţionale de la a fi investite în capital fix, deoarece în felul acesta ar fi imobilizate. Ele ar urma să fie utilizate, în loc de aceasta, pentru producţia de bunuri “lichide”. Conform acestor planuri, autorităţile le furnizează băncilor directive concrete referitoare la tipurile de împrumuturi pe care trebuie sau nu trebuie să le acorde.

Dar toate aceste scheme sunt iluzorii. Discriminarea la acordarea de împrumuturi nu este un înlocuitor pentru opreliştile puse în calea expansiunii creditului – singurul mijloc care ar putea, într-adevăr, să împiedice creşterea cotaţiilor bursiere şi expansiunea investiţiilor în capital fix. Felul în care cantitatea suplimentară de credit îşi găseşte drumul spre piaţa de împrumuturi nu are decât o importanţă secundară. Ceea ce contează este că există un influx de credit nou creat. Dacă băncile le acordă mai multe credite fermierilor, atunci fermierii sunt în măsură să ramburseze împrumuturi pe care le-au contractat din alte surse – şi să-şi plătească achiziţiile în bani gheaţă. Dacă ele acordă mai mult credit firmelor, sub formă de capital circulant, atunci ele eliberează fonduri care, în prealabil, erau blocate în vederea acestei utilizări. În orice caz, ele crează o abundenţă de bani disponibili, pentru care proprietarii acestora caută să găsească cea mai profitabilă cale de investiţie. Foarte curând, fondurile acestea vor fi călăuzite spre bursă, sau spre investiţii în capital fix. Ideea că este posibil să se continue expansiunea creditului fără a determina creşterea preţurilor la bursă şi expansiunea investiţiilor în capital fix este absurdă.[6]

Succesiunea tipică a evenimentelor, în condiţii de expansiune a creditului, a fost – până în urmă cu câteva zeci de ani – determinată de două lucruri: de faptul că era vorba de o expansiune a creditului în condiţiile etalon aur şi de faptul că nu era rezultatul unei acţiuni concertate a tuturor guvernelor naţionale şi a băncilor centrale ale căror politici sunt determinate de aceste guverne. Primul dintre aceste fapte însemna că guvernele nu erau pregătite să abandoneze convertibiliatea bancnotelor ţărilor lor, la o paritate rigid fixată. Cel de-al doilea avea drept rezultat o lipsă de uniformitate cantitativă, în privinţa amplorii expansiunii creditului. Unele ţări o luau înaintea altora, iar băncile lor se confruntau cu pericolul unei serioase scurgeri în exterior a rezervelor lor de aur şi de devize străine. Pentru a-şi prezerva solvabilitatea, aceste bănci erau silite să recurgă la o restricţie drastică a creditului. Astfel, ele [p.797] creau panică şi inaugurau depresiunea pe piaţa autohtonă. Foarte curând, panica se extindea în alte ţări. Oamenii de afaceri din străinătate se alarmau şi solicitau mai multe împrumuturi, urmărind să-şi consolideze fondurile lichide, pentru orice eventualitate. Tocmai această cerere sporită de noi credite era cea care silea autorităţile monetare din ţările respective, care erau deja alarmate de criza survenită în prima ţară, să recurgă la contracţie. Astfel, în numai câteva zile, sau săptămâni, depresiunea devenea un fenomen internaţional.

Politica devaluărilor a modificat, întrucâtva, această secvenţă tipică a evenimentelor. Ameninţate cu o scurgere în exterior a metalului preţios, autorităţile monetare nu recurg întotdeauna la restricţionarea creditului şi la ridicarea ratei dobânzii de către sistemul bancar central. Ele recurg la devaluare. Însă devaluarea nu rezolvă problema. Dacă guvernului nu-i pasă de creşterea ratelor de schimb valutar, el poate continua, o vreme, să se cramponeze de expansiunea creditului. Dar, într-o zi, sincopa de după boom (the crack-up boom) va anihila sistemul său monetar. Pe de altă parte, dacă autoritatea doreşte să evite necesitatea de a devalua banii în mod repetat şi într-un ritm accelerat, ea trebuie să-şi conducă politica internă de creditare în aşa fel încât să nu o ia cu expansiunea creditului înaintea altor ţări, în raport cu care doreşte să păstreze paritatea monedei autohtone.

