Incoerenţa intelectuală a conservatorismului

Hans-Hermann Hoppe · 20 iunie 2007

Traducere de Dan Cristian Comănescu*

Conservatorismul contemporan din Statele Unite şi Europa este confuz şi distorsionat. Sub influenţa democraţiei reprezentative şi odată cu transformarea SUA şi a Europei în democraţii de masă, după Primul Război Mondial, conservatorismul s-a transformat, dintr-o forţă ideologică anti-egalitaristă, aristocratică şi anti-etatistă, într-o mişcare de etatişti, conservatori din punct de vedere cultural: aripa de drepta a socialismului şi a social-democraţiei.

Cei mai mulţi dintre cei care se auto-intitulează astăzi conservatori sunt preocupaţi, după cum este de aşteptat, de decăderea familiilor, divorţ, nelegitimitate, pierderea autorităţii, multiculturalism, dezintegrarea socială, libertinismul social şi criminalitate. Ei consideră că toate aceste fenomene sunt anomalii şi devieri de la ordinea naturală, sau de la ceea ce s-ar putea numi normalitate. Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre conservatorii contemporani (cel puţin cea mai mare parte dintre purtătorii de cuvânt ai protipendadei conservatoare) fie nu cunosc faptul că obiectivul lor – restabilirea normalităţii – necesită cele mai drastice, ba chiar revoluţionare, schimbări sociale antietatiste, fie (dacă sunt la curent cu lucrul acesta) sunt angajaţi în trădarea agendei culturale conservatoare din interior, în vederea promovării unei agende complet diferite.

Faptul că lucrul acesta este în mare parte adevărat pentru aşa-numiţii neoconservatori nu necesită aici vreo explicaţie suplimentară. Într-adevăr, în ceea ce-i priveşte pe liderii lor, se poate bănui că cei mai mulţi dintre ei fac parte din ultima categorie. Pe ei nu-i interesează de fapt problemele culturale, dar înţeleg că trebuie să joace cartea conservatorismului cultural, pentru a nu pierde puterea şi a-şi promova obiectivul, complet diferit, al social-democraţiei globale.1 Caracterul fundamental etatist al neoconservatorismului american este cel mai bine rezumat într-o declaraţie a unuia dintre adepţii săi intelectuali de frunte, Irving Kristol:

„Pricipiul de bază dindărătul unui stat asistenţial conservator ar trebui să fie unul simplu: oridecâteori este posibil, oamenilor ar trebui să li se permită să-şi păstreze banii lor – mai degrabă decât să fie transferaţi (via impozite vărsate la stat) – cu condiţia ca ei să le dea anumite utilizări precizate.”2 Acest punct de vedere este, în esenţă, identic cu cel adoptat de social democraţii europeni contemporani, post-marxişti. Astfel, Partidul Social Democrat din Germania (SPD), în programul său de la Godesberg, din 1959, a adoptat ca motto principal sloganul: „cât de multă piaţă este cu putinţă, cât de mult stat este necesar”.

O a doua ramură a conservatorismului american contemporan, ceva mai veche, dar astăzi aproape indistinctă de cea neoconservatoare, este reprezentată de noul conservatorism (ulterior celui de al doilea Război Mondial), lansat şi promovat, cu asistenţa CIA, de William Buckley şi a sa National Review. În vreme ce vechiul conservatorism american (dinaintea celui de-al doilea Război Mondial) se caracteriza prin vederi hotărât anti-intervenţioniste în politica externă, sigla noului conservatorism al lui Buckley a fost militarismul fanatic şi politica externă intervenţionistă.

Într-un articol intitulat „Vederile unui tânăr republican” („A Young Republican’s View”), Buckley rezuma ceea ce avea să devină crezul noului conservatorism astfel: în lumina ameninţării datorate Uniunii Sovietice, „noi [noii conservatori] trebuie să acceptăm temporar un Stat Mare – deoarece nici un război ofensiv, nici unul defensiv nu pot fi purtate…decât cu instrumentul unei birocraţii totalitare acasă la noi.”

Conservatorii, scria Buckley, au datoria să promoveze „extensivele şi productivele legi fiscale, necesare pentru a susţine o viguroasă politică externă anti-comunistă”, precum şi „armate şi forţe aeriene mari, energia atomică, servicii centrale de informaţii, comitete însărcinate cu producţia de război şi centralizarea corespunzătoare a puterii la Washington.”

