25. Despre relaţiile între state

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a treia: Statul şi libertatea
cuprins

Fiecare stat îşi arogă un monopol al forţei asupra unei regiuni teritoriale date, regiunea variind ca dimensiune în funcţie de diversele situaţii istorice. Politica externă sau relaţiile internaţionale pot fi definite ca fiind relaţiile dintre oricare stat în parte, A – şi alte state, B, C, D, ca şi dintre locuitorii care vieţuiesc în aceste state. În lumea moralmente ideală n-ar exista nici un stat, aşa încât, desigur, n-ar putea exista nici un fel de politică externă. Dată fiind, pe de altă parte, existenţa statelor, există oare vreun principiu moral pe care să-l poată indica liberalismul, drept criteriu pentru politica externă? Răspunsul este, în linii mari, acelaşi ca şi în cazul criteriilor morale liberale aplicabile la „politica internă” a statelor – şi anume de a reduce cât mai mult cu putinţă gradul de coerciţie exercitat de către state asupra persoanelor particulare.

Înainte de a analiza acţiunile interstatale, să ne întoarcem un moment la lumea perfect liberală, fără state, în care indivizii şi agenţiile de protecţie private angajate de ei îşi limitează recursul la violenţă cu stricteţe, exclusiv la apărarea persoanei şi a proprietăţii împotriva violenţei. Să presupunem că, în lumea aceasta perfect liberală, Jones însuşi sau proprietatea lui devin victimele agresiunii lui Smith. După cum am văzut, este legitim ca Jones să respingă această invazie prin utilizarea violenţei defensive. Dar acum este necesar să ne întrebăm, oare printre drepturile lui Jones se numără şi acela de a comite violenţe agresive împotriva unor terţe părţi nevinovate, în cursul apărării sale legitime împotriva lui Smith? Evident că răspunsul trebuie să fie „Nu”, deoarece regula care interzice iniţierea violenţei împotriva persoanei sau proprietăţii oamenilor inocenţi este absolută; ea este valabilă indiferent care este motivaţia subiectivă pentru agresiune. Este rău şi criminal să violăm proprietatea şi persoana altuia, chiar dacă suntem Robin Hood, sau dacă suntem în pericol de moarte prin inaniţie, sau dacă ne apărăm împotriva atacului unei terţe părţi. Putem înţelege şi putem simpatiza cu multe dintre motivaţiile din cazurile şi situaţiile acestea extreme. Putem, sau – mai bine zis – victimele sau legatarii victimei pot să atenueze vina delicventului, dacă el se prezintă la proces pentru a-şi primi pedeapsa. Dar nu putem evita judecata conform căreia agresiunea comisă este totuşi un act criminal, deci unul pe care victima avea tot dreptul să-l respingă, cu forţa dacă este nevoie. Pe scurt, A îl agresează pe B deoarece C îl ameninţă sau îl agresează pe A. Putem să înţelegem că vina lui C este „mai mare” în ansamblul acestui proces, dar vom numi totuşi agresiunea aceasta a lui A un act criminal, pe care B are tot dreptul să-l respingă folosind forţa.

Mai concret, dacă Jones constată că proprietatea lui este furată de către Smith, el are dreptul să-l respingă şi să încerce să-l prindă pe Smith, dar nu are nici un drept să-l respingă bombardând o clădire şi omorând oameni nevinovaţi, sau să-l prindă trăgând rafale de mitralieră într-o mulţime de oameni nevinovaţi. [190] Dacă face lucrul acesta, el este un agresor la fel de criminal ca şi Smith, sau chiar mai criminal.

