Constituţia şi strategia libertăţii

Hans-Hermann Hoppe · 25 octombrie 2004

Traducere de Diana Costea şi Dan Cristian Comănescu *

Statul şi dinamica sa

Statul este un monopol teritorial al coerciţiei – o agenţie ce se poate angaja în exproprierea neîntreruptă, instituţionalizată a proprietăţii şi în exploatarea – sub forma impozitării şi a reglementării – proprietarilor legitimi[1]. Presupunând din partea angajaţilor statului nimic mai mult decât urmărirea interesului personal, este de aşteptat ca toate statele să dovedească o tendinţă către accentuarea exploatării. Pe de o parte, aceasta înseamnă o exploatare (şi o impozitare) internă sporită, iar pe de altă parte, o expansiune teritorială. Statele vor încerca întotdeauna să-şi extindă baza de exploatare şi de impozitare. Procedând astfel, vor intra însă în conflict cu alte state concurente. Competiţia dintre state, în calitatea lor de monopoluri teritoriale ale coerciţiei, este, prin însăşi natura sa, o competiţie eliminatorie, în sensul că poate exista, pe un anumit teritoriu, doar un singur monopolist al exploatării şi impozitării. Astfel, putem anticipa că această competiţie dintre diferite state va promova o tendinţă către o centralizare politică mai accentuată, în cele din urmă, către un unic stat mondial.

Este suficientă o scurtă privire asupra istoriei occcidentale pentru a ilustra adevărul acestei concluzii. Astfel, la începutul acestui mileniu, Europa era formată din numeroase unităţi politice independente, pentru ca, în prezent, numai o parte dintre acestea să mai existe. Au existat, desigur, şi forţe descentralizatoare. Bunăoară, dezintegrarea progresivă pe care a cunoscut-o Imperiul Otoman începând din secolul al XVI-lea până după primul război mondial şi apariţia Turciei moderne. Imperiul Habsburgic a fost treptat dezmembrat, începând cu momentul de maximă expansiune pe care a cunoscut-o sub Carol al V-lea până la dispariţia sa şi fondarea Austriei moderne în 1918. Şi doar de curând fostul Imperiu sovietic s-a dezintegrat. Există în prezent, pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, mai mult de o duzină de state independente. Fosta Iugoslavie s-a transformat acum în Slovenia, Croaţia, Serbia, Macedonia şi Bosnia. Iar cehii şi slovacii s-au despărţit şi au format ţări independente. Cu toate acestea, tendinţa predominantă s-a manifestat în direcţia opusă. De pildă, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Germania însemna 234 de ţări, 51 de oraşe libere şi 1500 de proprietăţi seniorale independente. La începutul secolului al XIX-lea, numărul total al celor trei categorii a scăzut la mai puţin de 50, pentru ca în 1871 să fie desăvârşită unificarea. Acelaşi lucru s-a întâmplat în Italia. Chiar şi ţările mai mici au o istorie a expansiunii şi a centralizării. Elveţia a început în 1291 ca o confederaţie de trei state cantonale independente, pentru ca în 1848 să devină un stat unic federal cu vreo două duzini de provincii cantonale.

În plus, văzută dintr-o perspectivă globală, omenirea a ajuns mai aproape ca oricând de instituirea unui stat mondial. Chiar înainte de disoluţia Uniunii Sovietice, Statele Unite atinseseră un statut hegemonic asupra Europei occidentale, îndeosebi a Germaniei Federale, şi asupra ţărilor din zona Pacificului, mai cu seamă a Japoniei. Depun mărturie pentru aceasta prezenţa trupelor americane şi a bazelor militare; pactele NATO şi SEATO; rolul jucat de dolarul american ca ultimă monedă de rezervă internaţională şi sistemul Rezervelor Federale în calitate de „împrumutător” sau „furnizor de ultimă instanţă de lichidităţi” pentru întreg sistemul bancar apusean; existenţa unor instituţii precum Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială şi nou-înfiinţata Organizaţie Mondială a Comerţului (OMC). În plus, sub hegemonia americană, integrarea politică a Europei occidentale a continuat neîntrerupt. O dată cu înfiinţarea unei Bănci Centrale Europene şi a unei monede europene, Comunitatea Europeană se aşteaptă să fie desăvârşită înainte de răscrucea secolului. În acelaşi timp, o dată cu Acordul Nord American de Liber Schimb (NAFTA), a fost făcut un pas important către integrarea politică a continentului american. În absenţa Imperiului sovietic şi a ameninţării militare sovietice, Statele Unite s-au impus ca unica, indiscutabila superputere militară mondială şi ca „poliţistul său fruntaş”.