În mod puţin surprinzător, de la căderea Uniunii Sovietice, la sfârşitul anilor ’80, în esenţă nimic nu s-a schimbat. Astăzi, continuarea şi prezervarea statului asistenţial-militarist american este pur şi simplu scuzată şi promovată deopotrivă de noii conservatori şi neo-conservatori, prin trimitere la alţi inamici şi pericole străine: China, fundamentalismul islamic, Saddam Hussein, statele „delicvente” şi ameninţarea „terorismului global”. Cu toate acestea, este de asemenea adevărat că numeroşi conservatori sunt autentic preocupaţi de dezintegrarea familiei, sau de disfucţiile şi declinul cultural. Mă gândesc aici, în particular, la conservatorismul reprezentat de Patrick Buchanan şi de mişcarea lui. Conservatorismul lui Buchanan nu este în nici un caz atât de diferit de acela al protipendadei conservatoare a Partidului Republican, pe cât îşi imaginează el şi cei care-l urmează. Într-o privinţă decisivă tipul lor de conservatorism se află în deplin acord cu cel al protipendadei conservatoare: şi unii şi ceilalţi sunt etatişti. Ei se contrazic în legătură cu ce anume trebuie exact făcut pentru a restaura normalitatea in Statele Unite, dar sunt cu toţii de acord că lucrurile respective trebuie făcute de către stat. Nu există în nici una din tabere vreo urmă de antietatism principial.

Aş dori să ilustrez lucrurile acestea citându-l pe Samuel Francis, care a fost unul dintre liderii teoreticieni şi strategi ai mişcării lui Buchanan. După ce deploră propaganda „împotriva albilor” şi „antioccidentală”, „secularismul militant, egoismul achizitiv, globalismul economic şi politic, inundarea demografică şi centralismul etatist nestăvilit”, el se desfăşoară pe tema unui nou spirit, numit „America pe primul plan” („America First”), care „implică nu doar aşezarea intereselor naţionale deasupra acelora ale altor ţări şi abstracţii, cum ar fi ‘poziţia de lider mondial’, ‘armonia globală’ şi ‘Noua Ordine Mondială’, ci şi acordarea de prioritate naţiunii în raport cu gratificarea intereselor individuale şi subnaţionale.”

Cum propune el să fie rezolvată problema degenerării morale şi a declinului moral? Nu există nici o urmă de recunoaştere a faptului că ordinea naturală, în domeniul educaţiei, înseamnă că statul nu are nimic de a face cu ea. Educaţia este în întregime o problemă de familie şi ar trebui produsă şi distribuită în aranjamente cooperatiste [voluntare], în cadrul economiei de piaţă. Mai grav, nu există nici o recunoaştere a faptului că degenerarea morală şi declinul cultural au cauze mai grave şi nu pot fi soluţionate pur şi simplu prin modificări de programe impuse de stat, sau prin îndemnuri şi declamaţii. Francis, dimpotrivă, îşi exprimă convingerea că revirimentul cultural – restaurarea normalităţii – se poate realiza fără vreo modificare fundamentală a statului asistenţial contemporan. Într-adevăr, Buchanan şi ideologii săi apără explicit cele trei instituţii fundamentale ale statului asistenţial: asistenţa socială, asistenţa medicală („medicare”) şi subvenţiile pentru şomeri. Ba chiar doresc să extindă responsabilităţile „sociale” ale statului, încredinţându-i şi sarcina de a „proteja” slujbele americane, prin intermediul restricţiilor naţionale asupra importurilor şi exporturilor, îndeosebi în industriile de interes naţional – şi să „izoleze salariile muncitorilor americani de muncitorii străini, care trebuie să lucreze pentru 1$ ora sau mai puţin”.

De fapt, adepţii lui Buchanan admit deschis că sunt etatişti. Ei detestă şi ridiculizează capitalismul, filozofia laissez-faire, pieţele libere şi liberul schimb, avuţia, elitele şi nobilimea; şi recomandă un nou conservatorism populist, cu adevărat proletar, care să amalgameze conservatorismul social şi cultural cu economia socialistă. Astfel, continuă Francis, „deşi stânga i-a putut cuceri pe americanii din clasa de mijloc prin măsurile ei economice, ea i-a pierdut prin radicalismul social şi cultural; şi cu toate că drepata i-ar fi putut atrage pe americanii clasei mijlocii prin susţinerea legii şi a ordinii şi a apărării normalităţii sexuale, a religiei şi a moralei obişnuite, a instituţiilor sociale tradiţionale şi prin invocarea naţionalismului şi a patriotismului, ea i-a pierdut pe aceştia în clipa când a reluat vechile formule economice burgheze.”

