Despre tranziţie, proprietate, monedă şi integrare, din „Economia de piaţă”

· 24 ianuarie 2008

Este vorba despre „Economia de piaţă - fundamentele instituţionale ale prosperităţii” volum coordonat de Cosmin Marinescu si apărut la editura ASE, 2007.

Fişiere .pdf:

Subcapitole selectate


Cuprins


Contribuţia autorilor

Selecţia de mai jos conţine texte scrise de autorii Cosmin Marinescu, Diana Costea, Bogdan Glăvan şi Marius Spiridon.

CAPITOLUL 11

TRANSFORMARE ECONOMICĂ ŞI INSTITUŢIONALĂ
ÎN ROMÂNIA POSTDECEMBRISTĂ

11.2 De la plan la piaţă sau despre durerile facerii

Autor: Cosmin Marinescu

Deceniul al X-lea al secolului trecut a adus cu sine colapsul socialismului, prescris ştiinţific de Ludwig von Mises încă din anii 1920. Sistemul marxist era proiectat şi funcţiona în virtutea unei logici a autodis-trugerii: problema stimulentelor şi, mai ales, imposibilitatea calculului economic sunt, aşa cum am arătat în Capitolul 5, contradicţii insurmon-tabile ale „planificării ştiinţifice” în regim socialist.

Falimentul integral al sistemului economic socialist, după circa şaptezeci de ani de „experiment social”, atrage una dintre cele mai intere-sante provocări pentru teoria economică cu privire la modul în care ţările foste socialiste din Europa Centrală şi de Est se pot înscrie definitiv şi cât mai rapid pe calea prosperităţii economice.

Caracterul inevitabil al schimbării de sistem din ţările foste comuniste a atras interesul oamenilor de ştiinţă, al economiştilor în special, faţă de procesul de schimbare instituţională. În acest context, au apărut numeroase preocupări de fundamentare şi creare a unei teorii a tranziţiei la economia de piaţă, însoţite de dispute, care mai de care mai pasionale, cu privire la modelul economic ce urma să fie „implementat”1.

Ca întotdeauna în istorie, rolul elitelor intelectuale a fost unul decisiv, nu neapărat fericit, pentru trasarea coordonatelor schimbării socia-le. În general, numeroşi intelectuali, a căror formaţie profesională şi morală era tributară regimului comunist, au manifestat serioase rezerve cu privire la necesitatea adoptării ferme a modelului economic de tip capitalist.

Partea covârşitoare a intelectualităţii postcomuniste, încremenită în continuare în mrejele aceluiaşi proiect, s-a pronunţat în favoarea unei economii sociale de piaţă, văzută ca cea de-a Treia Cale (un amestec de libertate politică şi stat omniprezent redistributiv2). Aceasta, tocmai în perioada în care modelul suedez de „economie socială de piaţă” ridica seri-oase probleme şi statul bunăstării aproape că ajunsese în pragul falimen-tului.

Abolirea sistemului de coerciţie politică şi planificare centralizată, ca fapt inexorabil, nu produce în mod necesar dezvoltarea spontană, peste noapte, a unor noi structuri instituţionale, care să contribuie la renaşterea progresului economic. Transformările necesare apariţiei fundamentelor instituţionale ale economiei de piaţă nu pot fi realizate în afara proceselor politice de decizie.

În mod paradoxal, puterea politică devine factor instrumental în distrugerea statului comunist, în depolitizarea structurilor economiei şi în crearea ordinii capitaliste.

Această perspectivă constructivistă denotă însă un scepticism cu caracter de iluzie în ce priveşte posibilitatea creării capitalismului de către puterea politică, ale cărei acţiuni ar avea, astfel, natură autodistructivă3. Acest sentiment este alimentat, pe de o parte, de convingerea că ordinea capitalistă occidentală a fost produsul natural al unei îndelungate evoluţii, nu al acţiunilor politice de „proiectare” a pieţei (market by design) şi, pe de altă parte, de erodarea treptată a bazei ideologice şi instituţionale a libertăţii, într-o lume în care transformarea socială este apanajul exclusiv al acţiunii etatiste.

Lungul şi sinuosul drum de la plan la piaţă s-a remarcat, cel puţin în principiu, prin abandonarea instituţiilor politice ale sistemului socialist, cele care „coordonau” economia prin centralizarea deciziei, conform planu-lui absolut care cuprindea orice detaliu al vieţii sociale. În locul acestora au fost instalate, relativ rapid, aranjamentele noii ordini politice democratice. În ciuda faptului că, în România, ţinta protestelor intelectuale şi reformelor din şi după anii `90 a fost mai degrabă democraţia decât capitalismul, merită înţeles faptul că, tocmai din pricina contradicţiilor sale interne, argumentul democraţiei nu a fost dus niciodată până la capătul său logic4. Pe de o parte, există concepţia că publicul este incompetent în a judeca virtuţile actului de guvernare şi „interesul naţional” şi, pe de altă parte, democraţia proclamă tocmai încredinţarea în mâinile publicului a „compe-tenţei” în a-şi desemna guvernanţii.

Aceasta mutare „democratică” de atenţie şi disproporţiile în ritmul adaptării instituţionale au dat naştere unei incompatibilităţi între institu-ţiile economice vechi, ale căror funcţii socialiste produceau comportamente organizaţionale inerte, dependente de informaţii şi comenzi de la centru, şi instituţiile politice noi, relativ neautoritare, care nu prevăd emiterea de comenzi de la centru. În termenii lui Jànos Kornai (1990), abolirea planifi-cării centralizate a produs un imens vid de reguli organizaţionale, legături şi obligaţii de producţie între unităţile economice. Coexistenţa noilor structuri instituţionale cu cele vechi a deschis, firesc, lupta dintre vechi şi nou, dintre adversarii şi susţinătorii reformelor. Un astfel de conflict latent a subminat procesul de reformă şi a indus acestuia o evoluţie de tip „stop and go”.

Deficitul instituţional şi contradicţiile din sistemul stimulentelor demonstrează că refacerea structurală a economiilor postcomuniste nu poate fi rezumată la programele mainstream de macrostabilizare şi libera-lizare. Aceste politici convenţionale poartă pecetea unei maniere holiste de abordare a reformei, nu a uneia de natură instituţională şi microeconomică. Imperativul ajustării structurale ţine de caracterul arbitrar al structurii de producţie socialiste, rezultat firesc în condiţiile imposibilităţii utilizării calculului economic în alocarea raţională a resurselor în cadrul structurii de producţie5.

Orice sistem socialist, chiar şi socialismul rus6, a fost nevoit să permită unele mici insule de formare a capitalului privat, ceea ce înseamnă că „o politică de socializare […] nu ar putea fi niciodată dusă până la capătul ei logic, anume socializarea tuturor mijloacelor de producţie, fără a cauza un dezastru economic imediat” (Hoppe, 1989:39). În orice sistem socialist, pieţele negre şi comerţul informal formau o economie paralelă a cărei importanţă (cel puţin de natură informaţională) nu poate fi neglijată; putem aprecia că economia subterană constituie chiar un mijloc de „transformare din interior” a economiilor postsocialiste, pe criteriile pieţei.

În ciuda simplităţii principiilor pe care se întemeiază economia de piaţă, în majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est au existat puternice divergenţe cu privire la tehnologia optimă a programului de transformare instituţională şi de reformă economică. Indiscutabil, Ungaria, Polonia şi fosta Cehoslovacie deţineau un avantaj la începutul procesului de tranziţie în comparaţie cu Bulgaria şi România, spre exemplu, moştenitoare ale celui mai ortodox comunism. Acest avantaj este consecinţa unor refor-me parţiale de relaxare a centralizării comuniste, care au admis şi anumite forme de proprietate privată. În principal, analiza şi dezbaterea publică au conturat două căi majore de abordare a procesului de reformă, a căror natură conflictuală este evidenţiată adesea prin sintagma deja tocită terapie şoc vs. gradualism.

Prima metodă constă în lansarea unui program de reformă exhaus-tiv şi rapid care presupune efectuarea a cât mai multor reforme posibile într-un timp cât mai scurt; raţionamentul acestei abordări este plastic formulat de preşedintele ceh Vaclav Havel prin afirmaţia că „nu se poate traversa o prăpastie în doi paşi”. A doua metodă presupune transformarea economiilor socialiste prin intermediul unui proces de reforme parţiale succesive; în termenii liderului chinez Deng Xiaoping, abordarea gradua-listă este rezumată prin aceea că „trebuie să simţi piatra pentru a putea trece apa”7.

Însuşirea relativ rapidă la lecţia de bază a democraţiei face ca selec-tarea unui căi particulare de reformă să fie, pentru cârmuitorii statului, o problemă de antreprenoriat politic, nu una ştiinţifică. De altfel, teoria alegerii publice şi experienţa guvernământului democratic demonstrează că politicile guvernelor sunt virusate de oportunism şi de dorinţa de păstrare a puterii politice; ele poartă, în general, pecetea grupurilor de interese speciale care politizează reforma în vederea dobândirii unor poziţii privilegiate în societate. Istoria dovedeşte că programele radicale de refor-mă în favoarea ordinii proprietăţii private nu au fost neapărat produsul mecanismelor impersonale ale sistemului politic, ci au purtat, aproape întotdeauna, pecetea unor personalităţi excepţionale.

În România, deşi liberalizarea, descentralizarea şi privatizarea au constituit şi constituie încă obiective explicite ale programelor politice, etapizarea, ritmul şi modul implementării acestora au avut consecinţe notorii asupra drumului de la plan la piaţă. Iniţierea reformelor a constat, în principal, în măsuri de liberalizare care vizau reconsiderarea raporturilor dintre stat şi întreprinderi. Însă, în absenţa privatizării, a descentraliza responsabilităţile economice prin liberalizare echivalează cu a pune lupul paznic la oi. Întocmai acest lucru s-a întâmplat cu întreprinderile de stat care, devenite ale nimănui8, au intrat rapid în vârtejul decapitalizării condus cu măiestrie de nomenclatura comunistă şi de structurile fostei Securităţi.

Din considerente etice şi economice, excludem posibilitatea de a interpreta decapitalizarea proprietăţii socializate drept cealaltă faţetă a formării de capital necesare dezvoltării sectorului privat, adică faţeta desocializării spontane (prin capitalizarea aşa-ziselor „firme căpuşă”).

Din considerente etice, pentru că nu trebuie să ne fie indiferent în mâinile cui intră proprietatea socializată, expropriată - la originea ei - de la proprietarii legitimi ai acesteia. Nu trebuie să ne fie indiferent dacă desocializarea proprietăţii înseamnă intrarea acesteia în mâinile nomen-claturii securisto-comuniste (în calitatea lor de opresori şi agenţi ai regimu-lui totalitar), ori dacă atenuează injustiţia exproprierii, prin constituirea şi refacerea dreptului legitim de proprietate pentru victimele terorii comunis-te. Dacă ordinea injustă a socialismului a luat naştere prin exproprierea proprietăţii legitime, implicaţia fundamentală este necesitatea ca ieşirea din socialism şi crearea unei societăţi drepte să nu echivaleze cu aceeaşi nesocotire a eticii dreptului de proprietate.

Din considerente economice, pentru că desocializarea spontană nu echivalează, în general, cu dezvoltarea unui sector privat autonom în raport de bugetul şi politicile statului. Probabil că „privatizarea spontană” ar deveni dezirabilă numai în măsura în care reuşeşte să instituie dependenţa absolută a noii proprietăţi private (dobândită prin decapitalizarea proprie-tăţii de stat) de preferinţele consumatorilor pe piaţa liberă. Însă particulari-tăţile instituţionale în care se produce decapitalizarea întreprinderilor de stat – constrângerile bugetare slabe – invalidează acest posibil avantaj economic prin punerea în mişcare a cercului vicios decapitalizare-recapi-talizare, pe canalele rent-seeking ale procesului bugetar şi ale mecanisme-lor politice.

Analiza economică trebuie să înceapă cu stabilirea obiectivului eco-nomic central al privatizării: refacerea dependenţei structurii de producţie (a producătorului) de structura preferinţelor de consum (de consumator). În ultimă instanţă, acest obiectiv înseamnă depolitizarea deciziilor econo-mice asupra utilizării resurselor rare din societate. Însă retragerea statului din domeniul deciziilor economice nu este rezultatul singular al absenţei formale a proprietăţii socializate sau al existenţei titlurilor de proprietate privată. Este vorba, de fapt, de manifestarea unui întreg aranjament instituţional, formal şi cultural, în defavoarea intervenţiei statului, care să facă efective atât drepturile de proprietate recunoscute, cât şi pe cele legitim nou-create.

Experienţa ţărilor Europei Centrale şi de Est arată că elaborarea şi implementarea majorităţii programelor de reformă a proprietăţii au fost dictate de interese politice discreţionare în favoarea diferitelor grupuri de presiune. Existenţa acestora face ca problema „privatizării” mijloacelor de producţie socializate să nu fie deloc simplă. În toate cazurile există persoane care utilizează şi exercită un control exclusiv asupra proprietăţii socialiste şi care se constituie în grupuri de interese ce susţin perpetuarea regimului legal actual, favorabil acestora9.

În cazul României, serioase discrepanţe temporale şi deficienţe strategice au afectat programele de reformă. Acestea pot fi explicate atât din punct de vedere politic şi ideologic (sloganul „intelectual” împotriva privatizării - „nu ne vindem ţara” - a fost perpetuat multă vreme după 1990), cât şi economic (ignorarea învăţămintelor ştiinţei economice în privinţa virtuţilor proprietăţii private). În aceste condiţii, transformarea de sistem a debutat cu întârziere, cu măsuri mai mult sau mai puţin ferme şi/sau complete de descentralizare şi liberalizare, în deplin acord cu nefasta reţetă neoclasică potrivit căreia preţurile liberalizate sunt suficiente pentru a aloca eficient resursele, în absenţa desocializării proprietăţii10.

Până şi în prezent există concepţia că unele întreprinderi trebuie să rămână în proprietate de stat până când devin profitabile, pentru a fi ulterior privatizate mai avantajos. Analişti, politicieni, lideri sindicali, academicieni şi universitari - tributari profesional şi moral regimului comunist – exersau sfidarea ştiinţei, din neştiinţă ori din interes, atunci când pretindeau că proprietatea de stat se supune şi ea, în definitiv, regulilor pieţei. Dar care piaţă? Aceştia au neglijat adevărul elementar că instituţia proprietăţii private este indispensabilă pentru afirmarea relaţiilor de piaţă, a formării preţurilor şi a schimbului „calculat”.

În definitiv, o atare concepţie nu poate fi, ştiinţific vorbind, luată în serios: „statul n-a fost capabil să facă întreprinderile să meargă eficient timp de 45 de ani şi este improbabil că se va schimba acum”, scrie Frydman (1994:48). Mai mult decât atât, dacă statul ar fi capabil să rentabilizeze întreprinderile sale, să asigure funcţionarea acestora pe criterii exclusiv comerciale („on a business basis”), atunci de ce ar mai fi nevoie de privati-zare? Dincolo de calitatea imposibilă a statului de „investitor”, prin relansa-rea întreprinderilor sale, acesta ar ajunge în situaţia paradoxală de a concura – de la egal la egal, amical? – cu firmele noului sector privat!

