Prefaţă la ediţia în limba română

Vlad Topan
cuprins

I. Paradigma austriacă şi argumentul calculului economic

 

Prima dată când am auzit de argumentul imposibilităţii calculului economic în socialism, mintea mea nu a putut procesa informaţia. Într-atât de îmbibat eram de marasmul teoretic din ştiinţa economică aşa cum este aceasta predată astăzi în mediul academic, încât posibilitatea obţinerii vreunui rezultat teoretic clar, tranşant era, din punctul meu de vedere, exclusă. Doar „nuanţatul” relativism satisfăcea exigenţele onorabilităţii academice şi ştiinţificităţii nesuspecte. Maxima obiectivitate o putea revendica doar teza extrem de obosită, conform căreia „capitalismul e mai eficient, socialismul mai just”.

Aşadar, „argumentul calculului” – cum aveam să aflu că s-a consacrat printre cunoscători – m-a lovit, intelectual vorbind, în moalele capului. Cu atât mai mult, cu cât era simplu, realist, inteligibil şi corect. Şi suna – într-o formă puţin mai detaliată – aşa: în socialism, factorii de producţie sunt deţinuţi în regim de proprietate publică (sau „de stat”; sunt, cu alte cuvinte, „naţionalizaţi”); fapt care e totuna cu a spune că nu există proprietate privată asupra factorilor de producţie şi, deci, proprietari privaţi de factori de producţie; de unde rezultă că nu există pieţe pentru factorii de producţie (nu există schimburi între proprietari de factori şi proprietari de monedă), aceştia fiind alocaţi printr-un plan centralizat; de aici rezultă, mai departe, că nu există preţuri monetare pentru factorii de producţie; iar dacă acestea nu există, nu pot fi evaluate costurile monetare ale diverselor proiecte investiţionale, pe care comunitatea ar dori să le întreprindă; fără costuri, nu se pot evidenţia profiturile şi pierderile, ceea ce e totuna cu a spune că nu există posibilitatea alocării raţionale a resurselor între numeroasele proiecte alternative de investiţii. Cu alte cuvinte – neputând, practic, să nu facă nimic –, comitetul central de planificare al unei comunităţi socialiste alocă resursele comunităţii literalmente la întâmplare. Navighează, cum sugestiv spune Mises însuşi, pe oceanul posibilităţilor de producţie fără busola calculului economic.

Dar „surprizele” paradigmei austriece – iniţiatoarea dezbaterii asupra calculului economic în socialism, prin persoana lui Ludwig von Mises – nu se opresc aici. În fond, argumentul calculului (şi, în general, abordarea problematicii pe care acesta o ridică) este cea mai bună introducere într-un cu totul alt fel (cel clasic, aş spune) de a face economie, decât cel cu care studentul modern al fenomenelor economice este obişnuit. Nu e locul aici, în principal din raţiuni de spaţiu, pentru a urma o astfel de linie, însă trebuie punctat cel puţin atât: canonul pe care economiştii austrieci în general (şi Mises, în particular) şi-l autoimpun, urmărindu-l cu cât mai multă consecvenţă posibilă, este cel al realismului. Efortul economistului devine unul al discernerii, teoretizării şi explicării fenomenelor economice reale, în speţă acţiunile oamenilor reali, schimburile dintre aceştia, moneda, crizele economice etc. Dar lucrul definitoriu, şi care îi distinge cel mai mult pe austrieci de mainstream-ul actual din ştiinţa economică, este faptul că strădania lor se canalizează în direcţia explicării preţurilor pieţei (cele reale, istoric înregistrate, indiferent dacă acestea sunt sau nu „de echilibru”) şi, în acelaşi timp, a pieţei, ca sistem antreprenorial viabil/funcţional de selectare raţională a proiectelor de alocare a resurselor rare. Centrală, în acest sens, este teoria misesiană a monedei, care a scos la lumină problemele abordate apoi în dezbaterea cu privire la calculul economic în socialism (pe care, să nu uităm, Mises îl vede monetar, sau nu-l vede deloc), dar nu numai. (Să ne gândim, de pildă, la explicaţia aceleiaşi şcoli de economie dată crizelor economice: singura, până în prezent, compatibilă cu – şi bazată pe – teoria economică fundamentală.)

 

II. Câteva aspecte ale dezbaterii cu privire la calculul economic în socialism

 

Revenind la dezbaterea cu privire la calcul, subiectul celor trei excelente piese puse la dispoziţie de Institutul Ludwig von Mises - România în prezenta carte, voi încerca să arunc o privire asupra câtorva dintre punctele acesteia.