Numeroşi economişti consideră ca pe un lucru de la sine înţeles că tentativele autorităţilor de a expanda creditul vor provoca întotdeauna aceeaşi alternanţă, aproape regulată, între perioadele economice de boom şi depresiunile care le urmeză acestora. Ei consideră că efectele în viitor ale expansiunii creditului nu vor fi diferite de acelea care au fost observate în Marea Britanie, începând de la finele secolului al XVIII-lea, iar în Europa Centrală şi de Vest şi în America de Nord, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dar ne putem pune problema dacă situaţia nu s-a schimbat. Învăţămintele teoriei monetare moderne sunt, astăzi, atât de bine cunoscute, chiar şi în afara cercului economiştilor, încât optimismul naiv care i-a călăuzit pe antreprenori pe durata boomurilor din trecut a făcut loc unui anumit scepticism. Este posibil ca, în viitor, oamenii de afaceri să reacţioneze la expansiunea creditului altfel decât au făcut-o în trecut. Este posibil ca ei să evite întrebuinţarea banilor ieftini disponibili în vederea expansiunii operaţiunilor lor, deoarece ei vor avea permanent în vedere sfârşitul inevitabil a boomului. Sunt semne care sugerează o asemenea modificare. Dar este prea devreme pentru a face o afirmaţie categorică.

Există o altă direcţie în care teoria monetară a ciclului economic a afectat, fără îndoială, cursul evenimentelor. Deşi nici un funcţionar oficial – fie el angajat al birourilor unui serviciu financiar guvernamental, [p.798] sau al unei bănci centrale, sau profesor într-una din universităţile neo-ortodoxe – nu este dispus să recunoască acest lucru, opinia publică nu mai contestă, în general, cele două teze principale ale teoriei creditului de circulaţie: anume, că motivul depresiunii este boomul care îi premerge acesteia şi că acest boom este provocat de expansiunea creditului. Conştientizarea acestor lucruri alarmează presa financiară, îndată ce se manifestă primele semne ale boomului. În această situaţie, până şi autorităţile încep să vorbească despre necesitatea prevenirii creşterii în continuare a preţurilor şi a profiturilor – şi ele trec efectiv la restricţionarea creditului. Boomul ajunge rapid la un final şi începe recesiunea. Rezultatul acestui scenariu a fost că, în ultima decadă, lungimea ciclului s-a redus considerabil. A continuat să existe o alternare a boomurilor cu depresiunile, însă fazele au fost de mai scurtă durată şi s-au succedat mai rapid una alteia. Aceasta reprezintă o îndepărtare considerabilă de cei zece ani şi jumătate ai perioadei ciclului “clasic” al recoltelor, despre care vorbea William Stanley Jevons. În fine, lucrul cel mai important este că, datorită stopării mai rapide a boomului, volumul malinvestiţiilor este mai redus şi, în consecinţă, depresiunea care îi urmează este şi ea mai puţin severă.

Himera politicilor contraciclice

Un element esenţial al doctrinelor “neortodoxe”, avansat atât de către socialişti, cât şi de toţi intervenţioniştii, este afirmaţia că recurenţa depresiunilor ar fi un fenomen inerent însăşi funcţionării economiei de piaţă. Dar, în vreme ce socialiştii afirmă că numai înlocuirea capitalismului cu socialismul poate eradica răul, intrevenţioniştii îi atribuie statului puterea de a corecta funcţionarea economiei de piaţă, în aşa fel încât să asigure ceea ce numesc ei “stabilitatea economică”. Aceşti intervenţionişti ar avea dreptate, dacă planurile lor de combatere a depresiunii ar viza abandonul complet al politicilor de expansiune a creditului. Însă ei resping dinainte această idee. Ei urmăresc expansiunea din ce în ce mai generoasă a creditului şi combaterea depresiunilor prin adoptarea de măsuri “contraciclice” speciale.