În realitate, dezvoltarea unui sector privat sănătos este puţin probabilă în condiţiile în care sectorul întreprinderilor de stat continuă să existe. Iar posibilitatea restrângerii sectorului de stat, prin moarte bună, aşa cum susţine Kornai, este iluzorie, de vreme ce proprietatea de stat ajunge inevitabil obiectiv de captură politică. Speranţa că politica guvernului va conduce la declinul permanent al industriilor de stat contrazice flagrant toate experienţele care explică atitudinea statului faţă de întreprinderile sale ineficiente11.

În ceea ce priveşte dezvoltarea noului sector privat, durerile facerii constau, pe de o parte, în faptul că socializarea quasicompletă şi politica totalitară au erodat puternic tradiţia antreprenorială; pe de altă parte însă, refacerea iniţiativei antreprenoriale a întâmpinat serioase obstacole. Nume-roase studii arată că funcţionarea vieţii economice în România încă este circumscrisă alianţei de interese dintre aparatul de stat şi o categorie de „patroni” formaţi, în principal, pe socoteala statului, adică un sistem de „capitalism clientelar” care nu este altceva decât continuarea vechiului „socialism de clan”.

Treptat, în rândul majorităţii economiştilor s-a înfiripat o adevărată modă de a pune astfel de simptome pe seama mentalităţilor şi valorilor culturale improprii economiei de piaţă. A analiza succesul transformării instituţionale ca fiind subordonat exclusiv factorilor de natură culturală însemnă o manieră „fatalistă” de abordare a reformei.

Adesea, se neglijează mult prea uşor faptul că mentalităţile invocate drept obstacole ale succesului economic sunt întreţinute şi perpetuate tocmai prin intervenţia statului în economie. Implicaţia ar fi aceea că nu se poate obţine schimbarea de mentalitate în direcţia sistemului economic de piaţă prin perpetuarea de măsuri specifice „statului paternalist”.

11.3 Reforma proprietăţii între „nu ne vindem ţara”
şi
restitutio in integrum

Autor: Diana Costea

Economia de piaţă necesită, ca fundament etic, domnia ordinii proprietăţii private. Haosul economic socialist, ineficienţa ce însoţeşte tipul socialist de producţie sunt explicate, în cele din urmă, prin anularea, în proporţie covârşitoare, a proprietăţii private legitime şi prin trecerea acesteia sub controlul absolut al statului.

Propoziţia conform căreia anularea proprietăţii private asupra factorilor de producţie conduce la haos calculaţional în structura complexă de producţie, ca urmare a dispariţiei preţurilor pentru factorii de producţie, reprezintă nucleul argumentului misesian al imposibilităţii calculului economic în socialism, aşa cum am arătat de altfel în capitolul 5.

Cu toate că termenul de tranziţie a fost asociat istoriceşte cu transformările prin care au trecut ţările foste socialiste, acesta este un concept mult mai larg: el se aplică, în general, trecerii de la socialism, precum şi de la intervenţionism, la economia de piaţă, adică la capitalism, la piaţa liberă.

Discursul prevalent, cel mainstream, este unul consecvent abordării economice neoclasice şi tributar unei intervenţii - fie şi a uneia minime - a statului ca „paznic de noapte” al vieţii sociale. Un asemenea discurs nu reuşeşte însă să producă o justificare consecventă a părăsirii regimului socialist sau puternic intervenţionist şi, prin urmare, nici aderarea nonechi-vocă la principiile pieţei libere. De aici şi politica de „tranziţie... prin stat”.

Ieşirea din sistemul socialist impune, în mod necesar, reinstaurarea dreptului de proprietate privată asupra factorilor de producţie şi a bunurilor de consum ca imperativ etic şi fundament necesar al dezvoltării economice12. În plus, chestiunea dereglementării devine şi mai importantă pe fondul centralizării deciziei politice şi economice ce însoţeşte procesul actual de integrare europeană.

Punctul de plecare îl constituie cercetarea legitimităţii proprietăţii socialiste: deţine „statul socialist” un drept de proprietate legitim asupra bunurilor pe care le controlează? Răspunsul este un nu categoric, întrucât căile prin care statul a ajuns la aceste bunuri nu se încadrează printre cele argumentate de teoria mai sus menţionată, şi anume apropriere originară, producţie, schimb, donaţie, cadou, moştenire, acţiuni derulate, desigur în condiţiile respectării drepturilor de proprietate ale celorlalţi. Astfel, statul a ajuns „proprietar” al unor bunuri prin naţionalizare/socializare (adică prin confiscarea de la proprietarii lor de drept), prin „producţie” (dar în urma combinării unor mijloace de producţie asupra cărora nu dobândise un drept de proprietate), prin iniţierea controlului asupra unor resurse anterior neutilizate (dar în mod ilegitim – prin împiedicarea agresivă a altor potenţiali apropriatori originari)13. Am putea să recunoaştem statului socialist cel mult proprietatea asupra unor bunuri care i-au fost oferite în mod voluntar, care ar constitui un fond din care acesta ar face restituţie în favoarea persoanelor a căror proprietate a fost încălcată.

În consecinţă, „statul democratic” - în ciuda contradicţiei în termeni – nu poate revendica proprietatea asupra bunurilor anterior controlate de socialişti, pentru că „proprietatea statului socialist” - un pleonasm notoriu - nu era legitimă. Afirmaţia rămâne valabilă chiar dacă statul democratic ar reprezenta un club, ca formă legitimă de interacţiune socială. Motivul pentru care statul (sau „clubul” care a apărut după răsturnarea statului comunist) nu deţine o proprietate legitimă asupra resurselor pe care şi le revendică în prezent este acela că, în primul rând, predecesorul său nu deţinea dreptul legitim de proprietate, aşadar, nu avea cum să îl transmită legitim „urmaşului” său. În al doilea rând, aproprierea originară nu putea avea loc, din moment ce existau proprietari legitimi identificabili. În princi-piu, statul, în calitatea sa de monopol coercitiv asupra violenţei, nu poate realiza acte de apropriere originară legitimă, ci se rezumă la a smulge câte ceva din proprietatea privată legitimă, prin impozitare, inflaţie etc.

O primă cale de denaţionalizare a resurselor o reprezintă retrocedarea bunurilor către proprietarii de drept, când proprietatea aces-tora poate fi dovedită. Aceasta înseamnă restituirea caselor naţionalizate smulse din proprietatea populaţiei, înapoierea fabricilor către patronii ce au fost deposedaţi, a terenurilor agricole către proprietari sau urmaşii proprie-tarilor.

Locatarii caselor naţionalizate, chiar dacă nu au făcut parte din mecanismul represiv anterior, nu posedă totuşi un drept legitim asupra locuinţei; ei trebuie, în consecinţă, să înapoieze bunul proprietarilor legitimi identificabili sau urmaşilor acestora, în starea în care s-a aflat casa la momentul naţionalizării, ţinând cont de deprecierea suferită în timp.

A-i obliga pe proprietarii legitimi ai caselor să răscumpere casele de la locatari sau să accepte din partea acestora o chirie fixată de stat (mult sub nivelul pieţei) sau, în general, o utilizare diferită de una pe care ei ar da-o acestor case echivalează cu o încălcarea a proprietăţii lor.

În România, restitutio in integrum a avut parte, în general, de o presă nefavorabilă14. De remarcat instituirea Fondului Proprietatea15, în urma Legii nr. 247/200516 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Prin acest fond se urmăreşte restituirea unora dintre proprietăţile confiscate de statul comunist la valoarea lor de piaţă. O problemă economică de calculabilitate apare şi în această situaţie, întrucât este necesară estimarea, în afara mecanismelor pieţei, a despăgubirilor la care ar fi îndreptăţite victimele deposedărilor efectuate de comunişti. Evită această metodă redistribuţia? Nu, întrucât dividendele urmărite prin deţinerea acţiunilor provin din valorificarea unor active ale statului, a căror proprietate este presupusă a fi legitimă, când este posibil ca, apelându-se la metoda sindicalistă menţionată de Hoppe, aceste active să fi fost, de fapt, deja apropriate17. Noii acţionari vor suporta riscuri, sau se vor bucura de beneficii, asociate unor activităţi economice, diferite de cele ce însoţesc bunurile ce le-au fost preluate de statul comunist, ceea ce va duce fie la absenţa restituţiei, fie la venituri nemeritate18.

Compensarea monetară de către stat a proprietarilor de drept întâmpină dificultăţi de ordin etic şi economic: compensarea s-ar realiza făcând apel la puterea de creaţie monetară, monopolistă, a băncii centrale, sau la capacitatea coercitivă a statului de obţinere de venituri pe calea impozitării; în plus, cum anume se poate stabili dimensiunea unei restituţii juste, dacă una dintre părţi este statul, ca monopol coercitiv al forţei şi justiţiei, care stabileşte criteriile după care se stabileşte restituţia şi care deţine în controlul său atât sistemul judecătoresc, cât şi cel de impunere a respectării deciziilor19?

În ceea ce priveşte privatizarea, Hoppe (1996) pledează pentru aşa-numita metodă sindicalistă: „Posesiunea activelor se cuvine a fi imediat transferată către cei care le utilizează – pământul agricultorilor, fabricile muncitorilor, străzile celor ce le întreţin sau rezidenţilor, şcolile profesorilor, birourile birocraţilor etc.

Pentru a fragmenta conglomeratele socialiste de producţie, care sunt cel mai adesea supradimensionate, principiul sindicalist trebuie aplicat anumitor unităţi de producţie în care se desfăşoară efectiv munca unui individ dat, spre exemplu, clădirilor cu birouri, şcolilor, străzilor sau cuartalelor, fabricilor şi fermelor.

Spre deosebire de schema sindicalistă, însă de cea mai mare importanţă, acţiunile astfel obţinute trebuie să fie liber transferabile, ceea ce va duce la apariţia unei burse, astfel încât funcţia proprietarilor capitalişti şi cea a angajaţilor nonproprietari vor fi separate, asigurând transferul lin şi continuu al activelor din mâinile mai puţin producătoare de valoare în mâini mai producătoare de valoare” 20.

Hoppe aduce şi un argument de ordin economic – anume că recu-noaşterea drepturilor de proprietate ale salariaţilor asupra unei cote-părţi din activele întreprinderii este însoţită de beneficii economice pentru populaţie în general: astfel, funcţia de capitalist-întreprinzător este preluată tocmai de cei care au acumulat deja o experienţă de ordin tehnologic în producţie. Avantajele se răsfrâng asupra populaţiei, întrucât întreprinderea, care în trecut respectase ordinele arbitrare ale planificatorului central, devine acum instrument de servire a consumatorilor, ca unică modalitate de câştigare a profitului acceptabilă în contextul interacţiunii umane. Sti-mulentele economice nu pot răsturna decizia etică – chiar dacă hotărârile luate se dovedesc a fi economic falimentare. Acest fapt nu justifică deposedarea forţată de bunuri a proprietarilor de drept – salariaţii – şi menţinerea sau oferirea spre gestionare unui terţ, considerat de către stat mai abil în servirea consumatorilor.

În fond, proprietatea nu garantează obţinerea profitului, scopul alocării proprietăţii fiind, în primul rând, evitarea conflictului inerent rarităţii resurselor, iar obţinerea profitului şi satisfacerea consumatorilor sunt doar nişte corolare economice fericite ale sale21.

Pentru bunurile la care accesul persoanelor nu a fost posibil sau pentru care nu se ridică pretenţii privind aproprierea trecută, se reîncepe procesul de apropriere originară. La acesta pot avea acces, teoretic, nu numai cetăţenii români, ci şi cei străini, din nou condiţia fiind aceea de neparticipare activă, juridic amendabilă, la activităţile agresive ale aparatului etatist. Ideea că, de pildă, numai cetăţenii români sunt îndrep-tăţiţi să îşi aproprie bunurile interne pentru că ei au fost plătitorii de impozite şi taxe, cu care a fost finanţată producerea respectivelor bunuri, nu este operaţională. Vorbim aici despre bunuri pentru care nu poate fi emisă vreo pretenţie la recunoaşterea unui titlu de proprietate tocmai pentru că
s-a „şters” legătura identificabilă dintre plătitorul de taxe şi bunul produs. Această observaţie atrage atenţia asupra faptului că reforma proprietăţii nu este însoţită de o restituţie deplină acordată victimelor impozitării, taxării şi tuturor celorlalte intervenţii agresive ale statului; o asemenea restituţie este, practic, imposibilă.

Ca exemplu de recunoaştere a unui anumit drept al salariaţilor de a intra în posesia întreprinderilor în care au lucrat, însă prin vânzarea de către stat a activului cu pricina, este practica numită MEBO (Management Employee Buyouts), apreciată a fi fost, pentru primii cinci ani ai tranziţiei, cea mai importantă metodă de privatizare în România.

O serie de reglementări au afectat însă potenţialul de reformă economică al unei asemenea metode. Astfel, contractele de privatizare au inclus diverse restricţii cu privire la disponibilizarea personalului, cu privire la activitatea principală a firmei şi la vânzarea acţiunilor22, restricţii ce au atras efecte negative în planul adaptării firmei la cerinţele pieţei. Presiunea exercitată de salariaţi în întreprinderile în care statul este co-proprietar a determinat, de asemenea, o rată mai scăzută a disponibilizărilor, creşteri salariale subvenţionate şi constrângeri bugetare slabe.

Desigur că aceste efecte sunt imputabile interferenţei statului: simplul fapt că firmele în care angajaţii sunt coproprietari au o rată mai scăzută a disponibilizărilor nu reprezintă o dovadă a lipsei de adaptare a acestora la condiţiile pieţei. Aceeaşi presiune cu nuanţe politice se regăseşte şi în cazul privatizării prin lichidare, la care s-a recurs atunci când statul a considerat că anumite întreprinderi sunt ineficiente şi au şanse mult prea scăzute de redresare pentru a mai interesa vreun investitor23.

Metoda nu este însă apreciată în literatură ca fiind eficace (de pildă, Negrescu, 2002:8), concluzie la care se ajunge prin urmărirea performan-ţelor economice înregistrate ulterior, atribuite calităţii conducerii. Nici metoda restituţiei în natură (a-l căror obiect l-a constituit, în România, terenul agricol, la care se adaugă revendicări importante ale unor proprietăţi imobiliare cu destinaţie industrială şi comercială) nu se bucură de multă apreciere, pe considerentul că introduce o incertitudine nenece-sară în sistem. Ambele judecăţi de valoare acordă privatizării o interpretare utilitaristă, de căutare a eficienţei economice, fără a ţine cont de drepturile de proprietate deja existente, chiar dacă sunt nerecunoscute de stat.

Metoda privatizării în masă – de împroprietărire gratuită – s-a desfăşurat în România între 1992 (cu emisiunea şi distribuirea de vouchere populaţiei, denumite certificate de proprietate) şi 1997 (finalizarea alocării şi distribuirii acţiunilor subscrise de cetăţeni). Procesul a fost, pe de o parte, laborios (desfăşurat prin înfiinţarea a cinci fonduri ale proprietăţii private FPP, devenite ulterior Societăţi de Investiţie Financiară – SIF –, care au primit circa 30% din totalul proprietăţii privatizabile) şi, pe de altă parte, costisitor, în sensul că doar 5,5% din totalul proprietăţii publice a trecut în proprietatea acţionarilor privaţi individuali (Negrescu, 2002:13).

