Ce le-a făcut şcoala publică familiilor şi copiilor noştri?

Allan Carlson · 10 noiembrie 2006

Traducere şi adaptare de Dan Cristian Comănescu *

În cursul ultimilor 150 de ani, familia umană tradiţională s-a confruntat cu presiuni neobişnuite, sau chiar fără precedent, venite din două surse noi: în primul rând, aşa-numita „revoluţie permanentă” a industrializării moderne, apariţia unui sistem urban de fabrică, ce a separat locul de muncă de casă, a înlocuit prin producţia de fabrică obiceiul producerii acasă a celor necesare traiului şi a curmat ritmurile de viaţă existente în familie; iar în al doilea rând, creşterea rapidă a statului modern, îndeosebi în domeniul educaţiei.

Este important să reţinem că, de la bun început, adepţii şcolilor publice urmăreau – şi era necesar să urmărească – subminarea şi dislocarea familiei din poziţia de centru al vieţii copiilor. Benjamin Rush, un filozof zelot şi un visător care a activat în ultima parte a sec. al XVIII-lea şi a fost cel mai proeminent adept al şcolarizării publice din vremea lui, a promovat o viziune [socială] politizată, care începea cu retrogradarea familiei:

„Din ţara noastră fac parte familia, prietenii şi proprietatea, iar statul trebuie să treacă deasupra tuturor acestora. Să înveţe elevul nostru să-şi iubească familia, dar să înveţe, în acelaşi timp, că trebuie să renunţe la familie şi chiar să uite de ea, atunci când bunăstarea ţării lui o cere.”

Aşa-numitul „părinte” al şcolii publice [americane], Horace Mann din Massachusetts, nutrea aceleaşi atitudini critice faţă de familie. Invocând „neglijenţa”, ignoranţa şi ineficienţele familiilor în statul lui, el sublinia brutalitatea a ceea ce numea „familii-monstru”, socotite total nevrednice de copiii lor. Într-adevăr, Mann lega noul său sistem de „şcoli comunale” de o viziune a unui stat puternic, autoritar, în cadrul căruia guvernul îşi asuma pur şi simplu rolul de părinte. După cum scria în raportul său despre şcoli, din 1846: „Guvernul din Massachusetts este unul parental. Din ce în ce mai mult, pe măsură ce anii se scurg unul după altul, statul caută să înlocuiască remediile cu prevenţia şi penalizările cu recompense.”

Aşa-numitul Common School Journal (Jurnalul şcolii comunale), fondat de Mann şi colegii săi în 1838, ca oficios intelectual al noii mişcări de promovare a şcolilor publice, număra critica severă a familiei printre temele sale obişnuite. Iată câteva pasaje din jurnal, alese aleator:

- „micile interese şi avantaje familiale” trebuie să fie subordonate „covârşitorului subiect” al şcolii; sau

- şcolile publice îşi ating scopul deoarece, „deşi ei înşişi se tăvălesc în cea mai josnică depravare, părinţii întâmpină cu bunăvoinţă propunerile şi primesc cu gratitudine ajutoarele… oferite familiilor lor de către filantropia morală”; sau

- „există mulţi părinţi netrebnici”; sau

- „Acestea sunt ilustrări ale neghiobiei părintelui care se amestecă şi încurcă un profesor, când acesta din urmă instruieşte un copil sau exersează cu el”.

- Şi, în fine, „părinţii trebuie să înceteze să considere avuţia ca pe cea mai de preţ moştenire pe care o pot lăsa copiilor”; mai bine să întrebuinţeze această avuţie a familiei pentru dezvoltarea şcolilor publice”.

Acestea sunt sentimentele ce s-au răspândit o dată cu educaţia publică în toată ţara, la mijlocul veacului al XIX-lea. John Swett, superintendentul şcolilor de stat din California din 1863 până în1869 a exprimat fără ocol ideea că statul trebuie să înlocuiască familia. După cum scria el, „copiii ajunşi la vârsta maturităţii nu aparţin familiei, ci statului, societăţii, ţării”. Swett susţinea că pentru acest motiv statul avea dreptul să urce în amonte pe firul vieţii pentru a controla şi primii ani ai copilului, astfel încât să-l formeze pe acesta conform obiectivelor guvernamentale. „Copilul trebuie învăţat să-şi considere instructorul… superior părinţilor din punctul de vedere al autorităţii”, explica Swett într-un raport înaintat în 1864 către legislativul din California. „Impresia vulgară că părinţii au un drept legal să le dicteze profesorilor este în întregime eronată… Părinţii n-au nici o autoritate în faţa profesorului.”