În contextul acestor planuri, statul apare ca o zeitate, care este situată şi intervine din afara orbitei activităţilor umane, care este independentă de acţiunile supuşilor săi şi care are puterea de a se amesteca din exterior în sfera acestor acţiuni. Ea are la dispoziţie mijloace şi fonduri ce nu sunt de provenienţă umană şi care pot fi nelimitat întrebuinţate, pentru indiferent ce obiective în vederea cărora ar dori cârmuitorii să le utilizeze. Singurul lucru necesar, pentru a întrebuinţa cu maximum de foloase această putere, este de a urma sfaturile experţilor.

Cel mai mediatizat dintre aceste remedii, sugerate de experţi, este sincronizarea contraciclică a lucrărilor publice şi a cheltuielilor guvernamentale destinate întreprinderilor publice. Ideea nu este atât de nouă pe cât ar dori adepţii ei să credem. Când depresiunile s-au mai manifestat în trecut, opinia publică i-a solicitat întotdeauna guvernului să se lanseze în lucrări publice, pentru a crea slujbe şi pentru a [p.799] opri scăderea preţurilor. Însă problema este cum să fie finanţate aceste lucrări publice. Dacă guvernul impozitează cetăţenii, sau împrumută de la ei, atunci el nu adaugă nimic la ceea ce numesc keynesienii cheltuieli agregate. El restricţionează puterea de a consuma sau de a investi a cetăţeanului privat, în aceeaşi măsură în care o augmentează pe a sa proprie. Dacă, pe de altă parte, guvernul apelează la mult lăudatele metode de finanţare inflaţioniste, el înrăutăţeşte lucrurile, în loc să le amelioreze. Este posibil ca el să întârzie, în felul acesta, pentru scurtă vreme, apariţia depresiunii. Dar, când soseşte momentul inevitabil al reglării conturilor, criza va fi cu atât mai severă cu cât statul a amânat-o mai mult.

Experţii intervenţionişti nu sesizează câtuşi de puţin care sunt adevăratele probleme. În opinia lor, ideea principală este de a “planifica din vreme cheltuielile ce urmează a fi efectuate din capitalul public şi de a acumula un stoc de proiecte complete de utilizare a capitalului, care să poată fi puse oricând în aplicaţie.” Aceasta, afirmă ei, este “politica economică cea corectă, a cărei adoptare de către toate ţările o recomandăm”.[7] Însă problema nu este de a elabora proiecte, ci de a furniza mijloacele materiale necesare executării lor. Intervenţioniştii consideră că acest lucru ar fi uşor realizabil, prin reducerea cheltuielilor guvernamentale pe durata boom-ului şi prin creşterea lor, atunci când se instalează depresiunea.

Desigur că reducerea cheltuielilor guvernamentale poate fi un lucru foarte bun. Numai că ea nu furnizează fondurile de care are guvernul nevoie, pentru o augmentare ulterioară a cheltuielilor sale. O persoană îşi poate conduce astfel afacerile sale private. Ea poate acumula economii, atunci când are venituri mari, şi le poate cheltui ulterior, când veniturile îi scad. Dar nu la fel stau lucrurile cu o ţară, sau cu toate ţările, luate laolaltă. Trezoreria poate tezauriza o parte considerabilă din bogatele venituri provenite din impozite, care se varsă în vistieria publică datorită boom-ului. Câtă vreme – şi în măsura în care – statul retrage aceste fonduri din circulaţie, politica sa este, într-adevăr, deflaţionistă şi contraciclică şi poate – în această măsură – să reducă boomul creat de expansiunea creditului. Dar, în momentul în care aceste fonduri vor fi din nou cheltuite, ele modifică relaţia monetară şi determină o tendinţă indusă monetar de scădere a puterii de cumpărare a unităţii monetare. Aceste fonduri nu pot, în nici un caz, furniza bunurile de capital necesare pentru executarea proiectelor de lucrări publice stocate pe raftul guvernului.

