Capitalismul are vocaţia de a fi sau a deveni ortodox.

Ninel Ganea în dialog cu Dan Cristian Comănescu · 19 noiembrie 2005 - Interviu publicat în <b>Ziua</b> din 19 octombrie 2005.

Crezi că este compromis definitiv capitalismul în România. Şi dacă da, cine crezi că poartă responsabilitatea?

Unde există viaţă există şi speranţă. Aparent paradoxal însă, capitalismul e compromis câtă vreme nu e perceput numai ca un corolar. Un corolar fericit şi binevenit, dar numai un corolar, al dreptului natural la libertatea personală de agresiunea fizica. Într-adevăr, altminteri putem spune că socialismul nu s-a făcut vinovat decât de “eroarea intelectuală” de a urmări cu mijloace greşite tot “capitalismul”, “creşterea” bazată pe acumularea de capital (e drept forţată, dar trebuia încercat dacă nu cumva merge!), adică “acelaşi ideal ca şi liberalismul”. Deci rămânem la o perspectivă colectivistă, la cultul unui Moloh supra-personal, anti-personal. Absolutizat astfel, “capitalismul” devine paravanul ingineriei sociale şi duşmanul persoanei, în fapt un idol anti-capitalist. Devine opozabil (deci va fi opus în competiţia pentru spoliere politică) dialogului interpersonal bazat pe respectul mutual al expresiilor concrete ale celuilalt (corp şi proprietate) şi tuturor armoniilor economice, culturale şi spirituale care presupun un asemenea dialog. Deci primii trădători ai capitalismului sunt cei ce nu-l subordonează riguros libertăţii. (Vezi online şi “The Problem of Growth” în Rothbard, Man, Economy and State)

Dar dacă rămâne “doar naturală”, nici libertatea nu e suficientă pentru capitalism! Într-adevăr, rămânerea statornică şi generalizabilă de partea principiului libertăţii personale de agresiunea fizică presupune, nu se poate repeta îndeajuns, o măsură de virtute altruistă în lumea asta, care nu e invariabil avantajoasă, la bine şi la rău, decât din perspectiva prelungirii responsabilităţii personale şi interpersonale în veşnicie. În fine, virtutea, chiar dacă e raţională pe termen mai lung, încă nu e numaidecât şi posibilă, decât dacă este coextensivă unei bucurii aparent paradoxale, unei adevărate fericiri (să ne amintim mereu de Steinhardt), în ciuda oricăror posibile pierderi la scara vieţii “doar naturale”. E nevoie de fericirea unei comuniuni de pe acum cu Dumnezeul întrupat al creaţiei, începător al lucrării întregii virtuţi şi dătător tainic, dar negreşit, de bucurie “suprafirească” celor porniţi să se angajeze pe aceeaşi cale, cu ajutorul Lui.

Prin urmare, capitalismul ţine şi de conjuncţia teandrică a libertăţii cu harul, după cum ordinea cu adevărat naturală ţine în general de unirea creatului cu necreatul, în sensul precizat de Sf. Maxim Mărturisitorul şi de acei (mulţi, puţini, nu ştiu) rămaşi cu el, de partea Ortodoxiei. Cu sau fără intenţie, responsabili de regresul capitalismului – şi al oricărui ideal respectabil, însă “doar natural” – sunt atunci toţi cei care pun obstinat in paranteză necreatul: “naturaliştii” dedicaţi naturii ca unei “închideri ce se închide”. În general e vorba de “modernişti” occidentalizanţi din “oportunism de dreapta”. Dar sunt şi liberalii mai puţin sensibili decât rothbardienii la posibilitatea dependenţei liberalismului de un imperativ mai înalt decât cel natural, de un imperativ spiritual personal şi personalist, care-l întemeiază pe cel natural - şi a cărui (re)identificare e nu mai puţin probantă de tot discernământul care face gloria Şcolii “austriece”.