Această metodă întâmpină, în plus faţă de aspectele de ordin etic, dificultăţi insurmontabile de ordin economic. Astfel, datorită eterogenităţii bunurilor de capital existente în întreprinderile de distribuit populaţiei, se ridică problema aducerii lor la un numitor comun. Pe piaţă, unde factorii de producţie sunt în proprietate privată şi fac obiectul schimburilor monetare, această sarcină este îndeplinită de calculul economic: pe piaţa de capital, tranzacţionarea titlurilor de valoare (a acţiunilor) permite stabilirea preţului acestora, care reflectă anticipările cumpărătorilor şi vânzătorilor cu privire la veniturile viitoare ale acestora. Acest lucru este însă imposibil de realizat în condiţiile proprietăţii de stat asupra factorilor de producţie – ne confruntăm, în fond, cu aceeaşi problemă a calculului economic pe care o ridică austriecii pe linia analitică a lui Mises. Astfel, distribuţia cupoanelor este marcată de arbitrar. Acestei metode i se reproşează, nefondat de data aceasta, faptul că are drept rezultat o structură a proprietăţii foarte disper-sată, pe care anumite reglementări ale statului o poate accentua24, cu efecte negative în ceea ce priveşte investiţia de capital şi care, suplimentar, ar îngreuna intervenţia guvernului.

Metoda concretă de privatizare la care recurge statul – de vreme ce el este cel care instrumentează întregul proces – este influenţată de o serie de factori, unii dintre aceştia neavând nimic în comun cu obiectivul mai larg sub care ar trebui să se încadreze privatizarea: este vorba de obţinerea „capitalului” politic necesar alegerilor democratice, de privilegiile econo-mice acordate directorilor întreprinderilor de stat, precum şi de interesul statului de a controla preţul la care sunt vândute acţiunile întreprinderilor (Harmathy, 1994:39-40).

Vânzarea de către stat a unor bunuri care nu îi aparţin de drept echivalează, în contextul unui discurs explicit liberal, aparent favorabil ordinii proprietăţii private, cu o contradicţie internă. Statul va deţine, în continuare, în posesie ilicită sumele de bani achitate de proprietarii de drept sau de alte persoane agreate pentru a intra în posesia bunurilor vândute. Faptul că veniturile obţinute de stat din privatizare nu deţin decât o proporţie modică în bugetul de stat nu afectează analiza noastră25. Doar faptul că se aşteaptă ca statul să joace în continuare un rol economic semnificativ ar reprezenta o justificare pentru această strategie de priva-tizare.

Această metodă etic invalidă de privatizare prin vânzare – indiferent de modalitatea concretă de realizare – a generat o reacţie negativă şi un discurs naţionalist înverşunat, în contextul post-comunist, în care majori-tatea covârşitoare a populaţiei locale nu deţinea capitalul solicitat de stat ca preţ şi nici nu existau posibilităţile de intermediere financiară dezvoltate mai târziu. Astfel, sloganul „nu ne vindem ţara” includea un adevăr şi, în acelaşi timp, o eroare.

Adevărul rezidă în aceea că nu statul deţinea dreptul de proprietate legitim care să îi permite cedarea prin vânzare a bunurilor deţinute – astfel că, pe drept cuvânt, cei ale căror drepturi de proprietate erau astfel încăl-cate erau îndreptăţiţi să protesteze - însă doar ei, şi doar pentru bunurile care le reveneau. Pentru celelalte bunuri, pentru care aproprierea originară devenea posibilă chiar pe calea cumpărării de la stat - dată fiind absenţa unor titluri de proprietate legitime anterioare, încălcate sau nerecunoscute de către stat - cetăţenii străini ar fi fost îndreptăţiţi să concureze economic, prin preţ, pentru obţinerea bunurilor26.

Mai mult, investitorii străini au fost atraşi inclusiv de privilegiile de monopol acordate de stat, creându-se impresia că trecerea proprietăţii de sub controlul statului în cel al persoanelor private este însoţită în mod necesar de efecte imputabile, în realitate, acestor favoruri politice: scăderea ofertei, creşterea preţului ca urmare a împiedicării intrării concurenţilor potenţiali pe piaţă27.

Stabilirea criteriilor de către stat pentru selectarea celei mai „bune” oferte care va câştiga licitaţia este de asemenea inerent arbitrară şi contra-dictorie. Liberalizarea vieţii economice înseamnă necesarmente modificarea structurii anterioare a producţiei – pentru care nu exista nici un criteriu economic, de calcul economic, de adecvare la cerere – într-o structură dinamic adaptată celor mai urgente nevoi demonstrate de consumatori. Economic – nu există instrumentul calculului, pentru a proba rentabilitatea vânzării –, iar politic – există tentaţia de a aluneca în corupţie, de însuşire a unor beneficii prezente conduce la preeminenţa propriului interes econo-mic al celor ce organizează privatizarea.

Fixarea unui anumit preţ minim de vânzare în licitaţiile organizate şi stabilirea unor condiţii privind forţa de muncă, investiţiile ulterioare etc. denotă faptul că, în fond, statul este capabil să evalueze şi să anticipeze configuraţia viitoare a pieţei, pentru ca întreprinderea să fie rentabilă, ceea ce ar nega obiectivul primordial al privatizării28. Aceasta nu înseamnă că investitorilor străini nu li s-au impus condiţii neconforme cu piaţa29.

Un aspect suplimentar l-a constituit achitarea de către cumpărător a datoriilor bugetare acumulate de întreprinderile ce au făcut obiectul privatizării; în fond, administrarea defectuoasă de către stat a propriilor întreprinderi a condus la acumularea pierderilor. Se pierde astfel din vedere că proprietarul (ilegitim în acest caz, statul) poartă povara pierderilor, după cum beneficiază şi de profituri. În fond, acoperirea pierderilor trecute nu reprezintă decât o modalitate de ridicare a preţului30.

Am văzut mai sus motivele pentru care reforma proprietăţii este necesară. Este însă ea şi suficientă pentru a vorbi despre o societate liberă şi, din punct de vedere economic, despre piaţă liberă? Ar trebui să amintim aici rolul important al dereglementării, al eliminării privilegiilor speciale de monopol acordate de stat anumitor persoane fizice sau juridice în detrimen-tul altora, al eliminării controlului preţurilor etc. Reglementarea oricăror domenii de activitate presupune stabilirea unor obstacole în calea exerci-tării libere a drepturilor de proprietate. Chiar în absenţa refacerii depline a instituţiei dreptului de proprietate, dereglementarea vieţii economice repre-zintă o condiţie necesară a economiei de piaţă.

Dezbaterea terapie-şoc versus gradualism are sens într-un context al tranziţiei operate de stat, cu mijloacele sale, potrivit planurilor sale. Desigur că iniţiativa de dereglementare, de retragere de pe piaţă le aparţine celor ce deţin puterea politică – sub presiunea fie a propriei reconversii ideologice, fie sub presiunea – preferabil paşnică – a populaţiei într-o masă critică liberală. În această zonă, nu putem găsi motive suficiente, di punct de vedere etic şi economic, pentru continuarea reglementării şi nici pentru impunerea unor noi intervenţii coercitive etatiste, sub falsa motivaţie a „îndulcirii” tranziţiei.

Pierderile de bunăstare inerente schimbărilor la nivelul proprietăţii pe care le implică privatizarea şi celelalte consecinţe economice ale tranzi-ţiei – o nouă structură a producţiei etc. – nu pot reprezenta argumente suficiente pentru încetarea parţială sau totală a revenirii bunurilor în posesia proprietarilor de drept. În fond, pe piaţă, datorită rarităţii, există în permanenţă pierderi contrafactuale (nu neapărat nete) de bunăstare – orice decizie atrage un cost, adică cea mai bună alternativă la care se renunţă – fără ca acest lucru să implice încălcarea proprietăţii vreunei persoane şi necesitatea restituţiei.

Aşadar, cu cât retragerea statului se înfăptuieşte mai repede şi pe mai multe paliere, cu atât mai bine. Există însă şi domenii – de pildă, apro-prierea resurselor desocializate, retalierea cuvenită victimelor, solicitarea totală sau parţială a acesteia – în care populaţia însăşi are un cuvânt de spus în ceea ce priveşte ritmul restabilirii proprietăţii personale.

Reforma proprietăţii şi dereglementarea, ca manifestări concrete ale retragerii totale sau parţiale a statului din economie, antrenează efecte internaţionale dinamice benefice, prin exercitarea unei presiuni spre libera-lizare şi în celelalte ţări, cu care se stabilesc relaţii economice, efecte asemănătoare celor pe care le-ar exercita secesiunea.

Aceasta înseamnă că strategia liberalizării unilaterale31 este teoretic şi practic fezabilă, şi poate că singura realizabilă într-un context interna-ţional altminteri favorabil centralizării politice şi controlului politic al economiei. Exportul de capital şi de talent antreprenorial va avea ca efect, ceteris paribus, decapitalizarea şi restrângerea activităţii productive în ţările mai puţin liberale, ca urmare a perspectivele de câştig pe care reforma economică le promite.

Diminuarea bazei de impozitare va impulsiona guvernele – care urmăresc prin definiţie cel puţin păstrarea dacă nu sporirea veniturilor fiscale - printr-un proces de contagiune pozitivă, poate chiar ideologică, să aplice politici mai liberale, favorabile liberei întreprinderi.

11.4 „Managementul” monetar: leul în tranziţie

Autor: Bogdan Glăvan

În ultimul deceniu de guvernare comunistă, emisiunea monetară menită să astupe „găurile negre” din economie – ineficienţa coloşilor industriali răsăriţi la comandă politică şi nu pentru a servi nevoile popula-ţiei – aproape s-a dublat. Aceasta, în vreme ce cantitatea de mărfuri produsă a stagnat, în ciuda relatărilor triumfaliste despre înregistrarea unor producţii record de la an la an.

O asemenea expansiune a masei monetare nu s-a reflectat în creşterea preţurilor, care erau „îngheţate” arbitrar, ci mai degrabă în creşterea cozilor pentru cumpărarea mai tuturor produselor. Mai simplu spus, oamenii aveau din ce în ce mai mulţi bani, însă pe „piaţă” erau tot mai puţine bunuri pe care să le cumpere. În acest context, liberalizarea preţu-rilor de după 1990 nu a făcut decât să elibereze mecanismul de echilibrare a cererii şi ofertei, ceea ce a condus, firesc, la creşterea puternică a preţurilor.

Contrar interpretării majorităţii analiştilor şi comentatorilor, schim-barea politică din 1989 nu a adus cu sine reconstruirea instituţiilor mone-tare pe principiile economiei de piaţă. Nu putem vorbi despre existenţa unui proces de liberalizare în domeniul monetar, aşa cum am putea vorbi de unele reforme de liberalizare în diferite domenii ale economiei.

Desigur, sistemul financiar-bancar al României a suferit transfor-mări profunde, numai că acestea nu pot fi încadrate conceptual în reforma generală menită să instaureze economia de piaţă. Tocmai din acest motiv, titlul secţiunii de faţă este dat de ideea de „management monetar”, mai degrabă decât de cea a „reformei”.

Economia României a trecut, în realitate, de la un sistem de natură cvasi-monetară, bazat pe un surogat de monedă, în care băncile deţineau un rol pur decorativ (alocarea creditului era complet centralizată), la un sistem monetar etatizat, asemănător cu majoritatea celor existente în lume la ora actuală. Bineînţeles, această trecere nu a avut loc brusc, ci gradual. Astfel, în prima parte a anilor ’90 s-au practicat pe scară relativ importantă credite direcţionate, cu dobândă preferenţială, în special pentru agricultură şi export, din emisiunea băncii centrale. Astfel de credite distorsionează alocarea resurselor în economie prin favorizarea netransparentă a unor sectoare în dauna celorlalte32.

O măsură intervenţionistă agresivă care a marcat istoria financiară post-revoluţionară este reprezentată de „naţionalizarea valutei” din toamna anului 1991. Pe fondul unei crize economice şi politice grave, credibilitatea monedei naţionale a scăzut drastic. Pentru a finanţa importurile de combustibili, guvernul a fost nevoit să oblige agenţii economici să schimbe valuta în lei, la un curs de schimb arbitrar (mult mai scăzut decât cel de pe piaţă).

Anii 1992-1993 reprezintă, poate, cea mai neagră perioadă a „managementului” monetar post-decembrist. Turarea tiparniţei de bani a transformat necesara ajustare a preţurilor într-o nefastă şi păguboasă hiperinflaţie. Scăderea valorii leului într-un ritm anual de 200-300% a dus la prăbuşirea încrederii în moneda naţională şi la abandonarea ei, practic, de o parte importantă a populaţiei.

Este demn de remarcat că nivelul maxim al ratei dobânzii a urcat doar până la 70-80%, cu alte cuvinte s-a înregistrat o rată reală a dobânzii puternic negativă, ceea ce a generat sărăcirea masivă a unei largi pături sociale.

De pe urma exproprierii inflaţioniste a oamenilor care aveau depozite de economii la CEC, de exemplu, au avut de câştigat grupurile de interese coalizate în jurul întreprinderilor de stat nerentabile: vechii directori, care considerau întreprinderea drept propria moşie, împreună cu liderii sindicali, care au început să vândă tot mai scump voturile munci-torilor noii clase de politicieni.

Impulsionate de creşterea masei monetare (cu 141% în 1993), anticipările inflaţioniste tot mai mari au intensificat viteza de circulaţie a banilor, ceea ce a dus la accelerarea creşterii preţurilor până la un nivel aproape incontrolabil.


Creşterea masei monetare, a vitezei de circulaţie a banilor şi a preţurilor în perioada hiperinflaţiei


Indicator/an

1990

1991

1992

1993

1994

Masa monetară (%)

22

101.2

79.6

141

138.1

Preţurile de consum (%)

37.7

222.8

199.2

295.5

61.7

M2/PIB

55,7

27,4

20,1

13,8

13,3

Viteza de circulaţie a banilor

1.67

2.13

3.25

4.48

4.68

Sursa: Brăilean (1998:131), Dăianu (1999:343)


Scăderea cererii de bani ilustrată prin reducerea raportului dintre masa monetară şi PIB a făcut ca publicul să deţină în 1994, paradoxal, doar un sfert din lichidităţile de care dispunea în 1990. Reducerea cererii de bani şi derapajul tot mai evident pe panta hiperinflaţiei a forţat autorităţile monetare să corecteze politica monetară începând cu sfârşitul anului 1993. BNR a sporit drastic rata dobânzii de refinanţare şi, relativ curând, rata dobânzii practicată de bănci (aproape 100% în primăvara lui 1994) a ajuns real pozitivă. Evoluţia dobânzilor a stopat retragerile masive de lei din bănci şi a calmat creşterea preţurilor şi degringolada cursului de schimb. Din păcate, după mai puţin de un an, firava tendinţă de „stabilizare macro-economică” a devenit foarte repede ameninţată de „relaxarea politicii mon-etare”.

În 1995, BNR a pompat în economie cantităţi uriaşe de lichidităţi profitând de apatia anticipărilor inflaţioniste ale populaţiei. Creşterea masei monetare cu peste 70%, în timp ce nivelul preţurilor a sporit doar cu 28%, a fost denumită eufemistic „remonetizare”33. În realitate, „remonetizarea” a însemnat acordarea de lichidităţi întreprinderilor de stat neperformante, ceea ce a permis creşterea PIB „real” – de fapt, a producţiei sectoarelor energofage, a stocurilor şi a importurilor.

De asemenea, trebuie remarcată o altă justificare pentru umflarea ofertei de bani, anume salvarea de la prăbuşire a băncilor Credit Bank şi Dacia Felix (pentru aceasta, BNR a pompat în cele două bănci aproape 400 de milioane de dolari. Această acţiune a fost motivată evident prin argu-mentul că falimentul celor două bănci ar fi dus la declanşarea unei panici bancare de anvergură.