Eroarea fundamentală a acestor planuri este că ele ignoră penuria de bunuri de capital. În ochii autorilor lor, depresiunea nu este decât o consecinţă a unei misterioase deficienţe survenite la nivelul propensiunii oamenilor de a consuma şi de a investi. În vreme ce singura problemă reală este de a produce mai mult şi de a consuma mai puţin, în vederea augmentării stocului de bunuri de capital disponibile, intervenţioniştii doresc să crească atât consumul, cât şi investiţiile. Ei doresc ca statul să se lanseze în proiecte care sunt neprofitabile, tocmai deoarece factorii de producţie [p.800] necesari în vederea execuţiei lor trebuie retraşi din alte linii de întrebuinţare, în care ar satisfăce dorinţe considerate de consumatori ca fiind mai importante. Ei nu sesizează faptul că asemenea lucrări publice trebuie să intensifice considerabil adevăratul rău – penuria bunurilor de capital.

Ne putem, desigur, imagina şi alt mod de întrebuinţare a economiilor făcute de stat, pe durata perioadei de boom. Trezoreria şi-ar putea investi surplusul pentru cumpărarea unor mari stocuri din acele materiale de care ulterior, atunci când se va declanşa depresiunea, va avea nevoie pentru execuţia de lucrărilor publice planificate, şi pentru producţia bunurilor de consum de care vor avea nevoie oamenii angajaţi în execuţia acelor lucrări publice. Dar, dacă autorităţile ar acţiona în felul acesta, ele ar determina o intensificare considerabilă a boomului, o accelerare a declanşării crizei şi o agravare a consecinţelor acesteia.[8]

Toată această discuţie despre activităţi guvernamentale contraciclice nu urmăreşte decât un singur scop – acela de a îndepărta atenţia publicului de la aflarea adevăratelor cauze ale fluctuaţiilor ciclice din economie. Toate guvernele sunt ferm angajate în politica reducerii ratelor dobânzii, a expansiunii creditului şi a inflaţiei. Atunci când apar inevitabilele consecinţe ale acestor politici pe termen scurt, guvernele nu cunosc decât un singur remediu: continuarea intervenţionismului pe linia măsurilor inflaţioniste.

6. Controlul ratelor de schimb valutar şi înţelegerile comerciale bilaterale

Dacă un stat fixează paritatea monedei sale credit sau discreţionare, în raport cu aurul sau cu valuta străină, la un nivel mai ridicat decât cel al pieţei – adică dacă stabileşte preţuri maximale pentru aur şi valuta străină sub preţul potenţial de piaţă – atunci se manifestă efectele descrise de legea lui Gresham. Va rezulta o stare de lucruri care se numeşte – în mod foarte inadecvat – penurie de valută străină.

Semnul caracteristic al oricărui bun economic este că oferta [p.801] disponibilă nu este atât de abundentă încât să facă posibile toate utilizarile ei care ar fi dorite. Un obiect a cărui ofertă nu este insuficientă nu este un bun economic; pentru el nu se plătesc şi nici nu se percep preţuri. Cum banii trebuie să fie, în mod necesar, un bun economic, noţiunea de bani care nu ar fi rari (scarce) este absurdă. Dar ceea ce le preocupă pe guvernele care se plâng de raritatea valutei străine este altceva. Este vorba de consecinţele inevitabile ale propriei lor politici de control al preţurilor. Este vorba despre faptul că, la preţul arbitrar stabilit de către stat, cererea depăşeşte oferta. Dacă statul, după ce a redus prin inflaţie puterea de cumpărare a unităţii monetare autohtone în raport cu aurul, cu valuta străină şi cu bunurile şi serviciile, se abţine de la orice încercare de a controla ratele de schimb valutar, atunci nu poate apărea nici un fel de penurie, în sensul în care întrebuinţează guvernul acest termen. Oricine este dispus să achite preţul de piaţă va fi în măsură să cumpere oricâtă valută străină doreşte.

Numai că statul este hotărât să nu tolereze nici o creştere a ratelor de schimb valutar (în raport cu moneda naţională inflaţionată). Bizuindu-se pe magistraţii şi poliţiştii săi, el interzice orice tranzacţii valutare la rate diferite de cele dictate prin preţul maximal.