Aceleaşi criterii sunt valabile în cazul în care Smith şi Jones au şi unul şi altul ajutoare de partea lor, adică dacă izbucneşte un război între Smith şi acoliţii săi şi Jones şi body-guarzii săi. Dacă Smith şi un grup de acoliţi ai săi îl agresează pe Jones, iar Jones şi body-guarzii săi îi urmăresc pe Smith şi banda lui până în vizuina lor, putem să îl felicităm pe Jones pentru această realizare; şi atât noi, cât şi alţi membri ai societăţii care sunt interesaţi de reprimarea agresiunii, putem contribui financiar sau personal la cauza lui Jones. Dar Jones şi oamenii lui nu au nici un drept, la fel cum nu are nici Smith, să agreseze pe altcineva în cursul războiului lor „drept” (să fure proprietatea altora pentru a-şi finanţa urmărirea, să-i înregimenteze pe alţii în potera lor prin mijloace violente, sau să ucidă pe alţii în cursul luptei lor pentru captura forţelor militare ale lui Smith.) Dacă Jones şi oamenii lui fac vreunul dintre lucrurile acestea, ei devin la fel de incontestabili criminali ca şi Smith – şi devin pasibili de toate sancţiunile prevăzute împotriva criminalităţii. De fapt, dacă declicvenţa comisă de Smith a constat în furt şi Jones întrebuinţează conscripţia [înregimentarea silită - n.tr.] pentru prinderea lui, sau ucide persoane nevinovate în cursul urmăririi, atunci Jones devine mai criminal decât Smith, deoarece cu siguranţă înrobirea şi uciderea sunt crime cu mult mai grave împotriva altor persoane decât furtul.

Să presupunem că Jones, în cursul războiului său „drept” împotriva ravagiilor comise de Smith, ar ucide nişte persoane nevinovate. Şi să presupunem că el ar declama, în apărarea crimelor sale, că a acţionat pur şi simplu conform sloganului „daţi-mi libertate sau daţi-mi moarte”. Absurditatea acestei „apărări” ar trebui să fie numaidecât evidentă, deoarece întrebarea nu este dacă Jones era dispus să rişte să moară el însuşi în lupta sa defensivă împotriva lui Smith; întrebarea este dacă el era dispus să omoare alte persoane nevinovate în cursul urmăririi obiectivului său legitim. Într-adevăr, Jones a acţionat de fapt conform sloganului total inacceptabil „daţi-mi libertate sau daţi-le altora moarte” – care este cu siguranţă un strigăt de bătălie lipsit de orice nobleţe.

Prin urmare, războiul, chiar dacă este un război drept şi defensiv, nu este legitim decât atunci când exerciţiul violenţei este riguros limitat la criminalii individuali şi numai la ei. Cititorul poate să reflecteze singur câte dintre războaiele sau conflictele din toată istoria au îndeplinit acest criteriu.

S-a afirmat adesea, în special de către conservatori, că dezvoltarea cumplitelor arme moderne de ucidere în masă (arme nucleare, rachete, război biologic, etc.) nu prezintă decât o diferenţă de grad – şi nu una ne natură – în raport cu armele mai simple din vremurile mai de demult. Bineînţeles că unul din răspunsuri este că atunci când gradul se măsoară în numărul de vieţi omeneşti diferenţa este una foarte mare. Dar un răspuns specific liberal este că, în vreme ce arcul şi săgeata, ba chiar şi puşca, pot fi îndreptate cu precizie, dacă se doreşte lucrul acesta, împotriva criminalilor şi doar împotriva lor, armele nucleare contemporane nu sunt compatibile cu o astfel de utilizare. Iată diferenţa esenţială, de natură. Bineînţeles că arcul şi săgeata puteau [191] fi întrebuinţate pentru scopuri agresive, dar ele puteau fi îndreptate şi numai spre utilizare exclusiv împotriva agresorilor. Armele nucleare, ba chiar şi bombele aeriene „convenţionale” nu pot fi îndreptate astfel. Aceste arme sunt ipso facto maşini de ucidere în masă, fără discriminare. (Singura excepţie ar fi cazul extrem de rar în care o masă de oameni care ar fi cu toţii criminali ar ocupa o regiune geografică vastă.) Trebuie, prin urmare, să conchidem că utilizarea armelor nucleare şi a altora de acelaşi fel, sau a ameninţării cu ele, sunt crime împotriva umanităţii, pentru care nu poate exista nici un fel de justificare.1

