14. Copiii şi drepturile lor

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a doua: Teoria libertăţii
cuprins

Am stabilit în capitolele precedente dreptul de proprietate al fiecărui om asupra propriei sale persoane şi asupra pământului virgin pe care îl găseşte şi îl transformă cu ajutorul muncii sale – şi am arătat că, pornind de la aceste două principii, putem deduce întreaga structură a drepturilor de proprietate, asupra tuturor tipurilor de bunuri. Printre acestea se numără bunurile pe care omul le dobândeşte prin schimb, sau prin daruri şi moşteniri voluntare.

Rămâne însă de discutat cazul dificil al copiilor. Dreptul la proprietate de sine (self-ownership) al fiecărui om a fost stabilit pentru adulţi, pentru proprietarii de sine naturali, care trebuie să-şi întrebuinţeze minţile, pentru a-şi determina şi a-şi urmări obiectivele lor proprii. Pe de altă parte, este limpede că un copil nou-născut nu este, în nici o accepţiune naturală, un proprietar de sine actual, ci, mai degrabă, un proprietar de sine potenţial.1 Dar lucrul acesta pune o problemă serioasă: oare când, sau în ce fel dobândeşte copilul aflat în creştere dreptul său natural la libertate şi la proprietate de sine? Se întâmplă lucrul acesta treptat, sau deodată? La ce vârstă? Şi de ce criterii dispunem pentru a certifica această trecere, sau tranziţie?

Sâ începem de la copilul nenăscut. Ce drept de proprietate asupra fetusului au părinţiii, sau, mai degrabă, mama? Să observăm, pentru început, că poziţia conservatorilor catolici a fost, în general, prea repede respinsă. Această poziţie susţine că fetusul este o persoană vie şi că, prin urmare, avortul reprezintă o acţiune criminală, care trebuie, ca atare, scoasă în afara legii, ca orice altă crimă. Replica obişnuită [a susţinătorilor legitimităţii legale a avorturilor - n.tr.] constă, pur şi simplu, în a desemna naşterea ca fiind începutul vieţii de fiinţă umană înzestrată cu drepturi naturale, inclusiv cu dreptul de a nu fi asasinată; înainte de naştere, afirmă acest contra-argument, copilul nu poate fi considerat o persoană vie. Numai că răspunsul catolic, conform căruia fetusul este viu şi este o persoană a cărei potenţialitate este iminentă, se apropie – în felul său – îngrijorător de mult de teza generală, conform căreia motivul pentru care nu este legitim să se agreseze un nou născut este că el este un potenţial adult. Deşi naşterea reprezintă, într-adevăr, linia corectă de demarcaţie, formularea obişnuită face din ea o linie de demarcaţie arbitrară [deoarece argumentul invocat în favoarea ei se aplică şi fetusului nenăscut – n.tr.] – şi ea este lipsită de un fundament raţional suficient de ancorat în teoria proprietăţii de sine.

[98] Justificarea adecvată pentru analiza avortului este dreptul absolut al fiecărui om la proprietate de sine. Acesta implică imediat că fiecare femeie se bucură de un drept absolut asupra propriului ei corp, că ea posedă controlul absolut asupra corpului ei şi asupra a tot ce conţine acesta. Aici se găseşte şi fetusul. Majoritatea fetuşilor se află în pântecele mamei lor deoarece mama consimte la această situaţie. Dar fetusul se găseşte acolo datorită consimţământului nesilit al mamei. Dacă mama ar decide că ea nu îl mai doreşte acolo pe fetus, atunci acesta devine un “invadator” parazitar al corpului ei – şi mama este întru totul îndrituită să-l expulzeze pe acest invadator de pe proprietatea ei. Avortul nu ar trebui privit ca “asasinarea” unei persoane vii, ci ca expulzarea unui invadator nedorit din corpul mamei.2 i Toate legile care îngrădesc sau interzic avortul constituie, prin urmare, încălcări ale drepturilor mamelor.

S-a ridicat obiecţia că, deoarece mama o consimţit de la început la concepţia fetusului, ea a “contractat”, prin urmare, raportul în care se află cu acesta şi nu poate “încălca” acest contract provocând un avort. Dar există numeroase obiecţii împotriva acestei doctrine. În primul rând, după cum vom vedea mai jos, o simplă promisiune nu este un contract care poate fi impus cu forţa: contractele nu pot fi legitim impuse decât atunci când încălcarea lor implică un furt implicit – şi este evident că aici nu se poate aplica un asemenea argument. În al doilea rând, este evident că în acest caz nu avem de-a face cu nici un “contract”, deoarece fetusul (ovulul fertilizat?) nu poate fi în nici un caz considerat o entitate capabilă de a încheia conştient contracte voluntare. Iar în al treilea rând, după cum am văzut mai sus, un aspect esenţial al teoriei liberale constă în inalienabilitatea voinţei şi, prin urmare, în nepermisibilitatea impunerii contractelor voluntare de sclavie. Chiar dacă ar fi fost în acest caz vorba de un “contract”, prin urmare, el nu poate fi impus cu forţa legii, deoarece voinţa mamei este inalienabilă şi ea nu poate fi în mod legitim aservită purtării şi naşterii unui prunc, împotriva voinţei sale.ii

Un alt argument al adversarilor avorturilor este că fetusul este o fiinţă umană vie şi se bucură, de aceea, de toate drepturile fiinţelor umane. În regulă; haideţi să admitem, de dragul discuţiei, că fetuşii sunt fiinţe umane – sau, mai corect, fiinţe umane potenţiale – şi că se bucură, de aceea, de toate drepturile omului. Dar care om, ni se va permite să întrebăm, are dreptul să paraziteze coercitiv în mod deliberat corpul unei gazde care nu îl doreşte. Este limpede că nici un om deja născut nu are un asemenea drept şi, prin urmare, a fortiori nici fetusul nu poate avea acest drept.iii

[99] Adversarii avorturilor formulează, de regulă, argumentul precedent prin invocarea “dreptului la viaţă” al fetusului, ca şi pe cel al oamenilor deja născuţi. Nu am utilizat acest concept în această lucrare, datorită ambiguităţii sale şi datorită faptului că orice drepturi efective implicate de utilizarea lui sunt incluse în conceptul de “drept la proprietate de sine” – dreptul fiecărui om la a nu-şi vedea agersată propria persoană. Chiar şi Profesoara Judith Thomson, care, în analiza pe care o face problemei avortului, încearcă – în mod inconsecvent – să păstreze conceptul de “drept la viaţă”, împreună cu dreptul fiecărui om asupra propriului său corp, arată cu luciditate deficienţele şi erorile doctrinei “dreptului la viaţă”:

“Conform anumitor opinii, a avea un drept la viaţă implică a avea dreptul să ţi se dea cel puţin acel minimum de care este nevoie pentru ca omul să-şi continuie viaţa. Dar ce facem dacă ceea ce constituie efectiv acest minimum, de care are nevoie omul să-şi continuie viaţa, este ceva la care el nu are nici un drept să i se dea. Chiar dacă m-am îmbolnăvit de moarte şi singurul lucru care îmi poate salva viaţa este atingerea mâinii reci a lui Henry Fonda pe fruntea mea înfierbântată, totuşi nu am nici un drept să mi se asigure atingerea mâinii reci a lui Henry Fonda pe fruntea mea înfierbântată. Ar fi extraordinar de frumos din partea lui Henry Fonda să vină cu avionul de pe Coasta de Vest [a SUA] ca să mi-o ofere….Dar eu nu am nici un drept ca cineva să facă acest lucru pentru mine, indiferent despre cine ar fi vorba.”

Pe scurt, este nepermisibil să interpretăm termenul “drept la viaţă” în sensul că i-ar conferi cuiva vreun drept susceptibil de a fi impus cu forţa ca altcineva să-i susţină acea viaţă. În terminologia noastră, o asemenea pretenţie ar constitui o încălcare nepermisibilă a dreptului celeilalte persoane la proprietate de sine. Sau, după cum convingător explică profesoara Thomson, “a avea un drept la viaţă nu garantează nici dreptul de a ni se da spre utilizare corpul altei persoane, nici dreptul de a ni se permite utilizarea neîntreruptă a acelui corp – chiar dacă avem nevoie de el pentru însăşi prezervarea vieţii noastre”.3

Să presupunem acum că s-a născut copilul. Ce urmează? Pentru început, putem spune că părinţii – sau mai degrabă mama, care este singurul părinte vizibil cert – în calitate de creatori ai copilului, devin proprietari ai săi. Un nou-născut nu poate fi un posesor efectiv de sine în nici un sens. De aceea, proprietarii copilului ar putea fi fie mama, fie o altă persoană, sau alte persoane; dar, a spune că o terţă parte poate pretinde că este “proprietara” copilului, ar însemna să-i acordăm acelei terţe părţi dreptul de a smulge cu forţa copilul de la proprietarul său natural în virtutea principiului de “homesteading” (apropriere originară), care este mama. Prin urmare mama este proprietarul natural şi legitim al copilului – şi orice tentativă de a îl prelua pe acesta cu forţa constituie o încălcare a dreptului ei de proprietate.

[100] Dar cu siguranţă că mama sau părinţii nu pot primi proprietatea copilului în proprietate alodială absolută, deoarece aceasta ar implica ciudata situaţie în care un adult de cincizeci de ani ar rămâne în jurisdicţia absolută şi indisputabilă a unui părinte de şaptezeci de ani. Prin urmare, dreptul parental de proprietate trebuie limitat în timp. Dar el trebuie limitat şi în natură, deoarece ar fi cu siguranţă grotesc ca un liberal care crede în dreptul de proprietate de sine să susţină dreptul unui părinte de a-şi ucide sau de a-şi tortura proprii copii.