1) Mai întâi, să zăbovim puţin asupra argumentului imposibilităţii calculului economic în socialism şi asupra implicaţiilor sale. Într-o economie de piaţă, calculul economic în termeni monetari are o funcţie istoric-evaluativă, pe de o parte, şi una estimativ-anticipativă, pe de alta. Lămurit fiind faptul că antreprenorul este coloana vertebrală a economiei de piaţă, acesta se slujeşte de calculul economic, pe de o parte, pentru a vedea dacă a investit bine („rentabil”) resursele deţinute, iar, pe de alta, pentru a da în prezent o expresie relevantă (în primul rând pentru el însuşi) anticipărilor sale cu privire la profitabilitatea viitoare a diferitelor proiecte alternative de afaceri pe care le întrevede.

Cum ar putea dictatorul sau comitetul de planificare socialist (păstrând analogia, coloana vertebrală a economiei socialiste) să fundamenteze (în primul rând pentru sine) decizii antrepenoriale, în condiţiile în care nu are nici o posibilitate de a-şi evalua costurile (trecute sau viitoare, anticipate)? Pe de o parte, o multitudine de factori de producţie eterogeni (terenuri şi locaţii, diferite tipuri de forţă de muncă, o varietate descumpănitoare de semifabricate şi bunuri intermediare, precum şi multiple moduri de a combina toate cele de mai sus în producţie); pe de alta, o la fel de mare varietate de nevoi de satisfăcut. Cum se va şti dacă resursele au fost în mod chibzuit, economicos, raţional alocate pentru satisfacerea acestor nevoi[1]? Multitudinea de factori de producţie şi nevoi nu au, ca pe piaţă, un etalon/numitor comun (moneda) pentru a putea fi evaluate (prin operaţiuni aritmetice cu numere cardinale); apare dilema adunării merelor cu perele. Şi chiar dacă liderii regimului socialist păstrează moneda şi un fel de piaţă limitată la bunurile de consum, rămâne problema evaluării mijloacelor de producţie[2].

Închei acest punct accentuând, împreună cu Herbener[3], că argumentul misesian al calculului are două dimensiuni[4]: imposibilitatea efectuării de către planificatorul sau planificatorii socialişti a operaţiunilor aritmetice necesare calculării profiturilor şi pierderilor (datorată absenţei unui etalon), fapt care face concomitent imposibilă acţiunea antreprenorială de anticipare în termeni cardinali (monetari) şi selectare (cu sens, economic relevantă, non-arbitrară) a proiectelor investiţionale profitabile.

2) Un contra-argument destul de ciudat la teza lui Mises cu privire la calcul, şi care arată cât de puţin înţeles şi superficial studiat a fost economistul austriac nu numai în problema în speţă, ci în întreaga sa abordare a ştiinţei economice, este cel conform căruia e lipsit de sens să spui că socialismul e imposibil, câtă vreme URSS a funcţionat mai bine de şaptezeci de ani (iar Cuba sau Coreea de Nord – am putea actualiza – rezistă).

Trei lucruri ar fi de spus. Mai întâi că, dacă prin socialism înţelegem stricto sensu socializarea mijloacelor de producţie, indiferent de consecinţe, atunci socialismul este într-adevăr posibil. Fiat socialism, pereat mundus! Nu cu asta combate Mises. Căci n-au fost socialiştii într-atât de dezinhibaţi şi naivi în spiritul lor revoluţionar, încât să propună conştient şi „pe faţă” un sistem cu consecinţe dezastruoase. Socialismul e imposibil, în viziunea misesiană, dacă vrem să îl înţelegem ca sistem raţional de alocare a resurselor rare, în condiţiile unei economii complexe (cum sunt economiile moderne), deci ca economie, şi nu ca ruletă rusească cu vieţile şi resursele unei populaţii de care nici măcar nu ne sinchisim.

În al doilea rând, cum însuşi Mises spune în repetate rânduri, dar şi eminentul său discipol Murray Rothbard[5] (şi mulţi alţii), URSS (la fel ca şi Cuba sau Coreea de Nord azi) a fost o oază socialistă într-o mare capitalistă, planificatorii sovietici având posibilitatea de a utiliza totuşi preţurile din lumea capitalistă pentru calculele lor.

În al treilea rând, şi în principal pentru aceasta am şi optat pentru acest punct 2) de discuţie, existenţa unor vaste pieţe negre[6] a făcut din URSS şi lagărul socialist un sistem mai degrabă intervenţionist. Unul barbar şi cuprinzător, dar intervenţionism, totuşi. Aşa încât căderea cortinei de fier, dacă e să fie un fel de dovadă empirică a ceva, e mai degrabă ilustrativă pentru problemele intervenţionismului. Şi acesta poate fi un început de discuţie cu cei care, considerând problema socialismului de mult „fumată”, o ridică pe cea a intervenţionismului. Câte ceva despre asta la punctul 5).

