Intelectualii şi statul: o tipologie a căderii

Ninel Ganea · 14 martie 2007

Trădarea intelectualilor nu a fost şi nu este întâmplătoare. Ea se înscrie într-o logică necesară a lucrurilor, dar cu adevărat înspăimântător este faptul că acest proces continuă sub o altă formă şi nimeni nu îi acordă atenţie. Ba mai mult, el este încurajat.

Teza mea este că o nouă dramă se petrece în anii de după 1989, atunci când foarte mulţi intelectuali au început să adere cu un entuziasm greu de înţeles şi de acceptat la proiecte politice îndoielnice – şi, fapt extrem de important, să dispreţuiască făţiş sau să continue să ignore modelul capitalist.

Cum pot trăda intelectualii în democraţie? Ca să dăm un prim exemplu: prin acceptarea postului de ambasador, de ministru de externe, sau de secretar de stat în cadrul aceluiaşi minister, mai ales că aici trădarea nu este infamantă, ci poartă chiar aerul respectabilităţii. Se poate argumenta că nu este nimic rău în asta, că intelectualul va face o figură onorabilă şi că, oricum, mai bine ne reprezintă un intelectual în străinătate decât un politruc îngălat. Apare astfel o complicitate suspectă între stat, care nu este din păcate înţeles ca agresiune instituţionalizată, şi intelectual, care legitmează guvernarea prin înrolarea sa şi care subţiază astfel corul oamenilor liberi. Salariul consistent şi fix, într-o lume cu venituri fluctuante, plus poziţia socială înaltă reprezintă argumente în faţa cărora sensibilitatea intelectualilor cedează, iar etatismul prosperă.

Apoi sunt intelectualii care nu se îndrăgostesc de stat de la bun început, ci flirtează constant cu diverşii peţitori guvernamentali. Sponsorizarea unei cărţi, un ajutor de stat pentru o editură în impas, reprezintă atenţii ce amorţesc spiritul critic, dar care fac viaţa mai suportabilă.

Alţi virtuozi ai discursului fac un pact explicit cu puterea. Primesc bani, în schimbul cărora defilează alături de un partid sau de un conducător politic şi îşi pun la bătaie tot "capitalul de imagine" în slujba unui proiect care nu îi interesează uneori decât strict din punct de vedere material. Exemplele sunt binecunoscute: de la un poet celebru, la un profesor universitar de filozofie politică.

Nu în ultimul rând, sunt intelectualii-ingineri sociali, formaţi pentru a modela arbitrar vieţile indivizilor. În timpul guvernului condus de Adrian Năstase au existat cel puţin doi astfel de intelectuali, care şi-au exercitat din plin capacităţile discursive pentru a legitima cauze şi politici dintre cele mai aberante. Înrolarea lor în structurile partidului de guvernământ a fost condamnată pentru că societatea civilă din România era şi este în bună măsură ostilă Partidului Social-Democrat, şi nu pentru simpla lor prezenţă alături de un partid politic aflat la guvernare.

Datorită abilităţilor sale verbale, unul dintre cei doi, sociolog de profesie, reuşea să producă argumente abracadabrante pentru a justifica măsuri mai mult decât îndoielnice ale fostului premier. Cel de-al doilea intelectual, fost opozant din străinătate al regimului comunist şi jurnalist de succes, se întreba stupefiat, după divorţul de guvern, cum se poate ca un prim-ministru atât de cult să ia măsuri atât de nocive. Presupoziţia întrebării era următoarea: un individ cu un nivel ridicat de cultură – înţeleasă ca acumulare de cunoştinţe umaniste (pictură, muzică) – are şanse mai mici de a greşi în introducerea unor politici publice.

Nu de puţine ori, intelectualii români au criticat oamenii politici din România în principal pentru limbajul lor rudimentar şi pentru manifesta lor ignoranţă culturală, şi nu pentru consecinţele falimentare ale deciziilor luate. De pildă, actualul preşedinte, Traian Băsescu, a fost nevoit să treacă printr-o perioadă mai delicată atunci când a recunoscut candid că nu a auzit de Mircea Cărtărescu. Dar niciun intelectual de seamă nu a protestat când acelaşi personaj, în calitate de primar al capitalei, a demolat 10.000 de firme sau a dorit să introducă mercurialul în pieţele bucureştene.

Un punct de plecare pentru a înţelege starea de lucruri descrisă mai sus l-a oferit Cristian Comănescu: "În esenţă, formula de aur este monopol şi privilegii contra legitimitate pentru monopolistul suprem, care e statul. Iar echipa câştigătoare (în limitele posibilităţilor obiective de parazitare a economiei) este „mari” politicieni - „mari” afacerişti - „mari intelectuali”. Cam în direcţia asta trebuie căutaţi marii duşmani ai ordinii naturale. Şi plăcinta scade (în raport cu ce ar putea fi şi apoi în sens absolut) exploatarea mutuală creşte, săracii îşi pot valorfica tot mai dificil potenţialul pe piaţa astfel măsluită, lumea e spălată permanent pe creier”.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Hai să venim cu propuneri concrete de micşorare a dependenţei intelectualilor de stat. Încep eu cu o propunere: – anularea Legii 118/2002 prin care se instituie “indemnizaţia de merit” pentru unii intelectuali. Pentru creaţiile lor intelectualii respectivi au fost deja plătiţi, nu este cazul să mai ceară pomană de la bugetul statului.
    legestart.ro/Legea
    Art. 5. – (1) Cuantumul lunar al indemnizatiei de merit este egal cu 3 salarii minime brute pe tara si este neimpozabil. (2) Numarul total de indemnizatii de merit este de 1.500. (3) Numarul de indemnizatii de merit acordate anual se stabileste prin legea bugetului de stat. Art. 6. – Suma necesara pentru achitarea indemnizatiilor de merit se suporta de la bugetul de stat.

    O observaţie despre saitul dv.: prea multă teorie, prea puţine discuţii despre probleme concrete.

    mariusmioc · 1 martie 2012, 18:20 · #

  2. Sugestia este binevenita.

    Teoria are prioritate. la ce bun să producem soluţii concrete dacă oamenii nici nu vor să audă de ele?

    Nu este oare mai important să se convingă de principiile pe care se pot fundamenta soluţiile concrete?

    Tudor · 6 martie 2012, 04:26 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)