Integrarea politică versus integrarea economică

Potrivit opiniei prevalente în prezent, centralizarea reprezintă o mişcare progresistă, dezirabilă în orice moment, în vreme ce dezintegrarea şi secesiunea, chiar dacă uneori inevitabile, sunt un anacronism. Se presupune că unităţile politice de mai mari dimensiuni – şi, în cele din urmă, un stat unic mondial – conduc la pieţe mai extinse şi, în consecinţă, la o avuţie sporită. Este adus ca mărturie faptul că prosperitatea economică a crescut dramatic o dată cu sporirea centralizării. Această interpretare ortodoxă, mai degrabă decât să dovedească acest adevăr, ilustrează faptul că istoria este îndeobşte scrisă de învingătorii săi. Corelaţia sau concidenţa temporală nu dovedesc cauzalitatea. În realitate, relaţia dintre prosperitatea economică şi centralizare este extrem de diferită de ceea ce pretinde ortodoxia, dacă nu chiar opusul poziţiei acesteia[2].

Integrarea politică (centralizarea) şi integrarea economică (integrarea prin piaţă) sunt două fenomene total diferite. Integrarea politică presupune expansiunea teritorială a puterii statului de a impozita şi de a reglementa proprietatea (adică de a expropria). Integrarea economică reprezintă o lărgire a diviziunii inter-personale şi inter-regionale a muncii şi a participării la schimburile derulate pe piaţă. În principiu, prin taxarea şi reglementarea proprietarilor privaţi legitimi şi a celor ce-şi obţin veniturile pe piaţă, toate statele sunt contraproductive. Ele reduc participarea pe piaţă şi formarea avuţiei economice. O dată presupusă însă existenţa statului, nu mai există o relaţie directă dintre mărimea teritoriului şi integrarea economică. Elveţia şi Albania sunt, amândouă, ţări de mici dimensiuni, însă Elveţia dovedeşte un înalt grad de integrare economică, în timp ce Albania nu o face. Atât Statele Unite, cât şi fosta Uniune Sovietică sunt ţări întinse. În vreme ce în Statele Unite există diviziune a muncii şi participare la schimburile pieţei pe scară largă, în Uniunea Sovietică – unde proprietatea privată asupra bunurilor de capital lipseşte aproape cu desăvârşire – cu greu putem vorbi de vreo integrare economică. Prin urmare, centralizarea poate însoţi fie progresul economic, fie regresul economic. Există o îmbunătăţire a situaţiei ori de câte ori un stat ce impozitează şi reglementează într-o mai mică măsură îşi extinde teritoriul în detrimentul unuia mai împilator. Dacă se întâmplă invers, centralizarea conduce la dezintegrare economică şi la regres.

O relaţie indirectă de cea mai mare importanţă există totuşi între mărimea teritoriului şi integrarea economică. Un guvern central ce conduce teritorii întinse nu poate să apară ab ovo, cu atât mai puţin un guvern unic mondial. Din contră, toate instituţiile ce se bucură de puterea de impozitare şi reglementare a proprietarilor privaţi trebuie să pornească la drum de la dimensiuni reduse. Aceasta, să nu uităm, favorizează moderaţia. Un stat mic are mulţi concurenţi[3]. Dacă-şi impozitează şi reglementează supuşii într-o mai mare măsură decât concurenţii săi, va suferi inevitabil o emigraţie a forţei de muncă şi a capitalului şi, în consecinţă, o scădere a venitului viitor colectat din taxe. Să considerăm, bunăoară, o gospodărie sau un sat ca teritoriu independent. Ar putea tatăl să-i facă fiului său, sau primarul, satului pe care îl conduce, ceea ce guvernul Uniunii Sovietice le face supuşilor săi, în sensul că le neagă acestora dreptul de proprietate privată asupra bunurilor de capital, sau cum procedează cu cetăţenii lor toate guvernele din Europa occidentală şi Statele Unite, când le expropriază până la 50% din rezultatul obţinut în producţie? Nu, desigur. Fie ar izbucni imediat o revoltă, iar statul ar fi detronat, fie ar începe emigraţia către o altă gospodărie sau un alt sat învecinat.