Acesta este motivul pentru care vechiul clişeu, conform căruia nu armele, ci voinţa care le întrebuinţează contează pentru evaluarea problemelor de război şi pace, nu mai este de actualitate. Într-adevăr, caracteristica armamentului contemporan este tocmai că el nu poate fi întrebuinţat selectiv, nu poate fi utilizat într-o manieră liberală. Prin urmare, însăşi existenţa lui trebuie condamnată, iar dezarmarea nucleară devine un bine care trebuie urmărit în sine. Dintre toate aspectele libertăţii, dezarmarea nucleară devine cu adevărat cel mai important bine politic care trebuie urmărit în lumea contemporană. Deoarece exact aşa cum uciderea este un delict mai grav împotriva altui om decât delapidarea, tot astfel crima în masă – care este efectiv atât de extinsă încât poate ameninţa civilizaţia şi însăşi supravieţuirea omenirii – este cel mai grav delict imaginabil pe care îl poate comite un om. Iar această crimă este acum întru totul realizabilă. Sau cumva se vor arăta liberalii (pe bună dreptate) indignaţi de controlul preţurilor şi de impozitul pe venit, dar vor ridica din umeri, sau chiar vor susţine activ crima cea mai gravă – uciderea în masă?

Dacă războiul nuclear este complet ilegitim chiar şi pentru persoanele individuale care se apără de atacuri criminale, cu atât mai mult sunt ilegitime războiul nuclear şi chiar cel „convenţional” dintre state!

Haideţi să introducem acum statul în discuţie. Deoarece fiecare stat îşi arogă un monopol asupra violenţei într-o anumită regiune teritoarială, atâta vreme cât prădăciunile şi extorcările sale continuă fără a întâmpina vreo opoziţie, se spune că este „pace” în acea regiune, deoarece singurul tip de violenţă este cel continuu şi unidirecţional, orchestrat de către stat împotriva populaţiei sale. Conflictul deschis izbucneşte în regiunea respectivă doar în cazul „revoluţiilor”, când oamenii opun rezistenţă utilizării puterii statale împotriva lor. Atât în cazul liniştit al statului fără opoziţie, cât şi în cel al revoluţiei declarate, putem vorbi despre „violenţă verticală”: violenţa statului împotriva populaţiei sale şi vice-versa.

În lumea noastră fiecare teritoriu geografic este controlat de o anumită organizaţie statală, pe întinsul Pământului fiind împrăştiate un număr de state, fiecare posedând un monopol [192] al violenţei asupra propriului său teritoriu. Nu există nici un super-stat care să deţină monopolul violenţei asupra întregii lumi, aşa încât între diversele state există o situaţie de „anarhie”.2 Astfel, cu excepţia revoluţiilor, care izbucnesc numai sporadic, violenţa declarată şi conflictul bilateral se manifestă între două sau mai multe state, în ceea ce se numeşte „război internaţional”, sau „violenţă orizontală”.

Însă există diferenţe cruciale şi vitale între, pe de o parte, războaiele inter-statale şi, pe de altă parte, revoluţiile împotriva statului sau conflictele între persoane private. Într-o revoluţie conflictul se manifestă în interiorul unei anumite regiuni geografice: atât protejaţii statului cât şi revoluţionarii locuiesc pe acelaşi teritoriu. Războiul inter-statal, pe de altă parte, se dă între două grupuri, fiecare deţinând un monopol asupra propriei sale regiuni geografice, adică se dă între locuitorii unor teritorii diferite. Din această diferenţă rezultă mai multe consecinţe importante:

(1) În războiul inter-statal ocaziile de utilizare a armamantului modern, de distrugere în masă, sunt mult mai numeroase. Într-adevăr, dacă în cadrul unui conflict intra-teritorial cursa înarmării devine prea intensă, fiecare parte se va autodistruge cu armamantul direcţionat spre cealaltă. De exemplu, nici un grup revoluţionar şi nici un stat care combate o revoluţie nu pot utiliza armament nuclear împotriva părţii adverse. Pe de altă parte însă, atunci când părţile beligerante locuiesc regiuni teritoriale diferite, posibilitatea de utilizare a armamantului modern devine enormă şi poate fi întrebuinţat întregul arsenal de devastare în masă.

(2) O a doua consecinţă este că, în vreme ce pentru revoluţionari este posibil să-şi aleagă ţintele şi să limiteze această alegere la duşmanii lor statali, evitând astfel agresiunea împotriva oamenilor nevinovaţi, acest tip de focalizare devine cu mult mai greu realizabil în războaiele interstatale. Lucrul acesta este adevărat şi în privinţa armamantelor mai vechi; însă desigur că odată adoptat armamantul modern nu mai poate fi vorba despre nici un fel de focalizare.