În ultima parte a anului 1996, preţurile au început să reflecte în sfârşit expansiunea puternică a masei monetare întreprinsă de BNR: rata lunară a inflaţiei a ajuns la periculosul nivel de 10% lunar. Situaţia finan-ciară a ţării era şi mai neagră, dacă luăm în calcul mărimea deficitului bugetului consolidat – peste 8% din PIB – şi rezervele valutare ale băncii centrale – de numai 0,7 miliarde de dolari.

Fragilitatea situaţiei economice era reflectată, poate cel mai bine, în şubrezenia sistemului bancar. Volumul creditelor „neperformante” consti-tuie un indicator important al solidităţii sistemului bancar. După 1990, ponderea acestor credite în portofoliul băncilor a crescut de la an la an, până a atins uluitorul nivel de 71,7% în anul 1998. Însumate, aceste împrumuturi depăşeau de trei ori capitalul băncilor, ceea ce a determinat chiar BNR să afirme că starea sistemului bancar este una de „virtual faliment”.

„Îmbolnăvirea” băncilor a reprezentat, poate, proba cea mai elocventă a jafului indirect practicat de grupurile de interese care au acaparat puterea politică după 1990. La 7 ani de la începerea procesului de lichidare, cazul Bancorex stă şi astăzi drept mărturie. Sub masca împrumu-turilor pentru investiţii s-au scurs din bancă sute de milioane de dolari către ceea ce presa a numit ulterior „datornici cu epoleţi” – foste persoane angrenate în agenţiile represive şi de conducere ale regimului comunist. Astfel de persoane, „tot ei”, au profitat rapid de şansa pe care contextul instituţional post-decembrist le-a oferit-o de a deveni „miliardari de carton”34.

Însănătoşirea sistemului bancar prin reducerea drastică a ponderii creditelor neperformante s-a făcut în bună măsură prin preluarea la datoria publică a creditelor „putrede” de la cele mai afectate bănci. Această operaţiune a însemnat redresarea sistemului bancar cu preţul suportării pierderilor de către populaţie, prin impozite şi inflaţie. Astfel, în 1997, statul a preluat la datoria publică creditele neperformante ale Băncii Agricole şi Bancorex, prin conversia acestora în titluri de stat. Mărimea acestui tran-sfer – aproximativ 1 miliard de dolari – a reprezentat numai partea vizibilă a aisbergului exproprierii celor eficienţi în favoarea grupurilor de interese din agricultură, a „găurilor negre” din industrie şi a „firmelor-căpuşă” combinate cu acestea.

Anul 1999 a reprezentat un moment care putea devia sistemul monetar românesc în direcţia pieţei libere, dar, din păcate, acest moment nu a fost exploatat eficient35. În acel an, guvernul trebuia să plătească în contul datoriei externe suma de 2160 milioane de dolari, ceea ce depăşea rezerva valutară a BNR. Lipsa credibilităţii externe a aruncat practic ţara în pragul unei crize financiare majore. În acel moment, în atenţia opiniei publice a ajuns tema Consiliului Monetar ca aranjament instituţional alter-nativ celui al băncii centrale.

Deşi adoptarea acestui consiliu monetar ar fi contribuit la însănă-toşirea sistemului monetar prin îndepărtarea statului de la frâiele politicii monetare, pierderea „independenţei monetare” a fost prezentată de către detractorii consiliului monetar drept un preţ prea mare de plătit.

Dezbaterea – firavă, de altfel – dintre susţinătorii autorităţii politice care au refuzat să predea „armele” politicii monetare şi partizanii - extrem de puţini la număr - ai consiliului monetar a demonstrat elocvent că societatea românească nu a fost pregătită să abandoneze iluziile electorale fabricate şi vândute de clasa politică, în ciuda falimentului sistematic al acestora36.

Publicul a refuzat ideea de a fi întreprins un pas mai clar în direcţia liberalizării monetare, la fel cum a respins luarea unor măsuri radicale privind reforma economică în general. Rezultatul a fost reinflamarea inflaţiei, care a ajuns în 1999 la 54,8 de la 40,6% în anul anterior şi păstrarea palmaresului de economie cu cea mai ridicată rată a inflaţiei dintre toate economiile vecine, care experimentau trecerea de la socialism la capitalism.

Rata inflaţiei în Europa Centrală şi de Est (% pe an)


Ţara

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

Bulgaria

23,8

338,6

91,3

72,8

96,6

62,2

123

1044,7

Cehia

9,7

52

11,1

20,8

9,9

9,1

8,8

8,5

Croaţia

609,5

123

665,5

1517,5

97,5

2

3,5

3,6

Polonia

585,8

70,3

43

35,3

32,2

27,8

19,9

14,9

România

5,1

170,2

210,4

356,1

136,7

32,3

38,8

54,8

Slovacia

10,8

61,2

10

23,2

13,4

9,9

5,8

6,1

Slovenia

551,6

115

207,3

32,9

21

13,5

9,9

8,4

Ungaria

28,9

35

23

22,5

18,8

28,2

23,5

18,5

Ţara

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

Bulgaria

18,7

2,6

11,4

4,8

3,8

5,6

3,2

-

Cehia

10,7

2,1

3,9

4,1

2,2

2,25

2,8

1,5

Croaţia

5,7

4,2

6,2

4,9

2,2

1,8

2,5

2,9

Polonia

11,8

7,3

10,1

3,6

0,8

1,7

4,4

3,6

România

59,1

45,8

45,7

34,5

22,5

15,3

11,5

6,5

Slovacia

6,7

10,7

12

7,2

3,5

8,4

7,5

2,8

Slovenia

8

6,1

8,9

8,4

7,5

5,6

3,7

3,4

Ungaria

14,2

10

9,8

9,2

5,3

4,7

6,8

4

Sursa: IMF, International Financial Statistics


Un alt moment marcant al politicii monetare din ultimii ani constă în denominarea monedei naţionale („tăierea” a patru zero-uri de pe ban-cnote). Facerea „leului greu” a fost prezentată şi susţinută pe motiv că va contribui la scăderea ratei inflaţiei, va uşura calculele economice şi va apropia – ca valoare – leul nou de moneda unică europeană.

Există un mare număr de întrebări fără răspuns în legătură cu denominarea leului. De exemplu, dacă tăierea zerourilor duce în sine la încetinirea creşterii preţurilor, de ce nu s-a întreprins această măsură atunci când inflaţia a cunoscut cel mai ridicat nivel? Sau, invocând un alt motiv în favoarea denominării, dacă această politică uşurează calculul economic şi facilitează compararea preţurilor româneşti cu cele din UE, de ce nu se renunţă definitiv la moneda naţională în favoarea euro?

În realitate, denominarea leului nu poate fi socotită drept o măsură care vine în sprijinul funcţionării economiei de piaţă, ci mai degrabă o încălcare suplimentară a drepturilor de proprietate privată. Dar de ce să includem, însă, denominarea în rândul agresiunilor? Este încălcată cumva proprietatea legitimă a cuiva? Întrebarea relevantă este următoarea: renun-ţă Banca Centrală, prin această măsură, la vreuna dintre atribuţiile sale ce sunt asociate, în calitate de instituţie a statului, agresiunii? Desigur că nu. Renunţă Banca Centrală la monopolul asupra tipăririi de bani? Adoptă ea măsuri de reafirmare, dacă nu chiar de restabilire a distincţiei naturale dintre contractul de depozit şi cel de împrumut, fapt ce ar pune capăt legitimării practicării rezervelor fracţionare şi, implicit, expansiunii creditului? Renunţă măcar la impunerea leului ca mijloc legal de plată? Sau lasă absolut liberă formarea cursurilor de schimb? În niciun caz. Oficial, Banca Centrală se înfăţişează ca o victimă, ce poartă povara principală a acestei măsuri, anume costurile legate de tipărirea banilor. Nu este greu de imaginat cum vor fi acoperite aceste cheltuieli: fie din taxele percepute, fie prin tipărirea de monedă – ambele mijloace aduc atingere drepturilor legitime de proprietate (Costea, 2005).

În ultimă instanţă, denominarea este un mijloc intervenţionist pentru atingerea, îndoielnică, a unui obiectiv dificil de apreciat: diminuarea anticipărilor inflaţioniste. Încercarea de a tempera inflaţia prin recursul la resorturile psihologice ale publicului oferă mai degrabă măsura incapa-cităţii autorităţii politice de a se abţine de la deschiderea robinetului cu bani. Denominarea nu constituie, astfel, nicio garanţie împotriva inflaţiei viitoare; din contră, ea poate reprezenta un instrument perfid de perpetuare a erorii colective că moneda etatistă poate fi sănătoasă.

Pe de altă parte, denominarea atrage şi costuri însemnate. Recon-figurarea programelor de calculator şi tipărirea noilor bancnote a presupus costuri însemnate. Cea mai bună dovadă că aceste costuri nu pot fi trecute cu vederea este, paradoxal, tocmai faptul că cheltuielile BNR cu deno-minarea sunt considerate secret de stat şi nu au fost încă făcute publice.

În concluzie, este interesant de remarcat că, prin această propunere, Banca Naţională recunoaşte implicit adevărul esenţial că o masă monetară nominal mai redusă nu are un efect depresiv asupra activităţii economice, că derularea schimburilor de bunuri şi servicii pe piaţă contra monedă poate fi realizată de o cantitate oarecare de monedă, cu alte cuvinte că orice cantitate de monedă este optimă. Aceasta este echivalent cu a spune că, într-un sistem cu monedă fiduciară, sporirea masei monetare – prin orice mijloace s-ar înfăptui ea – nu are nicio justificare economică.

În cele din urmă, după mai bine de un deceniu de manipulare monetară grosolană, România a intrat pe un făgaş dezinflaţionist clar. Astăzi, performanţa politicii monetare constituie unul din cele mai apre-ciate capitole ale realizărilor politicii economice. Dincolo de scepticismul cu care trebuie să privim întotdeauna rezultatele managementului monetar etatist, se pune totuşi următoarea întrebare: în ce măsură încetinirea infla-ţiei este rodul măiestriei guvernului şi a guvernatorului băncii centrale, mai degrabă decât consecinţa inevitabilă a încorsetării la care a fost supus statul român în ceea ce priveşte posibilitatea utilizării pârghiilor monetare pentru expropriere şi redistribuirea inflaţionistă?

Într-un anumit sens, răspunsul este relativ simplu. După un deceniu de inflaţie, hiperinflaţie, dezinflaţie şi apoi iar inflaţie, cicluri electorale şi supraveghere apatică şi îngăduitoare a funcţionării băncilor, guvernatorul BNR nu poate merita, într-adevăr, altceva decât premiul pentru cel mai longeviv bancher central din lume. Ceea ce s-a şi întâmplat. În toţi anii tranziţiei, banca centrală a eşuat în a juca rolul de instituţie independentă de puterea politică şi de grupurile de interese ţesute în jurul acesteia. Lăsând la o parte perioada de timp în care conducătorul acestei instituţii a fost şi şeful guvernului, activitatea guvernatorului BNR s-a încadrat perfect în proverbul potrivit căruia preşedintele băncii centrale trebuie să cola-boreze cu guvernul, altminteri şi-ar pierde independenţa.

În ceea ce ne priveşte, experienţa recentă în materie de inflaţie este lăudabilă, dar ea ar trebui pusă în principal pe seama presiunilor economice şi politice, atât interne cât şi externe. Perspectiva integrării europene reprezintă factorul care a disciplinat comportamentul statului român şi a pavat drumul către însănătoşirea monedei naţionale.

Capitolul 14

ROMÂNIA, ÎNCOTRO?

Proiectul integrării europene presupune, în esenţă, adoptarea principiilor fundamentale care definesc economia de piaţă – liberă concurenţă cu respectarea dreptului de proprietate privată – concomitent cu sporirea gradului de responsabilitate a autorităţii politice în cheltuirea banilor publicului. Înlocuirea constituţiei economice a statului român cu „aquis”-ul comunitar este o experienţă benefică dar, în acelaşi timp, fragilă, mai ales dacă avem în vedere tendinţa de centralizare a deciziilor politice la nivelul unui preconizat super-stat european. Pe de o parte, perspectiva deschiderii frontierelor, liberei circulaţii a bunurilor, capitalurilor şi forţei de muncă este de natură să consolideze economia de piaţă incipientă din România. Pe de altă parte, ipoteza unificării (centralizării) politice generează spectrul respingător al renaşterii statului Leviathan. Numai prin înţelegerea corectă a implicaţiilor complexe şi pe termen lung ale integrării europene putem cultiva prosperitatea, respectiv îngrădi rolul politicului în societate.

14.1 Planul A: integrarea în Uniunea Europeană

Autor: Marius Spiridon

Majoritatea zdrobitoare a celui mai însemnat val de lărgire a Uniunii Europene este reprezentată de ţări care au aparţinut fostului bloc comunist: opt ţări care au aderat în 2004. Proporţia este şi mai covârşitoare dacă avem în vedere că România şi Bulgaria, care vor deveni membre ale UE de la 1 ianuarie 2007, au fost şi ele parte a aceluiaşi bloc.

Caracterul socialist-etatist al economiilor estice este fundamental în cel puţin trei planuri: (1) el explică eşecul economic major al zonei; (2) furnizează cheia înţelegerii procesului de reformă şi transformare institu-ţională; (3) constituie punctul de plecare pentru înţelegerea semnificaţiei economice a aderării la UE pentru toate aceste ţări ale Europei Centrale şi de Est.

În secţiunea de faţă ne propunem să discernem asupra efectelor economice generale ale aderării în planul performanţelor economice ale ţărilor angajate recent în extinderea UE, acordând o atenţie specială României.

Aderarea poate fi privită ca o faţetă – poate cea mai importantă – a efortului intern de reformă economică. Este oare „dezvoltarea prin inte-grare” o opţiune viabilă sau integrarea reprezintă doar un proces mânat de „voinţa politică” a elitelor occidentale şi a celor autohtone?

O privire comparativă asupra gradului de libertate economică din ţările Europei Centrale şi de Est, precum şi din ţările membre UE-15 (aşa cum arată analiza ILE din Capitolul 8), pune în evidenţă cu claritate faptul că, în ciuda a mai mult de un deceniu de reforme, ţările candidate (de fapt, fostul bloc comunist în general) au niveluri de intervenţie a statului în economie mult peste ceea ce există în UE-15. Concluzia este limpede: preluarea modelului european echivalează cu o reducere, în general, a intervenţiei guvernamentale în economie pentru grupul noilor ţări membre ale UE, fapt care aşează integrarea în rândul factorilor stimulatori ai transformării sistemice interne şi, în consecinţă, ai performanţei econo-mice.37

Concluzia pe care tocmai am formulat-o scoate în relief un alt aspect fundamental: integrarea are o dimensiune, o miză economică reală; ea poate acţiona ca un factor catalizator pentru dezvoltare („dezvoltare prin integrare”), nu este o simplă decizie politică fără fundament economic38.

Am dori aici să facem o mică digresiune şi să examinăm mai îndea-proape această teorie a „deciziei politice”. Susţinătorii acestei idei ajung întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, la ceea ce am putea numi „argumentul disparităţilor sau al nivelurilor diferite de dezvoltare”. În opinia lor, integrarea39 este benefică numai în măsura în care ţările partici-pante au niveluri egale sau apropiate de dezvoltare. Analogia pe care o au în minte e aceea a unui meci de box: lupta ar fi inegală dacă nu s-ar desfăşura în limitele aceleiaşi categorii. Economiile estice (sau cele „periferice” în general) ar trebui mai întâi să crească economic (prin reţeta mult râvnită în plan politic: protecţionism şi intervenţie guvernamentală generalizată) şi abia apoi să se integreze. Altfel, „libertatea” din spaţiul european le-ar dis-truge.

