29. Robert Nozick şi imaculata concepţie a statului

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a patra: Teorii contemporane alternative ale libertăţii
cuprins

Lucrarea1 lui Nozick Anarchy, State, and Utopia2 este o variantă inspirată de doctrina „mâinii invizibile” a încercării contractariene datorate lui John Locke de a justifica statul, sau cel puţin un stat minimal, limitat la funcţiile sale de protecţie. Începând cu o stare anarhistă de natură, bazată pe piaţa liberă, Nozick prezintă statul ca şi cum acesta ar apărea printr-un proces de tipul mâinii invizibile care nu încalcă drepturile nimănui, mai întâi ca o agenţie de protecţie dominantă, care se transformă apoi într-un „stat ultraminimal” şi apoi, în fine, într-un stat minimal.

Înainte de a ne lansa într-o critică detaliată a diverselor stadii Nozickiene, să analizăm câteva dintre erorile grave care afectează însăşi concepţia lui Nozick, fiecare dintre acestea fiind în sine suficientă pentru a respinge tentativa sa de justificare a statului.3 În primul rând că, în ciuda tentativei lui Nozick de a-şi acoperi urmele4, este deosebit de relevant să vedem dacă ingenioasa sa construcţie logică s-a manifestat vreodată efectiv în realitatea istorică: adică dacă vreun stat, sau majoritatea, sau totalitatea statelor, au evoluat de facto conform modelului nozickian. Fiind vorba despre o instituţie atât de bine înrădăcinată în realitatea istorică, faptul că Nozick nu face nici măcar o singură referire sau trimitere la istoria efectivă a statelor reprezintă în sine un mare defect. De fapt, nu există nici un fel de dovadă că vreun stat ar fi fost fondat, sau s-ar fi dezvoltat în maniera nozickiană. Dimpotrivă, probele istorice indică exact în direcţia opusă. Într-adevăr, toate statele a căror istorie factuală este cunoscută s-au născut printr-un proces violent, de cucerire şi de exploatare; pe scurt, într-o manieră despre care Nozick însuşi ar trebui să admită că a încălcat drepturile individuale. După cum scrie Thomas Paine în Common Sense, referitor la originea regilor şi a statului: [232]

„Dacă am putea înlătura vălul întunecat al antichităţii şi dacă am putea urmări istoria [statelor] până la cea dintâi afirmare a lor, am descoperi că primul dintre ele nu este întru nimic mai bun decât capul derbedeilor dintr-o bandă pornită pe rele, ale cărui maniere sălbatice sau a cărui viclenie deosebită îi vor fi asigurat titlul de şef între tâlhari; şi care, sporindu-şi puterea şi tâlhărind pe o scară tot mai extinsă, i-a intimidat pe cei liniştiţi şi lipsiţi de apărare, determinându-i să-şi achiziţioneze protecţia prin contribuţii frecvente.”5

Să observăm că aşa-zisul „contract”, care se iveşte la un moment dat în relatarea lui Paine, este de natura unei „protecţii mafiote”, impuse coercitiv, mai degrabă decât a vreunei înţelegeri voluntare, recognoscibile ca atare de către un liberal.

Cum justificarea dată de Nozick pentru statele existente – presupunând că ele ar fi sau ar deveni minimale – se bazează pe presupusa lor imaculată concepţie, şi cum nu există nici un stat care să fi fost astfel conceput, rezultă că nici unul dintre ele nu poate fi justificat, chiar dacă ar deveni după un timp minimal. Făcând încă un pas, putem spune că, în cel mai bun caz, modelul lui Nozick nu poate justifica decât un stat care s-a dezvoltat efectiv pe calea acestei metode, a mâinii invizibile. Prin urmare, lui Nozick îi revine sarcina de a se alătura anarhiştilor, care susţin abolirea tuturor statelor existente şi apoi de a se ţine deoparte şi de a aştepta manifestarea presupusei sale mâini invizibile. Aşadar, singurul stat minimal pe care îl poate justifica Nozick, în cel mai bun caz, este unul care s-ar dezvolta pornind de la o viitoare societate anarho-capitalistă [pe calea mâinii invizibile].

În al doilea rând, chiar dacă un stat existent ar fi imaculat conceput, aceasta încă nu ar justifica actuala sa existenţă. O eroare fundamentală care afectează toate teoriile statului bazate pe contractul social constă în ideea că toate contractele bazate pe o promisiune sunt obligatorii şi executarea lor poate fi impusă cu forţa. Prin urmare, presupunând – cu o ipoteză evident „eroică” în sine – că toată lumea, aflată iniţal într-o stare de natură, şi-ar ceda o parte, sau toate drepturile către stat, teoreticienii contractului social consideră că această promisiune crează o obligativitate pe vecie.

Numai că teoria corectă a contractelor, denumită de Williamson Evers o teorie a „transferului de titluri”, afirmă că singurul tip de contract valid (şi prin urmare care crează o obligativitate) este acela care cedează [numai] ceva ce este efectiv alienabil din punct de vedere filosofic – şi că numai titlurile specifice de proprietate sunt alienabile în acest sens, făcând posesiunea lor de natură a putea fi cedată altcuiva. Pe de altă parte, celelalte atribute ale omului – adică proprietatea sa de sine, asupra propriei sale voinţe şi asupra propriului său trup, ca şi drepturile asupra persoanei şi a proprietăţii care rezultă din această proprietate de sine – sunt „inalienabile” şi, ca atare, nu pot fi cedate prin contracte a căror executare poate fi impusă cu forţa. Aşadar, dacă nimeni nu-şi poate ceda propria voinţă, corpul, sau drepturile sale printr-un contract care să poată fi impus cu forţa, cu atât mai mult el nu poate ceda personele sau proprietatea urmaşilor săi.

La acest lucru [233] se refereau Părinţii Fondatori [ai statului American – n.tr.] prin conceptul de drepturi care sunt „inalienabile”, sau, după cum se exprimă George Mason în Declaraţia Drepturilor adoptată de statul Vrginia: „Toţi oamenii sunt deopotrivă liberi şi independenţi prin natura lor – şi au anumite drepturi naturale inerente, de care nu-şi pot lipsi posteritatea şi pe care nu le pot retrage acesteia prin nici un fel de contract, atunci când intră în starea de societate.”6

Astfel, am văzut că (1) nici un stat existent nu s-a bucurat de o imaculată concepţie, ci dimpotrivă; (2) că, prin urmare, singurul stat minimal care ar putea fi eventual justificat este unul care s-ar naşte după ce s-a edificat o lume anarhistă bazată pe piaţa liberă; (3) că, de aceea, Nozick, chiar din punctul lui de vedere, ar trebui să devină anarhist şi apoi să aştepte manifestarea mâinii nozickiene invizibile şi, în fine, că (4) chiar dacă vreun stat ar fi fondat în mod imaculat, erorile teoriei contractului social ar însemna că nici unul dintre statele contemporane, nici măcar unul minimal, n-ar putea fi justificat.

Să trecem acum la examinarea stadiilor nozickiene, în particular a presupusei necesităţi, precum şi a modalităţilor prin care diversele stadii se dezvoltă, pornind de la cele care le preced. Nozick începe cu presupunerea că fiecare agenţie de protecţie anarhistă acţionează moral şi non-agresiv, adică „încearcă cu bună credinţă să acţioneze în limitele legii naturale după Locke”7.

În primul rând, Nozick presupune că fiecare agenţie de protecţie ar solicita ca fiecare dintre clienţii săi să renunţe la dreptul de retaliere (sau violenţă defensivă) împotriva agresiunii, refuzând să ofere protecţie împotriva contra-retalierii.8 Poate că da, poate că nu. Decizia aceasta ar fi la latitudinea diverselor agenţii de protecţie care ar activa pe piaţă – şi cu siguranţă nu este una de la sine înţeleasă. Este cu siguranţă posibil, dacă nu chiar probabil, ca ele să fie depăşite într-un sistem competitiv de alte agenţii, care nu impun asemenea restricţii clienţilor lor. [234]

Nozick trece apoi la o discuţie a disputelor dintre clienţii diferitelor agenţii de protecţie. El oferă trei scenarii în legătură cu posibila lor desfăşurare. Numai că două dintre acestea (şi parţial şi al treilea) implică conflicte fizice între agenţii. Prima problemă este că aceste scenarii contrazic presupoziţia făcută de Nozick însuşi, privind buna credinţă şi comportamentul non-agresiv al ambelor sale agenţii. Într-adevăr, în orice conflict este clar că cel puţin una dintre agenţii ar fi vinovată de agresiune. Mai mult, din punct de vedere economic ar fi absurd să ne aşteptăm ca cele două agenţii să se lupte fizic între ele; asemenea războaie ar îndepărta clienţii şi ar fi deosebit de oneroase sub aspectul finanţării. Este absurd să ne gândim că, pe piaţă, agenţiile de protecţie nu s-ar înţelege în avans asupra tribunalelor de apel sau asupra arbitrilor la care să poată apela, în vederea rezolvării oricărei dispute. Cu adevărat, una dintre părţile esenţiale a serviciilor de protecţie sau judiciare pe care le-ar oferi clienţilor săi fiecare agenţie sau tribunal privat ar fi tocmai stipularea prin contract a faptului că disputele vor fi încredinţate unei anumite curţi de apel, sau unui anumit arbitru, sau unui anumit grup de arbitri.

Haideţi, aşadar, să analizăm scenariul cheie (numărul 3) al lui Nozick, în cadrul căruia, scrie el, „cele două agenţii…se înţeleg să rezolve pe cale paşnică acele cazuri în legătură cu care ajung la concluzii diferite. Ele cad de acord să aleagă un al treilea judecător sau tribunal, la care să poată apela atunci când judecăţile lor respective diferă şi ale cărui decizii să le respecte, ca fiind definitive. (Alternativ, ele pot stabili anumite reguli prin care să se determine cărei agenţii îi revine jurisdicţia, în funcţie de circumstanţe.)9

Până aici totul este în regulă. Numai că acum urmează un salt gigantic: „Astfel se iveşte un sistem de curţi de apel şi de reguli asupra cărora s-a căzut de acord….Deşi agenţiile care acţionează sunt diferite, există un singur sistem judiciar federal unificat, printre ale cărui componente se numără toate agentiile, fără excepţie.” Consider că întrebuinţarea cuvântului „astfel” este total ilegitimă şi că ceea ce urmează după el este un non sequitur.10 Faptul că fiecare agenţie de protecţie va avea aranjamente cu toate celelalte, pentru a putea supune disputele judecăţii unor anumite curţi de apel, sau unor anumiţi arbitri, nu implică existenţa unui „singur sistem judiciar federal unificat”.