Prin urmare, este necesar să se combine politicile economice ale stângii cu naţionalismul şi conservatorismul cultural al dreptei, pentru a crea „o nouă identitate, care să sintetizeze atât interesele economice cât şi loialităţile clasei mijlocii proletarizate, într-o mişcare separată şi unificată.”3 Pentru acest tip de conservatorism există un nume, care nu este întrebuinţat din motive evidente: el se numeşte social-naţionalism sau naţional-socialism.

(Cât despre majoritatea liderilor aşa-numitei Drepte Creştine şi ai „majorităţii morale”, ei nu doresc altceva decât înlocuirea actualei elite socialiste de stânga din sfera educaţiei naţionale, cu o alta, alcătuită din ei înşişi. „De la Burke încoace”, observa Robert Nisbet, criticând această postură, „faptul că cea mai sigură cale de slăbire a familiei, sau a oricărui grup social vital, este ca statul să-şi asume, iar apoi să monopolizeze funcţiile istorice ale familiei, a căpătat statutul de precept conservator şi de principiu sociologic.” Prin contrast, o mare parte din Dreapta americană contemporană „este mai puţin interesată de imunităţile faţă de puterea guvernamentală, recomandate de Burke, decât de punerea unui maximum de putere guvernamentală în mâinile oamenilor ei de încredere. Obiectivul de căpătâi a devenit controlul puterii, nu diminuarea ei.”)

Nu mă voi opri aici la întrebarea dacă tipul de conservatorism propus de Buchanan are sau nu priză la mase, sau dacă diagnosticul pus de el politicii americane este, din punct de vedere sociologic, corect. Personal nu cred că are aceste merite şi, cu siguranţă, soarta lui Buchanan în perioada alegerilor republicane primare pentru preşedinţie din 1995 şi 2000 nu indică altceva. Doresc, mai degrabă, să ridic o problemă mai fundamentală: presupunând că au o asemenea priză; prin urmare, presupunând că economia socialistă şi conservatorismul cultural pot fi combinate, din punct de vedere psihologic (aşadar, că oamenii pot împărtăşi aceste puncte de vedere simultan, fără o disonanţă cognitivă), pot ele fi, de asemenea, combinate efectiv şi practic, economic şi praxeologic? Este posibil să fie menţinut actualul nivel de socialism economic (asistenţă socială, etc.) şi să se atingă obiectivul restaurării normalităţii culturale (familii naturale şi reguli de conduită normale)?

Buchanan şi colegii lui nu simt nevoia să-şi pună această problemă, deoarece ei consideră că politica este doar o chestiune de voinţă şi de putere. Ei nu cred că există nimic de felul legilor economice. Dacă oamenii doresc ceva suficient de intens şi li se dă puterea să-şi implementeze voinţa, se poate realiza orice. Ludwig von Mises, „economistul austriac mort” la care Buchanan s-a referit dispreţuitor în campaniile sale prezidenţiale, caracteriza această opinie drept „istoricism”, ea fiind şi postura intelectuală a aşa-numiţilor Kathedersozialisten germani – socialiştii academici de catedră, care justificau orice fel de măsuri etatiste.

Dar dispreţul şi ignoranţa istoriciste faţă de ştiinţa economică nu afectează faptul că există legi economice inexorabile. Nu poţi, de pildă, să-ţi păstrezi prăjitura şi să o şi mănânci. Sau, ceea ce consumi în prezent nu mai poţi consuma din nou în viitor. Sau, a produce mai mult dintr-un bun necesită a reduce din producţia altui bun. Nici un fel de dorinţe pioase nu pot face să dispară aceste legi. A nutri alte convingeri poate duce la erori practice. „De fapt”, observa Mises, „istoria economică este o lungă cronică a politicilor guvernamentale eşuate pentru că au fost concepute cu o arogantă nesocotire a legilor economice.”4

În lumina legilor elementare şi imuabile ale economiei, programul social-naţionalist al lui Buchanan nu este decât încă un vis îndrăzneţ dar imposibil. Nici un fel de dorinţe pioase nu pot schimba faptul că menţinerea instituţiilor de bază ale actualului stat asistenţial şi dorinţa de reîntoarcere la familiile, normele, conduita şi cultura tradiţionale sunt obiective incompatibile. Putem avea pe unul – socialismul (asistenţialismul) – sau pe celălalt – morala tradiţională – dar nu le putem avea pe amândouă, deoarece economia social-naţionalistă, stâlpul actualului sistem de stat asistenţial, pe care Buchanan doreşte să-l lase neatins, este însăşi cauza anomaliilor culturale şi sociale.