În consecinţă, contrar poziţiei prevalente, tocmai faptul că Europa a avut o structură a puterii descentralizată într-un grad ridicat, formată din nenumărate unităţi politice independente, explică originea occidentală a capitalismului – expansiunea participării la schimburile derulate pe piaţă şi a dezvoltării economice. Nu a fost un accident înflorirea pentru întâia oară a capitalismului în condiţiile unei extreme descentralizări politice, prezente în oraşele-stat din nordul Italiei, din sudul Germaniei şi din Ţările de Jos (Olanda), secesioniste.

Competiţia dintre state de mici dimensiuni pentru supuşi impozabili le aduce într-o stare conflictuală. În urma conflictelor inter-statale, istoric vorbind prelungite de-a lungul secolelor, câteva state reuşesc să-şi extindă teritoriile, în vreme ce altele sunt eliminate sau încorporate. Care state ies câştigătoare din acest proces competitiv eliminatoriu depinde de mulţi factori, desigur, însă pe termen lung, factorul decisiv îl constituie cantitatea relativă de resurse economice aflate la dispoziţia statului. Prin impozitare şi reglementare, statele nu contribuie la crearea de avuţie economică. Din contră, ele fagocitează avuţia existentă şi pot influenţa în sens negativ mărimea avuţiei prezente la un moment dat. Ceteris paribus (toate celelalte lucruri rămânând constante), cu cât sarcina fiscală şi de reglementare impusă de stat asupra economiei interne este mai scăzută, cu atât populaţia va tinde să se înmulţească – datorită unor motive interne, dar şi ca urmare a imigraţiei, şi cu atât va fi mai ridicată mărimea avuţiei produse intern, pe care statul se poate baza în conflictele cu competitorii învecinaţi. Din acest motiv, centralizarea are de multe ori un caracter dinamic. Statele care impozitează şi reglementează într-un grad redus economiile lor interne – statele liberale – au tendinţa să-şi apere şi să-şi extindă teritoriile pe seama celor neliberale. Astfel se explică apariţia explozivă a „revoluţiei industriale” în Anglia şi Franţa, ambele state centralizate, şi tot acesta este motivul pentru care, de-a lungul secolului al XIX-lea, Europa occidentală a ajuns să domine restul lumii, mai degrabă decât invers. În plus, pe baza aceleiaşi observaţii explicăm ascensiunea din secolul XX a Statelor Unite până la rangul de superputere.

În orice caz, pe măsură ce continuă procesul prin care statele mai liberale le înving pe cele mai puţin liberale – i.e. cu cât teritoriile sunt mai întinse, cu atât concurenţii rămaşi sunt mai puţini şi la distanţe mai îndepărtate, iar migraţia internaţională tot mai costisitoare – se diminuează tot mai mult incitativul statului de a rămâne fidel liberalismului intern. Apropierea de limita statului unic mondial conduce la dispariţia oricărei posibilităţi de a vota împotriva statului prin părăsirea teritoriului acestuia. Oriunde ne-am îndrepta, se aplică acelaşi impozit şi aceeaşi structură de reglementare. Despovărat în acest mod de problema emigraţiei, dispare o piedică esenţială din calea expansiunii puterii etatiste. Evoluţia evenimentelor din secolul XX este astfel clarificată: o dată cu primul război mondial, şi cu atât mai mult cu al doilea război mondial, Statele Unite au obţinut supremaţia asupra Europei occidentale şi au devenit moştenitorul vastului său imperiu colonial. Un pas decisiv în direcţia unificării globale l-a constituit instituirea pax americana. Într-adevăr, pe parcursul acestei perioade, Statele Unite, Europa occidentală şi marea majoritate a celorlalte ţări au suferit o creştere continuă, dramatică a puterii statului, a impozitării şi a exproprierii pe calea reglementării[4].

