Introducere

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică Partea întâi: Acţiunea umană
cuprins

1. Economie şi praxeologie

Economia este cea mai tânără dintre toate ştiinţele. În ultimii două sute de ani, este adevărat, din disciplinele cunoscute vechilor greci s-au născut numeroase ştiinţe noi. Dar în cazul acestora tot ceea ce s-a întâmplat a fost că anumite părţi ale cunoaşterii, care-şi găsiseră deja locul în complexul vechiului sistem de învăţare, au devenit autonome. Domeniul tradiţional de studiu a fost mai atent subdivizat şi a fost abordat cu ajutorul unor metode noi; în cadrul său au fost descoperite subdomenii de studiu care trecuseră înainte neobservate, iar oamenii au început să privească lucrurile din perspective diferite de cele ale precursorilor lor. Domeniul propriu-zis de studiu nu s-a extins. Dar teoria economică a deschis ştiinţele umane spre un domeniu până atunci inaccesibil şi nebănuit. Descoperirea unei regularităţi în secvenţa şi interdependenţa fenomenelor de piaţă trecea dincolo de limita sistemului tradiţional de învăţare. Ea furniza cunoştinţe care nu puteau fi încadrate nici în sfera logicii, nici în cea a matematicii, nici în cea a psihologiei, nici în cea a fizicii, nici în cea a biologiei.

Filozofii râvniseră de mult să afle ţelurile pe care Dumnezeu sau Natura încearcă să le realizeze pe parcursul istoriei umane. Ei căutaseră legea destinului sau a evoluţiei omenirii. Dar chiar şi acei gânditori a căror cercetare era liberă de orice tendinţă teologizantă eşuaseră lamentabil în aceste tentative, deoarece erau prizonierii unei metode defectuoase. Ei analizau omenirea ca pe un întreg, sau operau cu alte concepte holiste, cum ar fi naţiunea, rasa, sau biserica. Ei stabileau întru totul arbitrar ţelurile către care comportamentul unor asemenea întreguri ar urma să conducă inevitabil. Dar nu puteau să răspundă în mod satisfăcător la întrebarea privitoare la factorii care i-ar sili pe diverşii indivizi care acţionează să se comporte astfel încât ţelul urmărit de evoluţia inexorabilă a întregului să fie atins. Filozofii au recurs la artificii disperate: interferenţa miraculoasă a Divinităţii, fie prin revelaţie, sau prin delegare de profeţi şi lideri consacraţi trimişi de Dumnezeu, prin armonie prestabilită sau prin predestinare, fie prin lucrarea unui mistic şi fabulos “suflet al lumii”, sau “suflet naţional”. Alţii vorbeau despre o “viclenie a naturii”, care sădeşte în om impulsurile necesare pentru a-l călăuzi pe neştiute, exact pe cărarea care i-a fost hărăzită de natură. [p.2]

Alţi filozofi erau mai realişti. Ei nu încercau să ghicească planurile Naturii sau ale lui Dumnezeu. Ei priveau chestiunile omeneşti din punctul de vedere al guvernării politice. Ei aveau intenţia să stabilească regulile acţiunii politice: cum s-ar spune, o tehnică a guvernării şi a administraţiei de stat. Minţi îndrăzneţe croiau planuri ambiţioase de reformă şi de reconstrucţie din temelii a societăţii. Cei mai modeşti se mulţumeau să colecteze şi să sistematizeze datele provenite din experienţa istorică. Însă cu toţii erau pe deplin convinşi că nu există în cursul evenimentelor sociale nici un fel de regularitate şi invarianţă a fenomenelor, de felul celor care fuseseră deja identificate în funcţionarea raţiunii umane şi în şirul fenomenelor naturale. Ei nu căutau legile cooperării sociale, deoarece credeau că omul poate organiza societatea după plac. Atunci când condiţiile sociale nu îndeplineau dorinţele reformatorilor, atunci când utopiile lor se dovedeau irealizabile, cauza era atribuită precarităţii morale a omului. Problemele sociale erau considerate probleme etice. Pentru a construi societatea ideală, gândeau ei, erau necesari prinţi buni şi cetăţeni virtuoşi. Cu oameni drepţi s-ar putea realiza orice utopie.