În viziunea guvernului şi a sateliţilor săi, creşterea ratelor de schimb valutar a fost determinată de o balanţă defavorabilă de plăţi şi de achiziţiile speculatorilor. În vederea îndepărtării răului, statul adoptă măsuri de restricţionare a cererii de valută străină. De acum înainte nu vor mai avea dreptul să achiziţioneze valută decât acele persoane care au nevoie de ea pentru a încheia tranzacţii aprobate de guvern. Bunurile al căror import este inutil, conform opiniei statului, nu vor mai trebui importate. Plata dobânzilor şi a sumelor principale corespunzătoare datoriilor către străini sunt interzise. Cetăţenii nu vor mai trebui să călătorească în străinătate. Guvernul nu realizează faptul că asemenea măsuri nu vor “ameliora” nicicând balanţa de plăţi. Dacă scad importurile, concomitent cu ele scad şi exporturile. Cetăţenii care sunt împiedicaţi să cumpere bunuri străine, să-şi achite datoriile către străini şi să călătorească în străinătate, nu vor tezauriza cantitatea de bani autohtoni care le rămâne astfel. Ei îşi vor augmenta cumpărăturile, fie de bunuri de consum, fie de bunuri de capital, determinând astfel apariţia unei tendinţe suplimentare de creştere a preţurilor interne. Dar, cu cât preţurile cresc mai mult, cu atât exporturile vor scădea.

Acum statul mai face un pas. El naţionalizează tranzacţiile valutare. Fiecare cetăţean care primeşte – bunăoară exportând ceva – o cantitate de devize străine, este obligat să le vândă către biroul de control al schimburilor valutare, la rata oficială. Dacă această măsură, care este echivalentă cu o taxă pe exporturi, ar fi [p.802] eficient aplicată, atunci exporturile ar scădea drastic, sau ar dispărea cu totul. Guvernul cu siguranţă nu agreează acest rezultat. Dar nici nu este dispus să admită că amestecul său a eşuat complet, în încercarea de a produce rezultatele dorite – şi a creat o situaţie care, din punctul său de vedere, este cu mult mai rea decât cea dinainte. Aşa că guvernul recurge la o stratagemă. El subvenţionează exporturile în aşa măsură încât pierderile pe care le provoacă politica sa exportatorilor să fie compensate.

Pe de altă parte, biroul guvernamental de control al schimbului valutar, cramponându-se cu obstinaţie de ficţiunea că ratele de schimb valutar n-au crescut în realitate şi că rata reală de schimb este rata oficială, le vinde valută străină importatorilor, la această rată oficială. Dacă această politică ar fi efectiv pusă în aplicare, ea ar fi echivalentă cu bonificarea comercianţilor respectivi. Ei ar culege profituri “picate din cer”, prin vânzarea bunului importat pe piaţa internă. Prin urmare, autoritatea recurge la alte stratageme. Ea fie creşte taxele vamale la import, fie le aplică impozite speciale importatorilor, fie le îngreuiază achiziţionarea de valută străină pe vreo altă cale.

În cele din urmă, bineînţeles că reglementarea schimburilor valutare funcţionează. Dar ea funcţionează numai deoarece recunoaşte, practic, rata de piaţă pentru schimburile valutare. Exportatorul primeşte, în schimbul veniturilor sale în valută străină, rata oficială plus subsidia, care laolaltă sunt egale cu rata de schimb a pieţei. Importatorul plăteşte pentru valuta străină rata oficială plus o primă specială, un impozit, sau o taxă vamală, care, luate laolaltă, sunt egale cu rata de schimb a pieţei. Singurele persoane care sunt prea obtuze pentru a sesiza ce se întâmplă în realitate şi care se lasă înşelate de terminologia birocratică sunt autorii de cărţi şi de articole despre noile metode de management monetar şi despre noile experimente monetare.

Monopolizarea cumpărării şi a vânzării de valută străină de către stat le asigură autorităţilor controlul comerţului extern. Ea nu afectează determinarea ratelor de schimb valutar. Nu are importanţă dacă guvernul permite sau nu presei să publice ratele reale şi efective de schimb valutar. În măsura în care încă se mai desfăşoară comerţul extern, numai aceste rate reale şi efective sunt în vigoare.