Dimpotrivă, ar putea foarte bine să existe – şi probabil ar exista – sute, sau chiar mii de arbitri sau de judecători de apel care ar fi selectaţi, şi pe care nu este cazul să-i considerăm ca făcând parte dintr-un „sistem judiciar” unificat. Nu este, de exemplu, nevoie să se aibă în vedere sau să se instituie un tribunal suprem unificat, pentru a decide asupra disputelor. Deoarece fiecare dispută are două părţi participante şi numai două, nu este nevoie decât să mai existe o terţă parte, judecător sau arbitru; la momentul actual, de exemplu, există în SUA peste 23.000 [235] de arbitri profesionişti – şi probabil că ar exista numeroase mii în plus, dacă actualul sistem de tribunale guvernamentale ar fi abolit. Fiecare dintre aceşti arbitri ar putea îndeplini funcţia de tribunal de apel, sau de arbitraj.

Nozick pretinde că din situaţia de anarhie s-ar degaja inevitabil, ca şi sub acţiunea unei mâini invizibile, [câte] o singură agenţie de protecţie dominantă, în fiecare regiune teritorială, la care ar fi afiliate „aproape toate persoanele” din acea regiune. Am văzut însă că argumentul său principal pentru a ajunge la această conluzie este total greşit. Celelalte argumente ale sale în favoarea acestei propoziţii sunt la fel de greşite. El scrie, de exemplu, că „spre deosebire de alte bunuri, a căror evaluare se face în mod comparativ, nişte servicii de protecţie bazate pe o competiţie maximală nu pot exista.”11 Cum se jusifică expresia „nu pot”, care este cu siguranţă foarte tare?

În primul rând, [explică Nozick], pentru că, „natura serviciilor pe care le oferă ele face ca diferitele agenţii…să intre în conflict violent unele cu altele”, mai degrabă decât să rivalizeze pur şi simplu pentru clienţi. Am văzut însă că postularea acestui conflict este incorectă; în primul rând datorită presupunerii de bază, făcute de Nozick însuşi, că fiecare agenţie acţionează în mod non-agresiv şi, în al doilea rând, datorită propriului său scenariu numărul trei, conform căruia fiecare agenţie va încheia înţelegeri cu celelalte, în vederea soluţionării paşnice a disputelor. Cel de-al doilea argument avansat de Nozick în favoarea acestei afirmaţii este că „deoarece valoarea produsului mai puţin decât maximal [adică al firmelor mai mici – n. tr] scade disproporţionat, pe măsură ce creşte numărul celor ce achiziţionează produsul maximal [adică al firmei dominante – n.tr.], clienţii nu vor alege în mod stabil bunul inferior, iar firmele rivale devin prizonierele unei spirale descendente.” Dar de ce ar sta lucrurile astfel? Nozick face aici nişte afirmaţii total nefondate despre mersul economic al unei pieţe a serviciilor de protecţie. De ce ar exista în domeniul firmelor de protecţie asemenea „economii de scară”, încât să-l determine pe Nozick să aibă impresia că ele vor duce inevitabil la câte un monopol cvasi-natural, în fiecare regiune geografică? Ideea este departe de a fi evidentă de la sine.

Dimpotrivă, toate faptele – şi aici faptele empirice furnizate de istoria contemporană şi de cea trecută devin din nou direct relevante – indică tocmai direcţia diametral opusă. Există, după cum spuneam mai sus, zeci de mii de arbitri privaţi în SUA; există, de asemenea, zeci de mii de avocaţi şi de judecători şi un mare număr de agenţii private de protecţie, care furnizează paznici de noapte, body-guarzi, etc., fără să apară absolut nici un semn de monopol natural în domeniile acestea. De ce ar apărea el, atunci, în cazul agenţiilor de protecţie dintr-un regim anarhic?

Iar dacă privim la aproximaţiile istorice ale sistemelor anarhice de tribunale şi de agenţii de protecţie, constatăm din nou existenţa unui număr mare de probe care infirmă teza lui Nozick. Vreme de sute de ani, târgurile din Champagne au constituit principalul târg comercial internaţional al Europei. Un număr de tribunale, aparţinând comercianţilor, nobililor, Bisericii, etc., rivalizau pentru clientelă.i Nu numai că nu s-a ivit niciodată nici o agenţie dominantă, dar toate aceste tribunale nici măcar n-au simţit [236] nevoia unor curţi de apel. Vreme de o mie de ani, până la cucerirea ei de către Cromwell, vechea Irlandă s-a bucurat de un sistem alcătuit din numeroşi jurişti şi şcoli de jurişti, precum şi din numeroase agenţii de protecţie, care rivalizau în cadrul anumitor regiuni geografice fără ca nici una dintre ele să devină dominantă. După căderea Romei, diversele triburi coexistente de barbari realizau în mod paşnic adjudecarea disputelor în cadrul fiecărei regiuni geografice, fiecare membru al unui trib căzând sub incidenţa propriului său sistem de drept, cu adjudecări paşnice realizate de comun acord în relaţiile dintre aceste tribunale şi sisteme legale. Mai mult, în vremurile noastre, caracterizate prin tehnologie modernă şi transport şi comunicaţii ieftine, ar fi chiar mai uşor ca rivalitatea agenţiilor să traverseze graniţele geografice; agenţiile de protecţie „Metropolitan”, „Equitable” şi „Prudential”, de pildă, ar putea cu uşurinţă menţine filiale răspândite pe un vast teritoriu geografic.

De fapt, se poate susţine mult mai uşor că asigurările reprezintă un monopol natural, mai degrabă decât protecţia, deoarece o bază mai extinsă de clienţi ar tinde să reducă plăţile; şi cu toate acestea, este limpede că există o competiţie viguroasă între companiile de asigurări, care ar fi şi mai acerbă dacă n-ar fi restricţionată de reglementările statale.

Teza lui Nozick, conform căreia în fiecare regiune geografică ar apărea o agenţie dominantă, este, aşadar, un exemplu de tentativă ilegitimă de a decide a priori ce s-ar întâmpla pe o piaţă liberă – o tentativă care contrazice flagrant cunoştinţele noastre istorice şi instituţionale concrete. Evident că este conceptual posibil ca într-o anumită regiune geografică să apară o agenţie de protecţie dominantă, dar lucrul acesta nu este foarte probabil. Şi, după cum subliniază Roy Childs în critica pe care i-o face lui Nozick, chiar dacă ea ar apărea, probabil că nu ar fi ca un „sistem federal unificat”. Childs mai subliniază, pe bună dreptate, că nu este mai legitim să comasăm laolaltă toate serviciile de protecţie şi să numim rezultatul un monopol unificat decât să comasăm laolaltă toţi crescătorii şi producătorii de hrană de pe piaţă şi să afirmăm că ei formează un „sistem” colectiv, sau un „monopol” al producătorilor de alimente.12

Mai mult, dreptul şi statul sunt conceptual şi istoric separabile, iar dreptul s-ar dezvolta într-o societate anarhistă bazată pe piaţă, în absenţa oricărei forme de stat. Mai precis, formele concrete de instituţii legale anarhiste – judecători, arbitri, metode procedurale pentru rezolvarea disputelor, etc. – s-ar dezvolta, într-adevăr, via unui proces de piaţă de tipul mâinii invizibile, în vreme ce asupra codului legal de bază (care ar cere ca nimeni să nu invadeze persoana sau proprietatea altcuiva) ar trebui să cadă de acord toate agenţiile juridice [deoarece ele şi-ar recunoaşte reciproc legitimitatea pe baza acestui criteriu – n.tr.], într-un mod cu totul analog cu acela în care cădeau pe vremuri de acord judecătorii rivali să aplice şi să extindă principiile de bază ale dreptului cutumiar şi ale sistemului de common law.13 Să repetăm însă că acest acord [237] nu ar implica un sistem de drept unificat, sau o agenţie de protecţie dominantă. Toate agenţiie care ar încălca sus-pomenitul cod liberal de bază ar fi proscrise şi privite ca agresori declaraţi. Nozick însuşi admite că, fiind lipsite de legitimitate, asemenea agenţii probabil că nu s-ar descurca prea bine într-o societate anarhistă.14

Să presupunem acum că s-a născut o agenţie de protecţie dominantă, indiferent cât de improbabil este acest lucru. Cum ne îndreptăm în cazul acesta, fără violarea drepturilor nimănui, către statul ultra-minimal al lui Nozick? Nozick scrie despre nemulţumirea agenţiei de protecţie dominante, care îi vede pe independenţi recurgând pripit şi fără discernământ la violenţă defensivă împotriva clienţilor săi, datorită procedurilor lor nesigure.15 Oare nu s-ar cuveni ca agenţia dominantă să aibă dreptul să-şi apere clienţii împotriva acestor acţiuni nechibzuite? Nozick pretinde că agenţia dominantă are dreptul de a interzice acţiunile riscante îndreptate împotriva clienţilor săi şi că, prin urmare, această interdicţie dă naştere „statului ultra-minimal”, în cadrul căruia o agenţie le împiedică în mod coercitiv pe toate celelalte să impună cu forţa respectarea drepturilor indivizilor.

Încă de la bun început se ivesc aici două probleme. În primul rând, cum rămâne cu soluţionarea paşnică a disputelor, care definea scenariul numărul trei? De ce nu pot agenţia dominantă şi independenţii să cadă de acord, preferabil în avans, asupra arbitrării şi adjudecării disputelor dintre ei? Aha, numai că aici ne iese [din nou] în cale ciudata clauză „prin urmare” a lui Nozick, conform căreia aceste înţelegeri voluntare au fost încorporate într-un singur „sistem judiciar federal unificat”. Pe scurt, dacă de fiecare dată când agenţia dominantă şi independenţii ajung dinainte la o înţelegere cu privire la modalităţile de rezolvare a disputelor Nozick numeşte aceasta „o agenţie unică”, atunci el exclude prin definiţie soluţionarea paşnică a disputelor, altfel decât printr-o mişcare în direcţia monopolului coercitiv a statului ultraminimal.

Dar să presupunem, de dragul argumentaţiei, că acceptăm definiţia nefericită adoptată de Nozick pentru a descrie „o agenţie unică”. Oare în cazul acesta agenţia dominantă ar avea dreptul să-şi proscrie rivalii? Cu siguranţă că nu, chiar dacă ţelul ei este de a preveni conflictele. Într-adevăr, cum rămâne cu numeroasele cazuri în care independenţii impun dreptatea pentru proprii lor clienţi, fără a avea nimic de a face cu clienţii agenţiei dominante? Cu ce drept imaginabil poate agenţia dominantă să intervină, pentru a proscrie arbitrarea şi adjudecarea paşnică între clienţii independenţilor înşişi, care nu au nici un impact asupra clienţilor săi?ii Răspunsul este că nu au absolut nici un drept, aşa încât agenţia dominantă, prin proscrierea rivalilor săi, comite o agresiune împotriva drepturilor acestora şi împotriva drepturilor clienţilor lor actuali şi potenţiali. Mai mult, după cum subliniază Roy Childs, această decizie de a impune un monopol nu este în nici un caz [238] acţiunea unei mâini invizibile; este vorba despre o decizie conştientă şi cât se poate de vizibilă, care trebuie tratată în consecinţă16

Agenţia dominantă, pretinte Nozick, are dreptul să interzică activităţile „riscante” ale independenţilor. Dar atunci independenţii ce drepturi au? Oare ei nu au dreptul să interzică activităţile riscante ale dominantei? Şi oare nu va rezulta de aici un război al tuturor împotriva tuturor, în discordanţă cu scenariul numărul trei şi având necesarmente drept consecinţă o anumită măsură de agresiune pe parcurs, împotriva drepturilor [unor oameni]? Unde mai este, în cazul acesta, moralitatea activităţilor din starea de natură, pe care Nozick o presupune în permanenţă? Mai mult, după cum subliniază Childs, ce facem cu riscul implicat în existenţa unei agenţii de protecţie de tip monopol coercitiv?