Descoperirea interdependenţei ineluctabile a fenomenelor de piaţă a demonstrat falsitatea acestei opinii. Consternaţi, oamenii au trebuit să se confrunte cu o nouă viziune asupra societăţii. Ei au aflat cu stupefacţie că există şi o altă perspectivă din care poate fi privită acţiunea umană decât cea a binelui şi răului, a dreptăţii şi a nedreptăţii, a ceea ce este just şi ceea ce este injust. În cursul evenimentelor sociale se manifestă o regularitate a fenomenelor, la care omul trebuie să-şi adapteze acţiunile dacă doreşte ca ele să fie încununate de succes. Este zadarnic să abordăm faptele sociale cu atitudinea cenzorului care aprobă sau dezaprobă din punctul de vedere al unor criterii şi judecăţi subiective de valoare întru totul arbitrare. Trebuie să analizăm legile acţiunii umane şi ale cooperării sociale tot astfel precum fizicianul analizează legile naturii. Acţiunea umană şi cooperarea socială, înţelese ca obiect al unei ştiinţe a relaţiilor de fapt, şi nu ca în trecut, ca o disciplină normativă a lucrurilor care ar trebui să se petreacă - aceasta a însemnat o revoluţie cu enorme implicaţii, atât în domeniile cunoaşterii şi al filosofiei, cât şi pentru acţiunea socială.

Vreme de peste o sută de ani, însă, efectele acestei modificări radicale a metodelor de gândire au fost în mare parte împiedicate, deoarece oamenii credeau că ele sunt aplicabile numai unui segment îngust din întregul câmp al acţiunii umane, anume fenomenelor de piaţă. Economiştii clasici au întâlnit în desfăşurarea investigaţiilor lor un obstacol pe care n-au reuşit să-l îndepărteze: aparenta antinomie a valorii. Teoria valorii pe care o profesau ei era defectuoasă, silindu-i să restrângă domeniul [p.3] ştiinţei economice. Până către finele secolului al XIX-lea, economia politică a rămas o ştiinţă a aspectelor “economice” ale acţiunii umane, o teorie a avuţiei şi a egoismului. Ea analiza acţiunea umană numai în măsura în care aceasta se întemeia pe ceea ce - în mod foarte nesatisfăcător – se numea motivaţia profitului, şi afirma că mai există în plus alte tipuri de acţiune umană, a căror analiză cade în sarcina altor discipline. Transformarea gândirii pe care o iniţiaseră economiştii clasici nu s-a consumat pe deplin decât prin apariţia economiei subiectiviste moderne, care a convertit teoria preţurilor de piaţă într-o teorie generală a opţiunii umane.

