Diana Costea, 30 mai 1975 - 27 aprilie 2008

Părintele Lucian Popescu · 08 mai 2008

Hristos a inviat!

Cuvântarea Părintelui Lucian la despărţirea de Diana

Îndurerată familie, adânc întristaţi creştini, prieteni şi cunoscuţi ai Dianei,

Ştiu că timpul s-a împuţinat, iar drumul spre Craiova este lung si anevoios, totuşi, nu vreau ca Diana să părăsească biserica noastră, pe care a iubit-o atât de mult, fără să spun câteva cuvinte despre ea, cea care şi-a sfinţit viaţa prin suferinţă, prin purtarea crucii durerilor sufleteşti şi trupeşti, cu demnitate şi fără murmur, fără cârtire, fără a se văita de greutatea ei, prin modestie exemplară şi printr-o muncă temeinică şi adesea istovitoare.

Diana avea aproape treizeci şi trei de ani – anii Mântuitorului pe pământ, anii deplinei maturităţi. Asemenea Sf. Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazians, ea a cunoscut doar două drumuri: drumul spre şcoală şi drumul spre biserică. Drumul spre şcoală, acolo unde ea se întâlnea cu dragii ei studenţi şi unde căuta să le sprijine înţelegerea complicatelor şi sofisticatelor învăţături economice. Drumul spre biserică, acolo unde ea încerca să se sprijine pe sine însăşi prin rugăciune, prin spovedanie, prin participarea activă la slujbe, prin gesturi ale credinţei mărturisitoare.

Diana a fost şi un bun român, un om care şi-a iubit ţara şi neamul. În urmă cu câţiva ani, ea a onorat o invitaţie la o bursă de studii în SUA, acolo unde ar fi putut să rămână, unde i s-ar fi deschis importante şi generoase perspective materiale, dar şi de împlinire profesională, academică, universitară. Nu s-a gândit la avantajele materiale, pentru că era un om de o modestie rar întâlnită, şi nici la împlinirea profesională, pentru că ea credea cu tărie că aparţine unei generaţii tinere şi entuziaste, capabilă să mişte, să clintească lucrurile din loc şi în ţara noastră.

În vara anului trecut a avut o invitaţie, în Elveţia, la o întâlnire între specialişti pe probleme economice. M-a întrebat ce să facă: să meargă sau să refuze invitaţia? Era la două - trei luni după operaţia de extirpare a rinichiului afectat de cumplita-i boală. I-am spus să facă după cum crede, să se roage, iar, dacă se va simţi bine, să încerce să meargă. Îi era teamă de zborul cu avionul, dar nu în sensul în care ne este teamă tuturor de avion, ci pentru că presiunea atmosferică la altitudine ar fi putut să-i mişte trombii (cheagurile de sânge) şi să îi trimită acolo unde i-ar fi fost fatal să ajungă, la inimă sau la plămâni.

Îmi spunea că îşi doreşte această plecare nu din orgoliu profesional sau pentru palmares personal, ci pentru că acolo ar fi primit o sumă de bani pe care ulterior i-ar fi folosit la cumpărarea medicamentelor necesare, la continuarea tratamentului medical şi, astfel, să nu devină o povară pentru familie. Acest gest al ei era încă o dovadă de eleganţă sufletească şi de un bun simţ autentic.

La această întâlnire a întâlnit un profesor elveţian care, destăinuindu-se, i-a spus că şi el a trecut prin acelaşi diagnostic, pe care însă a reuşit să-l biruiască. Acest lucru a făcut-o pe Diana să se întoarcă optimistă din această călătorie. Au mai fost şi alte două invitaţii în străinătate cărora, însă, nu a mai putut să le răspundă.

Îmi amintesc de una dintre cele mai tulburătoare mărturisiri ale ei. Într-o zi, mi-a spus îndurerată: “Părinte, mă uit în urmă şi nu văd nimic“. Aş vrea să-ţi răspund acum, Diana: În urma ta ai lăsat un nume bun şi o mulţime de prieteni care te-au preţuit, te-au admirat, te-au apreciat, te-au iubit, şi pentru care tu ai fost un adevărat reper moral şi intelectual.

Din păcate, Diana pleacă dintre noi înainte de vreme, nu însă şi înainte de a da şansa celor din jurul ei ca din buni să devină şi mai buni. Sunt multe persoane cărora, ea, prin nevoile sale, izvorâte din neputinţa cauzată de boală, le-a activat omenia, bunătatea naturală şi dragostea, care nu a rămas la nivelul declaraţiilor, ci a fost o dragoste lucrătoare, manifestă, şi, nu de puţine ori, jertfelnică.

Fara îndoială că aceşti tineri prieteni şi colegi sunt oameni credincioşi, oameni plini de credinţă, dar, aşa cum spunea Sf. Apostol Iacov în epistola sa: ”Credinţa fără fapte este moartă.“ Iată că prin strigătul ei de ajutor, Diana nu le-a lăsat credinţa să moară, nu i-a lăsat împuţinaţi sufleteşte, nici ca ei să rămână nişte credincioşi fără fapte (asemenea preotului şi levitului din Parabola Samarineanului milostiv).