3) Unul din obiceiurile economiştilor neoclasici (şi, în bună măsură, al celor clasici) este acela de a invita pe cel care se interesează de problemele economice în general (şi de formarea preţurilor, în particular), în lumea imaginară a „echilibrului general”. Şi asta pe considerentul că e un model „suficient de bine făcut” al lumii reale, chiar dacă nu există schimbare (în preferinţe sau tehnologii de producţie), incertitudine, ignoranţă şi alte lucruri de zi cu zi. Prin urmare, unii i-au răspuns lui Mises (Pareto şi Barone avant la lettre; Lange, ulterior), iar alţii au aprobat (Schumpeter, de pildă; şi chiar Hayek sau Robbins, din tabăra misesiană, care au şi mutat accentul de pe „imposibilitatea” socialismului pe „impracticabilitatea” acestuia) că ecuaţiile echilibrului general se scriu şi se rezolvă la fel, atât pentru un sistem capitalist, cât şi pentru unul socialist.

Trebuie spus însă că nici antreprenorii pe piaţă şi nici planificatorii socialişti nu sunt în postura de a „contempla” nemijlocit preţurile aferente stării imaginare de echilibru şi a le aplica rapid în economie[7]. Într-o economie de piaţă, primii (antreprenorii) au ca punct de pornire nişte preţuri de piaţă istoric înregistrate, pe care le iau ca bază pentru înţelegerea/interpretarea (Verstehen) pe care o dau viitorului. În socialism, ceilalţi (planificatorii) nu mai au la îndemână nimic.

Pe linia aceasta a echilibrului general şi a ecuaţiilor matematice, care îl descriu ca soluţie adecvată pentru rezolvarea problemelor socialismului, Mises a mers chiar mai departe, întărindu-şi argumentul. Chiar dacă presupunem că planificatorii socialişti cunosc preţurile de echilibru prezente, ce pot spune despre echilibrul din viitor (căci, până la urmă, acesta prezintă interes primordial)? Sau ajustarea dinspre dezechilibru înspre echilibru (şi chiar trecerea de la o stare de echilibru la alta) se face automat şi instantaneu, sau presupune trecerea prin diverse alte stări de dezechilibru? Şi dacă da, în aceste răstimpuri, ce va ghida acţiunea alocativă a comitetului de planificare?

4) Una din pseudo-soluţiile propuse de socialişti (în speţă, Oskar Lange), care s-a bucurat de o bună primire şi apreciere în epocă, a fost aceea a „socialismului de piaţă” sau „cvasi-piaţa” (quasi-market). Argumentul din spatele ei era acela că va fi suficient pentru planificatorii socialişti să le ordone directorilor de uzine, fabrici şi alte unităţi economice socialiste să se comporte ca şi cum ar activa pe o piaţă a factorilor de producţie şi terenurilor. Astfel, printr-un joc al cererii şi ofertei similar celui de pe o piaţă veritabilă, iau naştere mult râvnitele preţuri, necesare alocării raţionale a resurselor.

Câtă vreme, însă, riscurile şi beneficiile aferente acţiunilor directorilor respectivi nu sunt suportate de către aceştia, activitatea lor nu e una în mod veritabil antreprenorială. E o joacă inofensivă „de-a piaţa” (iar dacă li s-ar permite să păstreze profiturile şi să suporte pierderile, ar fi deja vorba de nişte veritabili proprietari privaţi). Să ne înţelegem, de la bun început, că planificatorii nu-i pot lăsa pe directori să facă orice (să reinvestească sau să consume tot ce obţin, să se reprofileze, să vândă însăşi întreprinderea cu pricina sau chiar s-o distrugă, dacă le pare o bună mişcare etc.), căci atunci s-a zis cu socialismul: suntem deja într-un neaoş capitalism. Prin urmare, trebuie să îi lase să întreprindă numai anumite acţiuni. Dar care? Până la urmă, „piaţa socialistă” ar fi o şaradă cu păpuşi (managerii socialişti), mânuite din umbră de maeştrii păpuşari din comitetul de planificare.

Aşa cum punctează Joseph Salerno în chiar materialul disponibil în acest volum, punerea în scenă a „cvasi-pieţei” presupune deja o soluţie la întrebarea de mai sus cu privire la tipurile de acţiuni pe care să li se permită directorilor să le întreprindă. Şi în măsura în care n-ar vrea să recurgă, pur şi simplu, la a trasa pe linie administrativă sarcini (fapt care ar arunca în aer aparenţa de „piaţă” pe care se mizează), singura cale ce le-ar sta la îndemână planificatorilor socialişti ar fi cea a stimulentelor. Mai precis, ar fi vorba de o planificare a stimulentelor, asfel încât directorii să fie motivaţi înspre un anumit fel de comportamente şi demotivaţi în a le întreprinde pe altele, păstrând oarecum un chinuit soi de autonomie. Dar, cum arată Salerno, planificarea aceasta a stimulentelor implică deja faptul că, în mintea membrilor comitetului de planificare, parcursul şi ţelul „jocului de-a piaţa” (o eventuală structură de preţuri) au deja o formă cât de cât concretizată (sunt planificabile şi chiar planificate), lucru care presupune rezolvată tocmai tipul de problemă de calcul antreprenorial pe care o ridică Mises şi pe care, chipurile, planificatorii vor s-o rezolve prin „cvasi-piaţă”. În plus, această viziune e compatibilă mai degrabă cu un model behaviorist al „comportamentului uman” (al managerilor de întreprinderi publice), de tip reacţie la stimuli, în care nu mai e loc pentru acţiunea umană în sens misesian.