Mai mult, (3) deoarece fiecare stat poate mobiliza toţi oamenii şi toate resursele de pe teritoriul său, statul advers ajunge să-i privească pe toţi cetăţenii ţării opuse ca pe duşmanii săi cel puţin temporari – şi să-i trateze ca atare, extinzând şi asupra lor războiul. Astfel, toate consecinţele războiului inter-teritorial fac să fie aproape inevitabil ca războiul inter-statal să implice de ambele părţi agresiune împotriva civililor nevinovaţi, a persoanelor private aflate de cealaltă parte. Odată cu armamentul modern de distrugere în masă această inevitabilitate devine absolută.

Dacă unul dintre atributele distinctive ale războiului inter-statal este inter-teritorialitatea, un altul provine din faptul că fiecare stat se hrăneşte din impozitarea [193] supuşilor săi. Prin urmare, orice război împotriva unui alt stat implică creşterea şi extinderea impozitării-agresiune împotriva propriei populaţii. Conflictele între persoane private pot fi – şi de regulă sunt – susţinute şi finanţate în mod voluntar, de către părţile implicate. Revoluţiile pot fi – şi adesea sunt – finanţate şi susţinute din contribuţiile voluntare ale populaţiei. Dar războaiele statale nu pot fi purtate decât pe baza agresiunii împotriva contribuabilului.

De aceea, toate războaiele purtate de state implică un plus de agresiune împotriva contribuabililor din partea statului propriu şi aproape toate războaiele statale (efectiv toate în cazul războiului modern) implică un maximum de agresiune (de crimă) împotriva civililor nevinovaţi aflaţi sub stăpânirea statului advers. Pe de altă parte, revoluţiile sunt adesea finanţate în mod voluntar şi îşi pot focaliza violenţa [exclusiv] asupra cârmuitorilor statului; iar conflictele private îşi pot limita violenţa la adevăraţii răufăcători. Prin urmare, trebuie să conchidem că, în vreme ce anumite revoluţii şi anumite conflicte private pot fi legitime, războaiele purtate de state trebuie întotdeauna condamnate.

Unii liberali pot obiecta după cum urmează: „Deşi deplângem şi noi întrebuinţarea impozitării pentru finanţarea războaielor, ca şi monopolul statului asupra serviciilor de apărare, trebuie să recunoaştem existenţa acestei situaţii şi, câtă vreme ea există, trebuie să sprijinim statul în războaiele juste, de apărare.” În lumina discuţiei noastre de mai sus, răspunsul ar trebui să sune după cum urmează: „Da, statele există şi câtă vreme acest lucru este adevărat atitudunea liberală faţă de ele ar trebui să fie, într-adevăr, de a le spune: ‘Bine, existaţi; dar câtă vreme acest lucru este adevărat cel puţin limitaţi-vă activităţile la teritoriul pe care l-aţi monopolizat!’” Pe scurt, liberalul urmăreşte să diminueze cât mai mult cu putinţă domeniul agresiunii statale împotriva tuturor persoanelor private, „străine” sau „indigene”. Singurul mod de a face aceasta în relaţiile internaţionale este ca populaţia fiecărei ţări să exercite presiuni asupra statului propriu, pentru ca acesta să-şi limiteze activităţile la regiunea pe care o monopolizează şi să nu agreseze împotriva altor monopoluri statale, cel mai important fiind să nu agreseze împotriva popoarelor stăpânite de alte state. Pe scurt, obiectivul liberalului este de a limita fiecare stat existent la un nivel cât mai mic cu putinţă de agresiune împotriva persoanei şi a proprietăţii. Iar lucrul acesta implică evitarea completă a războiului. Popoarele supuse fiecărui stat în parte ar trebui să exercite presiuni asupra respectivelor „lor” state, pentru ca acestea să nu se atace unele pe altele şi, dacă izbucneşte un conflict, să negocieze o pace sau să declare încetarea focului cât mai rapid este materialmente cu putinţă.

Să presupunem acum că avem de-a face cu o raritate: un caz neobişnuit de limpede, în care statul încearcă efectiv să apere proprietatea unuia dintre cetăţenii săi. Un cetăţean din ţara A călătoreşte sau investeşte în ţara B, apoi statul B comite o agresiune împotriva persoanei sale, sau îi confiscă proprietatea. Fără îndoială că avem aici un caz limpede, va spune criticul nostru liberal, în care statul A trebuie să ameninţe sau să pornească război împotriva statului B, pentru apărarea proprietăţii cetăţeanului „său”. Deoarece, susţine el, statul şi-a asumat monopolul apărării cetăţenilor săi, aşa încât are obligaţia [194] să poarte război în numele oricărui cetăţean al său, iar liberalii trebuie să susţină un astfel de război ca fiind unul just.