Multă vreme oamenii n-au înţeles faptul că trecerea de la teoria clasică a valorii la teoria subiectivă a valorii însemna mult mai mult decât înlocuirea unei teorii mai puţin satisfăcătoare a schimbului de piaţă cu una mai satisfăcătoare. Teoria generală a opţiunilor şi a preferinţelor depăşeşte cu mult orizontul domeniului problemelor economice, aşa cum a fost el circumscris de economişti, de la Cantillon, Hume şi Adam Smith, până la John Stuart Mill. Ea este cu mult mai mult decât doar o teorie a “laturii economice” a preocupărilor umane şi a strădaniilor omului pentru obţinerea de bunuri şi ameliorarea bunăstării sale materiale. Ea este ştiinţa tuturor tipurilor de acţiune umană. Opţiunea determină toate deciziile umane. Atunci când optează, omul nu alege doar între diferite obiecte şi servicii materiale. Toate valorile umane se oferă spre a fi alese. Toate ţelurile şi toate mijloacele, atât chestiunile materiale cât şi cele ideale, ceea ce este sublim şi ceea ce este josnic, nobilul şi ignobilul, sunt ordonate într-o singură ierarhie şi sunt supuse unei decizii care se soldează prin reţinerea unui lucru şi lăsarea de o parte a altuia. Nimic din ceea ce doresc oamenii să realizeze sau să evite nu rămâne în afara acestui aranjament alcătuit dintr-o unică scală de ierarhii şi preferinţe. Teoria modernă a valorii lărgeşte orizontul ştiinţific şi extinde domeniul studiilor economice. Din economia politică a şcolii clasice ia naştere teoria generală a acţiunii umane, praxeologia. [1] Problemele economice sau catalactice [2] sunt cuprinse într-o ştiinţă mai generală de care nu mai pot fi separate. Nici o abordare a problemelor economice propriu-zise nu poate să nu pornească de la acte de alegere; economia devine o parte - e drept până în prezent cea mai bine elaborată parte - a unei ştiinţe mai universale, praxeologia. [p.4]

2. Problema epistemologică a unei teorii generale a acţiunii umane

În cadrul noii ştiinţe totul părea să fie problematic. Ea reprezenta un element străin în sistemul tradiţional al cunoaşterii; oamenii erau perplecşi şi nu ştiau cum să o clasifice şi să-i atribuie locul potrivit. Dar, pe de altă parte, ei erau convinşi că includerea teoriei economice în catalogul cunoaşterii nu necesita rearanjarea sau extinderea schemei de ansamblu. Ei considerau că sistemul lor de catalogare este complet. Dacă teoria economică nu încăpea în acesta, motivul nu putea fi decât abordarea nesatisfăcătoare de către economişti a problemelor care-i preocupau.

Descalificarea controverselor privitoare la esenţa, domeniul de aplicabilitate şi caracterul logic al teoriei economice şi calificarea lor drept ciorovăieli scolastice între profesori pedanţi denotă o lipsă totală de înţelegere a semnificaţiei lor. Există o percepţie greşită, larg răspândită, conform căreia, în vreme ce amatorii de pedanterii iroseau inutil vorbărie despre cea mai adecvată metodă la nivel procedural, teoria economică însăşi, indiferentă la asemenea dezbateri sterile, şi-ar fi văzut liniştită de drumul său. Dar în cadrul aşa numitei Methodenstreit, care i-a opus pe economiştii austrieci Şcolii Istorice prusace, autointitulate “garda de corp intelectuală a Casei de Hohenzollern”, precum şi în discuţiile dintre John Bates Clark şi instituţionaliştii americani, miza depăşea cu mult întrebarea privitoare la ce fel de procedură este cea mai fructuoasă. Adevărata problemă ţinea de fundamentele epistemologice ale ştiinţei acţiunii umane şi de legitimitatea ei logică. Pornind de la un sistem epistemologic prin raportare la care gândirea praxeologică era o ciudăţenie şi de la o logică ce nu recunoştea drept ştiinţifice – cu excepţia logicii şi matematicii – decât ştiinţele naturale empirice şi istoria, numeroşi autori au încercat să nege valoarea şi utilitatea teoriei economice. Istoricismul urmărea să-i substituie istoria economică; pozitivismul recomanda substituirea acestei ştiinţe sociale iluzorii printr-una care să adopte structura, logica şi tipul de abordare ale mecanicii newtoniene. Aceste şcoli erau deopotrivă de acord asupra necesităţii unei respingeri radicale a rezultatelor gândirii economice. Confruntaţi cu toate aceste atacuri era imposibil ca economiştii să păstreze tăcerea.