În vederea unei mai bune camuflări a realităţii, statele urmăresc eliminarea oricărei referiri la adevărata rată de schimb valutar. Comerţul internaţional, gândesc ele, n-ar mai trebui să se defăşoare prin intermediul banilor. El ar trebui să fie troc. Guvernanţii încheie înţelegeri de barter şi de clearing cu guvernele străine. Fiecare dintre cele două ţări care sunt părţi contractante ar urma să-i vândă celeilalte ţări o cantitate de bunuri şi servicii şi să primească în schimb o cantitate de alte bunuri [p.803] şi servicii. În formularea acestor tratate se evită cu grijă orice referire la ratele de piaţă reale de schimb valutar. Pe de altă parte, fiecare dintre părţi îşi calculează vânzările şi cumpărăturile în termenii preţurilor mondiale, exprimate în aur. Aceste înţelegeri de troc şi de clearing înlocuiesc comerţul triunghiular sau multilateral din epoca liberală cu un comerţ bilateral, între perechi de câte două ţări. Dar ele nu afectează nicidecum faptul că moneda naţională a unei ţări şi-a pierdut o parte din puterea de cumpărare, relativ la aur, la valuta străină şi la mărfuri.

Ca politică de naţionalizare a comerţului extern, controlul ratelor de schimb valutar reprezintă un pas pe calea înlocuirii economiei de piaţă cu socialismul. Din orice alt punct de vedere, el reprezintă un eşec. Cu siguranţă el nu poate afecta determinarea ratei de schimb valutar, nici pe termen scurt, nici pe termen lung.


[1] A se vedea mai sus, pp. 411-413.

[2] A se vedea mai sus, p. 461.

[3] A se vedea mai jos, sectiunea 6 a acestui capitol.

[4] Cf. P. A. Samuelson, “Lord Keynes and the General Theory”, Econometrica, 14, 1946, 187; articol retipărit în The New Economics, ed. S. E. Harris, New York, 1947, p. 145.

[5] Dacă o bancă nu expandează creditul de circulaţie prin emiterea de mijloace fiduciare suplimentare (fie sub formă de bancnote, fie sub formă de bani-depozit), atunci ea nu poate genera un boom, chiar dacă scade nivelul dobânzii percepute sub rata pieţei neobstrucţionate. Ea doar le face un cadou datornicilor. Concluzia ce trebuie trasă din teoria monetară a ciclului, de către cei care doresc să împiedice recurenţa boom-urilor şi a depresiunilor care le urmează, nu este că băncile nu trebuie să reducă rata dobânzii, ci că ele trebuie să se abţină de la expansiunea creditului. Bineînţeles că expansiunea induce, în mod necesar, o mişcare temporară de scădere a ratelor dobânzii. Profesorului Haberler (Prosperity and Depresion, pp. 65-66) i-a scăpat cu totul acest aspect esenţial şi, de aceea, observaţiile sale critice sunt nejustificate.

[6] Cf. Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, pp. 256-261.

[7] Cf. Liga Naţiunilor, Economic Stability in the Post-War World, raport al delegaţiei însărcinate cu studiul depresiunilor economice, partea a II-a, Geneva, 1945, p. 173.

[8] Atunci când se referă la politicile contraciclice, intervenţioniştii evocă întotdeuna presupusul succes al unor asemenea politici în Suedia. Este adevărat că, în Suedia, cheltuielile efectuate din capitalul public s-au dublat efectiv, între 1932 şi 1939. Însă aceasta nu a fost cauza, ci efectul prosperităţii Suediei din anii treizeci. Această prosperitate s-a datorat în întregime reînarmării Germaniei. Această politică nazistă a augmentat cererea germană pentru produsele suedeze, pe de o parte şi, pe de alta, a redus competiţia germană pe piaţa mondială, la acele prouse pe care le putea furniza Suedia. Astfel, exporturile suedeze au crescut din 1932 până în 1938 (cifrele care urmează reprezintă mii de tone): minereu de fier, de la 2.219 la 12.485; fontă brută, de la 13.047 la 92.980; aliaje feroase, de la 15.453 la 28.605; alte tipuri de fier şi de oţel, de la 134.237 la 256.146; utilaje, de la 46.230 la 70.605. Numărul şomerilor care solicitau ajutor a fost de 114.000 în 1932 şi de 165.000 în 1933. Îndată ce reînarmarea germană şi-a luat avânt el a scăzut, la 115.000 în 1934, la 62.000 în 1935 şi la 16.000 în 1938. Autorul acestui “miracol” nu a fost Keynes, ci Hitler.