Considerentele economice şi politice ale secesiunii

Devine posibilă, aşadar, o pledoarie în favoarea secesiunii, în lumina teoriei şi istoriei sociale şi economice. La început, secesiunea nu este nimic mai mult decât o transferare a controlului asupra avuţiei naţionalizate dinspre un stat central, mai mare, către un stat regional, de mai mici dimensiuni. Dacă acest lucru va conduce la o integrare economică şi la prosperitate într-un grad mai ridicat sau mai redus depinde, în mare măsură, de politicile noului stat regional. În orice caz, simplul fapt al secesiunii are un impact pozitiv asupra producţiei, întrucât unul dintre motivele-cheie ale secesiunii a fost tocmai credinţa unora dintre secesionişti că ei şi teritoriul lor sunt exploataţi de alţii. Slovenii simţeau că sunt sistematic jefuiţi de către sârbi şi de către guvernul central iugoslav, aflat sub dominaţia acestora. Balticii erau nemulţumiţi de faptul că trebuiau să plătească tribut ruşilor şi guvernului Uniunii Sovietice, controlat de către aceştia. Graţie actului de secesiune, relaţiile hegemonice interne sunt înlocuite de relaţii contractuale externe, reciproc avantajoase. Separarea voluntară înlocuieşte acum integrarea forţată. Ilustrată prin măsuri de genul transportului public, controlul chiriilor, acţiunea afirmativă, legi anti-discriminare şi, după cum vom arăta pe scurt, „imigrare liberă”, integrarea forţată cauzează invariabil tensiune, ură şi conflict. Din contră, separarea voluntară conduce la armonie şi pace. În condiţiile integrării forţate, orice greşeală poate fi imputată unei culturi sau unui grup „străin”, iar toate succesele, însuşite. Există, aşadar, puţine motive pentru ca o cultură să înveţe de la alta. Sub un regim al celor „separaţi, dar egali”, oamenii trebuie să se confrunte cu o realitate nu numai a diversităţii culturale, dar, în particular, şi a unor trepte evident distincte ale progresului cultural. Dacă un popor secesionist doreşte să-şi îmbunătăţească sau să-şi menţină poziţia relativă faţă de un concurent al său, nimic nu îl poate ajuta decât educaţia discriminatorie. El trebuie să imite, să asimileze şi, dacă este posibil, să îmbunătăţească aptitudinile, caracteristicile, obiceiurile şi regulile specifice unor societăţi mai avansate şi trebuie să le evite pe cele ale unor societăţi mai puţin avansate. Mai degrabă decât să promoveze o nivelare a culturilor pe o treaptă inferioară, aşa cum se întâmplă în cazul integrării forţate, secesiunea stimulează un proces al selecţiei şi progresului cultural, desfăşurat în condiţii de cooperare.

Să adăugăm că, deşi toate celelalte lucruri depind de politicile interne ale noului stat regional şi cu toate că nu există o relaţie directă între mărimea teritoriului şi integrarea economică, există totuşi o importantă corelaţie indirectă. Aşa cum centralizarea politică tinde, în cele din urmă, să promoveze dezintegrarea economică, tot astfel secesiunea tinde să încurajeze integrarea şi dezvoltarea economică. În primul rând, secesiunea presupune întotdeauna o separare a unei populaţii dintr-o alta mai numeroasă şi astfel reprezintă un vot împotriva principiului democratic şi a regulii majoritare şi în sprijinul proprietăţii private, descentralizate. Mai important încă decât aceasta este faptul că secesiunea conduce întotdeauna la şanse sporite de migraţie inter-regională, iar un stat secesionist se confruntă instantaneu cu pericolul emigraţiei. Pentru a evita pierderea celor mai productivi cetăţeni ai săi, este supus unei presiuni crescânde de a adopta politici interne relativ liberale, permiţând într-o mai mare măsură proprietatea privată şi impunând impozite şi reglementări mai scăzute decât cele ale vecinilor săi. În ultimă instanţă, cu tot atâtea teritorii independente câte gospodării, sate sau oraşe diferite, ocaziile pentru o migraţie justificată economic sunt maximizate, iar puterea statului asupra economiei interne tinde să fie minimă.