Radicalismul acestei condamnări în bloc a teoriei economice a fost foarte curând depăşit de un nihilism încă şi mai cuprinzător. Din vremuri imemoriale, atunci când gândeau, vorbeau şi acţionau, oamenii luaseră uniformitatea şi imutabilitatea structurii logice a minţii umane drept un fapt incontestabil. Întreaga cercetare ştiinţifică se baza pe această presupoziţie. Cu prilejul discuţiilor cu privire la caracterul epistemologic al teoriei economice, scriitorii au negat pentru prima oară în istoria omenirii [p.5] şi această propoziţie. Marxismul susţine că gândirea omului este determinată de afilierea sa de clasă. Fiecare clasă socială ar fi înzestrată cu o logică a sa proprie. Produsele gândirii nu pot fi nimic altceva decât “o mască ideologică” a intereselor egoiste de clasă ale gânditorului. Demascarea filozofiilor şi a teoriilor ştiinţifice şi etalarea sterilităţii lor “ideologice” în văzul tuturor cad în sarcina “sociologiei cunoaşterii”. Teoria economică n-ar fi decât un paleativ “burghez”, iar economiştii -- “sicofanţi” ai capitalului. Numai societatea fără clase din utopia socialistă va aşeza adevărul în locul minciunilor “ideologice”.

Polilogismul acesta a fost predat ulterior şi în diverse alte forme. Istoricismul afirmă că structura logică a gândirii şi a acţiunii umane este supusă schimbării pe parcursul evoluţiei istorice. Polilogismul rasial atribuie fiecărei rase o logică a sa proprie. În fine, mai există şi iraţionalismul, care susţine că raţiunea ca atare nu este adecvată pentru a elucida forţele iraţionale ce determină comportamentul uman.

Asemenea doctrine trec mult dincolo de domeniul teoriei economice. Ele nu pun la îndoială doar economia şi praxeologia, ci şi toate celelalte cunoştinţe umane şi gândirea umană în genere. Ele privesc matematica şi fizica în aceeaşi măsură ca şi teoria economică. Se pare, de aceea, că sarcina respingerii lor nu-i revine unei singure ramuri a cunoaşterii, ci epistemologiei şi filozofiei. Această împrejurare justifică aparent atitudinea acelor economişti care îşi continuă liniştiţi studiile, fără să se preocupe de probleme epistemologice şi de obiecţiile avansate de polilogism şi de iraţionalism. Pe fizician nu-l deranjează dacă cineva îi stigmatizează teoriile numindu-le burgheze, occidentale sau evreieşti; tot astfel, economistul ar trebui să ignore detractările şi calomniile. El ar trebui să lase câinii să latre şi să nu acorde nici o atenţie schelălăielilor lor. S-ar părea că lui îi este dat să-şi amintească dictonul lui Spinoza: Sane sicut lux se ipsam et tenebras manifestat, sic veritas norma sui et falsi est. [*]

Totuşi, situaţia nu este, în ce priveşte teoria economică, întru totul aceeaşi ca şi în ceea ce priveşte matematica sau ştiinţele naturale. Polilogismul şi iraţionalismul atacă praxeologia şi teoria economică. Deşi îşi formulează afirmaţiile într-un mod suficient de general pentru a fi aplicabile la toate ramurile cunoaşterii, ceea ce vizează ele în realitate sunt ştiinţele acţiunii umane. Ele afirmă că este o iluzie să se creadă că cercetarea ştiinţifică ar putea furniza rezultate valide pentru toate popoarele, aparţinând tuturor epocilor, raselor şi claselor sociale, şi se delectează cu discreditarea anumitor teorii fizice şi biologice, desemnându-le drept burgheze sau occidentale. Însă dacă soluţia unor probleme practice necesită aplicarea acestor doctrine stigmatizate, ei dau uitării propriile lor critici. Tehnologia Rusiei sovietice întrebuinţează fără scrupule toate rezultatele fizicii burgheze, ale chimiei [p.6] şi ale biologiei, exact ca şi cum ele ar fi valide pentru toate clasele. Inginerii nazişti şi fizicienii nu se dădeau în lături de la a utiliza teoriile, descoperirile şi invenţiile popoarelor aparţinând unor rase şi naţiuni “inferioare”. Comportamentul popoarelor aparţinând tuturor raselor, naţiunilor, religiilor, grupurilor lingvistice şi claselor sociale demonstrează limpede că, în ce priveşte logica, matematica, şi ştiinţele naturale, ele nu susţin doctrinele polilogismului şi iraţionalismului.