În fine, mai sunt cei pe care marxiştii i-ar putea numi "sectanţii de stânga", uneori aparent creştini, care în fond promovează un soi de evazionism cripto-maniheu sau origenist. Sunt “scizionişti” care caută şi recomandă tuturor (spre încântarea nedisimulată şi remunerativă a alcătuitorilor de iad pământesc) să cultive “exclusiv necreatul”, sau în tot cazul să nu se simtă responsabili pentru cultivarea in paralel şi sinergic a idealului unei ordini fireşti în întreaga creaţie, inclusiv în relaţiile interpersonale, economice si de drept. Dar negaţia evazionistă a creaţiei e totodată o nimicire a persoanei şi acţiunii umane pe altarul unui fel de comunism nirvanic – şi nu poate fi altceva, odată ce solidaritatea omului cu firea şi firescul ei este un adevăr nu “doar natural”(economic şi etic în sensul demonstraţiilor totuşi inconturnabile de tip praxeologic), ci şi duhovnicesc (vezi “importanţa creaţiei în toată complexitatea ei pentru urcuşul omului la Dumnezeu” în traducerile şi tâlcuirile Părintelui Stăniloae la Sf. Maxim, îndeosebi Ambigua.)

Pe scurt, urmărind (pe linia lui Mises) duşmanii capitalismului, ajungem (cu Rothbard) dincolo de suprafaţa politicilor economice viciate din eroare intelectuală sau interes îngust, la fondul revoltelor împotriva naturii şi la proiecţiile funeste în imediat ale anumitor”crezuri” depersonalizante, în fapt două faţete ale aceleiaşi monede, care au ca numitor comun respingerea parţială sau totală a personalismului consecvent în economie, drept şi spiritualitate.

S-au folosit diverse formule pentru a caracteriza Romania după 1989. Tu ai vorbit despre "fascism economic". Ce înseamnă acest concept?

Înseamnă corporatizarea sau monopolizarea diverselor sectoare economice de către stat, în beneficiul marilor afacerişti care urmăresc eliminarea competiţiei actuale şi potenţiale, în vederea exploatării consumatorilor prin preţuri mari la calităţi slabe. Apoi subvenţionarea lor pe diverse căi, în ideea că sunt "prea mari pentru faliment", "de interes naţional", etc. De exemplu pui bariere vamale în calea autoturismelor la mâna a doua sau chiar noi, în beneficiul producătorilor necompetitivi, care cumpără privilegii politice. Exemplul ideal, dar cam tehnic ca să-l rezum aici, e monopolizarea şi exploatarea monetara şi bancară (dar vezi acum în versiune românească Rothbard, Ce le-a făcut statul banilor noştri). Interesul material (practic singurul în lumea 3D a "valorilor democratice”: sex, unt si tunuri) al marilor producători este de a spolia astfel cumpărătorii, blocând circulaţia elitelor antreprenoriale, deci eliminând parţial sau total competiţia economică (unicul mijloc de descoperire al producătorilor celor mai solicitate produse, la preţurile cele mai avantajoase). In schimb, statul, agresorul monopolist prin excelenţă (pornind de la producţia de legislaţie, urmată îndeaproape de monedă şi educaţie) cumpără poate şi ceva material, dar mai ales bunăvoinţa marilor afacerişti, care, departe de a încuraja material intelectuali favorabili pieţei libere şi produse mediatice autentic liberale, vor sponsoriza în general o cultura etatista, fascista, monopolista. Este profilul mai tuturor "think-tank"-urilor şi publicaţiilor "academice" sau de mare tiraj occidentale. Amănunt semnificativ pentru a înţelege de ce fascismul economic "merge" aparent "spontan",  făcând pe termen lung casă mai bună cu totalitarismul democratic întrevăzut de Tocqueville şi cu neutralizarea "soft" a cuvântului, decât cu suprimarea lui brutala, de tip stalinist sau inchizitorial. Ultima naşte animozităţi costisitoare, deci practicanţii ei iraţionali vor fi sistematic eliminaţi de rivalitatea exploatatorilor mai eficienţi, ca Vechiul Regim de cel nou.  In esenţă, formula de aur este "monopol şi privilegii contra legitimitate" pentru monopolistul suprem, care e statul. Iar echipa câştigătoare (în limitele posibilităţilor obiective de parazitare a economiei) este: mari politicieni - mari "afacerişti" - mari "intelectuali". Cam în direcţia asta trebuie căutaţi marii duşmani ai ordinii naturale. Şi plăcinta scade (in raport cu ce ar putea fi şi apoi în sens absolut), exploatarea mutuala creşte, săracii îşi pot valorifica tot mai dificil potenţialul pe piaţa astfel măsluita, lumea e spălată permanent pe creier. In fine, politicienii, afaceriştii şi intelectualii care nu procedează astfel sunt dezavantajaţi de regulile competiţiei politice, într-o lume unde exploatarea de tip politic e instituţionalizată, ca mijloc legitim de căpătuire.