Însă – din nou – problema este că fiecare stat are un monopol al violenţei – şi prin urmare al apărării – doar pe propriul său teritoriu geografic. El nu are un astfel de monopol – de fapt nu are nici un fel de putere – asupra altor teritorii geografice. De aceea, dacă un locuitor al ţării A se mută sau investeşte în ţara B, liberalul trebuie să arate că, prin aceasta, el îşi asumă riscurile inerente stăpânirii statului monopolist din ţara B şi că ar fi imoral şi criminal ca statul A să preleve impozite de la populaţia ţării A şi să ucidă numeroşi nevinovaţi din ţara B, pentru a apăra proprietatea călătorului sau a investitorului.3

Trebuie, de asemenea, să observăm că împotriva armamentului nuclear nu exită nici un fel de apărare (singura „apărare” propusă actualmente fiind ameninţarea cu „distrugerea mutuală garantată”) şi, prin urmare, că statul nu poate îndeplini nici un fel de funcţie de apărare internaţională, câtă vreme aceste arme există.

Obiectivul liberal ar trebui să fie, aşadar, indiferent de cauzele specifice ale fiecărui conflict, de a exercita presiuni asupra statului să nu iniţieze războaie împotriva altor state şi, în cazul în care se declanşează vreun război, să exercite presiuni asupra statelor, [astfel încât acestea] să încheie pace şi să negocieze o încetare a focului şi un tratat de pace cât mai rapid este materialmente cu putinţă. În treacăt fie spus, acest obiectiv era inclus în vechiul drept internaţional din secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, sub forma idealului ca nici un stat să nu agreseze împotriva teritoriului altui stat– ceea ce se numeşte actualmente „coexistenţa paşnică a statelor”.

Să presupunem însă că, în ciuda opoziţiei liberale, începe războiul şi statele beligerante nu negociază o pace. Care trebuie să fie în acest caz poziţia liberală? Evident că de a reduce cât mai mult cu putinţă amploarea agresiunii asupra civililor nevinovaţi. Vechiul drept internaţional conţinea două dispozitive excelente destinate acestui scop: „legile războiului” şi „legile neutralităţii”, sau „drepturile ţărilor neutre”. Legile neutralităţii erau concepute pentru a menţine orice război care izbucneşte strict limitat la statele beligerante însele, fără agresiuni asupra statelor sau polulaţiilor particulare ale altor ţări. Iată de ce erau atât de importante vechile principii americane date acum uitării, cum ar fi „libertatea mărilor” sau îngrădirea severă a drepturilor statelor beligerante de a reprima comerţul neutru cu statele adverse. Pe scurt, poziţia liberală este de a determina statele beligerante să respecte întru totul drepturile cetăţenilor neutri. [195]

„Legile războiului”, la rândul lor, erau concepute pentru a limita cât mai mult cu putinţă invazia de către statele beligerante a drepturilor civililor din ţările beligerante însele. După cum a explicat juristul britanic F.J.P. Veale:

„Principiul fundamental al acestui cod a fost că ostilităţile dintre popoarele civilizate trebuie să se limiteze la forţele armate efectiv angajate în luptă…. El făcea o distincţie între combatanţi şi noncombatanţi, stabilind faptul că unica misiune a combatanţilor este să se lupte unii cu alţii şi, în consecinţă, că noncombatanţii trebuie să fie excluşi din sfera operaţiunilor militare.”4

Condamnând toate războaiele, indiferent de mobilurile lor, liberalul ştie că pot exista foarte bine grade diverse de vinovăţie între state, pentru fiecare război în parte. Însă preocuparea sa de bază este condamnarea oricărei participări statale la război. Astfel, politica sa este de a exercita o presiune asupra tuturor statelor pentru a nu declanşa războaie şi a nu interveni în ele, pentru a opri orice război deja început şi pentru a reduce sfera oricărui război care persistă în a molesta civili din oricare tabără, sau din afara taberelor.