Trebuie, prin urmare, să admitem că, încă de la naştere, dreptul de proprietate al părinţilor nu este absolut, ci este de felul dreptului unui curator, sau al unui administrator. Pe scurt, îndată ce fiecare copil se naşte şi, prin urmare, nu mai este conţinut în corpul mamei sale, el posedă dreptul la proprietate de sine, în virtutea faptului de a fi o entitate separată şi un potenţial adult.iv Trebuie, prin urmare, să fie ilegal şi să se considere o încălcare a drepturilor copilului ca părintele să comită agresiuni împotriva persoanei sale, prin mutilarea, torturarea, asasinarea lui, etc. Pe de altă parte, conceptul însuşi de “drepturi” este unul “negativ”, delimitând sfera de acţiune a fiecărui om, în care nu se poate amesteca în mod legitim nimeni altcineva. Nici un om nu poate avea, aşadar, “dreptul” de a sili pe altcineva să comită o acţiune “pozitivă”, deoarece, în cazul acesta, constrângerea încalcă dreptul la libertatea persoanei sau a proprietăţii individului care este constrâns. Astfel, putem afirma că omul are un drept la proprietatea lui (adică de a nu i se invada proprietatea), dar nu putem spune că cineva are “dreptul” la un “salariu de supravieţuire”, deoarece aceasta ar însemna că cineva ar fi silit să îi furnizeze un asemenea salariu, iar aceasta ar încălca drepturile de proprietate ale persoanelor supuse coerciţiei. Ca un corolar, aceasta înseamnă că, într-o societate liberă, nici un om nu poate fi împovărat cu obligaţia legală de a face ceva pentru un altul, deoarece aceasta ar fi o încălcare a drepturilor celui dintâi; singura obligaţie legală pe care o are un om faţă de altul este de a-i respecta drepturile.v

Dacă aplicăm teoria noastră părinţilor şi copiilor, rezultă că părintele nu are dreptul de a-şi agresa copiii, dar şi că părintele nu ar trebui să aibă obligaţia legală de a-şi hrăni, îmbrăca, sau educa copiii, deoarece aceste obligaţii ar implica silirea părintelui să întreprindă anumite acţiuni pozitive, ceea ce l-ar deposeda de drepturile sale. Prin urmare, părintele nu are dreptul de a-şi asasina sau de a-şi mutila copilul şi este drept ca legea să-i interzică să facă aceste lucruri. Dar părintele ar trebui să aibă dreptul legal de a nu-şi hrăni copilul, adică de a-l lăsa să moară.4 Prin urmare, legea nu poate constrânge în mod legitim un părinte să-şi hrănească copilul, sau să-l menţină în viaţă.5 (Din nou, [101] dacă părintele are sau nu o obligaţie morală, mai degrabă decât o obligaţie legală de a-şi menţine copilul în viaţă, este o întrebare complet diferită.) Această regulă ne permite să rezolvăm o serie de probleme dificile, cum ar fi: trebuie oare un părinte să aibă dreptul să lase un copil diform să moară (de exemplu prin a nu-l hrăni)?6 Bineînţeles că răspunsul este din nou afirmativ, fiind derivat a fortiori din dreptul mai general de a lăsa orice copil, fie că el este diform sau nu, să moară.vi (Deşi, după cum vom vedea mai jos, într-o societate liberală existenţa unei pieţe libere pentru nou-născuţi ar aduce la un minimum cazurile de “neglijenţă” de felul acesta).

Teoria noastră ne permite să analizăm cazul doctorului Kenneth Edelin, de la Boston City Hospital, care a fost condamnat pentru crimă în 1975, deoarece a lăsat un fetus să moară (bineînţeles, la dorinţa mamei), după executarea unui avort. Dacă părinţii au un drept legal de a lăsa copilul să moară, atunci a fortiori ei au acelaşi drept epntru fetuşii extra-uterini. În mod similar, într-o lume viitoare, în care bebeluşii s-ar putea naşte în dispozitive extra-uterine (“tuburi de testare”), părinţii ar avea, din nou, dreptul legal de a “scoate din priză cablul de alimentare”, lăsând fetusul să moară, sau, mai curând, de a refuza să plătească continuarea alimentării cu curent electric.vii

Să examinăm acum implicaţiile doctrinei după care părinăii ar trebui să aibă o obligaţie legală de a-şi menţine copiii în viaţă. Argumentul în favoarea acestei obligaţii conţine două componente: faptul că părinţii au creat copilul printr-un act deliberat, liber consimţit; şi faptul că, temporar, copilul este neajutorat şi nu este un proprietar de sine.7 Dacă analizăm, pentru început, argumentul bazat pe neajutorare, atunci putem face observaţia de ordin general că este o eroare, din punct de vedere filosofic, să se susţină că nevoile lui A impun în mod legitim obligaţii coercitive asupra lui B, în vederea satisfacerii acestor nevoi. În primul rând, în acest caz ar fi încălcate drepturile lui B. În al doilea rând, dacă despre un copil neajutorat se poate spune că impune obligaţii legale asupra altcuiva, de ce tocmai asupra părinţilor – şi nu asupra altor oameni? Ce au de-a face părinţii cu toate acestea? Bineînţeţeles că răspunsul este că ei sunt creatorii copilului, ceea ce ne aduce la al doilea argument - argumentul bazat pe creaţie.viii

[102] Dacă luăm, aşadar, în consideraţie argumentul creaţiei, aceasta elimină imediat orice fel de obligaţie a mamei de a menţine în viaţă un copil care a rezultat dintr-o acţiune de viol, deoarece o asemenea acţiune nu a fost liber consimţită [de victimă]. Este de asemenea eliminată orice obligaţie de felul acesta care i-ar reveni vreunui părinte vitreg, adoptiv, sau vreunui protector care nu a participat cu nimic la crearea copilului.ix

Mai mult, dacă creaţia atrage după sine obligaţia de a îngriji copilul, de ce ar înceta această obligaţie atunci când copilul devine adult? După cum afirmă Evers:

Părinţii continuă să fie creatorii copilului, [aşa că] de ce să nu fie ei obligaţi să susţină copilul în perpetuitate? Este adevărat că acesta nu mai este neajutorat; dar neajutorarea (după cum am arătat mai sus) nu constituie în sine o cauză generatoare de obligativitate legală. Dacă situaţia de a fi creatorul altcuiva este motivul obligativităţii şi dacă această situaţie se prelungeşte, de ce nu s-ar prelungi şi obligativitatea?8 x

Şi ce se va întâmpla peste câteva zeci de ani, când vreun om de ştiinţă va deveni capabil de a crea viaţă umană în laborator? În acest caz “creatorul” este omul de ştiinţă. Trebuie să aibă şi el obligaţia legală de a menţine copilul în viaţă? Să presupunem, în plus că este vorba de un copil diform şi bolnav, cu aspect aproape inuman; contină omul de ştiinţă să fie legat printr-o obligaţie legală să menţină copilul în viaţă? Şi dacă da, ce cantitate din resursele sale – timp, energie, bani, bunuri de capital – trebuie să fie solicitate legal în vederea menţinerii în viaţă a copilului? Unde încetează obligaţia aceasta şi după ce criteriu?

Întrebarea aceasta, referitoare la resurse, este, de asemenea, direct relevantă în cazul părinţilor naturali. După cum subliniază Evers: “Să considerăm cazul unor părinţi săraci, care au un copil care se îmbolnăveşte. Boala este suficient de gravă pentru ca părinţii să trebuiască să moară de foame pentru a procura îngrijirea medicală necesară menţinerii copilului în viaţă. Sunt părinţii obligaţi să scadă calitatea propriei lor vieţi chiar şi până la pragul auto-condamnării la moarte, în vederea ajutorării copilului?9

Iar dacă nu, adăugăm noi, care este pragul începând de la care încetează obligaţia legală a părinţilor? Şi conform cărui criteriu? Evers continuă: “Unii ar putea dori să susţină că părinţii nu datorează [copilului] decât grija minimală medie necesară pentru a-l menţine în viaţă (căldură, adăpost, hrană). Însă, dacă se adoptă linia obligativităţii, pare ilogic – având în vedere marea varietate a calităţilor şi caracteristicilor umane – să se lege obligativitatea de patul lui Procust al mediei tuturor oamenilor.10 xi

[103] Un argument răspândit susţine că acţiunea voluntară a părinţilor a creat un “contract”, prin care părinţii sunt obligaţi să acorde îngrijiri copilului. Dar această poziţie (a) ar implica şi presupusul “contract” cu fetusul, care ar interzice avortul; şi (b) s-ar lovi de toate dificultăţile legate de teoria contractului pe care le-am analizat mai sus.xii

În fine, după cum arată Evers, să considerăm cazul unei persoane care salvează în mod voluntar un copil dintr-un incendiu în care mor părinţii copilului. Într-un sens cât se poate de literal, salvatorul l-a adus la viaţă pe copil; rezultă din aceasta că că el are obligaţia legală, susceptibilă de a fi impusă cu forţa, de a-l menţine pe copil în viaţă de acum înainte? Oare nu ar constitui aceasta o “servitute involuntară montruoasă, căreia îl condamnăm pe salvator să-i cadă victimă?”11 Şi dacă aceasta este situaţia salvatorului, de ce nu ar fi şi a părintelui natural?xiii

Aşadar mama devine, la naştere, “curatorul-proprietar” al copilului, fiind obligată legal numai să nu agreseze persoana acestuia, deoarece copilul are potenţialul de a deveni proprietar-de-sine. În afară de aceasta, câtă vreme copilul locuieşte acasă, el trebuie, în mod necesar, să fie în jurisdicţia părinţilor, deoarece locuieşte pe o proprietate care aparţine acestor părinţi. Evident că părinţii au dreptul de a stabili reguli de utilizare a casei şi a proprietăţii lor, valabile pentru toate persoanele (indiferent dacă sunt copii sau nu), care locuiesc în casa respectivă.