Într-o exprimare plastică propusă de Eugene Callahan, hibele acestui tip de „soluţie” la problema calculului economic în socialism sunt similare încercărilor cuiva de a juca, „la modul cât se poate de serios”, şah de unul singur[8]. Şi nu putem decât să ne asociem butadei lui Salerno, conform căreia, decât să orchestreze aşa o mascaradă, comitetul de planificare ar putea la fel de bine să recurgă la extragerea preţurilor dorite dintr-o pălărie.

5) Mulţi consideră azi că problema de actualitate nu mai este socialismul, ci intervenţionismul (guvernamental, se înţelege)[9]. Şi că, prin urmare, Mises (şi o dată cu el argumentul calculului) e caduc, iar insistenţa pe imposibilitatea planificării raţionale în regim socialist e anacronică.

Trei lucruri aş spune aici. Mai întâi că, într-o lume (şi o Românie) care e din ce în ce mai mult populată cu persoane ce află despre socialism din auzite, de la părinţi sau bunici, a întreţine vii în memorie şi în dezbaterea curentă argumente care să tempereze orice tentaţie nostalgică sau de experimentare e un fapt de minimă prudenţă. Plus că bântuie un duh socialist prin Uniunea Europeană (cu reglementările ei, cu texte despre o „Europă socială”, cu cote la producţia de lapte, cu cipuri la măgari şi, mai ales, cu un zel întristător de a apăra – în spirit marxist, (post) modernizat şi rafinat – nu clasa muncitoare de capitaliştii hrăpăreţi, ci mediul de om[10]), pe care viitorii – horribile dictu – cetăţeni europeni (români sau nu) ar fi de dorit să îl poată diagnostica precis şi cât mai lucid.

În al doilea rând, Mises are un argument important împotriva intervenţionismului. Şi anume, instabilitatea acestuia. Economistul austriac atrage în nenumărate rânduri atenţia că intervenţionismul nu este, propriu-zis, un sistem distinct (cu un principiu distinct de alocare a resurselor rare; o aşa-numită „a treia cale”), ci o stare de lucruri în care alocarea anumitor resurse se face în regim de piaţă, iar a altora centralizat, de către guvern. Orice intervenţie guvernamentală are consecinţe care pun autorităţile în permanenţă în faţa dilemei: renunţare la intervenţia anterioară versus intervenţie suplimentară (cumularea intervenţiilor)[11]. Astfel încât un intervenţionism consecvent echivalează cu un marş sigur înspre „intervenţia atotcuprinzătoare”, adică socialism. Şi aici se vede importanţa argumentului calculului împotriva socialismului şi ca argument indirect împotriva intervenţionismului. Căci dacă socialismul înseamnă haos la nivelul sistemului productiv, consum de capital, sărăcire şi revenirea (dacă se insistă în menţinerea sistemului) la niveluri rudimentare de producţie şi activitate economică, (în prezent incompatibile cu menţinerea în viaţă a întregii populaţii a globului), intervenţionismul consecvent – ca rută sigură spre socialism – nu prea mai e cu nimic mai bun.

În al treilea rând, cum dezvoltă Rothbard[12], problema calculului apare o dată cu orice oază de proprietate publică (în care mijloacele de producţie sunt socializate). Chiar şi în ţările îndeobşte considerate capitaliste sau cu economie de piaţă, ce altceva mai ştiu spune capii sectoarelor gestionate public (de stat), precum poliţia, sănătatea, justiţia etc., decât că au mereu nevoie de „mai mulţi bani, mai multe resurse, mai mult personal”? De fapt, nu sunt în stare să emită judecăţi raţionale, economic fundamentate, cu privire la dimensiunea propriei activităţi. N-o pot calcula. Aşa încât toate aceste sectoare sunt, în termeni rothbardieni, nişte veritabile insule de haos calculaţional.