După cum scrie Childs: „Ce rămâne pentru a-i stăvili puterea? Ce se întâmplă în situaţia în care ea îşi însuşeşte mai multe puteri? Deoarece deţine un monopol, toate disputele privitoare la funcţiile sale sunt soluţionate şi judecate exclusiv de către ea însăşi. Deoarece procedurile de cercetare penală atentă sunt costisitoare, există toate motivele să anticipăm că, în absenţa rivalilor, ea va deveni mai neglijentă şi, din nou, doar ea va putea evalua legitimitatea propriilor sale proceduri, după cum ne spune Nozick explicit.”17

În comparaţie cu un monopol coercitiv, agenţiile aflate în competiţie unele cu altele, indiferent dacă această rivalitate este reală sau potenţială, nu numai că asigură o protecţie de calitate ridicată la cel mai redus cost posibil, dar ele furnizează şi autenticele oprelişti şi ponderi (checks and balances) ale pieţei, împotriva oricărei agenţii care ar putea ceda tentaţiei de a deveni o „proscrisă”, adică de a comite agresiuni împotriva persoanelor şi a proprietăţilor clienţilor săi, sau împotriva non-clienţilor. Dacă una dintre multe agenţii devine o proscrisă, există altele în jurul ei pentru a i se opune în numele drepturilor clienţilor lor;iii dar oare cine ne va proteja de un stat, indiferent dacă acesta este ultra-minimal, sau minimal. Dacă ni se va permite să ne întoarcem din nou la experienţa trecutului, analele macabre ale crimelor şi asasinatelor comise de stat de-a lungul întregii istorii nu ne pot inspira decât prea puţină încredere în natura non-riscantă a activităţilor sale. Consider că riscurile tiraniei statale sunt cu mult mai mari decât acelea corespunzătoare grijilor pe care le pot provoca una sau două proceduri nesigure ale agenţiilor de protecţie.

Dar aceasta nu este nici pe departe totul. Pentru că, odată ce i s-a permis [unei agenţii] să treacă dincolo de protecţia împotriva unui act manifest de agresiune efectivă, odată ce cineva poate utiliza forţa împotriva cuiva datorită activităţilor sale „riscante”, numai cerul mai poate furniza vreo limită şi practic nu mai există nici o limită a agresiunii împotriva drepturilor altora.iv Dacă permitem „fricii” cuiva de activităţile „riscante” ale celorlalţi să ducă la [239] acţiuni coercitive, atunci orice tiranie devine justificată [pe baza decretării unilaterale, de către cel mai puternic, a situaţiilor de „criză”] şi statul „minimal” al lui Nozick se transformă rapid într-un stat „maximal”. Consider efectiv că nu există nici un punct limită nozickian, care să oprească drumul statului ultra-minimal al lui Nozick spre un stat maximal, totalitar. Nu există nici un punct limită pentru aşa zisa îngrădire, sau detenţie preventivă. Cu siguranţă că sugesia mai degrabă grotescă a lui Nozick, de „compensaţie” acordată sub forma unor [sejururi în] „centre de detenţie concepute ca staţiuni de agrement”, nu va fi în nici un caz suficientă pentru a disipa spectrul totalitarismului.18

Câteva exemple: Poate că cea mai numeroasă clasă criminală astăzi în SUA este cea a adolescenţilor negri de sex masculin. Riscul ca această clasă să comită vreo crimă este cu mult mai mare decât riscul corespunzător oricărui alt grup, definit în funcţie de vârstă, sex, sau culoare. Aşa că de ce să nu-i închidem pe toţi adolescenţii negri de sex masculin, până când cresc destul de mari pentru ca riscul să scadă? Putem presupune, în plus, că i-am putea „compensa”, în cazul acesta, oferindu-le hrană sănătoasă, îmbrăcăminte, spaţii de joacă şi învăţându-i o meserie utilă, în lagărele de detenţie concepute ca „staţiuni de agrement”. Sau, dacă nu, de ce nu? Exemplu: cel mai important argument în favoarea Prohibiţiei [a interdicţiei prin lege a băuturilor alcoolice – n.tr.] a fost faptul indiscutabil că oamenii comit semnificativ mai multe delicte şi mai multe acte de neglijenţă pe şosele atunci când se află sub influenţa alcoolului, decât atunci când sunt absolut treji. Aşa că de ce să nu interzicem alcoolul şi să reducem, în felul acesta, riscurile şi teama, „compensându-le” eventual pe eventualele victime ale acestei legi cu nişte cantităţi gratuite, finanţate prin impozite, de suc sănătos de struguri? Sau [să punem în aplicaţie] infamul plan al doctorului Arnold Hutschneker, de identificare a presupuşilor viitori criminali încă de pe băncile şcolii elementare, urmată de arestarea lor, în vederea unei spălări corespunzătoare pe creier. Dacă nu, de ce nu?

În toate cazurile acestea consider că nu există decât un singur răspuns la întrebarea de ce nu – şi lucrul acesta n-ar trebui să-i surprindă pe libertarienii care – în principiu – cred în existenţa drepturilor inalienabile ale individului: şi anume, că nimeni nu are dreptul de a costrânge nici o persoană care nu este ea însăşi angajată într-un act manifest de agresiune împotriva drepturilor altora. Orice slăbire a acestui criteriu, pentru a include constrângerea împotriva „riscurilor” îndepărtate, este o sancţionare a unei agresiuni impermisibile, comise împotriva drepturilor unor oameni. Orice slăbire a acestui criteriu este, mai mult, un paşaport acordat despotismului nelimitat. Orice stat fondat pe aceste principii a fost conceput, nu în mod imaculat (adică fără încălcarea drepturilor nimănui), ci printr-un act de viol sălbatic.

Astfel, chiar dacă riscurile ar fi măsurabile, chiar dacă Nozick ar fi în măsură să furnizeze un punct de reper [identificabil], dincolo de care activităţile sunt „prea” riscante, ritualul său de trecere de la o agenţie dominantă la un stat ultraminimal încă ar fi agresiv, invadator şi ilegitim. Dar, în plus faţă de toate acestea, după cum subliniază Childs, nu există nici o metodă de măsurare a probabilităţii asociate acestui „risc”, ca să nu mai vorbim de frică (amândouă fiind pur subiective).19 Singurul tip de risc care este măsurabil se manifestă în acele situaţii [240] în care evenimentele individuale sunt aleatoare, strict omogene şi repetate de un număr foarte mare de ori – ca la loterie sau la ruletă. În aproape toate cazurile efective de acţiune umană condiţiile acestea nu sunt îndeplinite, aşa încât nu există nici un punct măsurabil de reper pentru detectarea riscului.

Ajungem astfel la extrem de utilul concept de „cuvenită asumare a riscului”, datorat lui Williamson Evers. Trăim într-o lume caracterizată printr-o varietate de incertitudini şi de riscuri, ineluctabile şi nemăsurabile. Într-o societate liberă, caracterizată prin posesia deplină a drepturilor individuale de proprietate, asumarea cuvenită a riscurilor se face de către fiecare individ şi acoperă propria sa persoană şi proprietatea deţinută de către el în mod legitim. Prin urmare, nimeni n-ar trebui să aibă dreptul să constrângă pe altcineva să reducă riscurile care îl privesc; o asemenea prezumpţie agresivă constituie agresiune şi invazie şi ea trebuie oprită şi pedepsită în mod adecvat, de către sistemul legal. Desigur, într-o societate liberă toată lumea poate să ia măsuri de reducere a riscurilor fără a încălca drepturile şi proprietatea altcuiva, de exemplu contractând anumite asigurări, autoprotejându-se prin tranzacţii condiţionate (hedging), obligaţiuni de asigurare însoţite de anumite clauze (performance bonding), etc. Dar toate acestea sunt aranjamente voluntare şi nici unul nu implică impozitare, sau vreun monopol coercitiv. Şi, după cum afirmă Roy Childs, fiecare intervenţie coercitivă făcută la nivelul mecanismelor de protecţie împotriva riscurilor ale pieţei îndepărtează aceste mecanisme de la optimalitate, determinând astfel creşterea riscurilor pentru societate.20

Un exemplu în care Nozick sancţionează încălcarea drepturilor de proprietate este [motivat de] preocuparea sa pentru proprietarul privat înconjurat de proprietari duşmănoşi, care nu-i permit să plece.21 La replica libertariană, conform căreia orice proprietar raţional ar fi achiziţionat iniţial drepturi de acces de la proprietarii înconjurători, Nozick răspunde cu problema situaţiei în care omul este înconjurat de o mulţime atât de numeroasă de duşmani încât chiar şi cu drepturi de acces nu se mai poate deplasa nicăieri. Dar, în cazul acesta, nu mai avem de-a face pur şi simplu cu o problemă de proprietate funciară. Nu numai într-o societate liberă, ci chiar şi acum, ce ne facem dacă un om este atât de urât de tot restul lumii încât nimeni nu face vreun schimb cu el, nici nu îi dă permisiunea să treacă pe proprietatea sa. Ei bine, în cazul acesta singurul răspuns este că aceasta este propria sa asumare cuvenită a riscurilor. Orice încercare de a sparge acest boicot voluntar prin coerciţie fizică reprezintă o agresiune ilegitimă împotriva drepturilor boicotatorilor. Omul acesta ar face bine să-şi găsească nişte prieteni, sau cel puţin să-şi cumpere nişte aliaţi, cât mai repede cu putinţă.

Cum face în continuare Nozick pentru a trece de la statul său „ultra-minimal” la cel minimal? El pretinde că statul ultra-minimal are datoria morală de a-i „compensa” pe cei afectaţi de interdicţie, pe clienţii potenţiali ai serviciilor independenţilor, prin furnizarea către ei a unor servicii de protecţie, aceasta ducând la apariţia statului „paznic de noapte”, sau minimal.22 În primul rând, [241] această decizie este tot una conştientă şi vizibilă, ea neputând fi în nici un caz atribuită mâinii invizibile. Dar, lucru şi mai important, principiul compensaţiei al lui Nozick se prezintă – dacă este posibil aşa ceva – şi mai deficitar, din punct de vedere filosofic, decât teoria sa a riscurilor. Deoarece, în primul rând, în teoria pedepselor compensaţia este pur şi simplu o metodă de a recompensa victima delictului; ea nu trebuie în nici un caz considerată ca o sancţiune morală acordată delictului ca atare.