Dar lucrurile stau cu totul altfel în ce priveşte praxeologia şi economia. Principala motivaţie pentru dezvoltarea doctrinelor polilogismului, istoricismului şi iraţionalismului a fost de a furniza o justificare pentru nesocotirea învăţăturilor teoriei economice cu prilejul stabilirii politicilor economice. Socialiştii, rasiştii, naţionaliştii şi etatiştii au eşuat în tentativele lor de a respinge teoriile economiştilor şi de a demonstra corectitudinea doctrinelor lor mistificatoare. Tocmai această frustrare este cea care i-a stimulat să nege principiile logice şi epistemologice pe care se bizuie întreaga gândire umană, atât în activităţile mundane cât şi în cercetarea ştiinţifică.

Nu este permis să respingem aceste obiecţii numai pe baza motivaţiilor politice care le-au inspirat. Nici un om de ştiinţă nu are dreptul să postuleze dintru început că dezaprobarea teoriilor sale trebuie să fie nefondată deoarece criticii săi sunt animaţi de pasiuni şi prejudecăţi partizane. El are datoria să răspundă fiecărei obiecţii, neacordând nici un fel de importanţă motivaţiilor subiacente ale acesteia, sau fundalului pe care a fost ea formulată. Nu este mai puţin de nepermis să păstrăm tăcerea vis-à-vis de opinia frecvent avansată după care teoremele ştiinţei economice ar fi valide numai în anumite condiţii ipotetice, care nu se realizează niciodată în viaţa de zi cu zi şi, de aceea, ele ar fi nefolositoare pentru desluşirea mentală a realităţii. Este ciudat că anumite şcoli par să accepte această opinie şi, cu toate acestea, continuă liniştite să-şi deseneze curbele şi să-şi formuleze ecuaţiile. Ele nu se preocupă de semnificaţia raţionamentelor pe care le efectuează sau de aplicabilitatea lor la lumea vieţii şi a acţiunii reale.

Aceasta este, desigur, o atitudine inacceptabilă. Cea dintâi sarcină a oricărei cercetări ştiinţifice este descrierea exhaustivă şi definirea tuturor condiţiilor şi presupoziţiilor care alcătuiesc cadrul în care diversele sale rezultate se recomandă drept valide. Luarea fizicii drept model şi exemplu de urmat pentru cercetarea economică este o eroare. Dar cei ce comit această eroare ar trebui să fi învăţat măcar un lucru: că nici un fizician n-a crezut vreodată că lămurirea unora dintre presupoziţiile şi condiţiile de aplicabilitate ale teoremelor din fizică se află în afara domeniului de cercetare al fizicii. Întrebarea de căpătâi la care teoria economică este ţinută să răspundă este: care este relaţia dintre afirmaţiile sale şi realitatea acţiunii umane, a cărei desluşire constituie obiectivul studiilor economice. [p.7]

Iată de ce cade în sarcina teoriei economice să analizeze îndeaproape afirmaţia că validitatea învăţămintelor sale ar fi circumscrisă doar la sistemul capitalist al perioadei liberale relativ scurte şi deja apuse a civilizaţiei occidentale. Sarcina de a examina toate obiecţiile avansate din diverse perspective împotriva utilităţii afirmaţiilor teoriei economice pentru elucidarea problemelor acţiunii umane nu-i revine nici unei ramuri a ştiinţei, alta decât teoria economică. Sistemul gândirii economice trebuie astfel clădit încât să reziste tuturor criticilor venite din partea iraţionalismului, istoricismului, panfizicalismului, behaviorismului şi tuturor varietăţilor de polilogism. Este intolerabil că în vreme ce zi de zi apar noi argumente menite să demonstreze absurditatea şi zădărnicia raţionamentelor economice, economiştii pretind că ignoră toate lucrurile acestea.