 

III. Contribuţia specifică a „Birocraţiei”

 

Deşi Birocraţia (1944) a fost pentru Mises prilejul unei completări a discuţiei iniţiate în articolul din 1920 despre calculul economic în societatea socialistă şi expandate ulterior în Socialismul. O analiză sociologică (1922), ea poate la fel de bine sluji ca punct de pornire în această discuţie. Mai ales că, în prezent, realitatea istorică pune înaintea observatorului nu atât cazuri de socialism sau capitalism cât mai apropiate de forma pură, cât, cu precădere, sisteme intervenţioniste, îmbâcsite tocmai de spiritul birocratic, magistral evocat de Mises în rândurile acestei lucrări.

Două sunt principalele direcţii în care Birocraţia vine cu contribuţii specifice, în plus faţă de fundalul tematic al calculului economic în care se înscrie (evocat, pe larg, la punctul II.): mai întâi, ideea de haos calculaţional, şi apoi consecinţele socio-psihologice ale birocratizării.

Conceptul de haos calculaţional, deşi consacrat ca atare (în principal terminologic) mai degrabă de Murray N. Rothbard, este prezent încă din Birocraţia. Capitolele III (Managementul birocratic al întreprinderilor publice) şi IV (Managementul birocratic în întreprinderile private) în special abordează această problemă. Ideea centrală este aceea a efectelor vizibile ale celor mai mici intervenţii în bunul mers al pieţei. Nu e nevoie de socializarea completă a factorilor de producţie pentru ca problema calculului economic să îşi facă simţită prezenţa.

Dacă, în ceea ce priveşte întreprinderile publice, consecinţele funcţionării mai degrabă pe principiul birocratic (al economiei de comandă) nu sunt surprinzătoare (vezi exemplul cu departamentul de poliţie, dat mai sus la punctul despre intervenţionism), nu acelaşi lucru se poate spune despre întreprinderile private, care sunt nevoite să opereze într-un mediu sufocat de reglementări. Prevederi legislative de genul capitalului social minim necesar pentru înfiinţarea unei companii, standardelor industriale sau de mediu, sau nivelului minim de salarizare, legal acceptat pe teritoriul unui stat (şi multe altele) au impact asupra calculelor economice ale antreprenorilor. Probabil cel mai important efect este „blocarea” anumitor resurse alocate conform dictatelor legislaţiei, resurse care sunt pierdute pentru activităţile productive. Ba chiar mai mult decât atât, deoarece ideea de „blocaj” nu dă seama de veritabila „investiţie eronată”, impusă prin decret de către stat.

În viziunea lui Mises, birocratizarea este un efect – şi anume, efectul socializării, al naţionalizării, al restrângerii sferei de acţiune a pieţei (sau, în termenii volumului de faţă, a managementului pe bază de profit).

În plan socio-psihologic, birocratizarea echivalează cu atrofierea capacităţii antreprenoriale a celor care trebuie acum nu atât să îşi exerseze propriile abilităţi în anticiparea tendinţelor pieţei (implicit a cerinţelor consumatorilor), cât să asculte cu sfinţenie directivele superiorilor. Mai mult, sistemul birocratic nefiind unul deschis, concurenţial, accesul la poziţiile importante presupune obedienţă faţă de cei care au conceput anterior „planul” de dezvoltare (al întreprinderii, ramurii sau întregii economii naţionale). Survine, prin urmare, o atrofiere a simţului critic, a spiritului de inovaţie, coroborată cu o slugărnicie faţă de cei de care depinde destinul oricărui angajat sau membru al societăţii.

Cum pentru Mises ideea de raţionalitate şi cea de economie sunt congenital legate – strunirea minţii având un bun prilej în eforturile de adecvare a mijloacelor la scopuri—, din punctul lui de vedere, trecerea de la iniţiativa liberă a proprietarilor privaţi suverani (cenzuraţi doar de cumpărările sau abţinerile de la cumpărare ale consumatorilor) la economia în care, practic, doar o voinţă (sau câteva voinţe) ordonă, restul mărginindu-se să execute, echivalează cu o veritabilă „prostire”, atrofiere a raţionalităţii.

În plus, cum bine punctează Salerno, o dată cu socializarea mijloacelor de producţie şi cu pierderea oricărei posibilităţi de a coordona economic o structură de producţie complexă – cu stadii numeroase de producţie, caracterizată prin proiecte investiţionale de lungă durată –, dispare calitatea omului de agent de transformare teleologică activă a universului. Activităţile economice devin scurte, repetitive, simple, monotone, dând senzaţia de stagnare. Cooperarea socială rămâne la niveluri derizorii, activitatea umană neîndreptându-se, practic, cu hotărâre în nici o direcţie.

      

IV. Aspectul etic şi deschiderea către duhovnicesc a problemei

 

În prelungirea celor spuse la punctul anterior, şi ca încheiere totodată, nu pot să nu evidenţiez o deschidere etică şi una duhovnicească a dezbaterii cu privire la viabilitatea socialismului.