Practic, statul, odată acceptat, aduce automat lumea în stadiul de junglă, în care fiecare e obligat să încerce să fure mai mult şi  mai repede decât e furat. Singura ieşire e delegitimarea statului, falimentarea în primul rând a mentalităţii etatiste. Altfel prăbuşirea statelor e ca şi cum ai tăia buruienele fără să scoţi rădăcina: eventual, cresc si mai viguroase. Evident, problema nu se reduce la Romania (v. online de ex. "Economic Fascism", de Thomas DiLorenzo.)   

În timpul unei conversaţii private îmi aduc aminte că ai declarat că educaţia ar fi, în opinia ta, punctul de început al unei privatizări serioase în România. Sunt curios dacă iţi menţii opinia şi, dacă da, să argumentezi de ce?

Da, pentru ca fără educaţie şansele schimbării mentalităţii în direcţia bună sunt practic inexistente. Iar eliberarea şcolii, scoaterea ei din Egiptul politic, e o condiţie necesară pentru educaţie. Unul din puţinele lucruri care merg bine în America, de exemplu, din perspectiva  liberalismului autentic, a performanţei academice şi nu numai, e mişcarea de "homeschooling", a părinţilor care au înţeles că şcoala publică e mai rău decât ineficace, e o lobotomizare a generaţiilor tinere în condiţii de puşcărie, o reţetă pentru depravare şi delicvenţă juvenila, iar în cazul "elitelor", pentru pregătirea marilor inchizitori şi machiavelieni de mâine. Tocmai de aceea, machiavelienii şi inchizitorii de azi se vor ţine - sunt obligaţi de logica rivalităţii politice să se ţină - cu dinţii de ce au apucat deja pe linia reeducării, ca mijloc de reducere a costurilor exploatării. Şi vor fi ajutaţi de interesele perverse ale "profesorilor" - reeducatori, de cele mai multe ori ei înşişi alienaţi până la a-şi atribui o postura apostolică, corporatizaţi şi cramponaţi în micile lor sinecure de gardieni în gulagul celor mici. O şansa ar fi în direcţia creştinilor care ar percepe abandonarea copiilor pe mâna reeducatorilor secularizanţi şi depersonalizanţi ca pe un păcat. Din nefericire însă, tot ce poate putrezi în creştinătate mă tem că e deja într-un stadiu anvansat: dacă am înghiţit idolatriile reeducării seculariste în secolul XIX şi comuniste în XX, oare ne vor jena acum "epifaniile” post-moderne ale apostaziei, in ambalajul aşa „cool” al „ecumenismului” sincretist? Poate doar pe câţiva nostalgici ai naţionalismului masonic paşoptist şi (daca nu mă repet) pe câteva figuri de farisei legalişti. Ei ar putea căuta renaşterea şcolii în "tradiţia" filetismului de tip legionar (sau naţional-comunist),  în ideea că mântuirea cu ridicata e mai plauzibila la scara naţionala decât globală, colectivismul de neam mai viabil decât cel de specie sau ecopleromă. (Păcat că Ceauşescu zicea mereu ca-i ateu! Pe de alta parte, mai ştii, mâine poimâine aflam ca a fost vreun atlet deghizat al Occidentului, ipso facto „creştin” bun de canonizat... împreuna cu "Elena doamna" ... şi vitejii securităţii cu sutana virtuala sub epoleţi - aşa ca poate rezolva tot sărmanul Nea Nicu - post mortem! - şi dialectica local-global.)