Azi nu mai este suficient să abordăm problemele economice în cadrul lor tradiţional. Este necesar să clădim o teorie a catalacticii întemeiată pe fundamentul solid al unei teorii generale a acţiunii umane, al praxeologiei. Această procedură nu numai că o va feri de numeroase critici eronate, dar va clarifica şi numeroase probleme care până aici nici măcar nu erau sesizate cum se cuvine, cu atât mai puţin soluţionate în mod satisfăcător. Am în vedere, îndeosebi, problema fundamentală a calculului economic.

3. Teoria economică şi practica acţiunii umane.

Mulţi oameni obişnuiesc să reproşeze teoriei economice faptul că ar fi înapoiată. Este desigur întru totul evident că teoria noastră economică nu este perfectă. Nimic nu este perfect în domeniul cunoaşterii umane, după cum, de altfel, nimic nu este perfect nici în orice alt domeniu al realizărilor umane. Omniscienţa îi este refuzată omului. Cele mai elaborate teorii, care par să satisfacă întru totul setea noastră de cunoaştere, pot, într-o bună zi, să fie amendate sau înlocuite de noi teorii. Ştiinţa nu ne furnizează certitudini ultime şi absolute. Ea nu ne oferă garanţii decât în limitele capacităţilor noastre mentale şi ale situaţiei curente a gândirii ştiinţifice. Un sistem ştiinţific nu este decât o staţie pe calea fără de sfârşit a căutării de cunoaştere. El este în mod necesar afectat de insuficienţa inerentă oricărui efort uman. Dar a recunoaşte lucrurile acestea nu înseamnă a spune că teoriile economice contemporane sunt înapoiate. Înseamnă doar că teoria economică este vie – iar a trăi implică atât imperfecţiune cât şi schimbare.

Acuzaţia de pretinsă înapoiere este îndreptată împotriva teoriei economice din două puncte de vedere diferite.

Există, pe de o parte, anumiţi naturalişti şi fizicieni care reproşează teoriei economice faptul de a nu fi o ştiinţă naturală, care să aplice [p.8] metodele şi procedurile de laborator. Una din sarcinile acestui tratat este de a risipi eroarea implicată în aceste idei. Cu prilejul acestor observaţii introductive, va fi suficient să spun câteva cuvinte despre fundalul lor psihologic. Se întâmplă adesea ca persoanele limitate să analizeze fiecare aspect prin care alte persoane diferă de ele. Cămila din fabulă se arată ofensată faţă de toate celelalte animale datorită faptului că acestea sunt lipsite de cocoaşă, iar ruritanul îl critică pe laputan pentru faptul de a nu fi ruritan. Cercetătorul de laborator consideră că singurul cămin demn al cercetării este laboratorul şi că ecuaţiile diferenţiale sunt singura metodă corectă de exprimare a rezultatelor gândirii ştiinţifice. El este pur şi simplu incapabil de a vedea problemele epistemologice ale acţiunii umane. Pentru el, teoria economică nu poate fi nimic altceva decât un fel de mecanică.

Există, pe de altă parte, persoane care afirmă că trebuie să fie ceva în neregulă cu ştiinţele sociale, din moment ce condiţiile sociale sunt nesatisfăcătoare. Ştiinţele naturale au atins rezultate uimitoare în ultimele două sau trei sute de ani, iar utilizarea practică a acestor rezultate a reuşit să ridice nivelul general de trai într-o măsură fără precedent. Dar, spun aceşti critici, ştiinţele sociale au eşuat lamentabil în sarcina asigurării unor condiţii sociale mai satisfăcătoare. Ele n-au eliminat mizeria şi inaniţia, crizele economice şi şomajul, războiul şi tirania. Ele sunt sterile şi n-au contribuit cu nimic la promovarea fericirii şi bunăstării umane.