Unul dintre corolarele politicii liberale de coexistenţă paşnică şi de neintervenţie între state este abţinerea riguroasă de la orice ajutoare străine, de la orice ajutoare acordate de un stat altui stat. Într-adevăr, orice ajutor acordat de statul A statului B (1) sporeşte agresiunea prin impozitare la care este supusă populaţia ţării A şi (2) agravează opresiunea de către statul B a propriei sale populaţii.

Să vedem acum în ce fel se aplică teoria liberală la problema imperialismului, care poate fi definit ca fiind agresiunea statului A împotriva populaţiei statului B, urmată de menţinerea ulterioară a acestei stăpâniri străine. Stăpânirea se poate exercita fie direct asupra ţării B, fie indirect, prin intermediul unui stat client subsidiar, B. O revoluţie iniţiată de populaţia din B împotriva stăpânirii imperiale a lui A (fie nemijlocit, fie [iniţial] împotriva statului client B) este fără îndoială legitimă, presupunând din nou că focul revoluţionarilor este aţintit numai împotriva stăpânitorilor. S-a susţinut adesea de către conservatori – şi chiar de către anumiţi liberali – că imperialismul occidental în ţările nedezvoltate ar trebui susţinut, deoarece ar arăta mai mult respect pentru proprietatea privată decât orice posibil guvern indigen ulterior. Numai că, în primul rând, a judeca ce ar putea să urmeze după status quo este un exerciţiu pur speculativ, în vreme ce opresiunea stăpânirii imperiale existente asupra populaţiei din ţara B este cât se poate de reală şi de vinovată. Iar în al doilea rând, acest tip de analiză trece cu vederea vătămările suferite de pe urma imperialismului de către contribuabilul occidental, care este muls şi împovărat de obligativitatea de a finanţa [196] [mai întâi] războaiele de cucerire şi apoi menţinerea birocraţiei imperiale. Fie şi numai din acest al doilea motiv liberalul trebuie să condamne imperialismul.5

Oare înseamnă opoziţia faţă de toate războaiele inter-statale că liberalul nu poate niciodată avea în vedere schimbarea graniţelor geografice, că el condamnă lumea la un îngheţ al regimurilor teritoriale nedrepte? Cu siguranţă nu. Să presupunem, de exemplu, că statul ipotetic „Valdavia” atacă „Ruritania” şi anexează partea occidentală a acestei ţări. Acum ruritanii de vest tânjesc după reunire cu fraţii lor ruritani (poate pentru că doresc să vorbească netulburaţi limba lor ruritană). Cum se poate realiza lucrul acesta? Există, bineînţeles, calea negocierilor paşnice între cele două puteri; dar să presupunem că imperialiştii valdavi se arată neînduplecaţi. Este de asemenea posibil ca liberalii valdavi să exercite presiunile necesare asupra statului lor pentru ca acesta să-şi abandoneze cuceririle, în numele dreptăţii. Dar să presupunem că nici această cale nu dă rezultate. Ce rămâne de făcut? Trebuie să susţinem în continuare ilegitimitatea declanşării unui război împotriva Valdaviei de către statul ruritan. Căile legitime în vederea modificării graniţelor geografice sunt (1) mişcările revoluţionare ale poporului ruritan oprimat şi (2) ajutorul oferit rebelilor occidentali de către grupuri ruritane private (sau de către orice prieteni din străinătate ai cauzei ruritane), fie sub forma echipamentului, fie ca persoane voluntare.*

În fine, trebuie să atingem problema tiraniei interne care însoţeşte inevitabil războiul inter-statal, o tiranie care de regulă persistă mult după ce războiul s-a încheiat. Randolph Bourne a sesizat că „războiul este sănătatea statului”.6 Statul îşi realizează pe deplin potenţialul abia în caz de război, îmbătându-se de putere, de capacităţi numerice, de trufie şi de dominaţia absolută pe care o dobândeşte asupra economiei şi a societăţii. Mitul fundamental care îi permite statului să se îngraşe din războaie este gogoaşa că războiul însemnă apărarea de către stat a supuşilor săi. Adevărul faptic este [197] diametral opus. Deoarece dacă războiul este sănătatea statului, el este şi cel mai mare pericol la adresa acestuia. Un stat nu poate „muri” decât dacă este înfrânt în război sau în urma unei revoluţii. Prin urmare, în caz de război statul mobilizează frenetic polulaţia ca să lupte pentru el împotriva altui stat, sub pretextul că el este cel care luptă pentru populaţie. Societatea devine militarizată şi etatizată, ea devine o cireadă, pusă pe uciderea presupuşilor săi duşmani, dezrădăcinând şi suprimând orice disidenţă faţă de efortul oficial de război, trădând cu voioşie adevărul în numele presupusului interes public. După cum a spus cândva Albert Jay Nock, societatea devine un lagăr militar, cu valorile şi moralul unei „armate aflate în marş”.7