Dimensiunea etică a fost amplu explorată de Rothbard (şi, alături de el, de Hoppe, Hülsmann şi alţii), în încercările sale de a fundamenta o etică pe conceptul de proprietate privată legitimă. Cum, în mod consecvent, nu i se poate reproşa (în sensul că n-a iniţiat un conflict) nimic celui care dobândeşte proprietăţi numai prin mijloace economice[13] – pentru a folosi terminologia lui Oppenheimer –, rezultă că socialismul (şi intervenţionismul de orice fel), ca sistem ce aboleşte, practic, în bună măsură aceste mijloace economice, este un sistem în mod fundamental nedrept, injust: născut prin conflict, menţinut prin conflict şi perpetuarea acestuia şi creator permanent de conflict interpersonal[14].

Privind, mai departe, ideea de proprietate privată legitimă ca pe o încercare de explicitare a ideii de persoană, se deschide dintr-o dată o perspectivă duhovnicească asupra problemelor socialismului. Dacă libertatea persoanei este, aşa cum spunea părintele Rafail Noica, elementul numărul unu în lista trăsăturilor omului ca „chip” al lui Dumnezeu, cu potenţial de „asemănare” cu Dumnezeu; şi dacă, pe lângă libertatea conştiinţei şi voii, parte constitutivă a libertăţii persoanei (înţeleasă ca tot unitar suflet-trup, iar nu scizionist) trebuie să fie şi aceea de a dispune liber de trup şi cele materiale (şi nu numai) dobândite drept, fără a-i agresa pe ceilalţi; atunci socialismul şi intervenţionismul, ca încercări de anihilare sau amputare a libertăţii persoanei umane (mai întâi a aspectelor exterioare, de a deţine şi a te folosi de proprietăţi, ulterior însă, cu reale încercări de invadare chiar a universului interior al conştiinţei, după cum stau mărturie nenumăratele şi inimaginabilele atrocităţi ale sistemului represiv, aferent regimurilor socialiste) nu pot fi decât nişte veritabile sisteme drăceşti. Şi cum altfel pot fi, când aspiră la amputarea (chiar anihilarea) a ceea ce însuşi bunul Dumnezeu, în atotputernicia Lui, are nesfârşită grijă să nu silească: libertatea persoanei.

 

*

 

Cred că se cade a mă opri aici, lăsând maeştrii să vorbească. Şi nu pot decât să îi fericesc pe cei care se întâlnesc pentru prima dată cu Birocraţia şi cu argumentul misesian al calculului economic, a cărui înţelegere (chiar aproximativă) ar permite oricui, în opinia mea, să se numească, fără prea multă ruşine, economist.

 

Mihai-Vladimir Topan*

 



[1] A presupune date, clare, nevoile „de satisfăcut” e deja o concesie uriaşă făcută socialismului (mai ales celui „cu faţă umană”, care îşi propune să furnizeze realmente prosperitate membrilor săi). Căci despre nevoi ca atare – desprinse de contextul unei structuri de producţie bazate pe proprietatea privată – se pot spune lucruri puţine şi generale, de tipul: nevoile sunt înspăimântător de numeroase, virtual nelimitate, ierarhizate pentru fiecare persoană în parte – lucru care nu rezolvă problema unei ierarhii globale care să ghideze, eventual, acţiunile dictatorilor socialişti – etc., lipsite de utilitate practică pentru planificatorii socialişti. Datele primordiale sunt acţiunile (alegerile) oamenilor, care nu pot fi înţelese decât teleologic, vizând obiective sau scopuri subsumate unor nevoi. Nicidecum nevoile ca atare. Din acţiune deducem nevoia, nu din nevoie acţiunea. Adepţii socialismului pot ocoli această problemă doar reducând, în mod barbar, ideea de nevoi la cele ale dictatorului socialist, singurele care pot fi presupuse, fără dificultăţi insurmontabile, ca date.

[2] Să nu uităm însă că Lenin, de pildă, a încercat punerea în aplicare a unui program socialist – aşa-numitul „comunism de război” – de cea mai radicală factură, care prevedea inclusiv abolirea monedei şi, deci, chiar şi a posibilităţii de a avea oarecum rezolvată partea cererii. (De reţinut însă că se rezolvă doar problema dezvoltării unor raporturi realiste de schimb între bunurile care rezultă ca producţie finală din deciziile dictatoriale, fapt ce nu are nimic de-a face nici cu ce vor oamenii acum şi nici cu ce vor dori în viitor. Vezi şi nota anterioară.) A se vedea, în acest sens, Peter J. Boettke, Calculation and Coordination, volum disponibil la http://www.mises.org/etexts/cc.pdf, în special capitolul 6, The Soviet Experiment with Pure Communism.

[3] A se vedea Jeffrey M. Herbener, „Calculation and the Question of Arithmetic”, The Review of Austrian Economics, vol. 9, nr. 1, http://www.mises.org/journals/rae/pdf/rae9_1_9.pdf.