Pentru a clarifica lucrul acesta nu este necesar decât să reamintim una dinte cele mai fundamentale legi economice, care spune că orice redistribuire forţată de avuţie sau de venit, indiferent de criteriile pe care se bazează, presupune a lua de la unii – cei care au ceva – şi a da la alţii – cei care nu au ceva. În consecinţă, stimulentul de a fi unul dintre cei care au se reduce, iar stimulentul de a fi unul dintre cei care nu au creşte. Ceea ce au cei care au este ceva considerat îndeobşte „bun”, iar ceea ce nu au cei care nu au este ceva „rău”, sau o deficienţă. Într-adevăr, aceasta este tocmai ideea subiacentă oricărei redistribuţii: unii au prea mult din lucrul bun, iar alţii nu destul. Rezultatul oricărei redistribuţii este că omul va produce, în consecinţă, mai puţin din ceea ce este bun, producând tot mai mult din ceea ce este rău: mai puţină perfecţiune şi mai multe deficienţe. Prin subvenţionarea cu fonduri provenite din impozite (cu fonduri luate de la alţii) a oamenilor săraci se va creea mai multă sărăcie (mai mult rău). Prin subvenţionarea oamenilor fără ocupaţie se va creea mai mult şomaj (rău). Prin subvenţionarea mamelor necăsătorite, vor apărea mai multe mame necăsătorite şi mai multe naşteri ilegitime (rele), etc.

Evident, acest principiu elementar se aplică întregului sistem de aşa-numită asistenţă socială, care a fost implementat în Europa Occidentală (începând din anii 1880) şi în SUA (din anii 1930): „asigurărilor” guvernamentale obligatorii pentru vârste înaintate, pentru boală, pentru accidente de muncă, pentru şomaj, pentru sărăcie, etc. În conjucţie cu cu sistemul, încă şi mai vechi, de educaţie publică, aceste instituţii şi practici înseamnă un atac masiv împotriva instituţiilor familiei şi a responsabilităţii personale.**

Prin eliberarea indivizilor de obligaţia de a-şi asigura propriul venit, propria sănătate, propria siguranţă, propriile bătrâneţi şi educaţia copiilor, intervalul şi orizontul temporal de planificare privată este redus, iar valoarea căsătoriei, a familiei, a copiilor şi a legăturilor de rudenie este scăzută. Iresponsabilitatea, reducerea orizontului de previziune, neglijenţa, boala şi chiar destrucţionismul (rele) sunt promovate, iar responsabilitatea, previziunea pe termen lung, hărnicia, sănătatea şi conservatorismul (bunuri) sunt pedepsite.

Sistemul obligatoriu de asigurare pentru bătrâneţe, în particular, prin care pensionarii (bătrânii) sunt subvenţionaţi prin impozite suportate de actualii angajaţi cu venituri (tinerii), a slăbit sistematic legătura naturală între generaţii, dintre părinţi, bunici şi copii. Bătrânii nu mai au nevoie să se bizuie pe asistenţa copiilor lor, dacă nu şi-au asigurat nici un venit pentru vârsta târzie; iar tinerii (care, în general, dispun de mai puţină avuţie acumulată) trebuie să-i susţină pe bătâni (care, în general, dispun de mai multă avuţie acumulată), mai degrabă decât invers, cum este în general cazul în familii.

În consecinţă, nu numai că oamenii doresc să aibă mai puţini copii – şi, într-adevăr, ratele natalităţii au scăzut la jumătate, de la instituirea politicilor moderne de securitate (asistenţă) socială – dar şi respectul pe care tinerii îl acordau în mod tradiţional părinţilor a scăzut şi toţi indicatorii dezintegrării şi disfuncţiilor familiale, cum ar fi ratele de divorţ, nelegitimitatea, copiii supuşi la abuzuri, părinţii supuşi la abuzuri, abuzurile conjugale, copiii cu un singur părinte, celibatul, stilurile de viaţă alternative şi avorturile au crescut.