"Trădarea intelectualilor", in sensul de amor cu puterea la zi, are o explicaţie contextuală la fiecare caz in parte sau este ceva aproape necesar?

O dată legitimat statul, o logică practic implacabilă a competiţiei politice, a rivalităţii pentru controlul şi lărgirea creatoare a canalelor spolierii legalizate, pune „trădarea intelectualilor” în locul central la care mă refeream mai sus, în corelaţie cu fascismul economic. Expunerea generală a acestei dinamici este clasicul The State, de A. de Jasay, iar rolul funest al prostituţiei intelectuale este subliniat într-un mic eseu despre “elitele naturale” de H.-H. Hoppe, ambele online. Blocarea acestei logici şi a stimulentelor materiale enorme asociate cu ea în faza actuala presupune un factor ideologic mult mai puternic, în ultimă instanţă un reper eshatologic foarte diferit de cel al modernităţii democratice, după cum am încercat să sugerez şi într-un mic comentariu la Rothabrd, pentru Idei in dialog. Altminteri, întoarcerea completă a curentului spoliator (nu doar câţiva paşi întâmplători şi temporari ici şi colo împotriva lui!), este de neimaginat.

Sigur, rămâne o mare diferenţă între o prostituţie intelectuală lipsită de entuziasm, sau chiar măcinată de o conştiinţă care poate aşteaptă impulsul decisiv pentru apucarea drumului cel greu împotriva curentului şi, respectiv, una zeloasă, fanatică, totală. Exact ca în cazul gardienilor de puşcărie despre care povesteşte Steinhardt – lucruri proprii fiecărui caz şi context în parte. Dar să nu uităm că Bunul Dumnezeu stă şi bate la uşa inimilor tuturor, iar pentru cei ce Îi deschid totul devine cu putinţă. Deci avem şi una şi alta: pe de o parte, „o logică doar naturală” aproape invincibilă, a trădării moral-intelectuale degenerative, sau chiar invincibilă la scară socială şi pe termen lung (să nu uităm că excepţiile pot fi un fel de “anorexici” ai agresiunii, nu mai puţin atipici în “pasiunea lor pentru dreptate” decât anorexicii alimentari în “pasiunea pentru post.”) Pe de altă parte, posibilitatea vieţii duhovniceşti îi redă omului libertatea să aleagă virtutea împotriva viciului, să gireze principiul dialogului şi al comuniunii interpersonale împotriva agresiunii fizice. În cele din urmă, necesar şi previzibil e doar falimentul liberalismului (şi oricărui alt bine) secularizat, sau asociat vreunei spiritualităţi “reabsorbţioniste”, depersonalizante, atotrelativizante, afine anarhismului axiologic.

Cum ai ajuns la conjuncţia dintre liberalism şi religie?

Personal mi-am recunoscut spontan aspiraţiile atât în Ortodoxie cât şi în liberalismul autentic, cât le-am putut pricepe pe amândouă, de pildă când am citit un Sfânt Părinte ca Maxim Mărturisitorul, sau un liberal consecvent ca Rothbard – şi n-am văzut niciodată vreo tensiune între ele. Dacă Mântuitorul preconiza o soluţie politică, se instala direct la Putere, în loc să spele picioare şi să încaseze palme (totuşi nu fără să-Şi sublinieze nevinovăţia în faţa satrapului, ca exemplu de duhul în care se întoarce obrazul celalalt!), bice si cuie de la stăpânitorii politici, nu? (Spune un duhovnic rus contemporan, Arhim. Sofronie Saharov în Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan, că „o victorie obţinută prin violenţă nu e niciodată durabilă şi, prin natura ei, nu este atât gloria, cât ruşinea umanităţii.” Ce putem spune atunci de iniţierea şi instituţionalizarea politică a violenţei fizice? Zice tot Părintele Sofronie în Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită: „Omul care a parasit pe Dumnezeu îşi făureşte singur vrăjmaşi: primul dintre ei - statul. Iar ieşire din aceasta nu este. Cu cât se organizează şi se întăreşte mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid şi mai crunt procesul de depersonalizare al oamenilor.") Pe de altă parte, de ce să fii cu adevărat liberal, atunci când poţi profita de pe urma liberalismului celorlalţi, rămânând tu însuţi un duplicitar machiavelic? Şi e un raţionament pe care toţi îl învaţă, mai devreme sau mai târziu, de voie sau de nevoie! De ce să fii cu adevărat liberal dacă nu S-a întrupat Dumnezeu si n-a zis: "Ce faceţi celui mai mic dintre aceşti fraţi ai Mei, Mie-Mi faceţi"? Apoi cum să fii liberal în condiţii extreme, când e nevoie să pui umărul pentru binele comunităţii cu mari pierderi personale şi aparent neglijabile şanse de reuşită, de ex. când societatea se auto-fagocitează schizofrenic, sub auspiciile vreunui Moloh politic malignizat? E nevoie de o anume lepădare de sinele cel mai hedonist, pe care doar terapia Ortodoxa, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ştie să le poată furniza în orice circumstanţe. Lecţia economicului e că numai o societate fără agresiune politică poate fi viabilă, dar şi că orice societate viabilă presupune un minimum de altruism, iar drumul spre o societate non-conflictuală şi viabilă presupune chiar ceva mai mult altruism. Dar pe acela numai conlucrarea libertăţii cu harul îl poate dobândi la greu şi păstra în perpetuitate...