Dar când vom spune că ia sfârşit această jurisdicţie asupra copilului a părintelui custode? Cu siguranţă că orice vârstă anume (21, 18 ani, sau oricare alta) nu poate fi decât complet arbitrară. Soluţia aceastei probleme spinoase o dau drepturile de proprietate ale părinţilor asupra casei lor. Într-adevăr, copilul deţine totalitatea drepturilor de proprietate de sine din momentul în care demonstrează concret că le are în mod natural – pe scurt, din momentul în care pleacă, sau “fuge” de acasă. Indiferent de vârstă, trebuie să-i acordăm fiecărui copil dreptul absolut de a fugi de acasă şi de a-şi găsi noi părinţi adoptivi, care să dorească să îl adopte în mod voluntar, sau de a încerca să supravieţuiască pe cont propriu. Părinţii pot încerca să-l convingă pe copilul fugit să se întoarcă, dar a-l forţa sau a-l sili să se întoarcă ar constitui o înrobire şi o agresiune total nepermise împotriva dreptului său de proprietate de sine. Dreptul absolut al copilului de a fugi constituie expresia ultimă a dreptului său la proprietate de sine, indiferent de vârstă.xiv

Urmează că dacă un părinte poate fi proprietarul copilului său (în cadrul stabilit de non-agresiune şi de libertatea copilului de a fugi de acasă), el poate transfera acest drept şi către altcineva. El poate oferi copilul spre adopţie, sau poate vinde drepturile asupra copilului, printr-un contract voluntar. Pe scurt, trebuie să recunoaştem faptul că societatea pur liberală se va bucura de o înfloritoare piaţă de copii. La o privire superficială, aceasta sună monstruos şi inuman. Dar o analiză mai atentă ne va arăta că o asemenea piaţă este mai omenoasă. Într-adevăr, [104] trebuie să recunoaştem că există şi în prezent o piaţă de copii, dar că, deoarece statul interzice vânzarea lor în schimbul unui preţ [bănesc], părinţii nu pot, actualmente, decât să îşi dea copiii gratuit, către o agenţie autorizată de adopţii.12 Aceasta înseamnă că în prezent avem, într-adevăr, o piaţă de copii, dar că statul impune un control al preţurilor maxime la nivelul zero, restricţionând piaţa la câteva agenţii privilegiate şi, de aceea, monoploliste. Rezultatul a fost o piaţă tipică pe care preţul bunului este menţinut de stat cu mult mai jos decât preţul de piaţă liberă: un enorm “deficit” la bunul respectiv. Cererea de nou-născuţi şi de copii este, de obicei, cu mult mai mare decât oferta şi, de aceea, vedem zilnic tragediile unor adulţi cărora li se refuză bucuriile adopţiei de copii, de către agenţii de adopţie băgăcioase şi tiranice. De fapt, avem o mare cerere nesatisfăcută de copii, din partea unor adulţi şi a unor cupluri – şi, totodată, un mare număr de nou-născuţi în surplus şi nedoriţi, neglijaţi sau maltrataţi de părinţii lor. Permiterea unei pieţe libere a copiilor ar elimina acest dezechilibru şi ar permite o alocare a nou-născuţilor şi a copiilor de la părinţii cărora nu le plac copiii lor, sau care nu-i doresc pe aceştia, către părinţi adoptivi, care doresc intens asemenea copii. Toţi cei implicaţi ar ieşi în câştig, într-o astfel de societate: părinţii naturali, copiii şi părinţii adoptivi, care achiziţionează copii.13

În sociatatea liberală, aşadar, mama ar deţine dreptul absolut asupra propriului ei corp şi ar avea, de aceea, dreptul de a face un avort; de asemenea, ea ar avea proprietatea custodială asupra copiilor ei, care n-ar fi limitată decât de ilegalitatea agresării împotriva persoanelor acestora şi de dreptul absolut al copiilor de a fugi şi de a părăsi casa părintească în orice moment. Părinţii ar avea dreptul de a-şi vinde drepturile lor custodiale asupra copiilor, către oricine ar dori să le achiziţioneze la un preţ mutual acceptabil.xv

[105] Se poate observa că actuala situaţie a legislaţiei pentru tineri din Statele Unite este, în multe privinţe, aproape diametral opusă faţă de modelul nostru liberal dorit. În situaţia actuală, statul încalcă, în mod sistematic, atât drepturile părinţilor, cât şi pe cele ale copiilor.14

În primul rând drepturile părinţilor. Conform acetualei legislaţii, copiii pot fi ridicaţi de la părinţii lor de către adulţi din afară (adică, apropape întotdeauna, de către stat) dintr-o sumedenie de motive. Două dintre motive – abuzurile fizice din partea părinţilor şi abandonul voluntar – sunt plauzibile, deoarece, în primul caz, părintele comite o agresiune împotriva copilului, iar în al doilea părintele şi-a abandonat în mod voluntar custodia. Trebuie, totuşi, făcute două observaţii: (a) că, până în anii din urmă, în cazurile de agresiune fizică împotriva copiilor, părinţii erau imunizaţi, prin deciziile tribunalelor, de responsabilitatea obişnuită pentru vătămări rezultate din agresiuni fizice asupra copiilor lor; din fericire, acest aspect este acum pe cale de a fi corectat;15 şi (b) în ciuda publicităţii date “sindromului copilului bătut”, s-a estimat că numai 5% dintre cazurile de “abuz de copii” sunt legate de agresiuni fizice datorate părinţilor.16

Pe de altă parte, celelalte două motive de ridicare a copiilor de la părinţii lor, ambele inserate sub generoasa rubrică de “neglijare a copiilor”, încalcă în mod clar drepturile părinţilor. Acestea sunt: neasigurarea de hrană, adăpost, îngrijiri medicale, sau educaţie “corespunzătoare” pentru copii; şi neasigurarea unui “mediu adecvat” pentru copii. Ar trebui să fie evident că ambele categorii – şi îndeosebi cea de-a doua – sunt suficient de vagi pentru a furniza statului un pretext în vederea ridicării aproape oricărui copil, deoarece statul este cel căruia îi revine sarcina să definească ce este “corespunzător” şi “adecvat”. La fel de vagi sunt alte criterii, derivate, care îi permit statului să ridice copiii a căror “dezvoltare optimă” nu este promovată de către părinţi, sau ale căror “interese de primă importanţă” (toate definite, din nou, de către stat) ar fi favorizate prin această măsură. Câteva cazuri recente pot servi drept exemple pentru cât de cuprinzătoare a fost puterea de ridicare a copiilor exercitată. În cazul In re Watson, din 1950, statul a pretins că o mamă şi-ar fi neglijat cei trei copii ai săi, în virtutea faptului că era “inacapabilă, datorită stării ei emoţionale, a condiţiei ei mentale şi a aşa-ziselor ei profunde sentimente religioase [106], care frizează fanatismul”. Prin decizia sa, încărcată de implicaţii totalitare, tribunalul a subliniat presupusa obligaţie a părinţilor de a-şi creşte copiii respectând şi urmând “convenţiile şi moravurile comunităţii în care urmează să trăiască”.17 În 1954, în cazul Hunter vs. Powers, tribunalul a încălcat din nou libertatea religioasă, precum şi drepturile părinţilor, ridicând un copil pentru motivul că părintele era prea intens devotat unei religii nonconformiste şi că, în mod normal, copilul ar fi trebuit să studieze sau să se joace, mai degrabă decât să distribuie literatură religioasă. Un an mai târziu, în cazul In re Black, un tribunal din Utah a ridicat opt copii de la părinţii lor, deoarece aceştia omiseseră să îi înveţe că poligamia este imorală.18

Nu doar religia, ci şi moralitatea personală a fost dictată de către stat. În 1962, cinci copii au fost ridicaţi de la mama lor de către un tribunal, pentru motivul că mama “primea frecvent tovarăşi de sex masculin în apartament”. În alte cazuri, tribunalele au pretins că părinţii “neglijează” copilul şi l-au ridicat pe acesta de acasă datorită certurilor dintre părinţi şi unui sentiment de insecuritate, care, chipurile, periclitau cele mai importante interese ale acestuia.