Nozick se întreabă dacă semnificaţia drepturilor de proprietate este că oamenilor le este permis să comită acte invadatoare „cu condiţia să compenseze persoana a cărei graniţă a fost încălcată”.23 Spre deosebire de Nozick, noi trebuie să răspundem negativ, în fiecare caz. După cum afirmă Randy Barnett, în critica sa, „în ciuda principiului compensaţiei al lui Nozick, toate încălcările drepturilor de proprietate trebuie să fie interzise. Aceasta este semnificaţia dreptăţii.” Şi „în vreme ce plata voluntară a unui preţ de cumpărare face ca tranzacţia să fie permisibilă, compensaţia nu face ca agresiunea să fie permisibilă, sau justificată.”24 Drepturile nu trebuie încălcate, punct. Compensaţia nu este decât, pur şi simplu, o metodă de restituţie, sau de pedepsire, după consumarea faptului; nu trebuie să mi se permită să invadez fără scrupule căminul cuiva şi să-i fac mobila ţăndări, numai pentru că sunt pregătit să-l „compensez” după aceea.25

În al doilea rând, oricum nu există nici o cale pentru a afla cât anume trebuie să fie cuantumul presupusei compensaţii. Teoria lui Nozick depinde de ipoteza că stările de utilitate ale oamenilor sunt constante, măsurabile şi cognoscibile pentru observatorii externi – şi nici una dintre aceste premise nu este legitimă.26 Teoria austriacă a valorii subiective ne arată că scările de utilitate ale oamenilor sunt întotdeauna supuse schimbării şi că ele nu pot fi nici măsurate, nici cunoscute de vreun observator extern. Dacă achiziţionez un ziar cu 15 cenţi, atunci tot ce se poate spune despre scara mea de valori este că, la momentul achiziţiei, ziarul valorează pentru mine mai mult decât cei 15 cenţi – şi asta este totul. Evaluarea aceasta se poate modifica mâine – şi nici o altă parte a scării mele de utilităţi nu este câtuşi de puţin cognoscibilă de către alţii. (O observaţie minoră: [242] Pretenţioasa utilizare de către Nozick a conceptului de „curbă de indiferenţă” nu este nici măcar necesară, în cazul acesta, ea adăugând în plus şi alte erori suplimentare, deoarece, prin definiţie, indiferenţa nu este niciodată manifestată în acţiune, în schimburile efective, fiind, de aceea, neidentificabilă şi obiectiv lipsită de sens. În plus, o curbă de indiferenţă postulează două axe, pe care sunt reprezentate anumite bunuri; dar ce anume reprezintă axele asociate aşa-zisei curbe a lui Nozick?).27 Dar, dacă nu există nici o cale pentru a afla ce anume o va readuce pe o persoană în aceeaşi stare de satisfacţie ca şi cea dinaintea oricărei modificări survenite [şi cu atât mai puţin ce anume o va aduce în starea în care s-ar fi aflat în absenţa modificării – n.tr.], atunci nu există nici o cale pe care un observator extern, cum ar fi statul minimal, să descopere cuantumul compensaţiei necesare.

Şcoala de la Chicago încearcă să rezolve această problemă pur şi simplu presupunând că pierderea de utilitate a unei persoane se măsoară prin preţul monetar al pierderii; astfel, dacă cineva îmi ciopârţeşte pictura şi evaluatorii externi apreciază că puteam să o vând pentru suma de 2000 $, atunci aceasta va fi compensaţia adecvată pentru mine. Numai că, în primul rând, nimeni nu ştie cu adevărat care ar fi fost preţul real de piaţă, deoarece preţul de mâine poate foarte bine să difere de cel de ieri şi, în al doilea rând, ceea ce este cel mai important este că ataşamentul meu psihic faţă de pictura respectivă poate valora, pentru mine, cu mult mai mult decât preţul ei monetar şi nu există nici o cale prin care cineva să determine care anume ar putea fi valoarea ataşamentului acesta psihic; prin întrebare nu putem afla nimic, deoarece nimic nu mă împiedică să mint în mod grosolan, pentru a ridica nivelul „compensaţiei”.28

În plus, Nozick nu spune nici un cuvânt despre compensaţia datorată de agenţia dominantă propriilor săi clienţi, datorită blocării posibilităţii lor de a-şi mai putea transfera achiziţiile [de servicii de protecţie] către agenţiile rivale. Însă posibilităţile lor sunt blocate coercitiv şi, mai mult, este foarte plauzibil ca ei să perceapă beneficiul de care se bucurau datorită stavilei competitive existente în calea posibilelor impulsuri tiranice ale agenţiei dominante. Dar cum ar putea fi determinat cuantumul unei astfel de compensaţii? Şi apoi, în afară de faptul că Nozick uită de compensaţia datorată clienţilor dezavantajaţi ai agenţiei dominante, cum rămâne cu anarhiştii convinşi, din starea de natură anarhistă? Cum rămâne cu trauma suferită de ei, văzând emergenţa, care este departe de a fi imaculată, a statului? Oare ei vor primi vreo compensaţie, pentru oroarea de a vedea naşterea statului? Şi cât anume să fie cuantumul acesteia? De fapt, existenţa fie şi a unui singur anarhist fervent, care ar fi cu neputinţă de compensat pentru trauma psihică pe care i-o provoacă emergenţa statului, este suficientă pentru a pulveriza aşa-zisul model [243] non-invaziv al lui Nozick, privind originea statului minimal. În cazul acestui anarhist absolutist, nici un cuantum de compensaţie n-ar fi suficient pentru a-i potoli durerea.

Ajungem astfel la o altă carenţă a schemei nozickiene: faptul curios că agenţia dominantă nu plăteşte compensaţia în bani gheaţă, ci printr-o extindere a serviciilor sale uneori dubioase, la clienţii altor agenţii. Şi cu toate acestea, adepţii principiului compensaţiei au demonstrat că banii gheaţă – care le permit beneficiarilor libertatea de a cumpăra orice doresc – sunt cu mult preferabili oricărei compensaţii în natură. Numai că Nozick, postulând că extensia protecţiei este o formă de compensaţie, nu ia nici o clipă în consideraţie alternativa plăţilor în bani. În realitate, din perspectiva anarhistului, această formă de „compensaţie” – care constă tocmai în instituţia statală – este cu adevărat sinistră şi ironică.

După cum subliniază energic Childs, Nozick „doreşte să ne interzică să apelăm la orice agenţie din mulţimea agenţiilor rivale, cu excepţia agenţiei de protecţie dominante. Ce este el dispus să ne ofere drept compensaţie pentru această interdicţie? Generozitatea sa întrece orice aşteptări. Nu ne va oferi nici mai mult, nici mai puţin, decât statul. Daţi-mi voie să fiu primul care respinge în mod public această ofertă, atât de generoasă. Însă…problema este că nu o putem respinge. Ea ne este băgată pe gât, indiferent dacă ne place sau nu, indiferent dacă dorim sau nu să acceptăm statul pe post de compensaţie.29

Mai mult, nu există absolut nici o garanţie, nici măcar din perspectiva lui Nozick însuşi, că statul minimal îi va compensa pe toţi în mod uniform, aşa cum pretinde că va face; este desigur total improbabil ca scările valorice ale tuturor să fie identice. Dar, în cazul acesta, cum se vor putea descoperi deosebirile şi cum se vor achita diferenţele?

Chiar şi dacă ne limităm la persoanele compensate de Nozick – foştii sau actualii clienţi potenţiali ai firmelor rivale – oare cine sunt ei? Cum ar putea fi ei identificaţi? Fiindcă, dacă ne luăm după criteriile lui Nozick însuşi, numai acestor clienţi actuali sau potenţiali li se cuvine o compensaţie. Dar cum putem distinge, aşa cum este necesar pentru o compensaţie adecvată, între cei ce au fost lipsiţi de agenţiile independente dorite de ei şi cărora li se cuvine, de aceea, compensaţie şi cei care nu i-ar fi patronat oricum pe independenţi – şi cărora, de aceea, nu li se cuvine compensaţie. Nefăcând astfel de distincţii, statul minimal al lui Nozick nu acordă compensaţii adecvate, nici măcar conform propriilor sale criterii.

Childs mai face o observaţie excelentă referitoare la forma specifică de compensaţie prescrisă de Nozick. Este vorba de consecinţele nefaste pentru statul minimal [244] ale faptului că plata compensaţiilor acestea va ridica în mod necesar costurile şi, prin urmare, preţurile solicitate de agenţia dominantă.

După cum explică Childs, „dacă statul minimal trebuie să protejeze pe toată lumea, chiar şi pe cei care nu pot să plătească – şi dacă mai trebuie să compenseze un alt grup pentru că i-a interzis acţiunile sale riscante, atunci aceasta trebuie să însemne că îi va pune pe clienţii săi iniţiali să plătească mai mult decât ar fi făcut-o în cazul statului ultra-minimal. Dar lucrul acesta va augmenta, ipso facto, numărul celor care, datorită curbelor cererii lor, ar fi ales agenţii non-dominante…mai degrabă decât să aleagă agenţia dominantă–transformată în stat ultra-minimal–transformată în stat minimal. Oare înseamnă aceasta că statul minimal trebuie să-i protejeze şi pe ei gratuit, sau să-i compenseze pentru că le interzice să se reorienteze spre alte agenţii? Dacă face lucrul acesta, atunci, din nou, trebuie fie să augmenteze preţurile practicate faţă de clienţii care-i rămân, fie să-şi restrângă serviciile. În ambele cazuri, aceasta produce din nou un grup care, dată fiind natura şi configuraţia curbelor cererii lor, ar fi ales agenţiile non-dominante, mai degrabă decât pe cea dominantă. Aşadar trebuie compensaţi aceşti oameni? Dacă da, atunci procesul continuă, până în momentul în care nimeni, cu excepţia câtorva bogătaşi fanatici, adepţi ai statului minimal, nu va mai fi dispus să plătească pentru nişte servicii drastic reduse. Dacă se întâmplă lucrul acesta, avem toate motivele să credem că statul minimal va fi aruncat la coşul invizibil de gunoi al istoriei în foarte scurt timp, ceea ce şi merită – îmi îngădui să sugerez – cu vârf şi îndesat.30

O chestiune tangenţială dar importantă referitoare la compensaţie: adoptând nefericitul „proviso” al lui Locke, privitor la aproprierea originară a drepturilor de proprietate asupra pământului neutilizat, Nozick declară că nimeni nu-şi poate apropria pământ neutilizat, dacă restul populaţiei care mai doreşte acces la pământ „se va afla într-o situaţie mai puţin avantajoasă”.31 Numai că, din nou, cum putem şti dacă aceşti oameni sunt sau nu într-o situaţie mai puţin avantajoasă? În fond, clauza lui Locke ar putea duce la scoaterea în afara legii a oricărei proprietăţi private asupra pământului, deoarece se poate întotdeauna spune că reducerea pământului disponibil îi lasă pe toţi cei rămaşi, care şi-ar fi putut apropria pământ, într-o situaţie mai puţin avantajoasă. De fapt, nu există nici o modalitate de a măsura sau de a şti când sunt aceşti oameni într-o situaţie mai puţin avantajoasă şi când nu. Şi chiar dacă se află într-o situaţie mai puţin avantajoasă, consider că şi aceasta face parte din cuvenita asumare de către ei a riscurilor. Fiecare om ar trebui să aibă dreptul să-şi aproprieze pământ în prealabil neutilizat, sau alte resurse, pentru a le transforma în proprietatea sa. Dacă situaţia nou-veniţilor este mai puţin avantajoasă, ei bine, aceasta este cuvenita lor asumare a riscurilor, în această lume liberă şi incertă. Nu mai există o imensă frontieră [n.tr. a pământului neapropriat] în Statele Unite şi nu are rost să ne lamentăm datorită lucrului acesta. De fapt, putem, în general, să dobândim oricât de mult „acces” dorim la aceste resurse, dacă achităm un preţ al lor, stabilit pe piaţă; însă chiar şi dacă proprietarii ar [245] refuza să vândă sau să închirieze, într-o societate liberă ei ar trebui să se bucure de acest drept. Chiar şi Locke poate să greşească uneori.32