1 Pentru o explicaţie clară a valididăţii morale a distincţiei între combatanţi şi necombatanţi, a se vedea G.E.M. Anscombe, Mr. Truman’s Degree, Oxford, lucrare tipărită privat, 1956. Acest pamflet a fost pus în circulaţie ca un protest împotriva acordării unui doctorat onorific preşedintelui Truman de către Universitatea Oxford.

2 Este ciudat şi inconsecvent faptul că adepţii conservatori ai „statului limitat” resping ca absurdă orice propunere de eliminare a monopolului asupra violenţei pe vreun teritoriu [statal] dat, în vederea eliberării cetăţenilor particulari de orice stăpân suprem, dar cu toate acestea insistă la fel de energic pentru lăsarea naţiunilor-stat fără un stăpân suprem care să arbitreze disputele dintre ele.

3 Mai există un considerent, care se aplică mai mult apărării „interne”, din interiorul teritoriului unui stat: cu cât statul este mai puţin eficace în apărarea locuitorilor de pe teritoriul său împotriva atacurilor criminale (de provenienţă ne-statală), cu atât mai mult învaţă aceşti locuitori cât de ineficiente sunt activităţile statului şi cu atât se orientează ei mai mult spre metode ne-statale de apărare. Prin urmare, eşecul statului de a furniza apărare poate avea o valoare educativă pentru populaţie.

4 F.J.P. Veale, Advance to Barbarism, Appleton, Wisconsin, C.C. Nelson, 1953, p. 58.

5 Trebuie să mai facem două observaţii empirice în legătură cu imperialismul occidental. În primul rând, drepturile de proprietate respectate au fost în general cele ale europenilor; adesea populaţiile băştinaşe şi-au văzut pământurile furate de către imperialişti şi au fost obligate prin violenţă la muncă silnică în minele sau pe proprietăţile funciare provenite din acest furt.

În al doilea rând, un alt mit susţine că „diplomaţia canonierelor” de la începutul secolului XX a fost, la urma urmelor, o apărare a drepturilor de proprietate ale investitorilor occidentali în ţările înapoiate. Numai că, în afară de rezervele de mai sus împotriva trecerii de către fiecare stat în parte dincolo de regiunea geografică monopolizată de el, se trece îndeobşte cu vederea faptul că majoritatea acţiunilor canonierelor nu au fost destinate apărării investiţiilor private, ci a deţinătorilor occidentali de obligaţiuni guvernamentale indigene. Puterile occidentale au obligat cu forţa statele indigene să sporească agresiunea prin impozitare asupra propriilor lor popoare, pentru a-şi plăti datoriile către deţinătorii străini de obligaţiuni. Aceasta n-a fost o acţiune de salvgardare a proprietăţii private, ci una diametral opusă.

* N.ed.: Autorul simplifică excesiv problema, omiţând drepturile cvasi-inevitabilei minorităţi valdave din Ruritania de Vest, care probabil ar adopta o poziţie diametral opusă faţă de cea ruritană, preferând aliprirea şi apoi rămânerea în Valdavia. Acestea nu pot fi riguros respectate decât respectând drepturile tuturor persoanelor de secesiune până la nivel individual. Deci orice război „de eliberare” sau de alt fel care nu le respectă pe acestea este evident ilegitim şi nu se va bucura de participarea vreunui liberal consecvent.

6 R. Bourne, War and the Intellectuals, C. Resek, ed., New York, Harper and Row, 1964, p. 69.

7 O versiune mai veche a acestei perspective poate fi găsită în Murray N. Rothbard, „War, Peace, and the State”, în Egalitarianism as a Revolt Against Nature, and Other Essays, Washington, D.C., Libertarian Review Press, 1974, pp. 70-80.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România