Printr-o decizie recentă, judecătorul Woodside, de la Curtea Superioară din Pennsylvania, a avertizat în termeni tranşanţi în legătură cu potenţialul corecitiv masiv al criteriului “celor mai importante interese”:

“Un tribunal n-ar trebui să ia custodia copilului de la părinţii săi numai pe temeiul faptului că statul, sau agenţiile sale, pot găsi pentru el un cămin mai bun. Dacă singurul criteriu ar fi cel al “căminului mai bun”, atunci funcţionarii de la asistenţa publică ar putea ridica copiii de la jumătate dintre părinţii dintr-un stat, ale căror cămine sunt considerate mai puţin dezirabile, pentru a-i plasa în casele celeilalte jumătăţi a populaţiei, considerată a avea cămine mai dezirabile. Extinzând în continuare acest principiu, am constata că familia considerată a avea cel mai bun cămin, şi-ar putea alege, după plac, pe oricare dintre copiii noştri.”19

[107] Drepturile copiilor au fost sistematic încălcate de stat, chiar mai mult decât cele ale părinţilor. Legile privind obligativitatea frecventării şcolii, care au devenit endemice în Statele Unite de la începutul acestui secol, îi silesc pe copii să meargă fie la şcoli publice, fie la şcoli private aprobate oficial de către stat.20 Legile pretins “umanitariste” care le interzic copiilor să muncească i-au împiedicat sistematic pe aceştia să aibă acces în rândurile forţelor de muncă, privilegiindu-i, prin aceasta, pe rivalii lor adulţi. Fiind împiedicaţi cu forţa să muncească şi să-şi câştige traiul şi fiind constrânşi să frecventeze şcoli care le displac, sau pentru care nu sunt apţi, copiii devin “chiulangii”: o acuzaţie întrebuinţată de către stat pentru a-i mâna ca pe vite în instituţii penale care poartă numele de şcoli “de corecţie”, în care copiii sunt efectiv încarceraţi, pentru acţiuni sau non-acţiuni care, dacă ar fi comise de adulţi, nu ar fi în nici un caz considerate “delicte”.

S-a estimat, într-adevăr, că între un sfert şi jumătate dintre “delincvenţii juvenili” încarceraţi actualmente de către stat n-au comis acţiuni care ar fi considerate crime dacă ar fi comise de adulţi (adică n-au comis agresiuni împotriva persoanei sau a proprietăţii).21 “Crimele” acestor copii au constat în exercitarea libertăţii lor în feluri care nu le-au plăcut vasalilor statului: chiul, “incorigibilitate”, fugă de la domiciliu. Dintre cele două sexe, copiii care sunt în mod deosebit încarceraţi pentru acţiuni “imorale”, mai degrabă decât cu adevărat criminale, sunt îndeosebi fetele. Procentul de fete încarcerate pentru imoralitate (“capriciozitate”, relaţii sexuale), mai degrabă decât pentru delicte propriu-zise, variază între 50 şi 80%.22

Începând de la decizia Curţii supreme de justiţie a SUA în cazul In re Gault, din 1967, acuzaţilor minori li s-au acordat, cel puţin în teorie, drepturile procedurale elementare ale adulţilor (dreptul la notificare privind acuzaţiile specifice, [108] dreptul la avocat, dreptul la interogarea martorilor de către ambele părţi) – dar numai în cazurile în care ei fuseseră efectiv acuzaţi de a fi infractori. După cum scrie Beatrice Levidow, [drepturile acordate] în cazul Gault şi cu prilejul altor decizii similare “nu intervin în nici un fel de cercetări judecătoreşti, cu excepţia celor în care acuzaţia adusă minorului, în cazul în care ar fi adusă unui adult, ar constitui o acuzaţie de încălcare a legilor penale. Aşadar, măsurile de protecţie a acuzatului din cazurile Kent, Gault şi Winship, nu protejează dreptul de a nu fi acuzaţi fără judecată ale minorilor care sunt dependenţi, neglijaţi, care au nevoie de supraveghere, ale chiulangiilor, fugiţilor de la domiciliu, sau ale celor care sunt acuzaţi de alte delicte de care se poate face vinovat doar un minor, cum ar fi fumatul, băutul, statul pe drumuri până târziu, etc.”23

Drept urmare, minorii sunt, de regulă, privaţi de drepturile procedurale elementare care le sunt acordate acuzaţilor adulţi, cum ar fi dreptul la cauţiune, dreptul la a primi o transcriere a dezbaterii, dreptul la apel, dreptul la un proces cu juraţi, prezumţia de nevinovăţie şi inadmisibilitatea probelor bazate pe zvonuri. După cum a scris Roscoe Pound, “puterile tribunalelor secrete ale regilor Angliei nu erau nimic în comparaţie cu cele ale tribunalelor noastre pentru minori”. Din când în când, câte un judecător disident a formulat câte o critică tranşantă la adresa acestui sistem. Astfel, cu prilejul unui caz judecat în Pennsylvania în 1954, judecătorul Michael Musmanno a afirmat:

“Anumite garanţii constituţionale şi legale, cum ar fi imunitatea împotriva auto-incriminării, interzicerea zvonurilor [aduse ca probe], interdicţia deciziilor ex-parte [în care nu se solicită prezenţa tuturor părţilor – n.tr.] şi a rapoartelor secrete, atât de aprig susţinute în deciziile adoptate din Alabama până în Wyoming, urmează a fi nesocotite în Pennsylvania, unde persoana aflată în boxa acuzaţilor este un băiat sau o fată de vârstă fragedă.”24

Mai mult, codurile legale referitoare la minori sunt adesea formulate într-un limbaj vag, care permite procese şi încarcerări aproape nelimitate pentru diverse forme de “imoralitate”, “chiul frecvent”, “neascultare frecventă”, “incorijibilitate”, “neguvernabilitate”, “depravare morală”, “pericol de depravare morală”, “conduită imorală” şi chiar şi asocierea cu persoane cu “caracter imoral”.25

[109] Mai mult, împotriva minorilor a fost dezlănţuită tirania sentinţelor pe termen nedeterminat (a se vedea capitolul nostru de mai sus despre pedepse), ei primind adesea sentinţe mai mari decât ar fi primit un adult pentru acelaşi delict. Într-adevăr, regula actualei justiţii pentru minori a fost de a impune sentinţe care îl pot ţine pe minor în închisoare până când atinge vârsta majoratului. Mai mult, în anii din urmă, în anumite state, răul a fost augmentat prin despărţirea delincvenţilor minori în două categorii – rău-făcătorii propriu-zişi, cărora li se spune “delincvenţi” şi alţi copii “imorali”, cărora li se mai spune şi “persoane care au nevoie de supraveghere”, sau PCNS. După care, “rău-făcătorii” din categoria PCNS primesc sentinţe mai mari decât delincvenţii minori propriu-zişi! Astfel, Paul Lerman scrie într-un studiu recent:

“Perioadele de instituţionalizare durau de la două la douăzeci şi opt de luni în cazul delincvenţilor şi de la patru la patruzeci şi opt de luni în cazul băieţilor din categoria PCNS; mediana era de nouă luni pentru delincvenţi şi de treisprezece luni pentru PCNS; iar lungimea medie a perioadei de internare era de 10,7 luni pentru delincvenţi şi de 16,3 luni pentru PCNS….

Rezultatele privind lungimea perioadei de internare nu includ perioada de detenţie – perioada de procesare corecţională – care premerge plasării într-o instituţie; analiza cifrelor recente privitoare la detenţie în toate cele patru districte al oraşului New York relevă următoarea structură: (1) este mai probabil să fie reţinute PCNS, băieţi şi fete, decât delincvenţi (54% faţă de 31%); şi (2) odată ce persoane din categoria PCNS sunt reţinute, este de două ori mai probabil ca ele să fie reţinute pentru perioade de mai mult decât 30 de zile, decât în cazul delincvenţilor obişnuiţi (50% faţă de 25%).26

Din nou, cele care sunt mai frecvent pedepsite pentru delictul de “imoralitate” sunt minorele de sex feminin. Un studiu efectuat recent în Hawaii, de exemplu, arată că fetele acuzate numai de a fi fugit de la domiciliu petrec în mod normal două săptămâni de detenţie înaintea procesului, în vreme ce băieţii acuzaţi de delicte propriu-zise nu sunt reţinuţi decât câteva zile; şi că aproape 70% dintre fetele încarcerate în şcoli publice de formare erau încarcerate pentru delicte de imoralitate, în vreme ce acelaşi lucru se putea spune numai despre 13% dintre băieţi.27

[110] Actuala perspectivă juridică , conform căreia copilul nu are practic nici un drept, a fost analizată critic de judecătorul Abe Fortas de la Curtea Supremă, în cadrul deciziei dată de el în cazul Gault:

“Ideea de crimă şi pedeapsă avea să fie abandonată. Copilul avea să fie ‘tratat’ şi ‘reabilitat’, iar procedurile corespunzătoare, de la prindere până la instituţionalizare, aveau să fie mai degrabă ‘clinice’ decât punitive.

Rezultatele acestea aveau să fie obţinute, fără a mai trece prin eforturi conceptuale şi constituţionale, prin pretenţia că demersurile nu erau adverse, ci că statul proceda în calitate de parens patriae (părinte al patriei). Această sintagmă latină s-a dovedit a le fi de mare folos celor ce căutau să justifice excluderea minorilor din schema constituţională; dar semnificaţia ei este confuză iar autoritatea sa istorică este dubioasă.