O altă linie de argumentaţie este următoarea: România are nevoie de infuzii masive de fonduri pentru a se putea dezvolta, fonduri care nu sunt disponibile. Uniunea Europeană ia o „decizie politică” de a ne primi ca membri, urmând să pompeze apoi sume considerabile pentru „dezvoltare”.

Ce se poate răspunde? În primul rând, economia nu este nici meci de box, nici concurs de frumuseţe. În al doilea rând, „reţeta de dezvoltare” este o reţetă pentru dezastru. Şi în al treilea rând, că deversarea de fonduri într-un mediu intervenţionist înrăutăţeşte, nu îmbunătăţeşte situaţia.

Aşa cum am arătat pe parcursul întregii lucrări, proprietatea privată şi libertatea economică sunt singurele capabile să asigure o alocare raţio-nală a resurselor. Indicele libertăţii economice este o ilustrare empirică a acestui adevăr fundamental. Gradul ridicat de intervenţie în economie este responsabil de statutul de „periferie” al economiilor estice, nu lipsa de fonduri şi nici alţi factori, precum „accesul la piaţă”. Integrarea este un proces favorabil dezvoltării tocmai pentru că diminuează aceste bariere birocratice în calea liberei întreprinderi.

Aceasta este semnificaţia economică fundamentală a integrării: o realocare masivă de resurse ca urmare a rolului mai mare jucat de propri-etatea privată (Spiridon, 1998); o nouă diviziune a muncii prin schimbarea regimului proprietăţii şi prin deschiderea către pieţele externe. Ea nu are nimic de-a face cu intrarea în ring a unui boxer de categoria „muscă”. În general, „disparităţile” sunt rezultatul predictibil al diferenţelor mari de regim economic, nu rezultatul „funcţionării inechitabile a pieţei”40.

Asumarea modelului european presupune satisfacerea unui set de condiţii a căror esenţă este aceeaşi, deşi forma de prezentare diferă:

I) o primă formulare priveşte trei condiţii şi anume: 1) condiţii politice; 2) adoptarea acquis-ului; 3) atingerea capacităţii administrative de aplicare a acquis-ului;

II) o a doua formulare cuprinde: 1) condiţii politice; 2) economie de piaţă funcţională; 3) capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale din UE; 4) capacitatea de a adera la obiectivele Uniunii Economice şi Monetare.

Adoptarea onestă a acquis-ului echivalează, în cazul României, cu o reformă serioasă a birocraţiei statale şi a hăţişului legislativ. Între altele, rezultatele acestor reforme ar fi reducerea corupţiei şi a barierelor în calea liberei întreprinderi. Însă reglementările europene vor acţiona şi în sensul creării unui mediu de afaceri mai concurenţial şi mai favorabil iniţiativei private, româneşti sau străine. Dăm aici numai câteva exemple:

1) adoptarea politicii comerciale comune presupune o reducere a barierelor vamale în calea importurilor de produse industriale. Importurile industriale mai ieftine vor afecta economia românească în trei feluri: prin sporirea nivelului de trai (dacă bunurile industriale importate sunt bunuri de consum); prin sporirea eficienţei unor ramuri (importuri de factori de producţie mai ieftini); şi/sau prin spargerea unor monopoluri interne, bazate pe privilegii şi care atrăgeau factori rari, o parte dintre aceştia (cei mai mobili) fiind eliberaţi şi alocaţi către ramuri cu avantaj comparativ41;

2) concentrarea mai mare pe proprietate privată şi concurenţă pe piaţa energiei;

3) serviciile de telecomunicaţii vor trece prin acelaşi proces de inten-sificare a concurenţei;

4) politica în domeniul concurenţei va avea ca rezultat parţial eliminarea subvenţiilor sectoriale sau, mai general, neutralizarea politicii industriale selective;

5) instabilitatea legislativă cronică - motiv de nemulţumire con-stantă pentru investitorii străini – va fi de domeniul trecutului acolo unde vom avea directive sau regulamente europene. Menţinerea şi dezvoltarea acquis-ului este un element cheie al construcţiei europene: „acest lucru este vital pentru dezvoltarea încrederii între statele membre şi la nivelul mediului de afaceri, în stabilitatea normelor pieţei interne. O revizuire politică ar duce la o incertitudine foarte costisitoare referitoare la mediul juridic în care firmele ar trebui să profite de oportunităţile pieţei unice”, arată (Pelkmans, 2003:26).

Economiile din estul şi centrul Europei sunt economii emergente, pentru care progresul economic şi răspândirea prosperităţii pe calea pieţei ar putea fi de mai mare însemnătate decât, de exemplu, protejarea etatistă a intereselor consumatorilor, securitatea locurilor de muncă sau diferite aspecte legate de protejarea mediului. De altfel, există recunoaşterea faptu-lui că aplicarea reglementărilor europene în domeniul muncii, al agricul-turii şi al mediului înseamnă costuri imense, care ar vicia potenţialul de creştere economică.

În agricultură, combinaţia de reglementare şi transferuri ar genera pentru România, aşa cum afirmă Dragoş Negrescu (2001:24), „o distorsi-onare a alocării resurselor de proporţii planetare”. Sunt totuşi câteva ele-mente care atenuează efectele negative: caracterul puternic intervenţionist al actualelor politici agricole din România (schimbarea nu va fi una „cuantică”); posibila reformă a PAC, generată de presiuni interne, lărgire şi negocierile pe agricultură din OMC.

Reglementările de mediu, în măsura în care ar fi aplicate rapid în România, ar avea cel mai mare potenţial de reducere a performanţelor economice prin standardele înalte şi cheltuielile prohibitive pe care le implică pentru firme şi pentru buget. În general, poziţia UE în negocierile de aderare a fost una raţională, acordând perioade de tranziţie lungi pentru mediu. Să sperăm – deşi şansele nu sunt mari – că abordarea europeană actuală (proprietate publică asupra aerului, apei etc., plus standarde înalte, plus cheltuieli guvernamentale) va fi înlocuită cu una bazată pe extinderea drepturilor de proprietate.42 Chiar şi numai recunoaşterea reciprocă a stan-dardelor, prin concurenţa pe care o generează între regimurile de reglemen-tare din UE, ar avea potenţialul de a reduce sau elimina standardele absurde prin preferinţa pe care producătorii ar manifesta-o pentru mediile de afaceri mai prietenoase (mai puţin intervenţioniste).

Modelul european este unul favorabil creşterii economice pentru România, în special datorită faptului că, pe lângă stimularea unor elemente ale reformei proprietăţii, introduce o mai mare ordine în comportamentul guvernului: reduce tendinţa de reglementare excesivă şi instabilitatea legis-lativă, disciplinează finanţele publice şi pune la dispoziţia românilor, pe termen mai lung, o monedă mai sănătoasă – euro.

Aceste criterii de convergenţă nominală, cum mai sunt ele numite, împreună cu momentul potrivit pentru adoptarea euro, fac obiectul unor discuţii intense în mediile economice din România.

În opinia unei părţi importante a mainstream-ului românesc, crite-riile de convergenţă nominală sunt incompatibile cu creşterea economică, în general şi cu obiectivul „convergenţei reale”, în particular (diminuarea decalajului de dezvoltare dintre România şi UE-15). Potrivit acestei con-cepţii, asigurarea creşterii economice şi a procesului de catching-up ar necesita o politică economică „activă”, „flexibilă”, „orientată spre creştere”. Această politică flexibilă nu ar fi compatibilă cu criteriile „rigide” de conver-genţă nominală, în timp ce criteriile rigide de la Maastricht comit păcatul de a „lega mâinile guvernului” şi de a compromite, astfel, performanţa econo-mică.

Această teorie pare a susţine – nici mai mult, nici mai puţin – decât că iresponsabilitatea financiară la nivelul guvernului merge mână în mână cu creşterea economică şi că disciplina financiară („legarea mâinilor guver-nului”) este reţeta sigură pentru dezastru. O viziune inflaţionist-keynesistă a dezvoltării, având în centru ideea creşterii bazate pe un guvern atotputer-nic, gata să suplinească în orice moment prin cheltuieli guvernamentale sau prin pompare de bani în economie orice „comportament suboptimal” al agenţilor economici privaţi, pare să completeze teoria sus-menţionată. Toate aceste argumente aduse împotriva criteriilor de convergenţă sunt eronate43 şi vom încerca să arătăm pe scurt de ce.

Economia românească după 1990 este o ilustrare perfectă a conse-cinţelor „mâinilor libere” şi „flexibilităţii”.

Un sector de stat neprivatizat („nerestructurat”) a blocat cu succes orice încercare serioasă de reformă. Mai mult, cheltuielile de la bugetul de stat şi economiile populaţiei plus expansiunea creditului (de dimensiuni uriaşe) au fost „capturate” de acest sector, semnificativ din punct de vedere electoral, însă incapabil să facă rost de resurse prin relaţii de piaţă pentru
a-şi continua activitatea. Impozitele mari, instabilitatea reglement
ărilor, excesele birocratice şi expansiunea uriaşă a creditului au condamnat econo-mia. Iniţiativa privată şi acumularea de capital au fost puternic handicapa-te, ratele mari ale inflaţiei (generate de expansiunea creditului) confiscând economiile populaţiei şi aruncând în sărăcie categoriile cu venituri fixe (pensionarii). Din cauza acestei „flexibilităţi” politice catastrofale, România nu s-a alăturat celor zece ţări din regiune care au aderat la Uniune încă din mai 2004. Şi mai trist, această reţetă dezastruoasă este în continuare sus-ţinută.

Cheia înţelegerii acestor lucruri este abandonarea acelei viziuni simpliste, „cifrice”, holiste, a performanţei economice şi adoptarea abordă-rii antreprenoriale. Privite din această perspectivă, criteriile de convergenţă nominală şi euro sunt instrumente esenţiale ale „arsenalului” european de reformă. Ele nu reprezintă câtuşi de puţin doar manifestări ale unei „înguste” temeri de inflaţie, ci un adevărat cadru de performanţă econo-mică, de descătuşare a activităţii antreprenoriale şi de încătuşare a discreţionarismului fiscal-monetar. Altfel spus, criteriile de convergenţă nominală reprezintă un ingredient esenţial al convergenţei reale!

Criteriile44 nu constituie un set de condiţii disparate, ci o încercare coerentă de limitare a managementului macroeconomic iresponsabil la nivel naţional, iresponsabilitate care ar pune în pericol imediat capacitatea Băncii Centrale Europene de a elabora o politică monetară sănătoasă şi, pe termen mai lung, chiar existenţa euro. În privinţa finanţelor publice, avem două criterii: un deficit bugetar de cel mult 3% din PIB şi o datorie publică de cel mult 60% din PIB. Două aspecte vom discuta aici: dacă aceste limi-tări au sens economic şi situaţia României în raport cu aceste criterii.

Îndeplinirea sustenabilă a criteriilor ar însemna enorm pentru România. Performanţele României sunt încă departe de cerinţele europene la aproape toate capitolele: inflaţie, rata dobânzii pe termen lung, curs de schimb. În ceea ce priveşte deficitul bugetar, credem că, în ciuda cifrelor încurajatoare (deficit bugetar în jur de 2-2,5% în ultimii ani), introducerea fondurilor „din afara bugetului” şi luarea corectă în considerare a altor sume vor revela deficite mult mai substanţiale. Criteriul pe care România îl satisface cu siguranţă este datoria publică. Nivelul actual se situează în jurul cifrei de 20%. Nu trebuie însă uitat faptul că România a făcut cu greu faţă rambursării datoriei la sfârşitul anilor ’90 şi că datoria internă a apăsat greu asupra pieţei creditului şi a absorbit la buget cea mai mare parte a resurselor de creditare din bănci pentru proiecte guvernamentale. O parte din privatizările făcute în acea perioadă se explică chiar prin nevoia de sume pentru plata datoriilor şi nu prin dorinţa de transformare sistemică45.

Opiniile conform cărora datoria publică a României este una mică şi că putem folosi rezerva de 40% (până la 60%, limita cerută de criteriile europene) pentru stimularea activităţii economice şi a creşterii interne sunt, în aceste condiţii, foarte periculoase. România ar trebui să se concentreze pe reformarea mediului economic intern (din care criteriile de convergenţă nominală reprezintă o parte importantă), nu pe atragerea de credite externe pentru creşterea cheltuielilor guvernamentale. Reforma mediului de afaceri intern ar aduce capitaluri străine şi ar revitaliza acumularea internă de capital, singurele soluţii pentru asigurarea unei dezvoltări sănătoase.

Adoptarea euro nu reprezintă un panaceu, o soluţie pentru toate problemele economiei româneşti. Însă adoptarea euro presupune delegarea atributului politicii monetare discreţionare către Banca Centrală Europeană şi înlocuirea leului cu euro, reforme care vor produce schimbări semnifi-cative46. Adoptarea euro este un lucru bun pentru că euro este o monedă mult mai solidă decât leul, rezultat al unei politici monetare mai puţin expansioniste. Un prim rezultat pozitiv al adoptării euro şi eliminării dis-creţionarismului monetar intern îl reprezintă punerea guvernului în imposibilitatea de a finanţa prin expansiune monetară sectorul nerestruc-turat al economiei, ineficient, dar decisiv din punct de vedere politic şi electoral. Iar capacitatea euro de a revela necesitatea reformelor este ilustrată şi de recentele evoluţii din Uniunea Europeană însăşi.

Adoptarea euro şi politica monetară relativ sănătoasă („restrictivă”) a BCE au făcut ca şomajul să atingă cote alarmante în ţări precum Franţa şi Germania (şi nu numai). A devenit evident că fără înlăturarea rigidităţilor generate de reglementarea pro-sindicală a pieţei muncii, fără diminuarea extraordinarei poveri fiscale, fără reforme substanţiale într-un cuvânt, soarta economiilor Franţei şi Germaniei va fi cea a stagnării permanente47. Măsurile de reformă nu sunt dificil de identificat, însă deceniile de inter-venţionism au creat grupuri de presiune extrem de puternice, grupuri care au reuşit până în prezent să blocheze schimbarea politicii economice. Germania şi Franţa au ajuns să-şi încalce angajamentele europene (au încălcat pactul de stabilitate, nefiind capabile nici să echilibreze bugetul, nici să menţină deficitul bugetar sub 3%) din cauza incapacităţii de a-şi reforma intern economiile.

Nu poate fi, totuşi, decât un lucru bun faptul că euro a scos în evidenţă nesustenabilitatea politicilor economice actuale şi necesitatea reformelor, eliminând o parte din „libertatea” clasei politice de a ascunde efectele politicilor intervenţioniste48. În consecinţă, nu putem decât să con-cluzionăm că adoptarea euro este cu atât mai bună cu cât este mai rapidă.

Uniunea Europeană s-a pronunţat deja în privinţa adoptării de către o ţară nemembră (sau membru recent) a monedei unice. În esenţă, ţara respectivă trebuie să îndeplinească criteriile de performanţă cerute şi să fi fost membru în Mecanismul Ratelor de Schimb II cel puţin doi ani. Aceasta înseamnă, în practică, o perioadă de minim trei ani (în cel de-al treilea sunt examinate performanţele, intrarea fiind în anul următor) pentru admiterea în zona euro.