O altă trăsătură definitorie, dacă nu cumva chiar dominantă, a Dianei, era simţul umorului. Ea ştia să facă haz de necaz, să-şi râdă de propria-i suferinţă. Era convinsă de adevărul că, dacă râzi în faţa necazurilor, pe jumătate le-ai învins. Ştia ca nimeni altul de bine să convertească jalea şi durerea în hohot de râs, să prefacă lacrima şi suspinul în zâmbet plin de lumină.

Nu de puţine ori, în virtutea acestui excepţional şi neaşteptat simţ al umorului, Diana ştia să mă scoată din impas, din ruşinea sau jena că nu ştiu ce s-ar mai putea spune într-o situaţie atât de gravă cum era a ei, că nu ştiu ce s-o mai învăţ să facă sau să creadă.

Nu de puţine ori am fost în criză de inspiraţie, în stare de muţenie, pentru că nu găseam cuvinte potrivite şi convingătoare. Eram nu doar în criză de discurs sau de dreaptă povăţuire, ci, poate mai grav decât atât, în criză de speranţă şi chiar de credinţă.

În astfel de momente, Diana avea inspiraţia şi inteligenţa să găsească “soluţii” umoristice, hilare, anecdotice, care schimbau hohotul de plâns în hohot de râs. În astfel de momente simţeam că rolurile erau inversate: nu eu o sprijineam şi o ridicam pe ea, ci ea mă sprijinea pe mine, eu fiind cel neajutorat.

Aşa a fost Diana, şi tocmai de aceea nu putem înţelege cum un astfel de om poate să plece atât de grăbit dintre noi.

Sâmbătă, înainte de Înviere, m-a sunat pe telefonul de acasă. Eram încă la Biserică, prins în îndatoririle pe care orice preot le are faţă de creştinii care se apropie cu emoţie şi cu bucurie de Marele Praznic. I-a spus soţiei mele că ar vrea să vină a doua zi, la prânz, la Vecernia cunoscută în popor sub numele de “A doua Înviere”.

Avea, într-adevăr, să vină, însă nu cum o aşteptam noi, ci aşa cum o aştepta Dumnezeu, pentru că la orele doisprezece, când am început slujba Vecerniei, ea a plecat spre Biserica cea de Sus, spre Biserica cea din Ceruri.

Ostenitul, şi de dureri, şi chinuri, atât de împovăratul ei trup, avea sa ajungă la biserica noastră la puţine ore după săvârşirea din lumea aceasta.

Este a treia zi de Paşti şi credinţa noastră în Înviere este mai puternică şi mai evidentă ca niciodată.

Credem că Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este făgăduinţa şi garanţia propriei noastre Învieri, căci spune Mântuitorul: “Eu sunt Învierea şi Viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac.” (Ioan 11, 25-26).

Între minunile şi faptele extraordinare pe care Hristos Domnul le-a săvârşit pe pământ, Învierile din morţi au fost cele mai impresionante şi mai copleşitoare.

Ceea ce este, însă, demn de reţinut, este că aceste Învieri au fost făcute nu pentru oameni bătrâni, sau oameni între două vârste, ci numai asupra tinerilor. Cei trei tineri întorşi din moarte la viaţă au fost: fiica lui Iair, mai marele Sinagogii din Capernaum, o copilă de doisprezece ani; fiul văduvei din Nain, toiagul bătrâneţilor unei maici îndurerate, şi Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta si Maria. Aceste două surori au căzut la picioarele Mântuitorului şi I-au zis: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele nostru n-ar fi murit.”

Aşijderea şi cei care se strânseseră la casa celor două surori îndurerate, ca să le mângâie jalea, ziceau între ei: “Nu putea oare Acesta, care a deschis ochii orbului, să facă şi pe Lazăr să nu moară?”

Ca şi surorile lui Lazăr din Betania, şi noi, cei adunaţi în jurul sicriului Dianei, am putea spune: “Doamne, dacă ai fi ştiut ce suflet bun a avut această fată, ce excepţională calitate umană, intelectuală şi morală a avut această tânără, nu ai fi lăsat-o să se stingă “.

Sau am putea zice, asemenea celor strânşi la îndoliata casă din Betania: “Nu se putea oare ca Dumnezeu, Cel care zi de zi face minuni multe în lumea aceasta în care trăim, să mai facă încă una şi cu Diana?”

Nu vom zice, însă, aşa, pentru că Dumnezeu, în marea Sa înţelepciune şi dragoste faţă de oameni, ştie pe cine şi când cheamă la Sine, pentru că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt niciodată ca judecăţile oamenilor.

De aceea, nu ne vom supăra pe El şi nici măcar pe moarte, ci vom zice asemenea poetului basarabean Grigore Vieru:

“Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă –
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.“

Sau poate vom zice ca Macedonski :

“E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine --
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.

În tot, se simte un fior,
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăşaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine,
Duioase-şi pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.“

Dragii mei, odată cu plecarea dinte noi a Dianei, a murit o floare aici pe pământ, dar prin credinţa în Înviere, suntem convinşi că ea va înflori în Cer, acolo unde Hristos Cel mort şi Înviat a treia zi, o aşteaptă.

Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească şi Veşnică să îi fie pomenirea prin dragostea noastră şi prin dorul ce i-l vom purta de-acum încolo.

Amin!

(Mulţumim Părintelui Lucian pentru îngăduinţa de a publica aceste cuvinte, rostite pe data de 29 aprilie 2008, în a treia zi de Paşti.)


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.