…Dreptul statului, în calitate de parens patriae, de a le refuza copiilor drepturile procedurale disponibile pentru părinţii lor, a fost elaborat pe baza afirmaţiei că, spre deosebire de adult, copilul “nu are un drept la libertate, ci la custodie”…. Dacă părinţii săi nu îşi îndeplinesc în mod corspunzător funcţiile lor custodiale – adică dacă este vorba despre un copil “delincvent” – atunci statul poate interveni. Făcând aceasta, el nu îl privează pe copil de nici unul dintre drepturile sale, deoarece copilul nu are nici un drept. El nu face decât să furnizeze “custodia” cuvenită copilului. Pe această bază, procedurile care-i privesc pe minori au fost caracterizate drept “civile” şi nu “penale” şi, din acest motiv, au fost exonerate de cerinţele care stăvilesc statul, atunci când încearcă să priveze o persoană de libertatea ei.”28

Putem adăuga că etichetarea unei acţiuni drept “civilă” sau “de luare în custodie” nu face încarcerarea câtuşi de puţin mai plăcută sau mai puţin încarcerare, pentru victima tratamentului de “reabilitare”. Criminologul Frederick Howlett a criticat aspru sistemul tribunalelor pentru minori, situând problema într-un context mai larg liberal. El scrie despre “refuzul anumitor drepturi fundamentale ale individului – dreptul de asociere cu cine doreşte şi de a întreprinde în mod voluntar acţiuni care nu dăunează nimănui decât lui însuşi. Beţivul care împiedică tribunalele noastre ar trebui să aibă dreptul să se îmbete; prostituata şi clientul ei n-ar trebui să aibă de dat vreo socoteală justiţiei pentru o acţiune care este decizia ei personală. Copilul care se poartă urât are şi el dreptul fundamental de a fi copil şi, dacă n-a comis nici o acţiune care ar fi considerată delict în cazul în care ar fi comisă de un adult, de ce să apelăm la tribunale…? Înainte de a ne grăbi să tratăm sau să “ajutăm” pe cineva în afara sistemului de justiţie, [111] oare nu ar trebui, mai întâi, comunitatea să ia în consideraţie alternativa de a nu face nimic? Oare nu ar trebui ea să recunoască dreptul copilului, în calitatea sa de persoană, de a nu fi supus la tratamente şi la amestecul vreunei autorităţi externe?”29 xvi

O apărare legală deosebit de elocventă a drepturilor copiilor a fost formulată cu prilejul unei decizii luate în Illinois în 1870, cu mulţi ani înainte de afirmarea contemporană a despotismului statal în sistemul tribunalelor pentru minori, intervenită începând cu perioada Progresivă de la începutul secolului [XX]. În decizia sa referitoare la cazul People ex rel. O’Connell v. Turner, judecătorul Thornton de la Curtea Supremă a declarat:

“Principiul absorbţiei copilului în sfera statului şi înfeudarea lui completă faţă de despotismul acestuia este întru totul inadmisibilă, în actuala lume civilizată….

Legile acestea prevăd ‘îngrijirea’ copilului; ele stabilesc ‘reţinerea’ lui şi numai un ‘bilet de voie’ venit din partea discreţiei nelimitate a unui comitet de gardieni îi va permite băiatului încarcerat să respire aerul curat al cerului dinafara zidurilor închisorii şi să simtă instinctele bărbăteşti prin contact cu lumea cea activă…. Detenţia poate dura de la unul la cincisprezece ani, în funcţie de vârsta copilului. Clemenţa directorului nu poate deschide uşile închisorii, deoarece n-a fost comis nici un delict. Dreptul de habeas corpus, prevăzut pentru garantarea libertăţii, nu îi poate furniza nici un ajutor, deoarece puterea suverană a statului, în calitate de parens patriae, a decis încarcerearea fără [112] apel. O astfel de amputare a libertăţii naturale reprezintă tiranie şi opresiune. Dacă, în lipsa oricăui delict, în lipsa condamnării pentru vreo fărădelege, copii statului pot fi încarceraţi în felul acesta pentru ‘binele societăţii’, atunci mai bine să se întoarcă societatea la elementele ei originare şi să se recunoască eşecul ideii de guvernare liberă….

Incapacitatea minorilor nu-i transformă pe aceştia în sclavi sau criminali…. Este posibil să-i considerăm pe copii responsabili pentru delictele lor; să le cerem socoteală pentru vătămări; să le impunem poveri oneroase – şi cu toate acestea să-i privăm de libertate, fără a-i acuza sau condamna pentru delict? [Declaraţia drepturilor omului din Illinois, urmând declaraţiei drepturilor omului din Virginia şi Declaraţiei de independenţă afirmă că – n.a.] ‘toţi oamenii sunt, prin natura lor, liberi şi independenţi şi posedă anumite drepturi inerente şi inalienabile – printre care se numără drepturile la viaţă, la libertate şi la urmărirea fericirii.’ Această formulare nu este restrictivă; ea este largă şi cuprinzătoare şi afirmă un mare adevăr: că ‘toţi oamenii’, toate fiinţele umane, de pretutindeni, posedă dreptul inerent şi inalienabil la libertate. Le vom spune oare copiilor statului: ‘voi nu vă puteţi bucura de dreptul acesta’ – un drept independent de toate regulile şi reglementările umane….Nici măcar criminalii nu pot fi condamnaţi şi încarceraţi fără a fi judecaţi conform legii.”30

1 John Locke, în ale sale Două tratate despre cârmuire, p. 322, prezintă situaţia astfel: “Mărturisesc, despre copii, că ei nu se nasc în această stare de egalitate deplină (în ce priveşte dreptul la libertatea lor naturală), deşi se nasc în vederea ei. Părinţii lor posedă un fel de putere şi de jurisdicţie asupra lor, atunci când se nasc în lume şi pentru un anumit timp de atunci înainte, dar ele nu sunt decât temporare. Legăturile acestei servituţi sunt ca scutecele, în care copiii sunt înfăşaţi şi care le sunt de trebuinţă în perioada copilăriei neajutorate. Pe măsură ce copiii cresc, vârsta şi raţiunea slăbesc strânsoarea scutecelor, până când acestea cad cu totul, lăsându-l pe om în seama socotinţei sale proprii.”

2 Ceea ce încercăm să stabilim aici nu este moralitatea avortului (care poate să fie sau să nu fie moral, din alte puncte de vedere), ci legalitatea sa, adică dreptul absolut al mamei de a face un avort. În acestă carte ne preocupă drepturile oamenilor de a face sau de a nu face anumite lucruri, nu dacă este bine sau nu ca ei să îşi exercite aceste drepturi. Astfel, noi susţinem că fiecare persoană are dreptul să cumpere şi să consume Coca-Cola de la un vânzător voluntar, nu că vreo persoană ar trebui sau n-ar trebui să facă efectiv o asemenea achiziţie.

3 Judith Jarvis Thomson, “A Defense of Abortion”, Philosophy and Public Affairs, Fall 1971, pp. 55-56. [Este vorba de o sursă majoră de inspiraţie pentru Williamson Evers, Rothbard şi alţii, notabilă pentru o analogie greşită caracteristică pentru susţinători ai legalităţii avorturilor, discutată şi respinsă sistematic online de Doris Gordon, în remarcabilul său “Abortion and Thomson's Violinist: Unplugging a Bad Analogy”. V. şi notele traducătorului referitor la faptul că ilegitimitatea avorturilor şi drepturile fetuşilor şi nou-născuţilor nu se bazează pe o filosofie a “dreptului la viaţă justificat prin nevoi” ci pe responsabilitatea determinată de provocarea pe cale strict cauzală a unei situaţii limită de către părinţi şi/sau de principiul proporţionalităţii violenţei defensive – n.tr.]

4 Asupra distincţiei dintre eutanasia pasivă şi cea activă, a se vedea Philippa R. Foot, Virtues and Vices, Berkeley, University of California Press, 1978, pp. 50ff.

5 A se vedea ideile teoreticianului anarhismului individualist Benjamin R. Tucker: “Într-un regim de egală libertate, pe măsură ce [copilul] îşi dezvoltă individualitatea şi independenţa, el are dreptul la imunitate împotriva violenţei fizice sau a invaziei – şi atâta tot. Dacă părintele neglijează susţinerea lui, prin aceasta el nu obligă pe nimeni altcineva să îl suplinească”. Benjamin R. Tucker, Instead of a Book, New York, B.R. Tucker, 1893, p. 144. [Pe de altă parte, dacă cineva neglijează să-şi achite datoriile, deşi prin aceasta el nu obligă pe nimeni să-l suplinească, aceasta nu-l exonerează de situaţia de datornic în care s-a pus. Aşadar observaţia lui Tucker este irelevantă pentru stabilirea existenţei sau a inexistenţei unor datorii, parentale sau de alt fel! Exprimarea sa nu reflectă nici natura curatorială a drepturilor părintelui, subliniată mai sus de Rothbard ca fiind solidară cu dreptul la proprietate de sine al copilului, deci care asigură respectul minimal datorat acestuia pe toată perioada maturizării sale, similar cu respectul datorat unui adult temporar neputincios - n.tr.]

6 Programul iniţial al Societăţii pentru eutanasie din America includea dreptul părinţilor de a lăsa copiii monstruoşi să moară. A devenit, de asemenea, o practică uzuală şi tot mai răspândită ca moaşele şi obstreticienii să lase copiii monstruoşi să moară la naştere, pur şi simplu prin neluarea măsurilor pozitive necesare pentru a-i menţine în viaţă. A se vedea John A. Robertson, “Involuntary Euthanasia of Defective Newborns: A Legal Analysis”, Stanford Law Review, January, 1975, pp. 214-15.

7 Argumentaţia din acest paragraf datorează mult lui Williamson Evers, “Political Theory and the Legal Rights of Children”, manuscris nepublicat, pp. 13-17. A se vedea şi Evers, “The Law of Omissions and Neglect of Children”, Journal of Libertarian Studies 2, Winter 1988, pp. 1-10.

8 Evers, “Political Theory”, p. 17.

9 Ibid., p. 16.

10

11 Ibid., pp. 15-16.

12 Este posibil, în prezent, să se facă “plasamente independente”, de la un părinte către altul, dar ele nu pot fi efectuate decât cu aprobarea unui judecător şi acest fel de plasamente sunt descurajate de oficialităţi. Astfel, în cazul Petitions of Goldman, Curtea supremă din Massachusets a refuzat să-i permită unui cuplu de evrei să adopte doi gemeni născuţi din părinţi catolici, în ciuda faptului că părinţii naturali erau întru totul favorabili adopţiei. Motivul refuzului a fost că reglementările guvernamentale interziceau adopţiile dintr-o familie de o religie către o familie de altă religie. A se vedea Lawrence List, “A Child and a Wall: A Study of ‘Religious Protection’ Laws”, Buffalo Law Review, 1963-64, p. 29. Citat în Evers, “Political Theory”, pp. 17-18.