Există însă o altă soluţie, mult mai simplă şi mai onestă faţă de cetăţenii României. Prin abolirea legislaţiei privind puterea liberatorie, românii ar putea decide ei înşişi ce monedă/monede să folosească. Având în vedere stabilitatea (relativă) a monedei unice europene, e aproape sigur că euro va fi utilizat pe scară largă la noi49.

După cum „dezvoltarea prin integrare” nu trebuie confundată cu dezvoltarea după integrare, tot aşa ea nu trebuie confundată cu asistenţa financiară externă (aşa-numitul „foreign aid”). Integrarea reprezintă un pachet complex din care asistenţa nu e decât unul dintre ingrediente50. Ideea fundamentală a aşa-numitei „economii a dezvoltării”, şi anume că transferurile interguvernamentale efectuate pe cale bi/multilaterală şi creditele externe atrase de guverne constituie un substitut pentru investi-ţiile private de capital, fiind capabile să asigure creştere economică indife-rent de tipul de sistem economic în care aceste resurse sunt pompate, este fundamental eronată, aşa cum arată analizele dedicate acestui subiect din capitolele anterioare.

Cadrul european favorabil creşterii poate fi completat în interior printr-o reducere a poverii fiscale şi prin alte măsuri în domeniul contribu-ţiilor sociale şi al reglementărilor, cu scopul de a reduce presiunea etatistă asupra iniţiativei private. Absenţa armonizării în domeniul fiscal şi social lasă un instrument important în mâna autorităţilor naţionale.

Modelul european, încă în conturare, ar trebui să evite în viitor tendinţele de centralizare la nivel european a politicilor, acest lucru afec-tând puternic performanţele economice şi locul viitoarei Europe pe scena internaţională. România ar trebui să se manifeste încă de pe acum cu o poziţie clară în privinţa opţiunilor de politică economică, opţiuni care să îi permită să se raporteze responsabil la evoluţiile viitoare din Uniune.

14.2 Planul B: capitalismul şi concurenţa instituţională

Autori: Bogdan Glăvan, Cosmin Marinescu

Există, totuşi, un preţ al aderării la Uniunea Europeană. Acest cost nu se referă, aşa cum ar putea crede unii, la faptul că România ar putea deveni „piaţă de desfacere” pentru produsele occidentale sau la faptul că guvernul român nu mai poate favoriza (privilegia) anumite industrii clientelare. Preţul integrării în U.E. îl reprezintă însăşi pericolul confundării acquis-ului comunitar cu reţeta instituţională optimă de dezvoltare pentru România.

În mod fundamental, aşa cum rezultă din întregul demers al cărţii de faţă, există doar două căi de alocare a resurselor în societate: calea economică şi calea politică. Cea economică reflectă procesul de interac-ţiune voluntară a indivizilor care urmăresc satisfacerea cât mai bună a propriilor interese. Pentru această „cale economică” am folosit ca sinonime conceptele mai cunoscute, cum ar fi „economie de piaţă” sau „capitalism”. Calea politică constă în folosirea mijloacelor de constrângere de către exponenţii statului care urmăresc satisfacerea mai bună a propriilor inte-rese. Pentru aceasta putem folosi ca sinonim termenul de „socializare”, „centralizare” sau, mai simplu, „planificare centrală”.

Pentru o foarte lungă perioadă de timp, economia României a însemnat alocarea forţată a resurselor prin directivele guvernului. Această stare de lucruri a persistat ani buni şi după înlăturarea regimului politic comunist, sub forma unui intervenţionism agresiv. Din nefericire pentru destinul economiei de piaţă, nici UE nu se păstrează în afara intervenţiei guvernului în economie, mai ales atunci când vine vorba ca elita politică europeană să-şi exerseze proba de legitimitate.

Însă, după cum am arătat anterior, integrarea ţării noastre în U.E. este benefică prin faptul că aranjamentul instituţional european slăbeşte mecanismul prin care caracatiţa aparatului politic stoarce avuţia membrilor productivi ai societăţii, în folosul grupurilor de interese specializate în vânătoarea de favoruri guvernamentale. Însă integrarea europeană este insuficientă, deoarece nu recunoaşte şi, în consecinţă, nu rezolvă problemele inerente ale folosirii mijloacelor politice pentru dobândirea de resurse. În ultimă instanţă, puţini sunt cei care realizează de ce legislaţia şi instituţiile comunitare sunt superioare celor autohtone. Cel mai adesea, se invocă „simplitatea”, „transparenţa” şi „eficienţa” superioară a instituţiilor
U.E. în comparaţie cu cele româneşti
51. În realitate, nu aceste criterii sunt decisive, ci gradul lor de compatibilitate cu ordinea economică a proprie-tăţii private, bazată pe libertatea neîngrădită de acţiune a indivizilor în cadrul dreptului de proprietate pe care îl deţin.

În loc să sesizeze acest lucru, publicul larg cade în iluzia de a considera că acquis-ul comunitar este reţeta dezvoltării economice. U.E. posedă un cadru instituţional specific. Din moment ce vest-europenii se bucură de un nivel ridicat de trai, iar prosperitatea am arătat că este condiţionată de calitatea instituţiilor, se deduce de aici că eşafodul instituţi-onal european a învins în lupta istorică împotriva oponenţilor săi ideologici. Din această perspectivă, tot ce are de făcut România este să realizeze acest „transplant instituţional”, adică să copieze legislaţia comunitară şi să aştepte rezultatele.

Nimic nu este mai greşit. Teoria şi practica economică ne-au demonstrat în repetate rânduri că avuţia naţiunilor a fost acumulată în măsura în care membrii lor au fost liberi să se îmbogăţească, desigur, fără să aducă atingere proprietăţii semenilor prin încălcarea drepturilor legitime de proprietate. Este adevărat că, per ansamblu, aşa cum rezultă din secţiunea anterioară, cadrul instituţional al UE este mai permisiv din punctul de vedere al libertăţii economice decât aranjamentul instituţional dezvoltat în România post-comunistă.

Istoric vorbind, încălcarea proprietăţii just dobândite, regulile biro-cratice sufocante şi manipularea monetară discreţionară au fost mult mai reduse în vestul continentului decât pe meleagurile noastre. Aceasta nu este doar o constatare abstractă. Puşi în faţa opţiunii de a alege statul căruia să îi devină contribuabili, milioane de est-europeni au „votat cu picioarele” părăsindu-şi ţara natală şi emigrând în Occident. Concurenţa instituţională (sau, din punctul de vedere al statului, concurenţa fiscală) este cea care a determinat autorităţile politice din est să se alinieze, mai rapid sau mai lent, la modelul vest-european.

Însă această concluzie este problematică în noul context creat de extinderea U.E. Aderarea statelor est-europene la U.E. reduce sfera de manifestare a concurenţei instituţionale de care vorbim, ceea ce poate avea repercusiuni negative în viitor.

Există două modalităţi prin care guvernele naţionale pot reacţiona la generalizarea şi intensificarea competiţiei: (1) cedarea în faţa forţelor pieţei sau (2) formarea unui cartel. Prima alternativă echivalează cu consolidarea libertăţii şi crearea prosperităţii, în timp ce a doua erodează libertatea, prezervă status quo-ului instituţional şi doar redistribuie avuţia.

Prima alternativă reflectă generalizarea concurenţei instituţionale, adică ajustarea spontană a aranjamentelor instituţionale naţionale în vede-rea îmbunătăţirii competitivităţii şi a performanţelor economice. În contex-tul globalizării, sistemele economice sunt predispuse la anumite adaptări şi chiar la schimbări instituţionale de amploare. În noile condiţii, concurenţa instituţională – concurenţa în planul regulilor – este consecinţa firească a inovaţiilor tehnologice şi organizaţionale. Acestea au produs intensificarea fără precedent a mobilităţii internaţionale a persoanelor şi bunurilor şi dezvoltarea explozivă a comunicaţiilor. Astfel, oportunităţile pieţei externe au devenit mult mai mari şi valorificarea lor mai avantajoasă.

Modelul european de construcţie instituţională şi de guvernare corespunde, însă, celei de-a doua alternative. Aceasta derivă din con-vingerea elitelor politice europene că „Europa Unită”, armonizată, uniformizată politic şi economic, va ţine mult mai bine piept forţelor „distructive” ale globalizării. În această perspectivă numită – paradoxal – „democratică”, acquis-ul comunitar ar reprezenta instrumentul perfect de armonizare prin transplant instituţional, prin preluare de corpus legis-lativ52.

Procesul de aderare, aşa cum este conceput, se bazează pe consoli-darea unei branşe executive specializate la nivel naţional, fapt ce favorizează componenta executivă a guvernământului. Aceasta derivă din faptul că procesul de negociere şi de adoptare a normelor europene este, în realitate, un exerciţiu administrativ, care are natura de a întări şi mai mult fenomenul etatist în Europa, prin perpetuarea statului bunăstării (redistributiv) şi a modelului economiei social(ist)e de piaţă – ale cărei performanţe economice sunt tot mai modeste. Faptul că întregul proces de extindere a UE a evoluat într-un stil pur elitist şi tehnocratic a erodat suportul public şi încrederea în procesul de integrare. Aşa s-ar putea explica de ce, în problema extinderii, opinia publică în multe ţări europene este mai puţin entuziastă decât declaraţiile oficialilor de la Bruxelles.

Integrarea europeană actuală este echivalentul unui sistem de politici comune, negociate şi adoptate treptat de guvernele europene. Acest proces nu rezultă din abolirea de principiu a restricţiilor politice ale siste-mului economic, el nu poartă amprenta definitorie a pieţei libere şi a mecanismelor concurenţei, în ciuda unor realizări importante în acest sens. Este vorba, mai degrabă, de o opţiune politico-birocratică asupra a ceea ce ar trebui să fie modelul european de economie şi de societate. Iar acest normativ politic a fost consfinţit într-un aranjament economic şi institu-ţional exportat, cu fidelitate cât mai mare posibil, ţărilor membre şi celor candidate la aderare.

Din perspectiva ştiinţei economice, nu este clar de ce UE trebuie să fie un aranjament instituţional şi politic centralizat. Piaţa liberă şi concu-renţa sunt capabile să sporească prosperitatea europenilor fără necesitatea de a reglementa până şi mărimea, forma şi grosimea fructelor şi legumelor, aşa cum se întâmplă în cazul legilor europene53. Aproape toate politicile economice şi sociale sunt supuse „armonizării”, la un nivel pan-european, iar extinderea bazată pe un sistem de strictă condiţionalitate devine un puternic instrument de reducere a diversităţii.

În planul politicilor sectoriale, de exemplu, din dorinţa de a „organiza” (a se citi „uniformiza”) sectoare întregi, Comisia Europeană a adoptat strategia „politicilor comune”, bazată pe proliferarea reglemen-tărilor, a controalelor administrative şi subvenţiilor. Care sunt rezultatele? Politica Agricolă Comună – expresia unei filozofii a imposibilităţii agricul-turii private – a sărăcit consumatorii, contribuabilii şi chiar fermierii. Preţurile fixate la Bruxelles nu au împiedicat exodul rural, ele apasă asupra bugetelor menajelor, iar politica protecţionistă restrânge beneficiile impor-turilor agricole mai ieftine. Mai mult decât atât, ca rezultat al aderării, fermierii din ţările candidate vor trebui să îşi ajusteze/reducă producţiile conform cotelor stabilite arbitrar de structurile decizionale europene, pe motiv de „concurenţă neloaială”, în ciuda faptului că Vestul exportă în Est mai mult decât importă. Dar cum se împacă oare „cotele de producţie”, concept reminiscent din practica sovietică, cu ideea de piaţă comună liberă?

În favoarea argumentului concurenţei instituţionale să luăm în discuţie, de exemplu, situaţia monetară. Concurenţa monetară dintre monopolurile naţionale este benefică pentru indivizi şi pentru dezvoltarea proprietăţii private, deoarece constrânge guvernele să nu abuzeze de poziţia privilegiată de producător de monedă. În momentul în care un guvern inflaţionează şi deteriorează calitatea monedei pe care o oferă, existenţa unor monede alternative asigură oamenilor oneşti o „poartă de scăpare” prin care îşi pot proteja avuţia. Euro a constituit până în prezent o monedă mai sigură decât leul. Ameninţarea euroizării este, după cum am mai spus, unul dintre factorii care au constrâns statul român să nu apese şi mai puternic pe pedala inflaţiei. Trebuie să înţelegem, însă, că moneda unică europeană nu poate fi intrinsec mai bună decât leul. Ea este o monedă mai sănătoasă tocmai pentru a putea face faţă concurenţei existente, la un nivel mai înalt, între euro şi alte monede internaţionale.

Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte impozitarea. Concu-renţa limitează povara fiscală pe care guvernele o pot arunca pe umerii contribuabililor.

Diversitatea, nu „armonizarea”, este cheia prin care trebuie să inter-pretăm construcţia instituţională optimă. Merită amintit aici exemplul Elveţiei, un model de federalism fiscal care a reuşit să dăinuiască în timp. Elveţia cuprinde practic 26+1 jurisdicţii fiscale, iar rata marginală a impo-zitului pe venit variază de la 23% la 48% între diversele cantoane. Gradul de fiscalitate reflectă, poate mai mult decât oriunde în lume, voinţa publicului larg, care are acces la deciziile politice importante graţie principiului refe-rendumului larg practicat.

În absenţa competiţiei, statele sunt mult mai puţin constrânse să comită abuzuri şi să adopte politici economice de spoliere a indivizilor productivi în favoarea propriilor grupuri de interese. Însă tocmai acesta este contextul creat prin lărgirea U.E.

Până acum, statul român s-a dovedit a fi mult mai puternic şi mai opresiv decât construcţia politică numită U.E. Românii au de câştigat prin îndepărtarea tentaculelor autorităţii politice naţionale şi adoptarea
acquis-ului comunitar. Dar, pe măsură ce concurenţa instituţională regio-nală se va atenua, U.E va tinde natural către postura de Leviathan.

Care este soluţia, atunci? Aceasta trebuie să se bazeze pe înţelegerea faptului că integrarea în U.E. nu schimbă fundamental datele problemei în ceea ce priveşte şansele de progres economic. Integrarea reprezintă în primul rând un proces de remodelare a autorităţii politice. În măsura în care, din acest proces, procesele politice de acumulare a resurselor sunt slăbite, iar metodele voluntare, specifice pieţei, sunt întărite, societatea are de câştigat. În egală măsură, este posibil şi contrariul, mai ales pe termen lung.54 Şansa de a nu repeta greşelile trecutului stă în înţelegerea acestora.

Europenii par a fi acceptat proiectul „democraţiei europene” fără să fi analizat îndeaproape implicaţiile sale economice. Nu doar au supraes-timat diferenţele istorice şi culturale dintre ţările europene, însă au ignorat avantajele reale ale concurenţei între structurile politice independente, cum ar fi fost guvernele naţionale. Pe termen lung, prosperitatea europenilor este incompatibilă cu centralizarea procesului decizional economic şi politic în mâinile birocraţiei de la Bruxelles, într-o viziune constructivistă a „societăţii raţional planificate”. În condiţiile transformării sistemului eco-nomic european potrivit criteriilor pieţei, extinderea ar putea fi şansa unei noi Europe, a unei economii mai dinamice şi mai prospere, o Europă a europenilor – nu a birocraţiei administrative şi a elitelor statale –, a proprietăţii private şi a concurenţei – nu a privilegiilor sociale –, o Europă în care să guverneze dreptul şi mai puţin legislaţia.