Ajungem, astfel, la o altă premisă cheie pe care se bazează prezumpţia lui Nozick de a considera că are dreptul să proscrie activităţile riscante: afirmaţia sa că nimeni nu are dreptul să se angajeze în activităţi sau în schimburi „neproductive” (printre care se numără şi cele riscante) şi că, de aceea, acestea pot fi în mod legitim interzise.33 Într-adevăr, Nozick admite că, dacă activităţile riscante ale celorlalţi ar fi legitime, atunci interzicerea lor şi compensaţiie n-ar fi valide şi că, în acest caz, am fi „obligaţi, pe de altă parte, să negociem cu ei un contract, prin care ei să cadă de acord să nu comită respectivul act riscant. De ce nu este necesar să le oferim un stimulent, sau să-i angajăm, sau să-i mituim, pentru a-i determina să se abţină de la actul în chestiune?”34 Pe scurt, dacă n-ar exista teoria eronată a lui Nozick referitoare la activităţile „neproductive”, atunci el ar trebui să admită dreptul oamenilor de a se angaja în astfel de activităţi, principiile interzicerii riscurilor şi al compensaţiei ar cădea la pământ – şi nici statul său ultraminimal, nici cel minimal, nu ar mai avea nici o justificare.

Ajungem acum la ceea ce s-ar putea numi principiul lui Nozick al „morţii subite”. Într-adevăr, criteriul său de identificare a schimburilor „productive” este unul conform căruia fiecare parte la schimb se află într-o situaţie mai bună decât dacă partea cealaltă nu ar exista deloc; în vreme ce pentru schimburile „neproductive” criteriul este unul conform căruia fiecare parte la schimb s-ar afla într-o situaţie mai bună dacă partea cealaltă ar muri subit.35 Astfel, „dacă te plătesc pentru ca să nu-mi aduci prejudicii, atunci eu nu câştig nimic de care nu m-aş bucura dacă fie tu n-ai exista deloc, fie ai exista fără să ai nimic de-a face cu mine.”36 „Principiul compensaţiei” al lui Nozick afirmă că o activitate „neproductivă” poate fi interzisă, dacă persoana care o efectuează este compensată cu cuantumul beneficiului pe care este silită să-l piardă, datorită impunerii interdicţiei.

Să vedem acum cum aplică Nozick criteriile sale, al „neproductivităţii” şi al compensaţiei, la problema şantajului.37 Nozick încearcă să [246] reabiliteze proscrierea şantajului, afirmând că aşa-numitele contracte „neproductive” ar trebui să fie considerate ilegale şi că un contract de şantaj este neproductiv, deoarece şantajatul este într-o situaţie mai proastă datorită însăşi existenţei şantajistului.38 Pe scurt, dacă şantajistul Smith ar muri subit, atunci situaţia lui Jones (şantajatul) ar fi mai bună. Sau, altfel spus, Jones nu-l păteşte pe Smith pentru ca acesta din urmă să-i amelioreze situaţia, ci pentru ca să nu i-o facă mai rea. Numai că cel de-al doilea caz reprezintă evident tot un contract productiv, deoarece situaţia lui Jones este oricum mai bună făcând schimbul, decât ar fi fost dacă schimbul nu ar fi fost făcut.

Dar teoria aceasta îl trage pe Nozick în ape cu adevărat foarte tulburi, dintre care pe unele (deşi nicidecum pe toate) le sesizează şi el. El admite, de exemplu, că motivul pentru care proscrie şantajul l-ar sili să interzică şi următorul contract: Brown se prezintă la vecinul său, Green, cu următoarea propunere: eu am intenţia să construiesc pe proprietatea mea o clădire roz aşa şi aşa (despre care ştie că Green o va detesta). Totuşi, nu voi construi această clădire, dacă îmi plăteşti suma de bani X. Nozick admite că şi lucrul acesta ar fi ilegal conform schemei sale, deoarece Green l-ar plăti pe Brown pentru a nu ajunge într-o situaţie mai rea, astfel încât contractul respectiv ar fi „neproductiv”. În esenţă, Green s-ar afla într-o situaţie mai bună dacă Brown ar muri subit.

Numai că este dificil pentru libertarian să reconcilieze o astfel de proscriere cu vreo teorie plauzibilă a drepturilor de proprietate – şi cu atât mai puţin cu cea prezentată în volumul de faţă. Mai mult, prin analogie cu exemplul de mai sus, al şantajului, Nozick admite că ar fi legal, conform schemei sale, ca Green, aflând despre proiectata clădire roz a lui Brown, să vină la el şi să se ofere să-l plătească pentru a sista proiectul. Dar de ce ar deveni acest schimb „productiv” numai pentru că cel care a făcut oferta a fost Green?39 Ce contează, în această situaţie, cine face oferta iniţială? Oare nu s-ar îmbunătăţi şi în acest caz situaţia lui Green, dacă Brown ar muri subit? Şi, pe de altă parte, continuând pe linia acestei analogii, oare Nozick ar declara ilegal ca Brown să refuze oferta lui Green, iar apoi să solicite o sumă de bani mai mare? De ce? Sau, încă, oare ar considera Nozick ilegal ca Brown să-i aducă în mod discret la cunoştinţă lui Green proiectul său de clădire roz, de pildă dând un anunţ publicitar despre el la ziar, trimiţându-i lui Green extrasul respectiv – şi lăsând apoi lucrurile să decurgă de la sine? Oare n-ar putea fi interpretată această acţiune ca una de curtenie? Şi de ce ar fi ilegală simpla tipărire a unui anunţ publicitar?

[247] Este evident că, pe măsură ce-i vedem implicaţiile, teoria lui Nozick devine tot mai deficitară. În plus, Nozick n-a analizat nici pe departe multiplele implicaţii ale principiului său al „morţii subite”. Dacă el afirmă, aşa cum pare a face, că A îl „constrânge” pe B în mod ilegitim oridecâteori B s-ar afla într-o situaţie mai bună dacă A ar muri subit, atunci să considerăm următorul exemplu: Brown şi Green rivalizează la o licitaţie, în vederea dobândirii unei anumite picturi, pe care o doresc amândoi. Ei sunt ultimii doi clienţi rămaşi [în competiţie]. Oare n-ar fi mai bună situaţia lui Green dacă Brown ar muri subit? Oare nu înseamnă aceasta că, prin urmare, Brown îl constrânge cumva ilegal pe Green – şi nu trebuie, de aceea, interzisă prin lege participarea lui Brown la licitaţie? Sau, per contra, nu este cumva Green cel care îl costrânge în acelaşi fel pe Brown şi nu trebuie oare interzisă prin lege participarea lui Green la licitaţie? Dacă nu, de ce nu? Sau să presupunem că Brown şi Green rivalizează pentru mâna aceleiaşi fete. Oare nu s-ar afla fiecare dintre ei într-o situaţie mai bună dacă celălalt ar muri subit? Oare nu ar trebui, de aceea, interzisă prin lege curtarea fetei de către unul dintre ei, sau de către ambii? Ramificaţiile posibile sunt practic inepuizabile.

În plus, Nozick se afundă într-o mlaştină şi mai adâncă atunci când adaugă că şantajul este „neproductiv”, deoarece proscrierea schimbului face ca una dintre părţi (şantajatul) să se afle într-o situaţie nu mai rea [decât altfel]. Dar bineînţeles că lucrul acesta este neadevărat: după cum a arătat profesorul Block, proscrierea unui şantaj înseamnă că şantajistul nu mai are nici un stimulent să nu disemineze informaţia nebinevenită privitoare la partea şantajată, care până acum era secretă. Cu toate acestea, după ce afirmă de două ori că victima „nu s-ar găsi într-o situaţie mai proastă” în urma proscrierii schimburilor de tip şantaj, Nozick admite imediat şi în mod inconsecvent că „oamenii preţuiesc tăcerea şantajistului şi sunt dispuşi să plătească pentru ea.” În cazul acesta, dacă şantajistului i se interzice să încaseze un preţ pentru tăcerea sa, el nu mai este motivat să păstreze această tăcere, aşa încât plătitorul şantajului se va găsi într-adevăr într-o situaţie mai proastă, datorită interdicţiei!

Nozick adaugă, fără a-şi justifica afirmaţia, că „faptul că [şantajistul] păstrează tăcerea nu reprezintă o activitate productivă.” De ce nu? Se pare că deoarece „victimele sale s-ar afla într-o situaţie [cel puţin] la fel de bună dacă şantajistul n-ar exista deloc.” Ne întoarcem iarăşi la principiul „morţii subite”. Însă apoi, răsturnându-şi încă o dată poziţia, Nozick afirmă – contrazicând propria sa afirmaţie, conform căreia activitatea şantajistului nu este productivă, că „din perspectiva pe care am adoptat-o aici, vânzătorul unei asemenea tăceri n-ar putea solicita ca plată legitimă decât ceea ce pierde datorită tăcerii…inclusiv plăţile pe care i le-ar oferi alţii, pentru dezvăluirea informaţiei.” Nozick adaugă că, în vreme ce un şantajist are dreptul să solicite cantitatea de bani pe care i-ar fi încasat pentru dezvăluirea informaţiei, „el nu are dreptul să solicite cel mai avantajos preţ pe care l-ar fi putut obţine pentru cumpărarea tăcerii sale.”40 [248]

Pendulând în felul acesta inconsecvent între proscrierea şantajului şi permiterea doar a unui preţ pe care şantajistul l-ar fi putut dobândi pentru vânzarea informaţiei, Nozick s-a înnămolit într-un concept neîntemeiat de „preţ just”. De ce n-ar fi licită decât solicitarea plăţilor corespunzătoare alternativei pierdute? De ce să nu solicite şantajistul tot ce este dispus să plătească şantajatul? Înainte de toate, ambele tranzacţii sunt voluntare şi se încadrează în sfera drepturilor de proprietate ale ambelor părţi. În al doilea rând, nimeni nu ştie, nici conceptual şi nici în practică, ce preţ ar fi putut obţine şantajistul pentru secretul său pe piaţă. Nimeni nu poate prezice [infailibil – n.tr.] un preţ de piaţă înaintea efectuării schimbului propriu-zis. În al treilea rând, este posibil ca şantajistul să nu câştige doar bani de pe urma schimbului; poate că el câştigă şi o satisfacţie psihică – poate că şantajatul îi displace, sau poate că îi place să comercializeze secrete şi, de aceea, poate că „realizează” de pe urma vânzării către o terţă parte mai mult decât exclusiv un venit monetar. De fapt, aici Nozick se retrage de pe poziţia sa, admiţând că şantajistul „care este încântat să vândă secrete poate solicita un preţ diferit.”41 Dar, în cazul acesta, care agenţie externă de impunere a legii va fi vreodată capabilă să descopere în ce măsură este şantajistul încântat de dezvăluirea secretelor şi – în consecinţă – care este preţul pe care îl poate el solicita în mod legitim de la „victimă”? Mai general, este conceptual imposibil să descoperim vreodată existenţa sau intensitatea acestei satisfacţii subiective, sau a oricăror alţi factori psihici care îi pot afecta scara valorilor – şi, prin urmare, [termenii pe care îi consideră acceptabili pentru] efectuarea schimburilor.