13 Cu câţiva ani în urmă, autorităţile oraşului New York anunţau cu mândrie că demantelaseră o “reţea ilegală de trafic cu nou-născuţi.” Nou-născuţii erau importaţi contra unui preţ din Grecia, de către comercianţi întreprinzători, fiind apoi vânduţi, către părinţii dornici din New York. Nimeni nu părea să observe că toţi cei implicaţi în această tranzacţie, chipurile barbară, ieşeau în câştig: părinţii greci, care sufereau de sărăcie, câştigau bani, ca şi satisfacţia de a şti că nou-născuţii lor urmau să fie crescuţi în cămine cu posibilităţi mult mai mari; noii părinţi îşi vedeau relizată dorinţa inimilor lor, de a avea copii; iar copiii erau transferaţi într-un mediu cu mult mai fericit. În fine, comercianţii îşi câştigau profiturile lor de intermediari. Toată lumea câştiga; cine a pierdut?

14 Referitor la actuala situaţie a legislaţiei pentru tineri, în raport cu modelul liberal, îi sunt îndatorat lui Evers, “Political Theory”, passim.

15 Iniţial, părinţilor le-a fost acordată imunitatea prin decizia din 1891 a tribunalului din Mississippi în cazul Hewlett vs. Ragsdale. Însă de curând tribunalele le-au acordat copiilor drepturi depline de a acţiona în justiţie pentru vătămare. A se vedea Lawrence S. Allen, “Parent and Child – Tort Liability of Parent to Unemancipated Child”, Case Western Reserve Law Review, noiembrie 1967, p. 139; Dennis L. Bekemeyer, “A Child’s Rights Against His Parents: Evolution of the Parental Immunity Doctrine”, University of Illinois Law Forum, Winter 1967, pp. 806-7; şi Kenneth D. McCloskey, “Parental Liability to a Minor Child for Injuries Caused by Excessive Punishment”, Hastings Law Journal, februarie 1960, pp. 335-40.

16 Astfel, a se vedea raportul către Cook County, în Patrick T. Murphy, Our Kindly Parent – the State, New York, Viking Press, 1974, pp. 153-54.

17 A se compara cu dictonul lui Sanford Katz, un specialist proeminent în problemele “abuzului de copii”: “neglijarea copiilor se referă la comportamenul părintelui, care este în general perceput ca fiind un comportament pasiv, a cărui consecinţă este neasigurarea nevoilor copilului, aşa cum sunt acestea definite prin valorile preferate ale comunităţii.” Sanford Katz, When Parents Fail, Boston, Beacon Press, 1971, p. 22. Referitor la certurile părinţilor şi la cazul In re Watson, a se vedea Michael F. Sullivan, “Child Neglect: The Environmental Aspects”, Ohio State Law Journal, 1968, pp. 89-90, 152-53.

18 A se vedea Sullivan, “Child Neglect”, p. 90.

19 Citat în Richard S. Levine, “Caveat Parens: A Demystification of the Child Protection System”, University of Pittsburgh Law Review, Fall 1973, p. 32. Încă şi mai bizar şi mai totalitar prin implicaţiile sale este conceptul, frecvent propus, de “drept” al copilului “de a fi dorit”. În afară de imposibilitatea întrebuinţării violenţei pentru impunerea anumitor sentimente unei anumite persoane, un asemenea criteriu ar constitui o înarmare a unor nechemaţi, în practică a statului, cu puterea de a stabili când este copilul “dorit” şi de a ridica de la părinţi pe copiii care nu îndeplinesc acest criteriu imposibil de definit. Astfel, Hillary Rodham, de la Children Defense Fund, a criticat acest criteriu: “Oare cum ar trebui definit şi impus un ‘drept de a fi dorit’?... Criteriile necesarmente extinse şi vagi de impunere legală ar putea reactiva pericolele actualelor legi, făcând din nou necesar ca statul să formuleze ample judecăţi discreţionare în legătură cu calitatea vieţii copilului.” Hillary Rodham, “Children under the Law”, Harvard Educational Review, 1973, p. 496.

20 Referitor la educaţia obligatorie în Statele Unite a se vedea William F. Rickenbacker, ed., The Twelve-Year Sentence, LaSalle, Illinois, Open Court, 1974.

21 A se vedea William H. Sheridan, “Juveniles Who Commit Noncriminal Acts: Why Treat in a Correctional System?”, Federal Probation, martie 1967, p. 27. A se vedea şi Murphy, Our Kindly Parent, p. 104.

22 În afară de Sheridan, “Juveniles Who Commit Noncriminal Acts”, p. 27, a se vedea Paul Lerman, “Child Convicts”, Transaction, iulie-august 1971, p. 35; Meda Chesney-Lind, “Juvenile Deliquancy: The Sexualization of Female Crime”, Psychology Today, iulie 1974, p. 45; Colonel F. Betz, “Minor’s Rights to Consent to an Abortion”, Santa Clara Lawyer, Spring 1971, pp. 469-78; Ellen M. McNamara, “The Minor’s Right to Abortion and the Requirement of Parental Consent”, Virginia Law Review, February 1974, pp. 305-32; şi Sol Rubin, “Children as Victims of Institutionalization”, Child Welfare, ianuarie 1972, p. 9.

23 Beatrice Levidow, “Overdue Process for Juveniles: For the Retroactive Restoration of Constitutional Rights”, Howard Law Journal, 1972, p. 413.

24 Citat în J. Douglas Irmen, “Children’s Liberation – Reforming Juvenile Justice”, University of Kansas Law Review, 1972-73, pp. 181-83. A se vedea de asemenea Mark J. Green, “The Law of the Young”, în B. Wasserstein şi M. Green, eds., With Justice for Some, Boston, Beacon Press, 1970, p. 33; Sanford J. Fox, Cases and Material on Modern Juvenile Justice, St. Paul, Minn., West, 1972, p. 68.

25 A se vedea disidenţa din 1969 a judecătorului Cadena, de la Curtea suprema a S.U.A., cu prilejul cazului E.S.G. v. State din Texas, în Fox, Cases and Material on Modern Juvenile Justice, pp. 296-98. De asemenea, Lawrence J. Wolk, “Juvenile Court Statutes – Are They Void for Vagueness?”, New York University Review of Law and Social Change, Winter 1974, p. 53; Irmen, “Children’s Liberation”, pp. 181-83; şi Lawrence R. Sidman, “The Massachusets Stubborn Child Law: Law and Order în the Home”, Family Law Quarterly, Spring 1972, pp. 40-45.

26 Lerman, “Child Convicts”, p. 38. A se vedea şi Nora Klapmuts, “Children’s Rights: The Legal Rights of Minors in Conflict with Law or Social Custom”, Crime and Deliquancy Literature, septembrie 1972, p. 471.

27 Meda Chesney-Lind, “Juvenile Deliquency”, p. 46.

28 Fox, Cases and Material on Modern Juvenile Justice, p. 14.

29 Frederick W. Howlett, “Is the YSB All it’s Cracked Up to Be?” Crime and Delinquancy, octombrie 1973, pp. 489-91. În excelenta sa carte The Child Savers, Chicago, University of Chicago Press, 1970, Anthony Platt arată că originile sistemului de tribunale pentru minori – şcoli de corecţie, situate în perioada Progresivă de la începutul secolului XX, au fost deliberat concepute pentru a impune o “reformă” despotică pe scară masivă, în replică la “imoralitatea” copiilor ţării. Astfel, la pp. 99-100, Platt scrie că “salvatorii copiilor…au fost deosebit de activi şi de încununaţi de succes în eforturile lor, de extindere a controlului guvernamental asupra unei întregi serii de activităţi ale tinerilor, care fuseseră în prealabil ignorate, sau abordate pe cale informală…Salvatorii copiilor erau prohibiţionişti în sens larg, care credeau că progresul social depinde de impunerea eficientă a legii, de supravegherea strictă a distracţiilor şi recreerii copiilor şi de reglementarea plăcerilor ilicite. Eforturile lor vizau salvarea copiilor din instituţii şi situaţii (teatre, săli de dans, cârciumi, etc.), care le ameninţau “dependenţa”. Mişcarea de salvare a copiilor a invocat problema protecţiei copiilor şi în vederea contestării unei varietăţi de instituţii “deviante”: astfel, copiii nu puteau fi protejaţi de sex şi alcool decât prin distrugerea bordelurilor şi a cârciumilor.

A se vedea şi ibid., pp. 54, 67-68, 140. Pentru demersuri mai vechi de “salvare a copiilor”, parens patriae şi încarcerarea minorilor pentru chiul, a se vedea J. Lawrence Schultz, “The Cycle of Juvenile Court History”, Crime and Delinquency, octombrie 1973, p. 468 şi Katz, When Parents Fail, p. 188.

30 55 Ill. 280, 1870, retipărit în Robert H. Bremner, ed., Children and Youth în America, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1970-74, vol 2, pp. 485-87. Desigur că reformatorii puşi pe “salvarea copiilor’ au fost iritaţi de decizia dată în cazul O’Connell, pe care proeminentul reformator al vieţii sociale şi al regimului copiilor Frederick Wines din Illinois l-a numit “efectiv injurios. El provine dintr-o sensibilitate morbidă în ce priveşte subiectul libertăţii personale”. A se vedea Platt, The Child Savers, p. 106.