„Copilul nu merge la şcoală pentru a dobândi cunoştinţe”, afirma F. W. Parker, aşa-numitul „părinte al educaţiei progresiste” şi inspiratorul influentului educator socialist John Dewey, adresându-se convenţei din 1895 a Asociaţiei Pentru Educaţie Naţională. „El vine aici ca să trăiască şi să-şi pună viaţa, formată la şcoală, în slujba comunităţii.” După cum conchidea Parker în altă parte: „Fiecare şcoală publică din ţară trebuie să devină un cămin şi un cer pentru copii”.

Există tentaţia să ignorăm pur şi simplu concluziile şi declaraţiile de felul acesta, sub cuvânt că ele nu sunt decât afirmaţiile exaltate ale unor profesori şi birocraţi din aparatul şcolar. Însă există dovezi directe ale unei strânse legături între răspândirea educaţiei de stat în masă şi declinul, sau slăbirea familiei. Aceste dovezi provin din sfera demografiei, a studiului populaţiei. Ele se concentrează pe modificările ratelor natalităţii sau ale fertilităţii, deoarece disponibilitatea cuplurilor căsătorite de a aduce copii în lume este, probabil, cea mai senzitivă măsură numerică a integrităţii familiale de care dispunem. Oamenii au cunoscut întotdeauna metode de a-şi regulariza fertilitatea, iar efectele asupra familiei ale schimbărilor economice, politice, sau culturale, pot fi măsurate prin tendinţele ratelor natalităţii şi ale dimensiunilor unei familii obişnuite complete. Creşterea fertilităţii nu înseamnă numaidecât părinţi mai buni şi familii mai puternice. Şi nu trebuie să confundăm asemenea comportamente statistice medii cu situaţia sau comportamentul unei familii anume, deoarece fiecare situaţie în parte are povestea ei unică. Dar, într-o epocă în care instituţii rivale, aşa cum sunt corporaţiile sau statele, ridică şi ele pretenţii asupra timpului părinţilor, creşterea fertilităţii este – în general – un semn măsurabil al implicării personale mai pronunţate a părinţilor, faţă de copiii şi de căminul lor. În domeniul educaţiei publice şi al fertilităţii, studiile fundamentale le datorăm unor binecunoscuţi demografi americani, John Caldwell şi Norman Ryder.

Cartea lui Caldwell, intitulată Teoria declinului fertilităţii, a apărut în 1982 şi reprezintă o tentativă provocatoare de aplicare universală a metodelor utilizate până atunci mai ales pentru cercetări antropologice în Africa şi în Australia. Caldwell observă, aşa cum au făcut şi alţii înaintea lui, că fertilitatea scade numai atunci când se produce o schimbare a relaţiilor economice în cadrul familiei. Să explic acest principiu. În societăţile tradiţionale, orientate spre agricultură, fluxul avuţiei se deplasează dinspre copii spre părinţi. De la vârsta de 3 sau 4 ani copiii devin mici lucrători. Ei sunt priviţi ca nişte active economice, deci fertilitatea este ridicată. Dar atunci când „metoda de producţie bazată pe piaţa forţei de muncă” îşi face apariţia într-o societate, fluxul avuţiei îşi schimbă sensul, deplasându-se acum de la părinţi la copii. Copiii educaţi, arată Caldwell, aşteaptă să li se dea mai mult şi să li se ceară mai puţin de către părinţii lor, deci importanţa lor economică pentru părinţi se evaporă, sau chiar îşi schimbă semnul.

Dar Caldwell subliniază, într-un punct cheie al argumentaţiei sale, că nu dezvoltarea oraşelor şi a industriei ca atare determină această modificare a relaţiilor familiale. El arată că ceea ce cauzează mutaţia critică la nivelul relaţiei părinte-copil este importul prealabil, sau răspândirea de noi idei prin educaţia publică de masă. El susţine că educaţia controlată de stat reprezintă forţa motrice dindărătul modificării preferinţelor de la o familie numeroasă la una mică şi al transformării familiei contemporane într-o instituţie slabă.