Iar în al patrulea rând, să ne oprim la cel mai nefericit exemplu pentru Nozick: un şantajist care n-a putut obţine nici un preţ monetar în schimbul secretului său. Dar, dacă şantajul ar fi scos în afara legii, fie complet, fie în varianta bazată pe aşa-zisul „preţ just” al lui Nozick, atunci şantajistul lezat pur şi simplu ar răspândi gratuit secretele – ar ceda pe degeaba informaţia („bârfa sau pălăvrăgeala” la care se referă Block). Făcând aceasta, şantajistul şi-ar exercita pur şi simplu dreptul de a-şi întrebuinţa corpul, în cazul de faţă de a-şi exercita dreptul de a vorbi liber. Nu poate exista nici un „preţ just” pentru restricţionarea acestui drept, deoarece el nu are nici o valoare obiectiv măsurabilă.42 Valoarea sa este subiectivă, în funcţie de şantajist, iar dreptul său nu poate fi restricţionat în mod echitabil. Şi mai mult, victima cea „protejată” se află, în cazul acesta, fără îndoială într-o situaţie mai rea, de pe urma interzicerii şantajului.43

[249] Trebuie aşadar să conchidem, împreună cu teoria economică modernă, post-medievală, că singurul „preţ just” în orice tranzacţie este cel stabilit în mod voluntar de cele două părţi. Mai mult şi într-un sens mai larg, trebuie să ne raliem la teoria economică modernă şi în privinţa etichetării tuturor schimburilor voluntare drept „productive” şi de natură a îmbunătăţi situaţia ambelor părţi. Orice bun sau serviciu achiziţionat în mod voluntar de un utilizator sau un consumator îi aduce acestuia beneficii şi este, de aceea, „productiv” din punctul său de vedere. Prin urmare, toate tentativele lui Nozick de a justifica fie proscrierea şantajului, fie stabilirea unui fel de preţ just pentru şantajist (ca şi pentru orice alte contracte prin care se vinde inacţiunea cuiva) se prăbuşesc cu totul la pământ. Dar aceasta mai înseamnă şi că tentativa sa de a justifica interzicerea oricărui fel de activităţi „non-productive” – inclusiv a celor riscante – este, de asemenea, nereuşită – şi odată cu ea eşuează, chiar şi numai din motivul acesta, tentativa lui Nozick de a justifica atât statul său ultra-minimal, cât şi pe cel minimal.

Atunci când aplică această teorie a activităţilor riscante, inducătoare de frică, „neproductive”, ale agenţiilor independente, care, chipurile, ar justifica impunerea monopolului coercitiv al statului ultra-minimal, Nozick se concentrează pe aşa-zisele sale „drepturi procedurale” ale fiecărui individ, care, spune el, constau în „dreptul individului de a i se determina vina pe cea mai puţin periculoasă dintre căile recunoscute de determinare a vinei, adică pe cea care prezintă cea mai redusă probabilitate de a găsi vinovat un om inocent”.44 Aici Nozick adaugă la obişnuitele drepturi naturale propriu zise – referitoare la utilizarea persoanei şi a proprietăţii legitim achiziţionate, de către fiecare proprietar, fără a fi împiedicat de vreo violenţă – nişte aşa-numite „drepturi procedurale”, sau drepturi la anumite proceduri, în vederea determinării nevinovăţiei sau a vinovăţiei.

Dar o distincţie fundamentală între drepturile autentice şi cele fictive este că cele dintâi nu necesită nici o acţiune pozitivă a nimănui, cu excepţia neamestecului. Astfel, un drept la persoană şi proprietate nu depinde de timp şi loc, sau de numărul sau avuţia celorlaţi oameni din societate; Crusoe se poate bucura de un asemenea drept faţă de Vineri, la fel de bine cum se poate bucura de el şi oricine dintr-o societate industrială avansată. Pe de altă parte, un aşa numit drept „la un salariu de asigurare a traiului” este un drept fictiv, deoarece respectarea lui necesită acţiuni pozitive din partea celorlalţi oameni, ca şi existenţa unui număr suficient de persoane cu o avuţie sau un venit suficient de ridicate pentru a putea satisface asemenea pretenţii. Aşadar, un astfel de „drept” nu poate fi independent de timp, loc, sau numărul şi posibilităţile celorlalte persoane din societate.

Dar este sigur că un „drept” la adoptarea unei proceduri mai puţin riscante necesită acţiuni pozitive din partea unui număr de persoane calificate suficient de mare pentru a satisface o astfel de pretenţie; prin urmare, [250] nu este vorba de un drept autentic. În plus, un astfel de drept nu poate fi dedus din dreptul de bază la proprietate de sine (self-ownership). Dimpotrivă, toată lumea are dreptul absolut de a-şi apăra persoana şi proprietatea împotriva invaziilor. Răufăcătorul, pe de altă parte, nu are nici un drept să-şi apere câştigurile sale oneroase. Dar procedura care va fi adoptată de fiecare grup de oameni în parte, în vederea apărării drepturilor lor – de exemplu auto-apărarea personală, sau utilizarea unor tribunale şi agenţii de arbitraj – depinde de cunoştinţele şi calificările persoanelor în cauză.

Probabil că o piaţă liberă va tinde să-i facă pe cei mai mulţi oameni să decidă să se apere prin intermediul acelor instituţii private şi agenţii de protecţie ale căror proceduri vor atrage cea mai largă aprobare din partea persoanelor din societate. Pe scurt, sunt oameni care se vor alinia la deciziile acestora deoarece reprezintă calea cea mai practică de a aproxima cine este nevinovat şi cine este vinovat, în toate cazurile particulare. Dar acestea sunt considerente care ţin de procesul utilitarist de descoperire, pe o piaţă liberă, a celor mai eficiente mijloace de auto-apărare – şi ele nu implică nici un un concept eronat, de felul „drepturilor procedurale”.45

În fine, într-un strălucitor tour de force, Roy Childs, după ce arată că fiecare dintre stadiile statului lui Nozick se bazează pe câte o decizie vizibilă, mai degrabă decât pe o „mână invizibilă”, răstoarnă schema lui Nozick cu capul în jos, arătând că mâna invizibilă, conform raţionamentelor lui Nozick însuşi, ar duce înapoi, de la statul său minimal la anarhism:

„Să presupunem”, scrie Childs, „că există statul minimal. Se naşte o agenţie care copiază procedurile statului minimal, permiţându-i statului să asiste la procesele şi procedurile sale, etc. În aceste condiţii, nu se poate afirma nicidecum că această agenţie este mai ‘riscantă’ decât statul. Dacă totuşi este prea riscantă, atunci este justificat să spunem şi despre stat că e prea riscant şi să-i interzicem activităţile, cu condiţia să-i compensăm pe cei dezavantajaţi de această interdicţie. Dacă urmăm calea aceasta, rezultatul va fi anarhia.

Dacă nu, atunci „agenţia dominantă” transformată în stat se găseşte în situaţia de a intra în competiţie cu o agenţie rivală, care este în mod explicit supravegheată. Dar staţi o clipă: agenţia secundară rivală, cea spionată şi oprimată, constată că are posibilitatea să solicite preţuri mai reduse [251] pentru serviciile sale, deoarece statul minimal trebuie să-i compenseze pe cei care ar fi contractat cu agenţiile care utilizau proceduri riscante. El trebuie, de asemenea, să suporte costurile de spionare a noii agenţii.

Deoarece obligaţia sa de a furniza asemenea compensaţii nu este decât una morală, este probabil ca el să înceteze să facă acest lucru, dacă este supus la presiuni economice severe. Se pun astfel în mişcare două procese: cei care au fost compensaţi în prealabil, deoarece ar fi optat pentru alte agenţii, mai degrabă decât pentru stat, se îmbulzesc să se înscrie la agenţia independentă, reafirmându-şi, în felul acesta, vechile lor preferinţe. În acelaşi timp a fost făcut încă un pas hotărâtor: cândva trufaşul stat minimal, sistând compensaţiile, redevine un umil stat ultra-minimal.

Dar procesul nu poate fi oprit. Pentru a atrage spre sine clienţii statului ultra-minimal, agenţia independentă terbuie să dobândească o bună reputaţie – şi o dobândeşte. Ea oferă o mai mare varietate de servicii, caută posibilităţi de reducere a preţurilor şi devine, în general, o alternativă mai atractivă, lăsându-se în permanenţă spionată de către stat, care îi verifică procesele şi procedurile. Foarte curând alţi nobili întreprinzători îi urmează exemplul. În scurt timp, cândva umilul stat ultra-minimal devine doar agenţie dominantă, descoperind că celelalte agenţii şi-au stabilit o remarcabilă reputaţie, adoptând proceduri sigure şi lipsite de riscuri, astfel încât încetează de a le mai spiona, preferând mai degrabă să poată furniza servicii mai puţin oneroase. Dar vai! În lipsa competiţiei, directorii săi executivi au devenit nişte grăsani inerţi; calculele lor privitoare la cine trebuie protejat, cum şi prin ce alocare de resurse către ce scop…sunt afectate negativ de faptul că ei s-au sustras, în prealabil, din sfera unui sistem de preţuri de piaţă cu adevărat competitiv.v Agenţia dominantă devine ineficientă, prin comparaţie cu noile agenţii dinamice şi ameliorate.

Curând – să vezi şi să nu crezi! – simpla agenţie dominantă de protecţie devine doar una dintre numeroasele agenţii care alcătuiesc o reţea legală de piaţă. Sinistrul stat minimal s-a redus, printr-o serie de paşi moralmente permisibili, care nu încalcă drepturile nimănui, la o simplă agenţie între multe altele. Pe scurt, mâna invizibilă îşi ia revanşa.”46

Câteva scurte, dar importante observaţii de încheiere. Ca şi toţi ceilalţi teoreticieni ai statului limiat şi ai sistemului laissez-faire, Nozick nu posedă nici o teorie a impozitării: cât de mare va fi ea, cine o va suporta, de ce tip va fi impozitarea, etc. De fapt, impozitarea abia dacă este pomenită în progresia stadială a lui Nozick spre statul său minimal. S-ar părea că acesta [252] n-ar putea preleva impozite decât de la clienţii pe care îi avea deja, înainte de a deveni stat, nu şi potenţialilor clienţi ai agenţiilor rivale. Dar este evident că statul actual impozitează pe toată lumea, fără niciun fel de legătură cu agenţiile pe care le-ar fi patronat aceşti oameni – şi este într-adevăr dificil de imaginat cum ar putea el să încerce să distingă între aceste diferite grupuri ipotetice.