Mai precis, cu cât teritoriul unei ţări este mai redus, cu atât va fi mai ridicată presiunea de a alege comerţul liber în locul protecţionismului. Întregul amestec al statului în comerţul internaţional limitează în mod coercitiv sfera schimburilor inter-teritoriale mutual avantajoase, conducând astfel la o relativă sărăcire atât în interiorul ţării, cât şi în afara ei. Acest efect va fi cu atât mai accentuat, cu cât teritoriul şi pieţele interne sunt mai restrânse. O ţară de dimensiunile Statelor Unite, bunăoară, ar putea să atingă standarde relativ ridicate de trai chiar dacă ar renunţa la toate schimburile internaţionale, cu condiţia să beneficieze de o piaţă internă de bunuri de consum şi de capital neobstrucţionată. Din contră, dacă oraşele sau zonele majoritar sârbeşti ar secesiona de Croaţia, ce le înconjoară, în condiţiile menţinerii protecţionismului actual, ele ar fi condamnate la dezastru. Să luăm o singură gospodărie ca cea mai redusă posibil unitate secesionistă. Angajându-se într-un comerţ liber nerestricţionat, chiar şi cel mai redus teritoriu poate fi pe deplin integrat pe piaţa mondială şi poate să împărtăşească toate avantajele diviziunii muncii, iar proprietarii săi pot deveni unii dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă. Pe de altă parte, dacă aceiaşi proprietari ai gospodăriei ar decide să renunţe la orice comeţ inter-zonal, consecinţele vor fi sărăcia lucie sau chiar moartea. Aşadar, cu cât teritoriul şi piaţa internă sunt mai restrânse, cu atât este mai probabil că se va opta pentru comerţul liber.

Mai mult, secesiunea promovează şi integrarea monetară. Procesul centralizării a fost de asemenea urmat de dezintegrarea monetară, şi anume, distrugerea etalonului internaţional monedă-marfă aur anterior şi înlocuirea sa cu un sistem, dominat de dolar, de monede discreţionare de hârtie ale statului, cu cursuri de schimb fluctuante, cu alte cuvinte, un cartel statal global al fraudei, manevrat de Statele Unite. Un sistem de monede de hârtie cu cursuri de schimb ce fluctuează liber – idealul monetarismului friedmanian – nu reprezintă, strict vorbind, absolut deloc un sistem monetar[5]. Acesta este un sistem de barter parţial, nefuncţional în raport cu obiectivul însuşi al banilor de a facilita schimbul, nu de-al complica. Lucrurile devin clare o dată ce înţelegem că, din punctul de vedere al teoriei economice, nu este atribuită nici o însemnătate deosebită modului în care sunt trasate graniţele. Dacă însă ne imaginăm înmulţirea unor teritorii naţionale de dimensiuni din ce în ce mai mici, în cele din urmă până la punctul în care fiecare gospodărie este propria sa ţară, propunerea lui Friedman nu se dovedeşte nimic mai mult decât un nonsens total. Dacă fiecare gospodărie ar emite propria monedă de hârtie, lumea s-ar întoarce rapid la barter. Nimeni nu ar accepta hârtia emisă de un altul, calculul economic ar fi imposibil, iar comerţul s-ar găsi propriu-zis în impas. Doar datorită secolelor de centralizare politică şi faptului că au rămas numai un număr relativ redus de ţări şi de monede naţionale – prin urmare, consecinţele dezintegrative şi dificultăţile asociate calculului economic sunt mult mai puţin semnificative – acest adevăr a putut fi trecut cu vederea. Rezultă din această observaţie că secesiunea, cu condiţia să fie dusă îndeajuns de departe, în realitate va promova integrarea monetară. Într-o lume cu sute de mii de unităţi politice independente, fiecare ţară ar trebui să abandoneze sistemul actual al monedei discreţionare – responsabil de cea mai mare inflaţie globală din întreaga istorie a umanităţii – şi să adopte, o dată în plus, un sistem al monedei-marfă internaţionale, bunăoară etalonul aur.

