Cum a distrus statul fotbalul

Ninel Ganea · 19 martie 2006

Una din puţinele certitudini din fotbalul de azi se referă la caracterul comercial al acestuia. Cu alte cuvinte, fără bani nu se mai poate, iar talentul exclusiv se vinde din timp, aşa că orice club serios are nevoie de o finanţare pe măsură pentru a fi competitiv.

În comunism, jucătorii erau comasaţi în două sau trei echipe mai răsărite, fără posibilitatea de a se transfera. De aici rezultau nişte echipe comuniste bune sau foarte bune, dar asta numai datorită basculării de resurse umane de la 16-17 echipe către una sau cel mult două. Comunismul fotbalistic a trecut, fiind azi doar un obiect de studiu sau un prilej de reverii nostalgice pentru destui de mulţi scăpătaţi ai regimului.

Prin opoziţie, un club de fotbal în întregime privat, ce evoluează într-un mediu capitalist, este interesat în primul rând de profit şi, pe cale de consecinţă, de performanţa sportiva. O echipă bună şi spectaculoasă atrage spectatori care plătesc bilet, va câstiga bani din vânzarea drepturilor de televiziune, va participa la competiţii gen Champions League (unde fiecare punct câştigat este remunerat consistent) şi, nu în ultimul rând, va atrage sponsori ce doresc să-şi asocieze numele cu o echipa de succes. Nu este de mirare că toţi „oamenii de fotbal” şi gazetarii din România susţin că fotbalul nu se poate face fără bani.

Ceea ce este înspaimântator este că aceiaşi „oameni de fotbal” şi o mare parte din jurnalişti susţin implicarea statului în fotbal. Or, aici ne putem deja întreba cât de benefică sau dacă este benefică implicarea statului? Ipoteza noastra este că tocmai implicarea masiva a statului face ca fotbalul de la noi să arate jalnic, iar „oamenii de fotbal” să fie, aproape fără excepţie, nişte figuri ieşite de sub custodia Codului Penal. Să analizăm lucrurile puţin mai atent.

Majoritatea cluburilor de fotbal din România este susţinută de autorităţile locale. Iaşi, Târgu Jiu, Petroşani, Bistriţa, Piteşti, Cluj sunt oraşe ce investesc financiar în echipe de fotbal din prima divizie. Dinamo este un exemplu aparte, deoarece, într-o anumită măsura, acest club primeşte o parte din banii săi direct din bugetul unui minister, în speta Ministerul Administraţiei şi Internelor. Sportul Studenţesc este împrumutat de un om de afaceri, deci acesta nu este proprietarul clubului.

Steaua, Oţelul Galati, Farul Constanta, Poli Timisoara si F.C. National sunt cluburi relativ private. Structura acţionariatului este în întregime sau aproape în întregime privată, iar politicienii locali nu au o influenţa decisivă. Totuşi, faptul că statul deţine stadioanele implică un mijloc de şantaj ce nu trebuie neglijat. Cazul Steaua este cel mai elocvent. Proprietarul arenei este M.A.P.N., dar acesta nu vrea nici măcar să concesioneze terenul echipei de fotbal pe o perioadă de timp rezonabilă. Aceeaşi situaţie la Dinamo, cu precizarea că proprietarul este M.A.I. Ce importanţă au pentru Armată şi Interne două stadioane sportive este o întrebare retorică. Interesant este cum funcţionează un club a cărei conducere este formată din aleşi locali.