NOTELE TRADUCĂTORULUI:

i Raţionamentul şi terminologia adoptate aici de Rothbard – precum şi corolariile sale conţinute în acest capitol – au fost criticate şi respinse, din perspectiva ordinii proprietăţii private, îndeosebi de Doris Gordon, ale cărei contribuţii, disponibile online pe situl “Libertarians for Life”, recomandăm să fie atent consultate de cititorii interesaţi de statutul avorturilor în dreptul natural. Astfel, “faptul că părinţii sunt agenţi [cauzali nemijlociţi ai existenţei fetusului aflat într-o situaţie de inerentă neputinţă], respinge orice afirmaţie conform căreia copilul ar fi un invadator, un parazit, sau un agresor de orice fel.…A concepe un copil şi a-l avorta ulterior - fie şi prin simplă evicţiune [şi nu prin ucidere deliberată urmată de evicţiunea cadavrului, ca în majoritatea cazurilor efective de avort – n.tr.] – înseamnă a transforma concepţia într-o capcană mortală pentru copil…Concepţia urmată de evicţiune poate fi comparată cu capturarea cuiva, plasarea sa într-un avion şi apoi aruncarea sa afară în timpul zborului, fără paraşută.” Cf. Gordon, “Abortion and Rights: Applying Libertarian Principles Correctly”, online. N. Stephan Kinsella adoptă acelaşi tip de analogie, online la “Mises Economics Blog: How We Come to Own Ourselves”: “Consider că fetusul este, în majoritatea cazurilor, un invitat. Dacă inviţi pe cineva pe iahtul tău la masă şi ieşi în larg cu el, prin natura situaţiei nu poţi opta pentru evacuarea lui, până ajungi la ţărm în siguranţă. Similar în cazul avortului.” A se vedea şi comentariile lui Albert Esplugas, online la “Mises Economics Blog: Block on Abortion”. Evident,  argumentul cauzalităţii parentale se menţine şi în cazul nou-născuţilor şi al copiilor neputincioşi aflaţi în custodia părinţilor care i-au conceput nesiliţi. Iar analogia este chiar mai puternică, în sensul că poate fi uşor modificată pentru a include şi perioada prenatală a copiilor proveniţi din viol! Astfel, dacă X îl capturează pe Y şi îl plasează clandestin în avionul lui Z, care apoi îl descoperă pe Y în aer, chiar dacă Y comite involuntar o încălcare strict limitată a  proprietăţii lui  Z, totuşi,  în virtutea principiului proporţionalităţii pedepselor, stabilit în cap. precedent, ar constitui o crimă ca Z să-l evacueze pe nevinovatul Y din zbor (eventual cu excepţia unor situaţii de forţă majoră, de exemplu dacă aterizarea este imposibilă şi, datorită greutăţii ambelor persoane, devine iminentă prăbuşirea avionului: în acest caz, proprietarul nu ar avea obligaţia legală să se sacrifice pentru pasagerul clandestin accidental)! Pe scurt, atât argumentul cauzalităţii parentale, cât şi  principiul proporţionalităţii  demonstrează că Rothbard greşeşte, iar interdicţia legală a avorturilor este legitimă şi naturală (probabil cu excepţia acelor cazuri cauzate de viol în care, în plus , continuarea sarcinii periclitează clar viaţa mamei). Desigur, odată stabilită ilegitimitatea avortului în dreptul natural, se poate observa, totuşi, că obligativitatea legală a purtării sarcinii reduce , acolo unde există efectiv şi intervine în decizia mamei, meritul moral al maternităţii. Pentru prelungirea analogiilor la cazurile de viol cf. online şi J. Walker "Abortion in the Case of Pregnancy Due to Rape"; iar pentru corelarea lor cu principiul proporţionalităţii, N. Sptephan Kinsella, “The Libertarian Blog of Stephan Kinsella: Intentional Trespass vs. Unintentional Conduct”.

ii Indiferent de valoarea lor, aceste obiecţii nu vizează decât ideea că vina femeii ar fi nerespectarea unui contract. Dar, conform principiului non-agresiunii, responsabilitatea cuiva faţă de un nevinovat nu poate proveni exclusiv din contracte, ci şi din punerea nemijlocită a nevinovatului în situaţii limită, ca în cazul imobilizării sale pe calea ferată, sau al aruncării sale în largul oceanului de pe un iaht pe care a fost invitat, sau din avion fără paraşută, etc. Or, am văzut (n. i, supra) că situaţia fetusului este omologabilă nu cu un caz de invazie a proprietăţii de sine a mamei, ci cu punerea unui copil nevinovat într-o astfel de situaţie, pe care avortul ar transforma-o în capcană criminală. Paradoxal, deşi Williamson Evers (pe larg invocat în acest capitol de Rothbard) sesizează perfect acest tip de obligativitate necontractuală, dictată de principiul non-agresiunii, de a salva pe cineva în cazul punerii nemijlocite a persoanei respective în pericol clar şi iminent, el omite, pur şi simplu, problema incompatibilităţii ei cu aşa-zisul “drept la avort”. Citatul relevant din Evers şi altele similare sunt comentate de Albert Esplugas, online la “Mises Economics Blog: Block on Abortion”. Din nefericire, Rothbard şi autorii influenţaţi de discuţia sa deficitară omit complet, în context, chiar şi menţionarea acestui tip de obligativitate.

iii Din nou, întrebarea şi răspunsul lui Rothbard presupun analogia greşită cu parazitul invadator de proprietate. Concluzia se răstoarnă numaidecât dacă ţinem seama de analogiile corecte, de ex. cu un adult adus în stare de neputinţă şi transportat independent de voia sa în largul mării pe iahtul femeii, de cele mai multe ori de către ea însăşi, etc.

iv Sugestia că proprietatea de sine începe abia la naştere este absurdă până la auto-contradicţie: admiţând că ar fi adevărată, dacă o femeie A “expulzează” fără să ucidă un fetus, care apoi este cumva introdus (“însămânţat”) în pântecele femeii B, fetusul îşi dobândeşte dreptul de proprietate-de-sine la ieşirea (naşterea) din pântecele lui A, pentru a şi-l pierde din nou subit, la intrarea nesolicitată în pântecele lui B, până la o eventuală nouă naştere… sau definitiv, dacă va fi nimicit în prealabil: o negaţie a însăşi ideii de drept inalienabil, pe care se bazează proprietatea de sine a oricărui om şi toată argumentaţia lui Rothbard! Prin urmare, problema nu este dacă drepturile fetusului există în corpul mamei (sau al altei gazde), ci delimitarea şi explicitarea lor corectă. Ca potenţial adult distinct, dreptul de proprietate de sine al fetusului nu poate fi cu nimic mai prejos decât al oricărui adult temporar sau definitiv neputincios, aflat în largul mării sau la ţărm pe iahtul unei femei, de cele mai multe ori adus de ea însăşi şi niciodată venit acolo din proprie iniţiativă. Ordinea proprietăţii private implică recunoaşterea legală a acestui statut.

v A se vedea însă şi critica adresată de Rothbard lui Isaiah Berlin în cap. 27 de mai jos, de unde rezultă că metafora drepturilor sau libertăţii “pozitive” sau “negative” nu clarifică, ci mai degrabă tulbură aplicarea corectă a conceptelor de proprietate, agresiune, sau restituţie. Raţionamentele care urmează ilustrează şi ele, din păcate, acest neajuns.

vi Aici nu este însă vorba de neluarea unor măsuri “pozitive”, ca ale bunului samaritean, faţă de o persoană oarecare, aflată în primejdie din motive care nu au nimic de-a face cu precedentele acţiuni ale părintelui. În virtutea argumentului “cauzalităţii parentale” (n. i, supra), în cazul concepţiei nesilite, părinţii naturali datorează aşadar legal şi îngrijire nou-născuţilor şi copiilor neputincioşi, în limitele ajutorului analog pe care l-ar datora unui adult străin neputincios, a cărui incapacitate ar fi cauzat-o nemijlocit, definitiv sau temporar, intenţionat sau din neatenţie. Raţionamentul nu mai acoperă însă, de această dată, pe mama copiilor proveniţi din viol, deoarece după naştere nu mai există nici un motiv ca ea să le datoreze acestora mai mult decât orice alte persoane. Într-adevăr, ea nu este nici agenta cauzală a situaţiei lor de neputinţă, nici – de acum – în situaţia de a nu-i putea expulza de pe proprietatea ei fără a comite o crimă prin disproporţia acţiunii defensive.

vii Evident că în caz de concepţie nesilită, în virtutea cauzalităţii parentale, mama şi agentul ei au comis efectiv crima pentru care a fost condamnat doctorul. Dar chiar dacă ar fi fost vorba de o concepţie cauzată prin viol, în absenţa unor complicaţii care să pericliteze viaţa mamei, am văzut că în virtutea principiului proporţionalităţii violenţei defensive, ea nu avea dreptul să dispună după plac de viaţa copilului nevinovat: aşadar nici să-l expună la riscuri deosebite prin “expulzare”, nici – şi cu atât mai puţin – să abandoneze copilul după naştere, în scopul uciderii sale. Pentru a nu fi criminală, o părăsire ar trebui cel puţin să se facă în siguranţa relativă de după o naştere cât mai normală şi într-un loc public, astfel încât copilul să poată fi adoptat spre îngrijire de eventualii doritori (“pe treptele bisericii”, conform unui vechi obicei reamintit de Walter Block, în ultimul capitol din lucrarea sa În apărarea indezirabililor, disponibilă online).