Secesionismul şi amplificarea mişcărilor secesioniste şi separatiste din Europa răsăriteană şi occidentală, din America de Nord, ca de altfel de pretutindeni, nu reprezintă nicidecum un anacronism, ci probabil cele mai progresiste forţe istorice. Secesiunea sporeşte diversitatea etnică, lingvistică, religioasă şi culturală, în vreme ce secolele de centralizare au strivit sute de culturi diferite. Ea va pune capăt integrării forţate rezultate de pe urma centralizării şi, în loc să stimuleze conflictul social şi nivelarea culturală, va promova competiţia paşnică, în condiţii de cooperare, a diferitelor culturi separate geografic. Secesiunea va elimina, în particular, problema imigraţiei, cu care se confruntă tot mai mult atât Europa occidentală, cât şi Statele Unite. În prezent, ori de câte ori administraţia centrală acceptă imigraţia, ea le permite străinilor să ajungă – la propriu, pe străzile deţinute de stat – până la uşa rezidenţilor, indiferent dacă aceştia din urmă doresc sau nu acest grad de apropiere fizică faţă de străini. „Imigraţia liberă” reprezintă astfel, în mare măsură, o integrare forţată. Secesiunea soluţionează această problemă, lăsând la latitudinea teritoriilor mai reduse să aibă propriile standarde de acceptare şi să determine, în mod independent, cu cine anume doresc să se asocieze pe propriul teritoriu şi cu cine preferă să coopereze de la distanţă[6].

În sfârşit, secesiunea promovează integrarea economică şi dezvoltarea. Procesul de centralizare a culminat cu formarea unui cartel internaţional de stat, dominat de Statele Unite, al migraţiei, comerţului şi monedei discreţionare reglementate, a condus la apariţia unor state încă şi mai invazive şi împilatoare, la un etatism asistenţial – războinic globalizat şi la stagnare eonomică, dacă nu chiar la standarde de trai în scădere. Secesiunea, dacă este îndeajuns de răspândită, ar putea schimba toate acestea. O lume formată din zeci de mii de ţări, regiuni sau cantoane diferite, din sute de mii de oraşe libere de felul „ciudăţeniilor” actuale numite Monaco, Andorra, San Marino, Liechtenstein, Hong Kong şi Singapore, cu ocaziile mult sporite rezultate de aici de migraţie motivată economic, ar fi o lume de mici state liberale, integrate prin intermediul comerţului liber şi al unei monede-marfă internaţionale, de pildă aurul. Ar fi o lume a unei creşteri economice nemaivăzute până acum şi a unei prosperităţi nemaiauzite.

Teoria proprietăţii – aspecte etice şi economice

Avuţia poate să apară pe trei şi numai trei căi: prin perceperea anumitor resurse naturale ca fiind rare şi aproprierea lor activă, înainte ca altcineva să fi făcut acest lucru (homesteading); prin producerea de bunuri cu ajutorul muncii producătorului şi al unor asemenea resurse apropriate de el în prealabil; sau prin obţinerea de bunuri prin transferuri voluntare, contractuale, de la un apropriator sau producător prealabil. Actele de apropriere originară transformă o resursă pe care nimeni nu o percepuse înainte ca fiind rară într-un activ aducător de venituri; actele de producţie sunt, prin însăşi natura lor, menite să sporească valoarea activelor; şi orice schimb contractual implică redirecţionarea unor active specifice din mâinile celor ce preţuiesc mai puţin posesiunea lor, în mâinile celor ce o preţuiesc mai mult.