Teoria economică elementară ne învaţă că proprietatea comună va fi risipită, dar să vedem cum funcţionează acest truism în cazul unui club de fotbal. În primul rând, conducătorii politici nu vor face nimic pentru a maximiza valoarea viitoare a clubului, ci vor fi preocupaţi în primul rând de câştigurile imediate, deoarece aceştia nu sunt constrânşi de pierderi. Ele există, dar sunt suportate de bugetul local. Apoi, datorită „rodajului” democratic (alegeri la patru ani), un ales este sigur de poziţia sa doar pentru o perioada de timp relativ scurtă. Ca urmare, politicienii fotbalişti vor căuta să vândă cei mai buni jucători cât mai repede cu putinţă şi să menţină echipa într-o mediocritate ce se traduce prin obiectivul „evitarea retrogradării”. Apoi, jucătorii vor fi vânduţi pe doua preţuri: cel oficial şi cel real. Preţul oficial indică banii care intra în club, în timp ce preţul real indică diferenta de bani obţinută de conducătorul local prin subevaluarea de formă a jucătorului. Daca jucătorul va fi vândut la preţul real, atunci banii ar intra în contul clubului şi astfel conducătorul nu ar mai câstiga nimic. Într-un club privat nu exista diferenţa altfel decât juridică între buzunarul proprietarului şi bugetul clubului. Succesul financiar al clubului înseamnă succesul financiar al proprietarului.

Enigma româneasca „cluburi sărace, conducători bogaţi” dispare dacă privim lucrurile corect din punct de vedere economic. În al doilea rând, nefiind preocupaţi decât de succesul financiar rapid, conducătorii de club nu vor fi preocupaţi de dezvoltarea pe termen lung. În consecinţă, aceştia vor dezvolta atitudini de a încălca regulile jocului în vederea menţinerii privilegiului. Ca urmare, apar celebrele blaturi. Acestea apar şi în alte condiţii, dar sunt favorizate de forma de proprietate etatistă. „Cooperativa” Diviziei A nu s-a născut între echipe private. De asemenea, un proprietar privat care s-ar implica în jocuri de culise ar fi în bună masură irational. Pe de o parte, el plăteste salarii unor jucatori cărora le facilitează victoriile prin descurajarea financiară a adversarilor.

Mai mult, în condiţiile în care accesul în UCL, competiţia financiară numarul 1, presupune o echipa competitivă, blaturile între echipe private sunt în bună măsură de negândit. Liga engleză, competiţie ce nu a cunoscut blestemul implicării statului, este un bun exemplu. Un exemplu şi mai cunoscut este Steaua. Proprietarul echipei a refuzat, cu mici excepţii, să se implice în jocuri de culise şi să vânda jucătorii valoroşi ai echipei, iar exemplele pot continua.

În fine, o a treia consecinţă este apariţia unor figuri de-a dreptul dubioase în prim planul cluburilor de fotbal. Sigur, fiind un sport de masa, este puţin probabil ca în spatele echipelor să se găseasca gentlemeni sau oameni de spirit. Totuşi, în România frapează grobianismul cvasi-generalizat al acestora. Şi aici teoria economica ne poate furniza o explicaţie plauzibila. Un afacerist poate avea defecte îngrozitoare, dar, în dorinţa de a-şi proteja imaginea şi pe cale de consecinţa investiţia, va încerca pe cât posibil să afişeze un comportament relativ decent. Din nou Anglia poate servi drept exemplu. Jignirile sunt rare, preşedinţii se respectă, iar patronii apar în scenă la momente aniversare.

Prin opoziţie, în condiţiile în care politicienii-conducători de fotbal nu riscă nimic, sponsorii nu se bat pentru echipa deoarece aceasta nu există pe piaţa. Mai mult, eventualii sponsori vor fi descurajaţi de tratamentul agresiv pe care autoritaţile locale îl rezervă firmelor din oraş. În goana după bani, politicienii vor şantaja, prin controale financiare, firmele mici să cotizeze la bugetul clubului. În aceeaşi ordine de idei, competiţia pentru găina cu ouă de aur de la clubul de fotbal îi va scoate în faţă întotdeauna pe cei mai răi, pe cei care se luptă pentru privilegiul de a câstiga capital politic şi bani cu investiţii zero. Cei buni vor fi eliminaţi din cursa, deoarece abilităţile politice sunt exact cele opuse unui om de onoare. Minciuna, înşelaciunea sau lipsa de caracter generală sunt „calitaţile” ce sunt necesare într-o competiţie pentru resurse publice.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)