Aşa cum am încercat să demonstrăm în această carte, calea către prosperitate constă în adoptarea instituţiilor care creează stimulente adecvate creării avuţiei. În prim-planul acestui aranjament instituţional am situat garantarea dreptului de proprietate privată. Interacţiunea liberă şi legitimă dintre membrii societăţii, fără restricţii legislative şi birocratice, este soluţia optimă pentru dezvoltare şi pentru obţinerea unui nivel de trai mai bun. Asigurarea respectării contractelor încheiate în mod voluntar, fără încălcarea proprietăţii altor oameni, este, de asemenea, corolarul suficient pentru promovarea bunăstării generale. În comparaţie cu acest deziderat, aderarea la UE reprezintă doar un pas necesar, în contextul istoric actual. În afara U.E., funcţionarea economiei de piaţă ar fi mai dificil de ocrotit. Aceasta nu ar trebui, însă, să ne scadă vigilenţa cu care trebuie să apărăm principiile pieţei libere în interiorul U.E.

Dacă analizăm tendinţele politice manifestate în diversele discursuri ale unor personalităţi marcante din cadrul UE pe parcursul ultimelor decenii, pericolul extinderii puterii politice în defavoarea puterii pieţei nu este încă pe deplin recunoscut. Mai mult, unificarea (centralizarea) politică este considerată accesoriul important (dacă nu factorul decisiv) al integrării economice. Confuzia pare să fie întreţinută de invocarea generalizată a procesului de „integrare” în toate aspectele vieţii sociale. Se omite astfel un aspect esenţial. Integrarea economică – adică lărgirea pieţei – are la bază, aşa cum am spus, exercitarea dreptului de proprietate privată şi intrarea indivizilor în concurenţă pentru obţinerea de resurse necesare unei satis-faceri cât mai bune a nevoilor. Integrarea politică presupune un lucru cu totul opus concurenţei de acest gen: generalizarea folosirii instrumentelor de obţinere a resurselor prin constrângere şi armonizarea lor la nivelul unui emergent super-stat european; într-un cuvânt, centralizare politică.

Care este proiecţia adecvată în plan politic a principiului economic al concurenţei între proprietari? Dacă dreptul de proprietate privată reprezintă fermentul progresului economic, atunci libertatea de asociere între indivizi constituie consecinţa politică inevitabilă a acceptării consec-vente a acestui principiu. Dacă nu suntem liberi să ne asociem cu (sau disociem de) alte persoane, dreptul nostru de proprietate este afectat. Absenţa posibilităţii de asociere voluntară cu semenii noştri, pentru realizarea oricăror obiective considerăm de cuviinţă, fără a aduce atingere, desigur, terţilor şi proprietăţii acestora, echivalează cu starea de sclavie sau exploatare.

Astfel, între integrarea politică şi integrarea economică există o tensiune reală, nu o compatibilitate esenţială – aşa cum pretind numeroşi comentatori ai evoluţiei Uniunii Europene de astăzi. Prima, respectiv centralizarea politică, o pune în primejdie pe cea de-a doua. În măsura în care suntem partizanii integrării economice, atunci trebuie să apărăm înlăturarea barierelor etatiste din calea mişcării forţei de muncă şi a capitalului; să favorizăm extinderea liberei concurenţe între agenţii econo-mici situaţi în regiuni diferite, în cadrul pieţei unice europene. Însă, afirmarea importanţei integrării politice – centralizarea deciziilor care privesc societatea în ansamblu într-un super-stat, cu o legislaţie unitară (atât în ceea ce priveşte impozitarea, cât şi reglementarea de ansamblu a acţiunii umane) care să emane din extinderea aplicării principiului demo-cratic al domniei majorităţii – pune în pericol economia de piaţă. Comple-mentul libertăţii economice este libertatea politică, aceste două elemente sunt coextensive.

Aşadar, adevărata soluţie pentru creşterea bunăstării românilor (şi a tuturor europenilor, de altfel) constă în creşterea sferei de manifestare a concurenţei, atât în plan economic, cât şi politic. Competiţia politică rezultă din exercitarea drepturilor de proprietate privată prin intrarea în asociere cu alte persoane ori refuzul de a ne asocia. Ea se manifestă prin diversitatea reglementărilor, legislaţiilor şi cutumelor adoptate în mod voluntar de indivizi şi prin posibilitatea schimbării acestora în funcţie de preferinţele liber exprimate ale oamenilor. Acest proces poate da naştere, în fond, la două două rezultate: micşorarea numărului de sisteme de reglementare şi supremaţia unei anumite legislaţii, dacă indivizii aderă spontan la aceasta, respectiv creşterea diversităţii instituţionale, dacă indivizii aleg secesiunea faţă de organizarea politică anterioară. Astfel, unificarea politică şi sece-siunea reprezintă două faţete ale aceleiaşi monede, efecte în egală măsură posibile ale libertăţii de asociere.

Din aceste considerente, respingem actualul proiect birocratic de unificare politică a Europei. Înţelegem astfel că monopolizarea politică realizată prin constrângere – absenţa secesiunii, adică a posibilităţii de separare faţă de organizarea politică în vigoare – aduce atingere dreptului fundamental de liberă asociere şi pavează drumul către compromiterea mai largă, în viitor, a proprietăţii private55. Pentru favorizarea aspiraţiilor de bunăstare ale tuturor, proiectul alternativ de realizare a comunităţilor politice construite prin consimţământ – descentralizarea jurisdicţională şi administrativă – completează în mod fericit „liberalizarea economică” ce poate fi obţinută prin integrarea europeană.


Note:

1 „Teoria tranziţiei” trebuia să pornească de la adevărul esenţial că modelul economiei de piaţă este unul singur, fapt ce aruncă în derizoriu ştiinţific orice încercare de a construi modele proprii ale economiei de piaţă. Sub dictatul acestor „căutări” a evoluat societatea românească după 1989. De exemplu, Mircea Coşea – de numele căruia se leagă programul de privatizare „în masă”, arăta că „o economie capitalistă poate să fie gestionată de social-democraţie, dar social-democraţia nu poate genera capitalism” (Masa Rotundă România Capitalistă. Clişee şi realităţi, 19 iunie 2002, www.ili.ro), deşi tocmai social-democraţia iliesciană i-a dat şansa de a testa reforme prin definiţie eronate. Dacă social-democraţia nu poate genera capitalism, fiind de fapt incompatibilă cu principiile pieţei, oare cum ar putea aceasta să întreţină capitalismul? În realitate, când social-democraţii pretind că „gestionează” capitalismul, trebuie să înţelegem că, de fapt, economia capitalistă a încetat să mai existe.

2 Puţini reformatori sociali din Estul şi Centrul Europei împărtăşeau viziunea economică a fostului Prim-ministru al Cehiei, Vaclav Klaus, care respingea perspectiva economiei sociale de piaţă prin remarca: „A Treia Cale este cea mai rapidă cale către Lumea a Treia”; el afirma tranşant decizia guvernului său de a construi „o economie de piaţă fără adjective”. Cu toate acestea, din păcate, chiar decidenţii politici şi intelectualii - consideraţi (ori autointitulaţi) de orientare liberală - respingeau perspectiva redistri-buţionistă numai în mod circumstanţial, nu principial („trebuie mai întâi să producem, pentru a avea ce să redistribuim”).

3 Este iluzorie credinţa abandonării de către stat a sectoarelor sale strategice, prin crearea unei ordini integrale a proprietăţii private. Exclusiv logica modelului analitic îl determină pe Hoppe (2001:131) să scrie că guvernul, în urma adoptării unei constituţii a proprietăţii private, „lipsit de proprietate, trebuie să-şi declare propria existenţă drept neconsti-tuţională”.

4 Deşi între sistemul economic de piaţă şi democraţie există conexiuni puternice, acestea nu sunt şi reciproce. Istoria sistemului democratic exclude orice garanţie că afirmarea ordinii proprietăţii private este condiţionată de instituirea jocului electoral. Într-un număr destul de mare de ţări (Chile, Coreea de Sud, Filipine, Singapore), teorema democratică a transformării, gen Weber sau Sombart, nu se verifică.

5 Dimensiunea alocării greşite a resurselor este direct corelată cu gradul de socializare a mijloacelor de producţie şi de centralizare a economiei, factori care explică diferenţele semnificative în nevoia de ajustare structurală în cadrul diferitelor economii post-socialiste.

6 Braguinsky şi Yavlinsky (2000) semnalează deficienţele viziunii convenţionale cu privire la reformele din economia Rusiei, deficienţe care ţin de ignorarea instituţiilor informale ale comunismului şi a „sclerozei” instituţionale à la Mancur Olson. Precum în majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, drumul de la plan la piaţă este modelat de grupurile de interese, de nomenclatura comunistă şi structurile mafiote, care „capturează” puterea politică şi conţinutul reformei economice. De aceea, se atrage atenţia asupra instaurării în Rusia a unui „capitalism oligarhic”, un sistem al corupţiei instituţionalizate şi crimei organizate, reminiscent în modelul latino-american din anii `70 (p. 170) şi care a alterat şi alte „democraţii” din regiune.

7 Dezbaterea secvenţei ideale a reformelor nu atrage, în mod necesar, o concluzie relevantă din punct de vedere strategic şi practic. De fapt, alternativa terapie şoc vs. gradualism este o problemă greşit formulată: folclorul popular spune „să nu laşi pe mâine ce poţi face azi” şi chiar democraţia este proiectată în favoarea acestui dicton, prin faptul că mandatele politice durează, de regulă, 4 şi nu 10 sau 20 de ani. Numai că, în tranziţie, politicienii au înţeles rapid că puterea politică poate fi păstrată mai degrabă prin amânarea sine die a reformelor decât prin înfăptuirea lor. Iar aceasta explică aceeaşi uşurinţă de a înţelege jocul democratic care va fi exersat cu preţul sacrificării dezvoltării economice sănătoase.

8 Schmieding (1993) pune punctul pe i cu privire la consecinţele dezastruoase ale liberalizării în absenţa privatizării: întreprinderile şi băncile de stat devin, de fapt, întreprinderile şi băncile „nimănui”, iar cei din interiorul acestora (insiders) devin, de facto, stăpânii (exploatatorii) unor active care continuă, de jure, să fie în proprietate de stat.

9 Analiza reformei proprietăţii prin prisma teoriei alegerii publice arată că „privatizarea poate să conducă la atenuarea presiunii politice în favoarea intervenţiei statului, dar ea poate, de asemenea, să conducă la creşterea presiunii şi nu există niciun motiv a priori să credem că primul rezultat este mai probabil decât ultimul” (Frydman, 1994:273).

10 Această ordine a priorităţilor decurge din supoziţia nefericită, de sorginte mainstream, că „nu contează proprietatea, contează concurenţa”. În acest sens, Joseph Stiglitz (1998) susţine că privatizarea nu este, în mod necesar, cea mai bună cale de transformare a economiilor socialiste. El pretinde că mecanismele concurenţei au o mai mare importanţă în crearea economiei de piaţă, decât titlurile legale de proprietate. Abordarea lui Stiglitz ignoră, însă, faptul că avantajele şi forţa concurenţei depind de structura proprietăţii, deoarece concurenţa reprezintă manifestarea proprietăţii private într-un sistem al pieţei libere. În plus, adevărata competiţie este cea care se desfăşoară între întreprinzători-capitalişti dependenţi de preferinţele consumatorilor lor, nu cea dintre firmele private şi cele de stat sau jocul de-a piaţa concurenţială între firmele de stat.

11 În general, guvernul nu desfiinţează industriile de stat atunci când acestea sunt inefici-ente. Guvernele caută mai degrabă să le subvenţioneze, să le „modernizeze” (capitalizeze), deşi ciclul decapitalizării va fi reluat, să le protejeze de „concurenţa neloială” sau chiar să le asigure un monopol legal. Privatizarea este, de fapt, soluţia de ultimă instanţă. Asemenea experienţe dovedesc că utilizarea discreţionară a mecanismelor fiscale şi legislative vizează valorificarea capitalului politic al întreprinderilor de stat, nu neapărat al celui economic.

12 O perspectivă consecvent liberală este expusă, de pildă, în lucrările lui Murray Rothbard (1992), Hans-Hermann Hoppe (1991, 1996), Jeffrey Herbener (1992). Abordarea lor fixează jaloanele teoretice generale ale unui proces de privatizare. Demersul constă în aplicarea teoriei naturale a proprietăţii (self-ownership & homesteading), pe care o susţin îndeobşte, la acest caz particular.

13 Acesta din urmă este cazul decretării unei proprietăţi a statului asupra resurselor naturale ce se vor descoperi la un moment dat, în viitor.

14 Adrian Severin, „Editorial”, Ziua, 21 iunie 2005: „Stânga este împotriva inegalităţii. Principiul restitutio in integrum absolutizează proprietatea. O reîmproprietărire fără limite, cu ignorarea transformărilor de tip egalitar pe care societatea românească le-a cunoscut în secolul al XX-lea, înseamnă nu doar întoarcerea la vechi inegalităţi, dar şi statuarea principiului că orice atingere adusă inegalităţii este abuzivă. PSD se opune unei asemenea politici. Nu pentru că este nostalgic, antireformist sau antisistem, ci pentru că este stânga, adică ţine mai mult la egalitate decât la proprietate”.

15 A se vedea www.fondulproprietatea.ro

16 Această lege completează şi modifică Legea fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, modificări solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 şi Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare.

17 Ilie Şerbănescu remarca, de asemenea, riscul asociat deţinerii acţiunilor, acela de a nu fi, în fond, despăgubit. Metoda i se pare, însă, nonproblematică altminteri. A se vedea Revista 22, „Fondul Proprietatea: o soluţie corectă, chiar dacă neagreată de proprietar”, nr. 798 (21 - 27 iunie 2005).

18 Se specifică faptul că „Titlurile de despăgubire... încorporează drepturile de creanţă corespunzătoare drepturilor de despăgubire acordate. Aceste titluri se emit titularilor drepturilor la despăgubire recunoscute sau în curs de recunoaştere, conform legilor speciale. Ele se acordă în urma verificărilor de legalitate, cu privire la situaţia juridică a imobilului, efectuate de Secretariatul Comisiei Centrale. Valoarea acestora este stabilită pe baza unui raport efectuat de un evaluator autorizat independent” [subl. n], vezi www.fondulproprietatea.ro.

19 Singurul context în care putem vorbi despre un preţ just - restituţie justă - este piaţa.

20 În acele cazuri în care actualii utilizatori au cumpărat deja active expropriate de la stat, ei vor trebui să solicite compensaţie de la persoanele responsabile pentru aceste vânzări, iar oficialităţile guvernamentale vinovate pentru aceasta ar fi silite să restituie preţurile de cumpărare.

21 Negrescu (2002:8) remarcă faptul că „... elementul central în funcţie de care este judecată dezirabilitatea diferitelor metode de privatizare posibil de aplicat ţine de calitatea guvernanţei corporative la care ne putem aştepta, deci măsura în care noii proprietari sunt confruntaţi cu acel set de stimulente care să îi determine să acţioneze în cel mai bun mod posibil pentru a maximiza performanţa firmei”.

22 A se vedea, de pildă, Telegdy (2002:10). Autorul remarcă şi faptul că acest tip de privatizare este puţin favorabil investiţiilor aduse din exterior, mai semnificative.

23 Aplicarea metodei sindicaliste susţinute de Hoppe ar fi valabilă şi în astfel de cazuri; în fond, proprietatea nu aduce cu sine în mod necesar succesul economic şi, în plus, în scenariul hoppean, nu statul este cel chemat să facă aprecieri antreprenoriale cu privire la perspectiva viitoare de profit a unei întreprinderi.