De aici urmează că socialismul nu poate duce decât la sărăcire. Mai întâi, în regim socialist, proprietatea asupra activelor productive este asignată unui colectiv de persoane individuale, indiferent de acţiunea sau inacţiunea trecută a fiecăruia, relativ la activele posedate. Într-adevăr, proprietatea socialistă îl favorizează pe non-homesteader, non-producător şi non-contractor, în detrimentul homesteader-ilor, al producătorilor şi al contractorilor. În consecinţă, va rezulta mai puţină apropriere originară de resurse naturale a căror raritate este percepută, mai puţină producţie şi mai puţină atenţie acordată întreţinerii vechilor factori de producţie, precum şi o reducere a activităţilor contractuale, deoarece toate acestea implică suportarea unor costuri. Un regim de proprietate colectivă sporeşte costurile asociate cu efectuarea acestor acţiuni şi le reduce pe cele asociate cu neefectuarea lor.

În al doilea rând, deoarece în regim socialist mijlocele de producţie nu pot fi comercializate, nu vor exista nici preţuri de piaţă pentru factorii de producţie. Fără asemenea preţuri, contabilizarea costurilor este imposibilă. Inputurile nu pot fi comparate cu outputurile, şi este imposibil să se stabilească dacă utilizarea lor pentru un anumit scop este rentabilă, sau dacă duce la irosirea de resurse rare în scopul realizării unor proiecte de importanţă redusă, sau chiar lipsite de importanţă pentru consumatori.

Nefiind în măsură să accepte ofertele unor persoane private, care ar putea să vadă căi alternative de utilizare a unui anumit factor de producţie, gestionarul socialist al bunurilor de capital pur şi simplu nu ştie care sunt alternativele abandonate. Aşadar, consecinţa necesară este o permanentă alocare greşită a resurselor.

În al treilea rând, chiar pornind de la o anumită alocare iniţială dată, deoarece factorii de input şi outputul produs se află în posesiune colectivă, incitativul fiecărui producător luat în parte de a spori cantitatea şi/sau calitatea produsului său individual este sistematic redus, iar incitativul său de a utiliza factorii de input astfel încât să evite supra- sau subutilizarea lor se diminuează. Dimpotrivă, o dată ce câştigurile şi pierderile înregistrate în bilanţul capitalului şi al vânzărilor sunt socializate, în loc de a fi imputabilă unor anumiţi producători individuali, înclinaţia fiecăruia spre lene şi neglijenţă este sistematic încurajată. Aşadar, consecinţa va fi o reducere a cantităţii şi/sau calităţii bunurilor produse şi o permanentă decumulare de capital.

În al patrulea rând, într-un regim de proprietate privată, persoana care posedă o resursă poate stabili independent de alţii ce să facă cu ea. Dacă doreşte să-şi sporescă avuţia şi/sau să avanseze în ierarhia socială, atunci ea nu-şi poate realiza dorinţele decât răspunzând mai bine şi mai prompt celor mai intense dorinţe exprimate voluntar de consumatori, prin întrebuinţarea pe care o dă proprietăţii sale. În regim de proprietate colectivă asupra factorilor de producţie, devine necesară utilizarea unor metode colective de luare a deciziilor. Orice decizie privitoare la ce, cum şi pentru cine să se producă, la cât să se plătească şi ce preţuri să se solicite, sau la cine să fie promovat sau retrogradat, devine o chestiune politică. Orice dezacord trebuie rezolvat prin impunerea voinţei unei persoane asupra alteia, ceea ce creează invariabil câştigători şi perdanţi. Asfel, dacă cineva doreşte să avanseze în regim socialist, atunci acea persoană trebuie să-şi mobilizeze talentele politice. Nu capacitatea de a iniţia proiecte, de a munci şi de a răspunde la nevoile consumatorilor este cea care asigură succesul. Dimpotrivă, afirmarea şi succesul se obţin prin mijloacele persuasiunii, ale demagogiei şi ale intrigilor, prin promisiuni, mită şi ameninţări. Inutil să adaug, politizarea societăţii, care este implicată în orice sistem de proprietate colectivă, contribuie, încă şi mai mult, la sărăcire[7].