Dosarul Statelor Unite furnizează o amplă confirmare a accentului pus de Caldwell pe şcoala publică, ca explicaţie principală a declinului familial. Declinul continuu al ratelor americane ale natalităţii între 1850 şi 1900 i-a contrariat multă vreme pe demografi, deoarece, pe întreaga durată a acelei perioade, Statele Unite au rămas predominant rurale şi absorbeau mase de tineri imigranţi, împrejurări care îndeobşte sunt asociate cu mulţi nou-născuţi. Adepţii lui Caldwell au sugerat însă că ceea ce ar putea explica schimbarea este rolul de leader pe care l-au jucat Statele Unite în introducerea sistemului educaţiei publice de masă. Şi într-adevăr, datele americane din perioada 1871-1900 arată un raport invers deosebit de puternic între fertilitatea femeilor şi indicele de creştere al şcolarizării publice, elaborat de L. P. Ayres în 1920. Declinul fertilităţii era corelat în mod deosebit cu numărul de zile petrecute de copii la şcoală într-un an dat. Chiar şi în cazul familiilor din mediul rural care practicau agricultura, unde copiii încă aveau o valoare economică nemijlocită, efectul şcolarizării publice asupra fertilităţii s-a manifestat puternic. Cu fiecare lună suplimentară petrecută de copii la şcoală, dimensiunea familiei scădea în districtul respectiv cu 0,23 de copii. Vedem aici, într-adevăr, cum educaţia de stat literalmente a „consumat” copiii şi a slăbit familia.

Norman Ryder, care a fost mult timp profesor de sociologie la Princeton University, a propus o variaţiune pe tema teoriei lui Caldwell, continuând să accentueze, cu obişnuita sa lipsă de menajamente, rolul educaţiei de stat ca distrugătoare a integrităţii familiale.

Şcoala de stat, scrie el, îndeplineşte rolul de agent al societăţii moderne însărcinat cu eliberarea individului de obligaţiile familiale. „Educaţia tinerelor generaţii are o influenţă subversivă. Băieţii care merg la şcoala publică fac o deosebire între ce învaţă acolo şi ce îi poate învăţa tatăl lor… Consolidarea structurii de control familial este subminată atunci când tinerii sunt formaţi în afara familiei, pentru a juca roluri specializate, în care tatăl lor nu are nici o competenţă.”

O luptă corelată se dă între familie şi stat pentru loialitatea copilului. După cum explică Ryder, „Organizaţiile politice, ca şi cele economice, pretind loialitate şi caută să distrugă particularismele familiale. Între familie şi stat se dă o luptă pentru minţile celor tineri”. În această luptă, continuă el, şcoala publică reprezintă „principalul instrument de predare a cetăţeniei, lansând un apel direct copiilor, pe deasupra capetelor părinţilor”. Şcoala serveşte de asemenea şi ca mediu de comunicare a unei „moralităţi statale”, concepute pentru a o disloca pe aceea a religiei moştenite şi a familiilor.

Studiul lui Ryder subliniază aici importanţa vitală a funcţiilor specifice pentru forţa instituţională a familiei. Când familiile îşi educă propriii copii, când joacă rolul de focar al vieţii religioase şi/sau îşi procură cea mai mare parte din propria hrană, atunci este cel mai probabil ca persoanele care compun aceste familii să-şi orienteze primele loialităţi către cămin. Cănd aceste funcţii se transferă la instituţii rivale, atunci familiile îşi pierd aceste „drepturi” şi se restrâng în raport cu instituţiile rivale. Într-adevăr, decadenţa familiei a fost cel mai remarcabil fenomen american din ultimii 35 de ani: rata divorţurilor s-a triplat; rata de supravieţuire a primei căsătorii a scăzut cu o treime; iar rata naşterilor provenite din cupluri căsătorite a scăzut cu 50%.

Astfel încât, deşi cu siguranţă nu este singura explicaţie, putem învinovăţi pe bună dreptate educaţia de stat de a fi fost o cauză nemijlocită a declinului familial. Prin teoria, acţiunile şi rezultatele sale, educaţia publică caută să diminueze rolul familiei.

Următoarea întrebare critică devine: dacă inversăm procesul - şi înlocuim educaţia publică printr-o educaţie centrată în jurul familiei –, oare familiile vor continua să slăbească sau vor învăţa să devină mai puternice, în ciuda dificultăţilor?