Mai mult, odată implementată colectivizarea sistemului de asistenţă medicală, prin instituţii [de „asistenţă medicală publică”] aşa ca Medicaid şi Medicare şi prin reglementarea [politică] a industriei asigurărilor (prin îngrădirea dreptului la refuz al furnizorilor de asigurări: a dreptului de a exclude vreun risc individual deoarece este neasigurabil şi de a discrimina fără obstrucţii, conform metodelor actuariale, între diferitele categorii de riscuri), s-a pus în mişcare un mecanism monstruos, de redistribuţie a avuţiei şi a venitului, pe cheltuiala indivizilor responsabili şi a grupurilor care prezintă riscuri scăzute, în favoarea actorilor iresponsabili şi a grupurilor care prezintă riscuri ridicate. Subvenţiile acordate bolnavilor, suferinzilor şi handicapaţilor dau naştere la boli, suferinţe şi handicapuri şi slăbesc dorinţa de muncă pentru câştigarea traiului şi de a trăi o viaţă sănătoasă. Cel mai bine este să-l cităm din nou pe „economistul austriac mort” Ludwig von Mises: „a fi bolnav nu este un fenomen independent de voinţa conştientă….Eficienţa omului nu este doar un rezultat al condiţiei sale fizice; ea depinde în mare măsură de mintea şi de voinţa lui….Aspectul destrucţionist al asigurărilor [„sociale”] împotriva accidentelor şi a bolilor constă mai ales în faptul că asemenea instituţii promovează accidentele şi boala, încetinesc însănătoşirea şi, foarte adesea, crează, sau cel puţin intensifică şi prelungesc, dezordinile funcţionale care urmează bolilor şi accidentelor….A te simţi sănătos este cu totul altceva decât a fi sănătos, în sens medical….Slăbind sau distrugând complet voinţa de a fi bine şi capabil de muncă, asigurările sociale crează boli şi incapacitate de muncă; ele produc obiceiul plângerii [autocompătimirii] – care reprezintă el însuşi o nevroză – precum şi alte tipuri de nevroze….Ca tip de instituţie socială, ele îmbolnăvesc mental şi fizic poporul, sau cel puţin contribuie la îndesirea, prelungirea şi intensificarea bolilor….Asigurările sociale au transformat astfel nevroza celor asiguraţi într-o boală publică periculoasă. Dacă instituţia se va extinde şi se va dezvolta, boala se va întinde. Nici o reformă nu poate fi de vreun ajutor. Nu putem slăbi sau distruge voinţa de sănătate fără a produce boală.”5

Nu-mi propun să explic aici absurditatea economică a ideii de politici protecţioniste (de protecţie a salariilor americane), împinse mereu mai departe de Buchanan şi de teoreticienii săi. Dacă ar avea dreptate, atunci argumentul lor în favoarea protecţiei economice ar constitui o acuză aplicabilă oricărui comerţ şi o apărare a tezei că fiecare familie s-ar descurca mai bine dacă nu ar face niciodată comerţ cu nimeni. Bineînţeles că în acest caz nimeni nu şi-ar putea pierde vreodată slujba, iar şomajul datorat competiţiei „inechitabile” s-ar reduce la zero. Dar o asemenea societate fără şomaj nu ar fi prosperă şi puternică; ea s-ar compune din persoane (familii) care, în ciuda faptului că ar munci de dimineaţa până seara, ar fi condamnate la sărăcie şi inaniţie. Protecţionismul internaţional al lui Buchanan, deşi ar fi mai puţin distructiv decât o politică protecţionistă interpersonală sau interregională, ar avea exact acelaşi efect. Acesta nu este conservatorism (conservatorii doresc ca familiile lor să fie prospere şi puternice). Acesta este destrucţionism economic.