Tot în consens cu ceilalţi colegi ai săi care susţin statul limitat, Nozick priveşte „protecţia” – cel puţin cea furnizată de către statul său minimal – ca pe un singur tot omogen. Dar câtă protecţie va fi furnizată şi care va fi costul resurselor întrebuinţate? Şi după ce criterii se va decide? Fiindcă, la urma urmelor, ne putem imagina aproape întregul produs naţional fiind alocat în vederea furnizării către fiecare persoană a câte unui tanc şi un body-guard înarmat; sau, ne putem imagina un singur poliţist şi un singur judecător pentru toată ţara. Cine decide care va fi nivelul de protecţie adoptat – şi pe baza cărui criteriu? Fiindcă, prin contrast, toate bunurile şi serviciile de pe piaţa liberă sunt produse pe baza cererilor relative şi a costurilor pentru consumatorii de pe piaţă. Dar nu există nici un asemenea criteriu pentru furnizarea protecţiei de către un stat minimal, sau de către orice alt fel de stat.vi

Mai mult, după cum arată Childs, statul minimal pe care încearcă să-l justifice Nozick este un stat aflat în proprietatea privată a unei firme dominante; Nozick nu oferă însă nici un fel explicaţie sau de justificare pentru formele moderne de votare, pentru democraţie, pentru oprelişti şi contraponderi, etc.47

În fine, în cartea lui Nozick toată discuţia despre drepturi şi guvernare este impregnată de o eroare fundamentală: aceea că, în calitate de intuiţionist kantian, el nu are nici o teorie a drepturilor. Drepturile sunt pur şi simplu intuite pe cale emoţională, fără nici un fel de bază în legea naturală – în natura omului şi a universului. În fond, Nozick nu are nici un argument autentic pentru existenţa drepturilor.

Pentru a conchide: (1) nici unul dintre statele existente nu a fost conceput în mod imaculat – şi, de aceea, Nozick, pe baza propriilor sale premise, ar trebui mai întâi să pledeze pentru anarhism şi apoi să aştepte ca statul său să se dezvolte [pornind de la acesta]; (2) chiar dacă vreun stat ar fi fost conceput conform scenariului său, drepturile individuale sunt inalienabile şi de aceea nici unul dintre statele existente nu este justificabil; (3) fiecare pas din cadrul procesului „de tip mână invizibilă” prezentat de Nozick este greşit: procesul este cât se poate de conştient şi de vizibil, iar principiile riscului şi al compensaţiei sunt ambele eronate şi constituie cecuri în alb acordate despotismului nelimitat; (4) nu există nici un motiv, nici măcar din perspectiva argumentelor lui Nozick însuşi, pentru ca agenţia de protecţie dominantă să proscrie procedurile independenţilor care nu le provoacă prejudicii clienţilor săi – şi de aceea ea nu se poate constitui într-un stat ultra-minimal; (5) teoria lui Nozick a schimburilor neproductive este greşită, aşa încât interzicerea activităţilor riscante cade, fie şi numai pentru acest motiv, atrăgând prin urmare şi căderea statului minimal; (6) în ciuda afirmaţiilor lui Nozick, [253] nu există „drepturi procedurale” şi, de aceea, nu există nici o cale de ajungere de la teoriile sale, a riscului şi a schimburilor neproductive, la monopolul coercitiv al statului ultra-minimal; (7) nu există nici o justificare, nici măcar din perspectiva lui Nozick, pentru extragerea de impozite de către statul minimal; (8) în cadrul teoriei lui Nozick nu există nici o cale de justificare a votării sau a procedurilor democratice ale vreunui stat; (9) statul minimal al lui Nozik ar justifica şi un stat maximal, pe baza aceloraşi argumente; şi (10) singurul „proces de tipul mâinii invizibile” care există din perspectiva lui Nozick ar deplasa societatea, pornind de la statul minimal, înapoi la anarhism. Astfel, cea mai importantă tentativă din secolul acesta de respingere a anarhismului şi de justificare a statului se prăbuşeşte complet, în fiecare dintre părţile sale.


[1] O versiune a acestei secţiuni a apărut în Murray N, Rothbard, „Robert Nozick şi imaculata concepţie a statului”, Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 45-57.

[2] Robert Nozick Anarchy, State, and Utopia, New York, Basic Books, 1974

[3] Pentru alte critici formulate la adresa lui Nozick a se vedea Randy E. Barnett, „Wither Anarchy? Has Robert Nozick Justified the State?”, Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 15-21; Roy A. Childs, Jr., „The Invisible Hand Strikes Back”, Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 23-33; John T. Sanders, „The Free Market Model Versus Government: A Reply to Nozick”, Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 35-44; Jeffrey Paul, Nozick, Anarchism, and Procedural Rights” Journal of Libertarian Studies 1, nr. 4 (Fall 1977), pp. 337-40; şi James Dale Davidson, „Note on Anarchy, State, and Utopia” Journal of Libertarian Studies 1, nr. 4 (Fall 1977), pp. 341-48.

[4] Nozick Anarchy, State, and Utopia, pp. 6-9.

[5] The Complete Writings of Thomas Paine, P. Foner, ed., New York, Citadel Press, 1945, vol. 1, p. 13.

[6] Retipărită în Robert A. Rutland, George Mason, Williamsburg, Virginia, Colonial Williamsburg, 1961, p. 111. Asupra invalidităţii ideii de alienabilitate a voinţei umane a se vedea mai sus, cap. 19, n. 18. Marele leveller britanic Richard Overton scria, în sec. al XVII-lea:

Fiecărui individ în [stare de] natură i se dă de către natură o anumită proprietate individuală, care nu trebuie invadată sau uzurpată de către nimeni; deoarece fiecare om fiind el însuşi, este deci proprietar de sine, altfel n-ar mai putea fi el însuşi…. Al meu şi al tău nu pot exista, decât dacă este îndeplinită această condiţie: Nimeni nu are putere asupra drepturilor şi a libertăţilor mele, iar eu nu am putere asupra drepturile şi libertăţilor nimănui; eu nu pot fi decât un individ, care se bucură de sine însuşi şi de proprietatea sa de sine.

Citat în Sylvester Petro, „Feudalism, Property, Praxeology”, în S. Blumenfeld, ed., Property in a Humane Economy, LaSalle, Ill., Open Court, 1974, p. 162.

[7] Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 17.

[8] Ibid, p. 15.

[9] Ibid., p. 16.

[10] Pentru o critică similară a lui Nozick, a se vedea recenzia lui Hillel Steiner în Mind 86, 1977, pp. 120-29.

[11]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 17.

i N.tr.: Asupra rivalităţii „furnizorilor de drept” în Europa medievală a se vedea îndeosebi Harold Berman, Law and Revolution, Harvard University Press, 1983.

[12]Roy Childs, „Invisible Hand”, p. 25.

[13] Cf. Bruno Leoni, Freedom and the Law, Los Angeles, Nash Publishing, 1972, şi F. A. Hayek, Law, Legislation, and Liberty, vol. 1, Chicago, University of Chicago Press, 1973.

[14] Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 17. [N.tr. – Evident, nu rezultă de aici că firmele legitime competitive ar putea garanta protecţie sau restituţie 100% împotriva agenţiilor ilegitime, sau gangstereşti, printre care s-ar număra probabil, cel puţin o vreme, rămăşiţe ale statelor si ale mafiilor actuale. (Nici agenţiile gangstereşti n-au oferit, unele faţă de altele, asemenea garanţii pe parcursul istoriei.) În schimb, firmele legitime ar putea furniza opţional anumite compensaţii prestabilite, în caz de pagubă suferită de clienţii lor de pe urma agenţiilor gangstereşti. Într-adevăr, chiar dacă o firmă de protecţie competitivă n-ar declanşa în general războaie împotriva agenţiilor gangstereşti, de pildă împotriva unui stat, statele ar putea fi, la rândul lor, cu uşurinţă descurajate să lanseze războaie împotriva ei (îndeosebi de ameninţarea deosebită la care s-ar expune în perpetuitate liderii statelor, în caz contrar). În aceste condiţii, valoarea asigurărilor specifice de compensaţie ar putea să reflecte costurile firmelor legitime rivale, în activitatea de prevenţie, sau (după caz) capturare şi extragere de restituţie de la răufăcătorii individuali aparţinând agenţiilor gangstereşti. Evident, credibilitatea firmei de protecţie ar presupune tratarea tuturor răufăcătorilor conform principiilor generale şi - acolo unde acestea nu determină unic soluţia problemei - conform regulilor particulare aplicabile propriilor ei clienţi care s-ar dovedi răufăcători. Aceasta explică şi de ce adesea, ca în exemplul târgurilor din Champagne, n-ar fi nevoie de mediere între firmele care-şi recunosc reciproc legitimitatea, bazată pe respectul principiilor fundamentale ale proprietăţii private. Într-adevăr, îndată ce ambele părţi recunosc agresorul, acesta ar putea fi în general judecat după regulile specifice ale firmei de arbitraj a victimei, în vederea reducerii la maximum a neplăcerilor acesteia din urmă, eventual cu asistenţa unor reprezentanţi sau observatori din partea firmei agresorului, în vederea maximizării transparenţei şi a încrederii reciproce. Cu alte cuvinte, politica uzuală a firmelor legitime competitive ar putea fi, o dată identificat cineva drept agresor, de a recunoaşte ca urmare jurisdicţia firmelor de arbitraj şi protecţie ale victimei.]

[15] Ibid., pp. 55-56.

ii N.tr.: Aici Rothbard pune implicit problema agenţiilor care nu oferă decât servicii de arbitraj între clienţii lor, sau cel puţin exclud explicit arbitrajul cu clienţii anumitor agenţii, cum ar fi cea „dominantă”. Nozick şi etatiştii n-au fost în stare să producă nici o umbră de argument, fie el şi anemic, în favoarea proscrierii acestui tip de aranjament inofensiv, care poate fi implementat oricând şi oriunde, de azi pe mâine, chiar de un stat gestionat de politicieni cu minime înclinaţii „liberale”. Este de prevăzut că, dacă acest lucru s-ar întâmpla în stadiul actual de decrepitudine al tuturor instituţiilor politice, costurile prohibitive, ineficacitatea şi moralitatea extrem de îndoielnică ale arbitrajului public, i-ar marginaliza foarte curând din societate, prin boicot şi ostracism non-violent, pe cei care ar mai apela la tribunalele statului. Aceasta ar dovedi, în cel mai scurt timp şi pe cale practică, statutul de ipoteză în cel mai bun caz inutilă al statului, în cadrul unui sistem de drept şi protecţie viabil şi legitim.