În acestă privinţă probele sunt mai nesistematizate, deoarece proiectul ca atare se află abia în stadiile incipiente, iar cercetătorii în domeniul educaţiei, aparţinând liniei dominante, au acordat prea puţină atenţie subiectului, din motive evidente. Dar există, aşa-zicând, „experimente de laborator” care au intervenit în vremea noastră şi care oferă indicii optimiste privind efectele educaţiei centrate pe familie asupra sănătăţii şi integrităţii acesteia:

Mai întâi, există şcolile romano-catolice. Dintre toate grupurile religioase americane, catolicii au menţinut cel mai viguros sistem educaţional separat de şcolile publice. Sistemul parohial catolic a dat dovadă de o forţă deosebită pe durata deceniilor de mijloc ale secolului XX. Nu este o coincidenţă, după cum se vede, faptul că perioada 1945-1967 a produs o creştere extraordinară a fertilităţii conjugale la catolici: un semn de înnoire familială. Este adevărat că natalitatea a crescut în aceeaşi perioadă la toate grupurile religioase din America, dar ea a crescut mult mai rapid şi creşterea s-a prelungit mai mult printre catolici. Într-adevăr, tendinţa de creştere a familiilor existente s-a manifestat exclusiv printre catolici: în 1952, 11% dintre familiile catolice aveau cel puţin 4 copii, o cifră egală cu aceea a protestanţilor americani. Până în 1959, cifra corespunzătoare catolicilor a crescut la 23%, adică mai mult decât dublu, în vreme ce aceea a protestanţilor a rămas neschimbată. Dar faptul cel mai important este că frecventarea în prealabil de către mame a unor şcoli catolice – la nivel elementar, secundar şi de colegiu – a fost clar în mod pozitiv corelată cu acest spor de fertilitate. Sursa reînnoirii familiale a fost educaţia centrată pe biserică şi pe familie. Şi cu toate că ratele natalităţii la catolici scăzuseră, în general, din nou la nivelul normelor naţionale până în 1980, cercetătorii de la vremea aceea încă mai puteau indica o legătură pozitivă semnificativă între căsătorie, numărul de copii şi frecventarea de către femeie în prealabil a şcolilor catolice.

Un al doilea exemplu ar fi comunitatea Old Order Amish. Poporul Amish din America de Nord, care aparţine tradiţiei anabaptiste, încalcă toate regulile modernităţii. Ei întrebuinţează efectiv puterea cailor, nu caii putere de metal, insistă să trăiască la ţară şi să-şi cultive singuri cea mai mare parte din hrană. În raport cu statul, Amish au fost scutiţi, la solicitarea lor, de plata asigurărilor sociale şi medicale. Ei refuză asistenţa statului. Ei utilizează puterea de muncă a copiilor începând de la vârsta de trei ani şi – lucrul cel mai important pentru problema care ne preocupă – îşi organizează propriul lor sistem de şcolarizare, de opt clase.

Şcolile acestea sunt strâns legate de familie. După cum explică Profesorul de sociologie Donald Kraybill:

„Continuitatea domneşte. În anumite cazuri, toţi copiii din familie au acelaşi profesor pe durata tuturor celor opt ani. Părinţii se leagă de un profesor care, o dată cu trecerea anilor, ajunge să cunoacă bine familia. Un profesor poate să nu aibă de-a face cu mai mult decât zece familii pe durata unui an şcolar, deoarece în unele gospodării sunt patru sau cinci copii de vârstă şcolară.”

După absolvirea celor opt clase, copiii Amish părăsesc şcoala, pentru a ucenici în domenii practice ca agricultura, grădinăritul, clădirea de case, meşteşugurile, munca de atelier şi lucrul manual, toate integrate în viaţa tradiţională de familie.

Şi în acest caz putem constata legătura dintre educaţia non-statală şi fertilitatea ridicată: semnul unui sistem familial încununat de succes. Până la vârsta de 45 de ani, femeia Amish obişnuită din zilele noastre naşte 7 copii. Este exact aceeaşi cifră care se întâlnea printre toate femeile americane dinaintea apariţiei „educaţiei publice”, care s-a petrecut în anii 1940.

Dacă pare supra-simplist să se atribuie aceste caracteristici ale familiei Amish educaţiei non-statale, să ne amintim de studiile lui Caldwell şi Ryder: ei converg în a conchide că societăţile „tradiţionaliste”, sau bazate pe „ferme familiale” sunt deosebit de vulnerabile la subversiunea venită prin educaţia publică. Pe parcursul diverselor războaie şcolare purtate de Amish în anii 1960 şi 1970, când guvernele statelor îi forţau pe copiii Amish să frecventeze şcolile publice, încarcerându-le uneori părinţii, bătrânii Amish au avut întru totul dreptate să se împotrivească autorităţilor publice: educaţia de stat le-ar fi distrus religia, familiile, comunităţile şi întregul lor mod de viaţă.