În orice caz, lucrul care ar trebui să fie de acum limpede, este că cea mai mare parte, dacă nu întreaga degenerare morală şi declinul cultural – semnele decivilizării care ne înconjoară din toate părţile – sunt rezultate de neocolit şi inevitabile ale statului asistenţial şi ale instituţiilor sale de bază. Conservatorii clasici, de modă veche, ştiau lucrulile acestea şi se opuneau viguros educaţiei publice şi asigurărilor sociale. Ei ştiau că statele de pretutindeni urmăresc subminarea şi, în cele din urmă, distrugerea familiilor şi a instituţiilor, nivelelor şi ierarhiilor de autoritate care sunt o prelungire a comunităţilor bazate pe familii, pentru a-şi spori şi întări propria lor putere. Ei ştiau că, pentru a face aceasta, statele vor trebui să caute să excite spiritul de rebeliune adolescentin sau juvenil natural, împotriva autorităţii părinţilor. Şi ştiau că „educaţia publică” şi „responsabilitatea publică” sunt mijloacele de atingere a acestui obiectiv.

Educaţia publică şi asigurările sociale oferă o deschidere pentru ca tineretul rebel să scape de sub autoritatea părinţilor (să scape nepedepsiţi pentru comportament rău necontenit). Conservatorii de modă veche ştiau că aceste politici vor emancipa individul de sub controlul disciplinei impuse de viaţa în familie şi în comunitate, doar pentru a-l supune, în schimb, controlului direct şi imediat al statului.

Mai mult, ei şiau, sau cel puţin intuiau, că aceasta va duce la infantilizarea sistematică a societăţii – o regresie emoţională şi mentală, de la maturitate către adolescenţă şi către copilărie.

Prin contrast, conservatorismul populisto-proletar al lui Buchanan – social naţionalismul – denotă o totală ingnoranţă a a lucrurilor acestea. Combinarea conservatorismului cultural cu etatismul asistenţial este imposibilă şi, ca atare, reprezintă o absurditate economică. Etatismul asistenţial – asigurările sociale pe orice cale şi sub orice chip sau formă – hrănesc declinul şi degenerarea morală şi culturală. Prin urmare, dacă cineva este într-adevăr preocupat de declinul moral al Americii şi doreşte să readucă normalitatea în societate şi în cultură, atunci trebuie să se opună tuturor aspectelor statului social-asistenţial contemporan. Întoarcerea la normalitate necesită nu mai puţin decât eliminarea completă a sistemului actual de asigurări sociale: a asigurărilor împotriva şomajului, a asigurărilor sociale, a asigurărilor publice medicale, de tip Medicare şi Medicaid, a educaţiei publice, etc. – şi, prin urmare, dizolvarea şi deconstrucţia cvasi-completă a actualului aparat de de putere statală. Dacă dorim să se mai poată restaura vreodată normalitatea, atunci fondurile şi puterea statale trebuie reduse la nivelul secolului al XIX-lea, sau chiar mai mult decât atât. Astfel încât adevăraţii conservatori trebuie să fie liberali de linie dură (antietatişti). Conservatorismul lui Buchanan este fals: el urmăreşte întoarcerea la moralitatea tradiţională, dar, în acelaşi timp, pretinde să păstreze tocmai acele instituţii contemporane care sunt responsabile pentru distrugerea moralităţii tradiţionale.

Aşadar, majoritatea conservatorilor contemporani, îndeosebi cei răsfăţaţi de lumea mediatică, nu sunt conservatori ci socialişti – fie de tipul internaţionalist (noii conservatori şi neoconservatorii etatismului militaristo-asistenţial şi globaliştii social democraţi), fie de cel naţionalist (populiştii lui Buchanan). Adevăraţii conservatori trebuie să se opună amânduror acestor tendinţe. Pentru a restaura normele sociale şi culturale, adevăraţii conservatori nu pot fi decât liberali radicali şi ei trebuie să ceară demolarea întregii structuri a statului intervenţionist, care nu este decât o distorsiune morală şi economică.


* Traducere efectuată şi publicată cu permisiunea autorului după „The Intellectual Incoherence of Conservatism”, o conferinţă prezentată iniţial în 1996 şi disponibilă online la www.mises.org

[1] Referitor la conservatorismul american contemporan, cf. în particular Paul Gottfried, The Conservative Movement, ed. rev., New York, Twayne Publishers, 1993; George H. Nash, The Conservative Intellectual Movement in America, New York, Basic Books, 1976; Justin Raimondo, Reclaiming the American Right: The Lost Legacy of the Conservative Movement, Burlingame, California, Center for Libertarian Studies, 1993).

[2] Two Cheers for Capitalism, New York, Basic Books, 1978, p. 119.