viii Stricto sensu, argumentul schiţat mai sus (n. i şi urm.) nu este bazat pe creaţie, ci pe aducerea copilului la viaţă într-o situaţie de inerentă neputinţă, adică pe provocarea strict cauzală a unei situaţii limită. Pe de altă parte, o acţiune necesară, dar nu şi determinantă în sens strict cauzal pentru apariţia unei probleme, nu este sufucientă pentru a genera obligativităţi legale. Altminteri ar rezulta, de exemplu, că cineva care este călcat de maşină pe drum spre un concert nu este doar victima părinţilor (“creatorilor”) săi, ci şi a orchestrei, fără de prestaţia căreia n-ar fi existat concertul şi accidentatul n-ar fi apucat-o pe drumul fatal; dar şi a fabricantului maşinii, a părinţilor membrilor orchestrei, a părinţilor fabricantului, etc.; astfel încât lista “vinovaţilor” ar fi interminabilă şi, odată cu regresul ei infintit în spaţiu şi timp, s-ar dizolva şi distincţia dintre acţiuni legitime şi ilegitime, doarece orice acţiune poate deveni, la un moment dat, prilej de necazuri sau delicte care n-ar fi putut surveni în lipsa ei. Cauzalitatea strictă (limitarea la consecinţele derivabile direct din acţiunea iniţială numai pe baza regularităţilor uzuale şi, unde este cazul, a corelării ei cu acţiunile complementare ale unor complici) este aşadar esenţială pentru existenţa unei responsabilităţi imputabile unui agent cauzal. Responsabilitatea legală încetează, prin urmare, în momentul depăşirii situaţiei limită provocate de agentul cauzal – amănunt a cărui importanţă o vom vedea îndată (v. n. x, infra). Referitor la principiul cauzalităţii stricte cf. online şi M. N. Rothbard, “Law, Property Rights, and Air Pollution”.

ix Chiar acolo unde nu intervine principiul cauzalităţii parentale, am văzut (n. i şi vii, supra) că principiul proporţionalităţii exclude (cu excepţia cazurilor de pericol manifest pentru viaţa mamei) avorturile periculoase pentru copil, uciderea prin înfometare a nou-născuţilor, abandonul în locuri pustii sau ostile, etc.

x Am văzut (n. viii, supra) că nici neajutorarea în sine, nici situaţia “de a fi creatorul cuiva” în sine nu sunt generatoare de obligativitate, ci situaţia de a fi provocatorul nemijlocit al pericolului clar şi iminent, sau al stării de neputinţă şi dependenţă a cuiva, etc., în virtutea principiului cauzalităţii stricte. Aşadar obligativitatea de a-i purta persoanei respective de grijă, pentru a evita comiterea unei crime, încetează odată cu înlăturarea neputinţei provocate nemijlocit. Este adevărat că, în cazul copiilor, poate fi uneori dificil să se stabilească exact momentul şi gradul încetării stării lor de neputinţă - şi deci a datoriei parentale - dar acelaşi lucru se poate spune şi despre cazurile de provocare nemijlocită a neputinţei unor adulţi, sau despre alte probleme care se rezolva altfel decât a priori (cf. şi p. 89, n. 7 şi textul coresp.) Există, însă, atât în cazul copiilor cât şi al adulţilor, posibilitatea ca situaţiile lor de neputinţă – provocate deliberat sau din neatenţie – şi obligaţiile rezultate din ele pentru cei care le-au provocat să se prelungească pe durata unor vieţi întregi (handicapuri grave etc.)

xi Nu există nici un motiv ca soluţiile în cazul părinţilor obişnuiţi să difere de cele din cazul oamenilor de ştiinţă, sau al altor agenţi cauzali provocatori nemijlociţi de situaţii de neputinţă ale unor copii sau adulţi. Obligaţia creată încetează doar odată cu neputinţele provocate pe cale strict cauzală, iar dificultatea stabilirii cuantumului ei exact evident că nu este specifică raportului părinţi-copii. Pe de altă parte, dacă ar fi posibilă aducerea pe lume direct a unui adult normal, altfel decât în situaţii limită, aşadar astfel încât abandonul său să nu fie omologabil unei capcane, atunci – spre deosebire de cazul copiilor neputincioşi – abandonul imediat ar putea constitui o opţiune legală pentru “creatorul” său.

xii Dar argumentul responsabilităţii părinţilor derivate din statutul lor de “cauzatori” nemijlociţi ai copilului aflat într-o situaţie limită nu depinde, de fapt, de existenţa nici unui fel de contract. Cf. n. ii, supra.

xiii Esenţială pentru apariţia unei obligativităţi este provocarea nemijlocită a unei situaţii de necesitate, care apare numai în cazul părinţilor, nu şi al salvatorului (cf. n. viii, supra). Într-adevăr, ajutorarea parţială a unui copil nu este totuna cu provocarea cauzală a stării sale de necesitate, tot astfel cum hrănirea parţială a unui adult înfometat nu este totuna cu provocarea înfometării sale, ş.a.m.d. Cazul este similar cu cel al părinţilor adoptivi, protectorilor, etc., depre care însuşi Rothbard observa pe bună dreptate mai sus că nu li se aplică “argumentul bazat pe creaţie”, indiferent de validitatea sa în alte cazuri.

xiv Afirmarea dreptului la proprietate de sine indiferent de vârstă nu poate fi prea insistent subliniată. Am văzut (n. iv, supra) că ea este logic necesară chiar de la concepţie, deoarece altfel ar fi implicit contestate drepturile adulţilor invitaţi pe un iaht etc. şi, mai general, însăşi ideea de drept inalienabil. Totuşi, dreptul de a fugi de acasă, în ciuda simplităţii sale aparente, nu credem că este un reper obiectiv al respectării proprietăţii de sine, în cazul copiilor şi al neputincioşilor (iar în cazul adulţilor normali specificarea sa este redundantă). De exemplu, cum stabilim dacă un copil abia coborât din cărucior, sau un bolnav de Alzheimer, care părăseşte domiciliul, doreşte cu adevărat să “fugă de acasă”, sau este efectiv incapabil de a-şi exercita facultăţile şi are nevoie de supraveghere? În ultimul caz, pe de altă parte, ce împiedică abuzurile supraveghetorului? Rothbard însuşi ne informează, în fraza imediat următoare: trebuie întotdeauna adăugat şi criteriul non-agresiunii. Pe scurt, non-agresiunea nu se reduce la dreptul de a fugi de acasă, deşi ea implică, în particular, dreptul persoanelor capabile de o alegere conştientă de a fugi de acasă. Dar atunci cum poate fi probată alegerea conştientă necesară pentru ca să putem vorbi despre dreptul de a fugi de acasă? Sau, în absenţa ei, când apare posibilitatea unor terţe părţi (evident compatibile cu ordinea proprietăţii private, ceea ce exclude statul!) de a constata abuzurile curatorului şi de a interveni în favoarea victimei neputincioase (sau chiar de a-şi apropria drepturile curatoriale asupra acesteia, care au fost implicit abandonate, prin abuz, de administratorul prealabil)? Probabil că adesea este posibilă şi suficientă stabilirea pe cale dialogală a capacităţii de alegere deliberată a copilului. În cazurile obişnuite, criteriul vârstei de maturitate poate fi o expresie inductivă prudentă şi deci legitimă a experienţei comunităţilor respective cu tinerii. Dacă este vorba de un copil sau pacient incapabil de dialog şi alegere conştientă, probabil că trebuie constatată existenţa sau inexistenţa unui tratament compatibil cu natura omului, din partea curatorului. Deşi nu cunoaştem criterii operaţionale a priori, independente de timp şi loc, care să fie codificabile în acest scop, de aici nu rezultă că răspunsul este arbitrar, ci numai că în fiecare caz stabilirea lui presupune existenţa unei intanţe de decizie mature şi informate – un deziderat obişnuit în justiţie. Cf. şi n.tr. de la p. 89.

xv Cu excepţia majoră a avortului, despre care am văzut că este aproape întotdeauna o formă de agresiune criminală, aceste concluzii pot fi în general interpretate într-o manieră compatibilă cu exigenţele ordinii proprietăţii private, pe care am încercat să le precizăm în notele de mai sus.

xvi Alternativa “coerciţie fizică / a nu face nimic” este, bineînţeles, falsă, atât în cazul copiilor cât şi în cel al adulţilor. Comunităţile autentice (de ex. Old Order Amish) se bazează tocmai pe îmbinarea încurajării respectului pentru regulile bunei conduite cu penalizarea încălcării lor non-violente prin măsuri de asemenea non-violente, dar ferme, de boicot si ostracism. Problema concepţiei legaliste, conform căreia legea codificabilă este instrumentul necesar şi suficient al bunei rânduieli, este că nu poate fi decât sau totalitară (toate contează, “deci” toate se legiferează), fie relativistă (se legiferează puţine, “deci” puţine contează). Mirajul legalist-relativist al unui liberalism “neutru cultural”, sau chiar “de stânga”, conform căruia singurele imoralităţi obiective ar fi încălcările drepturilor legale şi toate dezideratele (în part. de bună creştere) care nu sunt adecvate codificării legale ar fi lipsite de relevanţă general-umană, a fost sugerat până la o vreme “printre rânduri” şi de Rothbard şi discipolii săi. Pentru explicitarea şi începuturile depăşirii sale cf. de ex. Walter Block, “Liberalism şi libertinism”, online.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)