După cum spunea un bătrân Amish: „La noi, religia este inseparabilă [de] munca zilei, de odihna nopţii, sau de orice altă activitate; de aceea, educaţia noastră poate fi cu atât mai puţin separată de restul practicilor noastre religioase”. După cum explică profesorul Kraybill, în legătură cu respingerea de către Amish a educaţiei de stat, „părinţii Amish ar fi rupţi de programă şi de politicile şcolare, iar copiii lor ar fi îndoctrinaţi de către administratori. Manualele abstracte scrise de specialişti îndepărtaţi ar încuraja o gimnastică intelectuală care ar transforma negreşit idealul Amish de muncă manuală într-o corvoadă. Şi cel mai important lucru este că liceele i-ar înstrăina pe copiii Amish de virtutea centrală a smereniei”, pe care se bazează societatea lor religioasă. Folosind libertatea pe care au dobândit-o împotriva agresiunii educaţionale de stat, cu prilejul deciziei Curţii Supreme a S.U.A. referitoare la cazul Yoder vs. Wisconsin, comunitatea Amish a arătat cum poate supravieţui – şi cum poate chiar înflori - un popor religios „tradiţional”, în mijlocul lumii moderne, competitive, dacă poate evita şcolile publice.

În al treilea rând, educatorii la domiciliu. De la scrierile din anii 1890 ale economistei feministe Charlotte Perkins Gilman, până la acelea ale sociologului Talcott Parsons de la Universitatea Harvard din anii 1950 şi ale scriitorului futurist Alvin Toffler din anii 1990, analiştii familiei americane au subliniat „pierderea funcţiilor” suferită de familia modernă: ei au arătat că „producţia casnică” de bunuri cum sunt îmbrăcămintea, mobila şi hrana au fost transferate în industrie, în vreme ce funcţiile educaţionale, de protecţie şi de asistenţă au fost tranferate statului, transformări ce au lăsat familia lipsită de funcţii, dezinstituţionalizată [adică opţională din punct de vedere socioeconomic – n. tr.] şi slabă. Dar aşa cum a observat pătrunzătorul scriitor şi poet american Wendell Berry: „străvechile centre care erau căminul şi comunitatea au fost făcute vulnerabile faţă de această invazie a corporaţiei şi a statului prin prăbuşirea lor ca sisteme economice. Dacă nu există un sistem economic casnic sau comunitar, atunci membrii familiei şi vecinii nu-şi mai sunt de nici un folos unii altora”.

Educaţia la domiciliu, văzută în felul acesta, reprezintă o întoarcere la funcţia centrală a familiei. Şi, după cum am sugerat, ea obligă de asemenea familia la o reorganizare fundamentală, în ce priveşte comportamentul membrilor săi, relaţiile ei cu lumea exterioară şi psihologia ei internă. Pe scurt, familiile care practică şcolarizarea la domiciliu descoperă ce înseamnă a fi „reinstituţionalizat”, a deveni din nou [o instituţie] puternică, datorită întru totul readucerii acasă a uneia din funcţiile centrale ale familiei.

Aş sugera, de asemenea, că decizia sau intenţia de a şcolariza copiii acasă stimulează fertilitatea conjugală, măsura etalon a reînnoirii familiale de care m-am folosit aici. Este sigur că familiile care îşi şcolarizează copiii acasă sunt, în medie, mai mari decât familiile care îşi plasează copiii în şcoli publice. Datele din SUA arată că numărul mediu de copii în familiile care îi educă acasă era de 3,43 în 1991, faţă de o medie pe ţară mai mică decât doi. În Canada, cifra corespunzătoare era de 3,46, din nou, cu aproximativ 70 de procente mai mare decât familiile afiliate la „şcoala de stat”. Mai mult, cred că logica economică a educaţiei acasă încurajează o creştere a natalităţii, deoarece, într-un anumit sens, câştigul economic al familiei de pe urma rămânerii unui părinte acasă, ca profesor, creşte cu fiecare copil în plus.