[4] Separaţia făcută aici este una analitică. Căci, în realitate, cele două dimensiuni nu pot fi nicidecum divorţate una de cealaltă. Evaluările şi anticipările antreprenoriale (cu privire la alocarea bunurilor de capital) specifice unei economii complexe îmbracă, în ultimă instanţă, un format cardinal.

[5] A se vedea Murray N. Rothbard, „The End of Socialism and the Calculation Debate Revisited”, The Review of Austrian Economics, vol. 5, nr. 2, http://www.mises.org/journals /rae/pdf/rae5_2_3.pdf. Articolul este o foarte bună trecere în revistă atât a aspectelor teoretice ale dezbaterii cu privire la calculul economic în socialism, cât şi a celor istorice.

[6] Ibidem.

[7] A desemna această problemă ca fiind una mai degrabă „practică” decât teoretică (sau logică) ar echivala cu o pseudo-îndulcire pur terminologică a situaţiei. Îmi vine în minte o problemă ridicată undeva de Walter Block. Încercând să soluţioneze problema restituţiei drepte (deci proporţionale cu prejudiciul), ia ca punct de pornire o lume imaginară, în care oamenii dispun de mai multe vieţi (să zicem nouă, ca pisicile). Atunci o crimă multiplă (a trei persoane) ar presupune o restituţie de trei vieţi, datorată de criminal victimelor (sau urmaşilor, dacă victimele erau la ultima viaţă; pentru simplificare să presupunem că ucigaşul mai avea destule vieţi „în stoc” – de unde se văd avantajele construcţiilor imaginare!). Soluţia imaginară la problema restituţiei proporţionale în acest caz (echivalentul echilibrului) este, deci, de trei vieţi. Cu greu cred, însă, că ar putea cineva admite că dificultatea implementării acestei soluţii este una „practică”.

[8] A se vedea Eugene Callahan, Economics for Real People, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004, cap. 10, On the Difficulties of the Socialist Commonwealth, www.mises.org. Trebuie făcută precizarea că, dacă „şahul de unul singur” are cel puţin virtutea de a-l familiariza pe jucătorul solitar cu anumite deschideri, poziţii, variante, „joaca de-a piaţa” aruncă managerii socialişti într-o lipsă de relevanţă cu mult mai gravă.

[9] O schematizare actualizată a argumentelor împotriva intervenţionismului, care depăşeşte termenii misesieni ai discuţiei, (deşi se bazează, în mod fundamental, pe aceştia), ar trebui să cuprindă, în principal, următoarele:

 - a) argumentul static (de natură etică) – orice intervenţie guvernamentală presupune încălcarea dreptului de proprietate privată legitimă, violarea persoanei, reificarea (în termenii lui Dan Cristian Comănescu) acesteia. Cu alte cuvinte, tratarea membrilor societăţii (persoane) ca obiecte, artefacte, „cutii negre interşanjabile” (în termenii aceluiaşi), simple accesorii utile pentru construirea unui ansamblu social impersonal („societatea”, „economia naţională”, „democraţia şi pacea globală”, „lumea liberă de plaga terorismului”, „dezvoltarea durabilă”, „mediul curat” etc.). De observat două lucruri: întâi, din caracterul de accesorii al persoanelor rezultă implicit şi calitatea lor de elemente dispensabile (pot exista „victime colaterale”, fără ca acest lucru să fie considerat problematic); apoi, sacrificiul persoanelor pe altarul vreunei entităţi impersonale sună a „reabsorbţionism” gnostic (vezi Rothbard, „Karl Marx: Communist as Religious Eschatologist”, The Review of Austrian Economics, vol. 4, nr. 1, http://www.mises.org/ journals/rae/pdf/rae4_1_5.pdf).

- b) argumentul dinamic (de natură economică) – enunţat în forma sa clasică de Mises (vezi nota 10 şi textul aferent acesteia). Înţelegerea corectă a dinamicii intervenţionismului trebuie să treacă dincolo de ideea unei dinamici simple, cu „pas constant” (de tipul „o intervenţie atrage altă intervenţie, care atrage altă intervenţie” şi tot aşa). Lucrurile arată, mai degrabă, ca balaurul cu şapte capete din basmele populare româneşti, care ascunde în spatele fiecărui cap alte şapte ş.a.m.d. În plus, stimulentele agravează problema: ia naştere o veritabilă „competiţie politică” (sau în utilizarea mijloacelor politice), care premiază priceperea în a identifica noi pretexte de a interveni, în a convinge opinia publică şi partenerii sau adversarii politici că e oportună mai degrabă cumularea intervenţiilor, decât eliminarea lor, în a înşela, manipula, şantaja etc. Totul desfăşurându-se după logica ce – în termeni hayekieni – îi aduce în frunte pe „cei mai răi”; unde ideea de „cei mai răi” nu trebuie nici ea înţeleasă static, de la o generaţie de politicieni la alta, şi nici chiar în cadrul aceleiaşi generaţii: „cei răi” sunt nevoiţi să se menţină în frunte perfecţionându-se permanent (varianta a priori cea mai plauzibilă fiind aceea că, în orice moment, fruntaşii arenei politice sunt mai degrabă „surprinzător de răi”). Dinamica intervenţionismului poate fi sugerată (cu disclaimer-ul de rigoare, datorat mecanicismului metaforei) mai degrabă printr-o paralelă cu mişcarea uniform accelerată (sau chiar accelerat accelerată) din fizică, decât cu cea rectilinie uniformă. 