[16] Childs, „Invisible Hand”, p. 32

[17]Ibid., pp. 27-28.

iii N.tr: Am văzut însă mai sus că această opoziţie nu înseamnă numaidecât război convenţional cu toate agenţiile proscrise, adică şi cu toate statele. Ar fi suficientă descurajarea războaielor provocate de aceste agenţii proscrise şi comercializarea de „asigurări” împotriva acţiunilor gangstereşti specifice lor.

iv N.tr.: Lui Rothbard i se datorează sesizarea „legii agresiunii”, corelativul etico-juridic al legii praxeologico-economice a intervenţionismului, a lui Ludwig von Mises. Conform acesteia din urmă, orice intervenţie creează probleme care nu pot fi „rezolvate” pe linia logicii primei intervenţii, decât prin noi intervenţii, urmate apoi de noi probleme şi noi intervenţii, într-o spirală cumulativă, care în cele din urmă duce la socialism (controlul politic total al economiei) şi la prăbuşirea sistemului de diviziune complexă a muncii, datorită imposibilităţii calculului economic de rentabilitate în socialism. Singura alternativă este înlocuirea completă a logicii intervenţioniste cu logica laissez-faire, manifestată prin abolirea tuturor intervenţiilor şi liberalizarea completă a economiei. Tot astfel, conform legii agresiunii, orice agresiune instituţionalizată împotriva proprietăţii sau a persoanei deschide un canal de spoliere legalizată, a cărui exploatare competitivă va duce la lărgirea şi diversificarea cumulativă a reţelei canalelor de jaf şi aservire legalizate (îndeosebi prin provocarea şi exploatarea „antreprenorială” a unor „stări de criză”), până la transformarea societăţii în junglă şi război endemic al tuturor împotriva tuturor, sub auspiciile marelui miraj al „soluţiilor politice”. Singura alternativă este abandonarea completă a ficţiunii „statului protector” şi revenirea la ordinea naturală a proprietăţii private, sau a non-agresiunii. A se observa că strategia iniţială de agresiune propusă de Nozick se bazează deja pe pretextul stării de „criză” provocate de „riscul” activităţii rivalilor.

[18]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 142 ff.

[19] Childs, „Invisible Hand”, pp. 28-29.

[20]Ibid, p. 29.

[21]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 55n.

[22] Mai mult, în cursul progresiei lui Nozick, fiecare stadiu care intervine în derivarea statului este presupus a fi moral, deoarece ea este ţinută a se desfăşura fără violarea drepturilor morale ale nimănui. Prin urmare, statul ultra-minimal este presupus a fi moral. Dar, în acest caz, cum mai poate susţine Nozick că statul ultra-minimal ar fi moralmente obligat să se transforme, în continuare, în stat minimal? Într-adevăr, dacă statul ultra-minimal n-ar face aceasta, atunci el ar fi evident imoral, în contradicţie cu prsupunerea iniţală a lui Nozick. Asupra acestui aspect, a se vedea R.L. Holmes, „Nozick on Anarchism”, Political Theory 5, 1977, p. 247ff.

[23]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 57.

[24]Barnett, „Wither Anarchy?”, p. 20.

[25] În plus, Nozick multiplică pagubele care apasă asupra victimei, prin compensarea ei numai pentru acţiunile care răspund „în mod adaptativ” la agresiune. Anarchy, State, and Utopia, p. 58.

[26]Nozick, ibid., p. 58, postulează explicit măsurabilitatea utilităţilor.

[27] Îi sunt îndatorat profesorului Roger Garrison, de la departamentul de ştiinţe economice al universităţii din Auburn, pentru această din urmă observaţie

[28] Mai mult, Nozick întrebuinţează de asemenea şi conceptul de „costuri tranzacţionale”, precum şi alte costuri, pentru determinarea căror activităţi pot fi interzise, corelat cu furnizarea de compensaţie. Dar acestă procedură este ilegitimă din acelaş motiv, anume că toate aceste costuri, tranzacţionale şi de alte tipuri, sunt subiective, diferite pentru fiecare individ – şi nu obiective, fiind aşadar necunoscute pentru un observator extern.

[29]Childs, „Invisible Hand”, p. 27.

[30]Ibid, p. 31.

[31]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 178ff.

[32] Nozick reiterează, de asemenea, poziţia lui Hayek referitoare la preţul solicitat pentru utilizarea izvorului izolat al cuiva. Ibid., p. 180. A se vedea şi pp. 220-21, mai sus.

[33]A se vedea Barnett, „Whither Anarchy?”, p. 19.

[34]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 83-84.

[35] Haideţi să aplicăm conceptul lui Nozick de „schimb neproductiv” la propriul său proces de ajungere la stat. Dacă agenţia de protecţie dominantă n-ar exista, atunci clienţii celorlalte agenţii, ne-dominante, ar fi într-o situaţie mai bună, deoarece ei preferă să contracteze cu agenţiile acestea independente. Dar, în cazul acesta, conform demonstraţiei furnizate de Nozick însuşi, pe baza principiului său al „morţii subite”, aceşti clienţi sunt victimele unui schimb neproductiv cu agenţia de protecţie dominantă şi au, de aceea, dreptul de a interzice activităţile agenţiei dominante. Pentru această strălucită observaţie îi sunt îndatorat Dr. David Gordon.

[36]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 84.

[37] Pentru propria nostră teorie referitoare la permisibilitatea contractelor de şantaj a se vedea mai sus, pp. 124-26.

[38]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 84-86.

[39] Nozick nu răspunde la această întrebare fundamentală; el afirmă, pur şi simplu, că acesta va fi un „schimb productiv”. Ibid., pp. 84, 240n. 16. Ironia este că se pare că Nozick a fost silit să facă această mişcare de retragere – referitoare la „productivitatea” schimbului, în cazul în care Green este cel care face oferta – de argumentele Profesorului Ronald Hamowy. Este ironic pentru că Hamowy, după cum am văzut mai sus, a furnizat o critică devastatoare şi împotriva definiţiei oarecum similare a coreciţiei furnizate de profesorul Hayek.

[40]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 85-86.

[41]Ibid., p. 86n.

[42]A se vedea Barnett, „Whither Anarchy?”, pp. 4-5.

[43] Nozick, în Anarchy, State, and Utopia, p. 86, adaugă eroare peste eroare, asemuindu-l pe şantajist cu o „organizaţie de protecţie gangsterească”, sub cuvânt că, în vreme ce protecţia este productivă, a vinde cuiva „simpla abţinere a gangsterilor de a-i face un rău” nu este. Dar „răul” cu care ameninţă mafiotul nu este exerciţiul libertăţii de a vorbi, ci o violenţă agresivă, iar ameninţarea cu comiterea violenţei agresive constituie ea însăşi agresiune. În cazul de faţă, diferenţa nu constă în falsa distincţie dintre „productiv” şi „neproductiv”, ci în cea dintre „voluntar” şi „coercitiv”, sau „invadator” – care este chiar esenţa filosofiei libertariene.

După cum arată profesorul Block, „în cazul agresiunii se ameninţă cu violenţă agresivă – o acţiune pe care agresorul nu are nici un drept să o comită. În cazul şantajului, pe de altă parte, se ‘ameninţă’ cu o acţiune pe care cu siguranţă că agresorul are dreptul să o comită: acţiunea de a ne exercita dreptul la vorbire liberă, de a bârfi despre secretele noastre.” Walter Block, „The Blackmailer as Hero”, Libertarian Forum, decembrie 1972, p. 3.

[44]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 96.

[45] Pentru o excelentă critică detaliată a conceptului lui Nozick de „drepturi procedurale” a se vedea Barnett, „Whither Anarchy?”, pp. 16-19. Profesorul Jeffrey Paul a arătat, la rândul său, că orice concept de „drepturi procedurale” implică un „drept” la o altă procedură de determinare a procedurilor căutate, iar acesta, la rândul lui, implică alte „drepturi” la metode de determinare a acelor proceduri şi aşa mai departe, într-o regresie infinită. Paul, „Nozick, Anarchism, and Procedural Rights.”

v N.tr.: De notat că Childs postulează aici numai agenţii şi proceduri non-agresive după criteriile lui Nozick, pentru a respinge din interior raţionamentul acestuia din urmă. Raţionamentul său poate ilustra una dintre contribuţiile lui Murray N. Rothbard la teoria calculului economic: imposibilitatea calculelor economice de rentabilitate urmează nu doar confiscării corecitive a proprietăţii de către un regim socialist, ci oricărei centralizări a unei ramuri multistadiale, sau a unui stadiu specific de producţie bazat pe diviziunea muncii, chiar şi pe cale strict non-agresivă, aşa încât aranjamentele „monopoliste” de acest tip nu sunt viabile într-un sistem liber de diviziune intensă a muncii. Cf. Rothbard, Man, Economy, and State, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1993, pp. 542-550. Necalculabilitatea economică poate face la un moment dat rentabilă suportarea costurilor de rivalizare cu „monopolul” existent, fie că este vorba doar de surmontarea unor bariere economice naturale, sau – mai realist – de sfidarea pretenţiilor unui monopol politic asupra agresiunii. Ultimul caz este cel al statelor istorice, bazate pe instituţionalizarea agresiunii (deci cu un potenţial exploatator practic nelimitat decât de posibilitatea colapsului economiei parazitate, a cărui valoare anticipată maximă actualizată se reflectă în costurile de menţinere sau de obţinere a puterii politice). El explică prăbuşirea pe termen lung a statelor de tip monopolist, în faţa rivalităţii „micilor” mafioţi, fără a face apel la speculaţiile „filosofiei istoriei”.

[46]Childs, „Invisible Hand”, pp. 32-33.

vi N.tr.: Acest argument, corelat cu cel al rivalităţii dinamice pentru controlul şi exploatarea la maximum a statului, ca mijloc de spoliere legalizată, spulberă mitul posibilităţii limitării puterii statale. Este notabil că „părinţilor fondatori” ai sistemului constituţional american nu le era numaidecât accesibilă această demonstraţie. Într-adevăr, ei gândeau bunurile în general – şi protecţia, în particular – în maniera Smith-Ricardo-Marx, în termeni de toturi holiste, cu parametri şi costuri de producţie „obiective”, sau „date”. Iar filosofia lor politică, de inspiraţie lockeană, deşi putea conduce până la conceptualizarea respectului reciproc pentru corp şi proprietate, ca premisă a oricărui tip de interacţiune bazat pe acord interpersonal, opozabil instituţionalizării „acordurilor” smulse în condiţii de invazie a corpului şi proprietăţii celuilalt, ale cărei limite sunt ipso facto dictate unilateral, nu este numaidecât suficientă pentru demonstraţia imposibilităţii statului limitat. Faptul că limitele invaziei statale sunt susceptibile de lărgire nelimitată ţine de sesizarea naturii competiţiei, atât pe o piaţă liberă, ca metodă de descoperire a structurii şi costurilor protecţiei, cât şi a celei politice, ca procedură de descoperire şi afirmare a celor mai diabolice scheme de exploatare legalizată, adică de gândirea economică modernă. Nozick şi „filosofii politici” contemporani nu se mai bucură însă de aceste scuze.

[47]Ibid., p. 27.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România