În fine, sunt şcolile la domiciliu mai bune şi ca şcoli? În termenii pregătirii măsurabile a copilului, cu siguranţă că da. După cum au arătat o serie mare de studii, copiii şcolarizaţi acasă se descurcă semnificativ mai bine la testele standardizate, decât colegii lor şcolarizaţi în sistemul public. Copiii care rămân să înveţe acasă este mai puţin probabil să se angajeze în activităţi deosebit de riscante, cum ar fi întrebuinţarea de droguri ce afectează starea mentală sau promiscuitatea şi relaţiile sexuale preconjugale. Ei sunt, de asemenea, mai sănătoşi.

Şcolarizarea la domiciliu poate fi logică, dar nu este o alegere uşoară, deoarece necesită o orientare nu foarte diferită de cea a comunităţilor Amish, împotriva presiunilor statului modern şi a culturii contemporane. Nu toate familiile care apucă pe această cale reuşesc. Dar familiile care perseverează vor dobândi în cele din urmă, socotesc, atât copii, cât şi părinţi mai buni. Aşadar, aceste familii vor înflori. Ele vor fi mai puternice şi mai capabile să contribuie la marele experiment american, dedicat libertăţii, prosperităţii şi virtuţii.

Când greutăţile devin apăsătoare, când vă doboară oboseala, amintiţi-vă că educaţia centrată în jurul căminului înseamnă mult mai mult decât învăţătura din cărţi pentru copii. Ea înseamnă zidirea unei familii mai puternice, conform intenţiei Dumnezeului şi Creatorului nostru…



(*)Selecţie, traducere si adaptare după Allan Carlson, How Home Schooling Strengthens Families, efectuată şi publicată cu permisiunea autorului.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. foarte bun articolul. ar trebui transmis si la Ministerul invatamintului si la BOR.
    Biserica ar trebui sa revina la practicile antebelice si sa dezvolte scoli paralele cu statul, mai ales in rindul comunitatilor mai sarace.

    dans · 17 aprilie 2013, 12:25 · #

  2. Incitant, dar asa cum a subliniat autorul, scolarizarea la stat nu este singura variabila, frecventarea unor scoli religioase (catolice), de catre femei a corelat cu un spor de fertilitate, se pare ca mesajul preluat de scoala a contat. Cercetarile arata ca oamenii religiosi au o fertilitate mai crescuta ca cei nereligiosi care accepta mai usor avortul si planningul familial.

    Cris Sirbu · 25 mai 2013, 05:42 · #

  3. @ comentariul de mai sus.
    Daca femeile Catolice au un spor de fertilitate – e treaba lor! Noi suntem si ramanem ortodocsi! Adica, intelegeti ce vreau sa spun …

    Intr-adevar, vis-a-vis de articol, trebuie sa revedem invatamantul romanesc public. Programele pot fi reasezateş trebuie o morala crestina mai bine scrisa in cartile de istorie, educatie civica, sociologie, etc.!

    Filip · 25 mai 2013, 20:31 · #

  4. “Daca femeile Catolice au un spor de fertilitate – e treaba lor! Noi suntem si ramanem ortodocsi!”
    Nu-i chiar asa! Barbatii ortodocsi pot sa-si asume rolul de “element regulator”…

    Cat despre restul, va asigur ca de morala cretina nu ducem lipsa! Cu etica inteligenta stam mai prost.

    iosiP · 25 mai 2013, 21:08 · #

  5. @ comentariul anterior …
    Tare ma tem ca ducem lipsa si de una si de ailalta … si ca repede schimbator facem confuzia intre libertarianism si … libertinism.

    Nu mai comentez. Nu-mi dati replica, pt. ca nu mai adaug altceva.

    Filip · 27 mai 2013, 18:08 · #

  6. www.youtube.com/watc…

    Locul balaurilor este in cartile de povesti nemuritoare, nicidecum in biblie: www.bibliaortodoxa.r…

    Di Gigio · 28 mai 2013, 15:51 · #

  7. degeaba trimiti la minister. aia sunt pusi acolo sa faca exact ce au facut americanii acum un secol cu ai lor. programul il primesc de afara. prea o dau toti in bara cu programele scolare si sa nu se nimereasca macar odata si unul care sa faca ceva bun in invatamint.
    conform dictonului “ cine nu stie invata pe altii” toti ratatii din viata reala se fac profesori si abuzeaza de mintile copiilor nostrii, transformindu-i in someri cu diploma. debilitatea intelectuala si dependenta fata de stat este tot ceea ce isi doresc marionetele de la ministrul invatamintului.

    dans · 11 iulie 2013, 14:01 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)