[10] Pentru spiritele revoluţionare moderne, lupta sub stindardul ecologismului este mult mai convenabilă decât cea a înaintaşilor lor marxişti tradiţionali, apărători ai clasei muncitoare. Şi asta pentru că, dacă ultimii erau cel puţin teoretic pasibili de un refuz din partea clasei muncitoare, primii (ecologiştii) se pot erija fără frică în purtători de grijă ai mediului, deoarece acesta nu-i va putea recuza niciodată ca apărători. Marxism mai modern şi mai eficient!

[11] De exemplu: protejarea prin taxe vamale de import a unui anumit sector atrage după sine sporirea artificială a profitabilităţii relative a respectivului sector, fapt care îl poate face (tot în mod artificial) atractiv pentru alţi investitori autohtoni, care vor intra în sectorul respectiv (sau nu vor mai pleca). Confruntat cu eventualitatea unei situaţii în care, deşi protejat (şi, deci, deja funcţionând în dauna consumatorului), sectorul să fie suficient de aglomerat pentru a da naştere unor presiuni în două direcţii: sporirea taxelor la import sau limitarea liberei intrări în ramură. Cu alte cuvinte, intervenţii suplimentare. Sau, evident, renunţarea la prima intervenţie. Un alt exemplu pentru această „lege” a intervenţionismului ar fi aşa-numita devoluţie a monedei: sistemul rezervelor fracţionare (în care băncile pot da cu împrumut inclusiv resursele atrase la vedere), inerent instabil, e „rezolvat” prin sistemul cu bancă centrală. (Vezi Hans-Hermann Hoppe, „How is Fiat Money Possible? – or, The Devolution of Money and Credit”, The Review of Austrian Economics, vol. 7, nr. 3,  http://www. mises. org/journals/rae/pdf/rae7_2_3.pdf; tradus în limba română sub titlul „Cum sunt posibili banii discreţionari? – sau Degenerarea banilor şi a creditului”, www.misesromania.org, pentru un tratament excelent al problemelor intervenţionismului, a se vedea Ludwig von Mises, Politici economice. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine, în special capitolul al treilea, Intervenţionismul, www.misesromania.org. De asemenea, un tratament cuprinzător oferă Muray N. Rothbard în Power and Market, http://www.mises.org/rothbard/power&market.pdf).

[12] A se vedea Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State, Cap. 12, The Economics of Violent Intervention in the Market, http://mises.org/rothbard/mes.asp.

[13] La capitolul mijloace economice de dobândire a proprietăţii, se includ: proprietatea asupra resurselor corporale, homesteading-ul sau aproprierea originară (a resurselor anterior neutilizate), producţia, schimbul şi diversele transferuri unilaterale (cadouri, donaţii, moşteniri etc.).

[14] A se vedea Murray N. Rothbard, Ethics of Liberty, http://www.mises.org/rothbard/ethics/ethics.asp, şi Power and Market.

 

* Mihai-Vladimir Topan este cercetător şi coordonator de proiecte în cadrul Institutului Ludwig von Mises – România.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. As adauga ca este o demontare a socialismului in cel mai constructiv si necesar mod pentru conditiile trecutului recent din Romania. Ma refer aici la recenta condamnare publica a comunismului printr-un vulgar si patetic manifest imbibat de empirism ce nu poate crea decat sentimentul unui martiriu. Logica apriorica misesiana vine ca un dus rece ce demonteaza chiar si ultimul bastion al socialistilor, refugiul in utopic. Dupa citirea acestei carti, argumentele de tipul: “socialismul a esuat in practica datorita oamenilor, pe cand socialismul utopic ramane cea mai buna alternativa de guvernanta sociala” sunt pur simplu dezmembrate de cel mai coerent mod de gandire economica.

    Bogdan Buleandra · 27 august 2007, 12:06 · #

  2. same old bubu…diffrent country but still the same old bubu..>:D<

    mazgalina · 28 noiembrie 2007, 13:46 · #

  3. Frumos

    andrei · 14 aprilie 2009, 04:39 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)