24 A se vedea, de pildă, Telegdy (2002).

25 În Negrescu (2002:19) se indică suma de 2.949,5 milioane dolari SUA ca indicând suma preţurilor de vânzare conform contractelor de privatizare pentru perioada 1996-2000, din care 2.545,2 milioane dolari SUA încasate.

26 Lucrurile au stat asemănător în Cehoslovacia şi Polonia, cf. Harmathy (1994:40).

27 Să amintim aici cazul Romtelecom, care s-a bucurat de monopol pe piaţa telefoniei fixe între momentul privatizării parţiale 1998 (vânzarea a 35% din acţiuni către grupul elen de telecomunicaţii OTE) până în 2003.

28 Tot urmărirea unor interese private explică şi viteza redusă a privatizării, prin conflictul de interese dintre Fondul Proprietăţii de Stat şi fondurile private, primul urmărind mai degrabă să restructureze întreprinderile cu performanţe economice slabe şi să le vândă pe cele performante, în vreme ce fondurile private aveau interese opuse (Tardy, 1997:224).

29 În România, de pildă, condiţiile s-au referit la: investiţii obligatorii (în 24% din contractele încheiate între 1993-2000); interzicerea lichidării, fuziunii sau divizării companiei în cauză pe perioade determinate (51% din contracte); obligativitatea menţinerii obiectului de activitate al întreprinderii privatizate (84% din cazuri); şi clauze referitoare la tratamentul rezervat personalului (păstrarea locurilor de muncă, acordarea de compensaţii salariaţilor concediaţi etc.), care se regăsesc în 85% din contractele de privatizare încheiate de FPS - apreciate ca exprimând „o tendinţă crescândă către utilizarea privatizării ca un instrument de politică a forţei de muncă” (Negrescu, 2000).

30 „Creanţele bugetare nu pot fi veritabil recuperate prin vânzarea de acţiuni emise de societăţile debitoare care sunt deja ale statului: veniturile vor fi doar colectate la alte capitole ale bugetelor, decât în cazul celor înregistrate ca provenind din privatizări propriu-zise” (Negrescu, 2000).

31 A se vedea, de pildă, exemplul Lituaniei.

32 Două entităţi financiare au fost utilizate în mod special pe post de canal de transmisie al injecţiilor monetare către grupurile privilegiate politic: Bancorex şi Banca Agricolă. Aceste două bănci au înregistrat pierderi imense şi, în cele din urmă, şi-au încetat funcţionarea. La un moment dat, subvenţia implicită generată de creditele BNR acordate agriculturii ajunsese la 10 la sută din PIB, nu întâmplător chiar în anul 1993, anul în care s-a înregistrat cea mai ridicată rată a inflaţiei (Isărescu, 2003).

33 vezi Dăianu (1999), p. 323 şi următoarele.

34 Presa a relatat pe larg, la vremea respectivă, „devalizarea” sistemului bancar. Vezi, Evenimentul Zilei, 18 septembrie 2006, p. 2-3, pentru un rezumat al falimentării Bancorex.

35 Mai bine-zis, clasa „experţilor” economici însărcinaţi să gestioneze imaginea publică a autorităţii politice a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a convinge publicul larg de importanţa menţinerii instituţiilor monetare existente.

36 Isărescu (2003, p. 15) afirmă în legătură cu această dezbatere: „Varianta cea mai rigidă, cea a Consiliului Monetar, pare în acest context cea mai puţin atrăgătoare, argumentele în acest sens putând fi rezumate, în câteva cuvinte, astfel: Consiliul Monetar obligă la numeroase măsuri deosebit de dure în plan fiscal şi al politicii de venituri, iar economia devine extrem de vulnerabilă la şocuri externe. Dacă măsurile de ordin intern nu sunt aplicate, Consiliul Monetar eşuează, aşa cum s-a întâmplat în Argentina, fără a se fi cules roadele urmărite. Dacă măsurile de ordin intern sunt adoptate, dispare însăşi necesitatea unei formule atât de drastice cum este Consiliul Monetar”. La o analiză atentă, sensul argumentului de mai sus este greu de înţeles. Cineva ar putea susţine, la fel de bine, că „semaforizarea intersecţiilor presupune forţarea automobiliştilor să îşi adapteze corespunzător comportamentul rutier. Dar, dacă automobiliştii îşi iau oricum toate măsurile de precauţie, semaforizarea nu este necesară”. Dintr-o perspectivă mai largă, orice regulă de drept este inutilă dacă lumea se comportă deja aşa cum presupune aceasta. Însă această observaţie nu justifică sofismul argumentaţiei care, după cum am văzut, poate fi folosită pentru abandonarea oricărei reguli sau instituţii.


37 Expresia „în general” reflectă faptul că s-ar putea ca nu orice reformă internă generată de aderare să fie un pas înainte în raport cu situaţia anterioară şi, mai mult, având în vedere reformele profunde în care s-au angajat unele ţări, de exemplu Estonia, „europenizarea” ajunge chiar să nu echivaleze cu o reducere a intervenţiei. Vom argumenta că modelul european însuşi e suficient de nonintervenţionist (în raport cu grupul noilor ţări membre) încât să genereze o masă critică de reforme aducătoare de performanţă economică. Dacă luăm în calcul nu numai caracteristicile obligatorii ale modelului, ci şi şirul de domenii cu „cooperare voluntară”, modelul european nu lasă multe domenii neatinse. Şi o ultimă observaţie: considerentele economice nu sunt singurele care contează în balanţa deciziei privind integrarea. Chiar dacă pentru Estonia, de exemplu, aderarea înseamnă paşi înapoi în sfera libertăţii economice, considerente cum ar fi securitatea înclină balanţa în favoarea aderării.

38 Precizăm că dezvoltarea prin integrare nu înseamnă dezvoltare după integrare, ci adopta-rea setului de reforme pe care le presupune integrarea. Cele mai multe dintre acestea au fost adoptate înainte de aderare, în perioada de preaderare.

39 De orice fel, comercială, monetară etc.

40 Din nou „în general”, pentru că libertatea economică explică diferenţa de dezvoltare dintre România şi Germania, însă nu şi pe aceea dintre Germania şi Muntele Athos. Cei de la Athos dispun de libertate, însă nu-i interesează aspectul prosperităţii materiale.

41 Cu cât economia românească este mai „de piaţă funcţională”, cu atât realocarea resurselor va fi mai rapidă. Această reconfigurare sau renaştere a economiei poate fi anulată de barierele statale în calea circulaţiei factorilor, mişcarea antreprenorială de realocare fiind înlocuită de creşterea listelor cu şomeri sau de proiecte de lucrări publice menite a combate şomajul. A se vedea o excelentă analiză a relaţiei rigiditate/bariere birocratice – realocare. Reformele sunt legate, interdependente, formează un tot, existând un prag critic de reforme pentru o reajustare reală. Teama de importuri şi controlul guvernamental al restructurării sunt cele mai importante dogme etatiste care împiedică dezvoltarea economiei româneşti. O analiză recentă identifică deficitul bugetar mic drept principala cauză a lipsei de performanţă a economiei româneşti şi propune creşterea deficitului bugetar pentru – printre altele - preluarea forţei de muncă suplimentare din agricultură! Aceasta este o mostră de „gândire economică” autohtonă care, dacă se va menţine, va garanta rămânerea economiei României într-o stare de înapoiere permanentă. Teama de importuri este şi ea nejustificată. Cele două temeri majore – deficitele comerciale şi concurenţa puternică din partea produselor străine – sunt concluzii teoretice bazate pe analize eronate. În primul rând, există ţări şi teritorii care au procedat la o liberalizare deplină şi care, în loc de declin economic şi deficite în balanţă (previziunile mainstreamului), au atins performanţe economice extraordinare (Hong Kong, Estonia etc.). În al doilea rând, trebuie spus că principala cauză a deficitelor comerciale cronice o reprezintă combinaţia inflaţie internă – control al cursului de schimb (subevaluarea monedelor străine prin intervenţii ale Băncii Centrale) – împrumuturi externe. În al treilea rând, importurile mai mari generează două procese neglijate, în general, şi care acţionează în favoarea restructurării. Importurile mai mari nu pot fi realizate decât prin creşterea producţiei firmelor străine producătoare ale bunurilor respective, creştere care, atât timp cât ne aflăm într-o lume a rarităţii, nu se poate face decât prin diminuarea producţiei altor bunuri. Liberalizarea va genera prin urmare o creştere a activităţii pentru firmele autoh-tone care acum beneficiază de importuri mai ieftine şi pentru firmele autohtone care pot acum exporta acele bunuri a căror producţie s-a redus (şi al căror preţ a crescut) în străinătate. Fără reducerea activităţii în alte sectoare interne, aceste firme nu îşi vor putea procura resursele (forţă de muncă, resurse naturale, bunuri de capital) necesare extinderii activităţii. Acesta este procesul de realocare pe care dirijismul populist îl distruge prin intervenţii pe piaţa muncii şi prin alte mii de bariere în calea întreprinderii private.

42 A se vedea Rothbard (1982) pentru problemele definirii şi extinderii drepturilor de pro-prietate asupra resurselor naturale, în prezent comune.

43 Am auzit chiar argumente fantastice precum încercarea de a compara criteriile „rigide” cu planul cincinal din perioada ceauşistă (!) sau soluţii extraordinare de salvare a economiei româneşti prin – bineînţeles! – creşterea deficitului bugetar.

44 Vezi şi discuţia din Pelkmans (2003:358-367).

45 Vezi Dăianu (2000).

46 Concurenţa între regimurile de reglementare se manifestă şi pentru monede, cu siguranţă. Existenţa unei monede solide - marca - era o acuză vie la adresa acelor guverne cu monede inflaţioniste. Cea mai sănătoasă reformă monetară – una care ar fi ucis inflaţia pentru totdeauna – ar fi constat în combinaţia concurenţă monetară eliminarea rezervei fracţionare. Această concurenţă era, din păcate, incompatibilă cu managementul monetar–fiscal inflaţionist şi cu modelul social-asistenţial al statului bunăstării, pentru care finanţarea prin alte surse decât impozitele este esenţială. Putem face o paralelă între cadrul în care fucţionează BCE (inclusiv criteriile de convergenţă şi cooperarea macroeconomică) şi Constituţia americană iniţială: ambele sunt încercări de a împiedica arbitrariul statului să îmbrace forme hilare. Constituţia americană nu a putut împiedica prea mult creşterea extraordinară a statului în USA; fără reforme serioase, cadrul monetar actual din Europa va sfârşi în mâinile inflaţioniştilor, eliberaţi acum şi de constrângerea impusă de existenţa mai multor monede. Întreaga evoluţie de după adoptarea euro – cu excepţia performanţelor peste aşteptări ale BCE – nu face decât să ilustreze „drumul american”: nerespectarea promisiunilor de reducere a datoriei publice, încălcarea pactului de stabilitate (privind limitarea deficitelor bugetare).

47 Într-o situaţie asemănătoare se afla Marea Britanie la începutul guvernării Thatcher. Măsurile de reformă au întâmpinat o rezistenţă înverşunată, însă guvernul a fost suficient de decis şi sprijinul popular destul de puternic pentru a trece acele măsuri şi a pune Marea Britanie pe alt drum decât cel keynesist-intervenţionist urmat începând cu anii 20. Vezi Paul Johnson (2003).

48 Aceasta este o ilustrare a ceea ce spuneam mai înainte: o monedă sănătoasă nu rezolvă deloc toate problemele. Însă ea reprezintă un pas (sau mai mulţi) în direcţia bună, lăsând arsenalul populismului fără o armă esenţială: manipularea monedei.

49 Euro este deja prezent în economiile multor români. Fără constrângerile legislative arbitrare, leul ar fi fost abandonat încă de la începutul anilor ’90, când, din cauza inflaţiei galopante, dolarul şi marca ajunseseră monedele în care erau cotate preţurile.

50 În această categorie a foreign aid-ului intră toate transferurile interguvernamentale, cu titlu gratuit, în condiţii mai bune sau mai puţin bune decât cele oferite pe piaţă. Creditele contractate de către guvern de la entităţi private din exterior şi gestionate de el au efecte similare.

51 Aceste caracteristici nu surprind nici pe departe superioritatea legislaţiei comunitare în raport cu scopul final – promovarea prosperităţii generale. Simplitatea şi transparenţa legilor şi a procesului legislativ nu reprezintă automat ceva bun. De exemplu, legea salariului minim şi, pentru a fi consecvenţi, orice lege privind fixarea administrativă a preţurilor este foarte simplă şi clară. Iar dacă pedeapsa pentru nerespectarea ei este suficient de mare, legea este şi „eficientă”, în sensul că va fi respectată probabil în toate cazurile. Economiştii susţin, însă, aproape în unanimitate, că o astfel de normă are efecte negative puternice asupra procesului de creare a prosperităţii economice.

52 Birocraţia de la Bruxelles (eurocraţia) a dezvoltat anumite forme de coordonare ierarhică şi armonizare administrativă (care înseamnă, de fapt, standardizare) în aproape fiecare domeniu al politicii publice. Adoptarea celor 97.000 de pagini de legislaţie europeană înseamnă import de instituţii, structuri administrative, practici legale şi politici economice. Acquis-ul comunitar ilustrează probabil cel mai bine cum legislaţia a devenit instrument de guvernare, ceea ce creează o discrepanţă insurmontabilă între Legislaţie (reglementarea modului de guvernare) şi Lege (aplicarea regulilor de drept prin separarea binelui de rău). De asemenea, proiectul Constituţiei Europene (cea mai lungă şi mai politizată constituţie din toate timpurile – 270 de pagini şi 70.000 de cuvinte, faţă de cele doar 17 pagini şi 4.500 de cuvinte, cât are Constituţia SUA) reprezintă un exemplu clar de centralism european şi la nivel politic, nu doar economic şi instituţional.

53 Legislaţia europeană reglementează numeroase detalii ale vieţii economice şi sociale. Reglementarea 2257/94, spre exemplu, specifică mărimea şi forma bananelor care pot fi vândute în UE. Astfel este reglementată mărimea bananelor la cel puţin 14 centimetri, cu indicaţia că acestea nu trebuie să aibă o „curbură anormală”. Reglementarea stabileşte că legalitatea bananelor va fi determinată „în milimetri, adică grosimea secţiunii transversale a fructului între faţa laterală şi centru, perpendicular pe axa longitudinală”. Este cel puţin curios cum europenii se „lasă” impozitaţi pentru ca birocraţii de la Bruxelles să îşi justifice aportul la integrare prin... măsurarea longitudinii bananelor şi a altor fructe şi legume.

54 Şi, în anumite cazuri, chiar imediat. Sunt deja proverbiale reglementările comunitare din domeniul agriculturii şi zootehniei care vor afecta producătorii români după aderare.

55 Pentru cei care încă mai cred că „armonizarea” forţată a legislaţiei între membrii U.E. nu afectează funcţionarea economiei de piaţă, dezbaterea recentă pe tema directivei europene privind durata timpului de muncă furnizează un exemplu util. Existenţa unei reglementări unice în acest domeniu are un impact direct asupra competitivităţii industriilor din diverse regiuni, în fond, asupra capacităţii indivizilor de a decide cum să îşi folosească forţa de muncă. Poziţia Marii Britanii în această problemă – nu şi în problema migraţiei forţei de muncă – reflectă o apropiere mai mare de principiile directoare ale economiei de piaţă decât atitudinea altor state membre ale U.E.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)