Aceşti nemulţumiţi nu realizează faptul că extraordinarele progrese înregistrate de metodele tehnologice de producţie şi creşterea corespunzătoare ale avuţiei şi bunăstării au fost posibile numai datorită adoptării acelor politici liberale care sunt aplicaţiile practice ale învăţăturilor teoriei economice. Ideile economiştilor clasici sunt cele care au îndepărtat barierele impuse de legi, cutume şi prejudecăţi străvechi în calea avansurilor tehnologice, şi care au eliberat geniul reformatorilor şi al inovatorilor din cămăşile de forţă ale ghildelor, tutelei guvernamentale şi a presiunilor sociale de diverse feluri. Ele sunt cele care au redus prestigiul cuceritorilor şi al expropriatorilor, demonstrând beneficiile sociale rezultate din activităţile de întreprindere. Nici una din marile invenţii moderne nu ar fi fost întrebuinţată dacă mentalitatea epocii precapitaliste n-ar fi fost judicios demolată de către economişti. Ceea ce se numeşte îndeobşte “revoluţia industrială” a fost produsul revoluţiei ideologice provocate de doctrinele economiştilor. Economiştii au risipit vechile prejudecăţi: că este nedrept şi injust să-ţi depăşeşti rivalul producând mărfuri mai bune şi mai ieftine; [p.9] că este o ticăloşie să te îndepărtezi de la metodele tradiţionale de producţie; că uneltele sunt un rău deoarece produc şomaj; că una din sarcinile unui guvern este să-i împiedice pe întreprinzătorii eficienţi de a se îmbogăţi şi să-i păzească pe cei mai puţin eficienţi împotriva competiţiei celor mai eficienţi; că a limita libertatea antreprenorilor prin obligativitate guvernamentală sau prin coerciţie din partea altor forţe sociale este un mijloc adecvat de promovare a bunăstării unei ţări. Economia politică britanică şi fiziocraţia franceză au fost aducătoarele de pace ale capitalismului modern. Ele sunt cele care au făcut cu putinţă progresul ştiinţelor naturale aplicate, care a revărsat beneficii asupra maselor.

Problema epocii în care trăim este tocmai ignoranţa larg răspândită cu privire la rolul pe care aceste politici de liberalizare economică l-au jucat în evoluţia tehnologică survenită în ultimii două sute de ani. Oamenii au căzut pradă erorii după care îmbunătăţirea metodelor de producţie ar fi fost numai accidental contemporană cu politicile de laissez-faire. Induşi în eroare de miturile marxiste, ei consideră că industrialismul modern este un rezultat al dezvoltării unor misterioase “forţe de producţie” care nu depind în nici un fel de factorii ideologici. Economia clasică, cred ei, n-a fost un factor determinant în afirmarea capitalismului, ci, mai curând, produsul său, “suprastructura sa ideologică”, i.e. o doctrină menită să ia apărarea pretenţiilor nedrepte ale exploatatorilor capitalişti. Astfel, abolirea capitalismului şi substituirea economiei de piaţă şi a liberei iniţiative cu totalitarismul socialist, n-ar dăuna progresului ulterior al tehnologiei. Ba dimpotrivă, ar stimula avansul tehnologic prin îndepărtarea obstacolelor ridicate în calea sa de interesele egoiste ale capitaliştilor.