Există incompatibilităţi funciare între capitalism şi ortodoxie?

Depinde cum înţelegi capitalismul. Dacă-i în spiritul "urmează-ţi pofta”, sunt evident incompatibile. Adică ortodoxul nu e capitalist în sensul ăsta. Nu că n-ar spăla bucuros picioarele "capitalistului”, dar "capitalistul” care merge pe linia asta ajunge repede mai rău decât fascist: ajunge neo-gnostic, adică adeptul "religiei americane" a auto-deificării (a la Harold Bloom) şi al omnipotenţei complexului politico-militaro-academico-industrial de care se vede absorbit, deci crucificatorul prin excelenţă al Ortodoxiei şi al libertăţii, la figurat şi la propriu. Nimic mai "firesc": dacă cineva e să-şi revendice până la capăt „dumnezeirea" şi nu poate răstigni Creatorul, va răstigni sau adultera trupeşte imaginea Lui în creaţie. Cam ăsta-i viitorul devoluţiei consumeriste a "liberalismului secularizat" (care se dovedeşte o contradicţie în termeni): nihilismul descris de Părintele Serafim Rose, nihilismul de acum "spiritualizat" de alde Bloom si confraţii lui cu intuiţia oportunităţilor momentului. Pe linia observaţiei lui Chesterton: "Artiştii au declarat că sufletul atinge cel mai înalt nivel de spiritualitate nu când este eliberat de religie, ci când e eliberat de moralitate". Asta nu-i numaidecât rău pentru adevăraţii ortodocşi (dimpotrivă, Sf. Ioan Gura de Aur observa că vremurile cele mai propice pentru ei sunt când ortodoxul poate verifica cum sta cu mărturisirea), dar e rău pentru tot restul. Pe de alta parte, dacă înţelegem capitalismul în sens riguros etic si economic, ca sistem de dialog opozabil silei cu violenţa fizica şi de diviziune a muncii bazată pe proprietatea privată, care permite acumularea şi menţinerea capitalului necesar supravieţuirii populaţiei actuale şi chiar uneia mai mari, nu văd nici o contradicţie. Dimpotrivă, proprietatea privată (şi capitalismul posibil odată cu ea) nu poate fi până la urma respectată decât in condiţiile etosului creştin-Ortodox asumat, personalist in sensul indispensabil practicării consecvente a non-agresiunii, aşa cum sugeram mai sus. Deci capitalismul are vocaţia de a fi sau de a deveni Ortodox (sau de a nu mai fi deloc.) Iar Ortodoxia cred ca are vocaţia de a hrăni copiii şi sufleteşte, dar şi trupeşte: sufleteşte în comuniunea libertăţilor înduhovnicite în spaţiul dialogului lepădat de ispitele agresiunii fizice de tip politic, trupeşte în spaţiul economicului productiv şi sănătos; deci de a-şi recunoaşte şi o dimensiune capitalistă, dacă e să nu-L ispitim rău pe Bunul Dumnezeu... lăsându-I creaţia pe mana "alcătuitorilor de iad pământesc", cum spunea Nicu Steinhardt.        