Notele traducăturălui:

[i] Banii cei “răi”, a căror acceptare era impusa coercitiv de către stat, i-au înlocuit în tranzacţii pe cei “buni”, în sfera de control a statului. Aceştia din urmă n-au mai fost decât fie tezaurizaţi, fie tranzacţionaţi în străinătate şi pe “piaţa neagră”, fie – nu rareori – confiscaţi de către stat. S-a observat însă că acesta era tocmai rezultatul pe care îl urmăreau guvernele: altminteri, moneda frauduloasă n-ar fi fost acceptată ca mijloc de plată şi ar fi fost dislocată de pe piaţă de moneda sănătoasă, imediat ce publicul ar fi început să recunoască frauda, sau n-ar fi fost acceptată decât cu rabatul corespunzător sărăcirii conţinutului ei, anihilând, practic, posibilitatea cârmuitorilor de a-şi exploata pe această cale supuşii. Cf. îndeosebi M. N. Rothbard, Ce le-a făcut statul banilor noştri, Ed. Inst. Ludwig von Mises – Romania, Bucureşti, 2005. Efectele contrare intereselor clasei politice survin în momentul prăbuşirii sistemului monetar fraudulos, fie sub presiunea rivalităţii exploatatorilor, în urma parcurgerii etapelor inflaţionsite descrise de Mises şi Rothbard, fie în cazul abolirii prealabile a amestecului guvernamental în sfera banilor şi a creditului, de exemplu pe linia propusă în programul de reforme susţinut actualmente (ianuarie, 2008) de congressmanul american Ron Paul.

[ii] Este vorba de dispariţia de pe piaţă a argintului, în condiţiile în care acesta ajunsese artificial subevaluat faţă de aur, deoarece tot guvernul decretase, în trecut, un raport de schimb aur/argint rigid, în vederea reglementării politice a “bimetalismului”. În absenţa acestei intervenţii, argintul ar fi continuat aproape cu siguranţă să circule în paralel cu aurul, la ratele flexibile de schimb stabilite de cerere şi ofertă, pe piaţa liberă.

[iii] Este totuşi logic imposibil să se ramburseze neîntârziat orice număr de chitanţe, odată ce rezerva nu mai acoperă cuantumul reprezentat de suma lor. Acest lucru a fost inevitabil sesizat atât de clienţi, cât şi de bancherii-furnizori ai serviciilor de depozitare de bani, grâne, etc. De aceea, vor arăta Murray N. Rothbard şi discipolii săi, practicarea “rezervelor fracţionare” constituie invariabil o fraudă, un furt implicit şi un act de sabotaj al ordinii de drept şi economice naturale, realizat prin tratarea (la început clandestină şi pedepsită cu deosebită severitate de lege) a depozitelor drept credite (categorii istoric distincte şi praxeologic imposibil de omogenizat). Bancnotele n-au putut deveni mijloace fiduciare “legitime” decât prin intervenţia statului, pentru a şterge distincţia legală între depozite şi credite şi obligativitatea menţinerii de rezerve 100% pentru depozite, ceea ce revine la decretarea imposibilităţii că aceeaşi proprietate are simultan doi proprietari exclusivi. Mises a arătat în capitolul XVII viabilitatea unui etalon aur cu acoperire 100% a depozitelor bancare, dar nu a sesizat că legalizarea lui, corelată cu reinstituirea distincţiei istorice şi praxeologice între depozite şi credite, ar fi o retragere a statului din sfera pieţei libere si a proprietăţii private, nu o intervenţie. A se vedea, de exemplu, Hans-Hermann Hoppe, Jörg Guido Hülsmann, Walter Block,Against Fiduciary MediaThe Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 1, nr. 1, 1998, pp. 19-50.; J. Huerta de Soto, Money, Bank Credit, and Economic Cycles, Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute, 2006; şi D. C. Comănescu, “Statul şi banii noştri”, Idei în dialog, An II, Nr. 10 (13), octombrie 2005.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)