Trăsătura distinctivă a acestor epoci de războaie distrugătoare şi de dezintegrare socială este revolta împotriva teoriei economice. Thomas Carlyle a desemnat teoria economică drept o “ştiinţă deprimantă” (a dismal science”), iar Karl Marx i-a stigmatizat pe economişti numindu-i “sicofanţi ai burgheziei”. Şarlatanii – care-şi laudă leacurile şi scurtăturile brevetate către un paradis terestru – se delectează zeflemisind teoria economică, pe care o etichetează drept “ortodoxă” şi “reacţionară”. Demagogii se mândresc pentru ceea ce numesc ei victoriile pe care le-ar fi repurtat împotriva teoriei economice. Omul “practic” se făleşte cu dispreţul său faţă de teoria economică şi cu ignoranţa sa în ce priveşte învăţăturile economiştilor “rupţi de realitate” (“armchaireconomists). Politicile economice din ultimele zeci de ani au fost rezultatul mentalităţilor care iau în derâdere orice mentalitate economică sănătoasă şi glorifică doctrinele mistificatoare ale detractorilor săi. Aşa numita teorie economică “ortodoxă” este, în cele mai multe ţări, îndepărtată din universităţi şi practic necunoscută celor mai influenţi oameni de stat, politicieni şi scriitori. Vina pentru situaţia nesatisfăcătoare a chestiunilor economice nu poate fi în nici un caz dată pe o ştiinţă pe care atât cârmuitorii cât şi masele o dispreţuiesc şi o ignoră. [p.10]

Trebuie subliniat faptul că destinul civilizaţiei moderne, aşa cum a fost el croit în ultimele două sute de ani de către popoarele rasei albe, este inseparabil legat de soarta ştiinţei economice. Această civilizaţie a fost capabilă să se afirme deoarece popoarele erau dominate de idei care erau aplicaţii ale învăţăturilor teoriei economice la politicile economice. Ea va pieri şi trebuie să piară dacă naţiunile continuă să urmeze calea pe care au apucat-o sub hipnoza doctrinelor care resping gândirea economică.

Este adevărat că economia este o ştiinţă teoretică şi se abţine, ca atare, de la orice judecăţi de valoare. Nu este sarcina ei să le comunice popoarelor ce obiective ar trebui să-şi propună. Ea este o ştiinţă a mijloacelor care trebuie aplicate pentru atingerea scopurilor alese şi, desigur, nu o ştiinţă a alegerii scopurilor. Deciziile ultime, evaluările şi alegerea scopurilor, depăşesc domeniul oricărei ştiinţe. Ştiinţa nu-i comunică niciodată omului cum trebuie să acţioneze; ea nu face decât să-i arate cum să acţioneze dacă doreşte să atingă anumite scopuri.

Multora li se pare că acest lucru înseamnă într-adevăr foarte puţin şi că o ştiinţă restrânsă la investigarea a ceea ce este şi incapabilă să exprime o judecată de valoare cu privire la ţelurile ultime şi cele mai înalte este lipsită de importanţă din perspectiva vieţii şi a acţiunii. Şi aceasta este o greşeală. Însă demontarea acestei greşeli nu cade în sarcina acestor observaţii introductive, ci este unul din ţelurile acestui tratat, ca atare.

4. Résumé

A fost necesar să facem aceste observaţii preliminare pentru a explica de ce acest tratat situează chestiunile economice în cadrul larg al unei teorii generale a acţiunii umane. În stadiul actual, atât al gândirii economice cât şi al discuţiilor politice privind chestiunile fundamentale ale organizării sociale, nu mai este posibil să izolăm analiza problemelor catalactice propriu-zise. Aceste probleme nu sunt decât un segment al ştiinţei generale a acţiunii umane şi trebuie tratate ca atare. [p.11]


Note

1. Termenul de praxeologie a fost întrebuinţat pentru prima oară în 1890, de către Espinas. A se vedea articolul său “Les Origines de la technologie”, Revue Philosophique, anul XV, XXX, 114-115, şi cartea sa publicată la Paris în 1897, sub acelaşi titlu.

2. Termenul de Catallactics or the Science of Exchanges a fost întrebuinţat pentru prima oară de către Whately. A se vedea cartea sa Introductory Lectures on Political Economy, Londra, 1831, p. 6.

*. După cum lumina se defineşte pe sine definind şi întunericul, tot astfel adevărul este norma sa şi a falsităţii. - n.t.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România