Din perspectiva ordinii proprietăţii private, aderarea la UE reprezintă un ideal dezirabil?

Abstracţie făcând de surparea fundamentului spiritual pe toata întinderea civilizaţiei, nu cred ca ar fi în mod necesar catastrofală pe termen scurt. Fiindcă dispariţia progresivă – în condiţiile unificării politice – a ultimelor bariere competitive din calea degenerării instituţionale atotcuprinzătoare  va sfârşi abia după un timp prin a scoate la iveala cele mai oneroase posibilităţi de exploatare monopolista, de pildă prin inflaţie si hiperinflaţie, antrenate dialectic de acumularea deficitelor publice în competiţia politică şi ducând la colaps economic masiv, analog prăbuşirii comunismului de tip sovietic. (Vezi şi Guido Hülsmann, eseul despre euro care va apărea ca postfaţa la Rothbard, Ce le-a făcut statul banilor noştri şi “Political Unification: A Generalized Progression Theorem”, online) Pe termen scurt însă, privind lucrurile din perspectivă creştină, care mi se pare coextensivă unei ordini perpetuabile a proprietăţii private, cred că asistam deja la un import masiv de colaps cultural şi spiritual. De asta se poate convinge oricine citeşte Sfinţii Părinţi în paralel cu frecventarea gunoiului mediatic, să zicem în proporţii egale – şi compară după vreo 6 luni duhurile respective. (Oare se poate servi la 2 stăpâni vreme de 6 luni?)

Urmează să apară primele cărţi de economie austriacă, in format clasic, sub egida Institutului pe care îl conduci. Ce vă propuneţi în continuare într-o perioada de timp nu foarte îndelungată?

Cu voia Bunului Dumnezeu plănuim să începem cu "micul mare" clasic al lui Rothbard, Ce le-a făcut statul banilor noştri, moneda fiind punctul de pornire al operei lui Mises, al întregii sale viziuni asupra paradigmei pe care o promovăm. Apoi ne gândim să publicăm un volum Hoppe despre monarhie, secesiune, ordinea naturală si alte câteva victime colaterale ale democraţiei (mai bine zis ale cleptocraţiei în principiu universalizate), adică ceva aplicativ, de încălzire. După care ar trebui să ne întoarcem repejor spre fundamentele economice şi de drept ale ordinii naturale (folosesc cuvântul în sens de "închidere care se deschide”.) Aşadar "bibliile" omului civilizat: Rothbard despre etica libertăţii si Mises despre calculul economic şi acţiunea umana. Vor putea urma (sau vor fi presărate printre ele) şi altele, ideea fiind de a ilustra viziunea personalistă în drept şi economie, dar şi de a sublinia mereu cum se cere ea întregită de o spiritualitate nemutilată a persoanei şi a dialogului, cum se mişca firescul, pentru a supravieţui, de la respectul pentru integritatea expresiilor fizice ale celuilalt (corp si proprietate), până la formele de comuniune mai depline.

 Când o să apară prima carte semnată Cristi Comănescu?

Ar putea fi o carte de convorbiri: am deja una nepublicata pe care mulţi o apreciază mai mult decât pe cele deja apărute, aşa ca poate ar merita adunate toate la un moment dat. Apoi mă silesc să mă gândesc şi la un manual de liberalism Ortodox, un fel de veriga lipsă a lui Rothbard, care îmi place să cred că l-ar fi convertit şi pe el. Ştii că se zice că ar fi murit în pragul convertirii la Romano-Catolicism, dar mă tem că n-o fi găsit acolo răspuns la întrebarea de ce e totuşi Dumnezeu o ipoteză necesară, iar în planul legii naturale probabil că era oricum mai catolic decât Papa. Pe de altă parte, nu mă simt nici scriitor nici vorbitor prin vocaţie, aşa că mă produc aproape numai când chiar simt ca nu mai am încotro, că altfel se deschide imediat pământul sub mine şi aterizez în iad pentru dezertare.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)