[3] Samuel T. Francis, „From Household to Nation: The Middle American Populism of Pat Buchanan”, Chronicles, Martie, 1996, 12-16; a se vedea şi idem, Beautiful Losers: Essays on the Failure of American Conservatism, Columbia, University of Missouri Press, 1993; idem, Revolution from the Middle, Raleigh, N.C., Middle American Press, 1997.

[4] Ludwig von Mises, Human Action: A Treatise on Economics, Scholar’s Edition, Auburn, Ala., Ludwig von Mises Institute, 1998, p. 67. „Principii şi majorităţile democratice”, scrie Mises, „sunt beţi de putere. Ei trebuie să admită, oricât ar fi de neplăcut, că sunt supuşi legilor naturii. [Dar] oare nu sunt ei legislatorii supremi? Nu au ei puterea să strivească orice oponent? Nici un căpitan de război nu este dispus să admită vreo limită, cu excepţia celor pe care i le impun forţele armate superioare. Scriitoraşii servili sunt totdeauna gata să alimenteze această complezenţă, prin dezvoltarea unor doctrine corespunzătoare. Ei îşi intitulează prezumţiile diforme ‘economie istorică’”.

** n. ed. – Pentru cele ce urmează a se vedea şi Allan Carlson, „Ce le-a făcut statul familiilor noastre”, online la www.misesromania.org

[5] Ludwig von Mises, Socialism: An Economic and Sociological Analysis, Indianapolis, Indiana, Liberty Fund, 1981, pp. 431-32.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Nota: daca nu am inteles ce propune textul, imi cer scuze. Dar observ in aceasta lucrare niste paradoxuri greu de conciliat.

    Nu pretind ca am tot atatea lecturi ca si autorul, dar nu pot sa inteleg cum inlocuirea “dependentei de stat” cu “dependenta de familie” (care devine prin ea insasi un instrument opresiv, infranand tendintele absolut normale de rebeliune ale adolescentului) poate creste nivelul de libertate. Crampeiele de progres in stiinta, tehnica si civilizatie se datoreaza in mare parte acestor rebeliuni.

    In prezent, statul democratic (nu radeti) nu incearca sa regleze viata personala a individului, iar familia isi poate exercita controlul asupra minorului pana la varsta de 18 ani atat timp cat nu incalca legea. Legea teoretic protejeaza individul chiar si de catre agresiunile propriei familii (da, se intampla, si chiar des in mediile mai anarhice unde se tolereaza de catre acea autoritate organica non-statala pe care o slaviti cele mai abjecte comportamente). In societatea dumneavoastra ideala lovirea copiilor sau a sotiei probabil ca ar fi un lucru normal si imposibil de pedepsit (intrucat familia este noul stat, nu va putea si nu va dori sa actioneze in dezacord cu propriile interese).

    Numirea autonomiei individului fata de familia sa drept o cauza a “degradarii morale” este cel putin ciudata venind din partea unor oameni care se presupune ca lupta pentru restaurarea libertatii individului. Ce inseamna normalitate daca nu supunerea la media comportamentelor oamenilor din jur? Unde a disparut individualismul si respectul pentru individ? De unde dispretul pentru “stilurile de viata alternative” cand acestea sunt un mod de expresie a libertatii individuale si nu fac nimic sa stirbeasca din libertatea celorlalti? De ce idealizati secolul XIX, secolul in care s-au nascut statele-natiuni si care a pregatit terenul pentru razboaiele sangeroase din sec. XX?

    De ce va preocupati de fenomene precum scaderea natalitatii sau familii monoparentale cand acestea tin de alegerile pe care le face individul, si nu de impunerile statului sau ale societatii? Moralitatea traditionala este de multe ori o chestiune impusa, si nu autoimpusa cum o faceti dumneavoastra sa para.

    Eu nu vreau sa traiesc in societatea pe care mi-o propuneti, nu am de gand sa ma intorc in trecut. Pot sa va acuz la randul meu de acelasi etatism pe care il respingeti in text, dar care se manifesta sub forma dictaturii conditiilor sociale si a a intolerantei halucinante fata de alte stiluri de viata. Pentru mine libertate nu inseamna omogenitatea in numele unor teorii (fie ele si a scolii austriece) sau al unor norme arbitrare dar presupuse universale.

    culita tarata trita fanita · 9 iunie 2010, 10:20 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)