Constituţia libertăţii – principii de privatizare

Falimentul evident al socialismului în întreaga Europă de Est, începând din anii 1980, după vreo 70 -- şi în majoritatea cazurilor numai 40 -- de ani de „experimentare socială” furnizează o ilustrare tristă a validităţii teoriei economice. Ce implicaţii are acum teoria care a prevăzut de mult acest rezultat inevitabil[8], cu privire la felul în care Europa de Est se poate ridica cel mai rapid din ruinele socialismului? Deoarece cauza ultimă a mizeriei sale este proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie, soluţia şi cheia unui viitor prosper este privatizarea. Dar cum trebuie privatizată proprietatea socializată?[9]

O observaţie elementară, dar fundamentală, care ţine de domeniul moralei, trebuie să preceadă răspunsul la această întrebare. Deoarece socialismul nu se poate afirma fără exproprierea activelor „create” iniţial şi posedate de homesteader-i, producători şi/sau contractori individuali, întreaga proprietate socialistă, dobândită dintru început prin mijloace nedrepte, trebuie abandonată de stat. Nici un aparat guvernamental, fie el şi liber ales, nu poate fi considerat proprietarul nici unei proprietăţi socialiste, deoarece moştenitorul unui criminal, chiar dacă este el însuşi inocent, nu devine posesorul legitim al activelor dobândite ilegitim. Datorită inocenţei sale personale, el nu este ameninţat cu judecata, dar toate câştigurile „moştenite” de el trebuie înapoiate imediat victimelor iniţiale, iar repunerea populaţiei în posesia proprietăţii socializate trebuie să se facă fără ca ea să mai aibă de suportat vreo plată. În fapt, a sili populaţia victimizată să mai suporte un preţ pentru redobândirea celor ce-i aparţineau iniţial ar fi o crimă în sine, şi ar nimici instantaneu orice inocenţă pe care noua guvernare o va fi avut.

Mai precis, toate titlurile originare de proprietate se cuvin a fi recunoscute imediat, indiferent cine este posesorul lor actual. În măsura în care drepturile proprietarilor privaţi iniţiali, sau ale moştenitorilor lor, intră în conflict cu creanţele actualilor utilizatori ai activelor, cele dintâi trebuie să prevaleze asupra celor din urmă. Numai dacă un utilizator actual poate dovedi că pretenţiile proprietarului/moştenitorului iniţial sunt ilegitime -- că dreptul la proprietatea în chestiune a fost obţinut iniţial prin mijloace coercitive sau frauduloase -- numai în acest caz se cuvine ca creanţa utilizatorului să prevaleze şi ca el să fie recunoscut ca proprietar legitim[10].

În ce priveşte proprietatea socialistă asupra căreia nu se ridică nici un fel de asemenea cereri, de către foştii proprietari sau actualii utilizatori individuali, se cuvin implementate idei sindicaliste. Posesiunea activelor se cuvine a fi imediat transferată către cei care le utilizează -- pământul agricultorilor, fabricile muncitorilor, străzile celor ce le întreţin sau rezidenţilor, şcolile profesorilor, birourile birocraţilor, ş.a.m.d. Pentru a fragmenta conglomeratele socialiste de producţie, care sunt cel mai adesea supradimensionate, principiul sindicalist trebuie aplicat anumitor unităţi de producţie în care se desfăşoară efectiv munca unui individ dat, i.e., clădirilor cu birouri, şcolilor, străzilor sau cuartalelor, fabricilor şi fermelor, individual. Spre deosebire de schema sindicalistă, însă de cea mai mare importanţă, acţiunile astfel obţinute trebuie să fie liber comercializabile, ceea ce va duce la apariţia unei burse, astfel încât funcţia proprietarilor capitalişti şi cea a angajaţilor non-proprietari vor fi separate, asigurând transferul lin şi continuu al activelor din mâinile mai puţin producătoare de valoare în mâini mai producătoare de valoare.

În legătură cu această strategie de privatizare se ridică două probleme. Mai întâi, cum se va proceda cu structurile nou clădite -- care, conform schemei propuse ar urma să aparţină actualilor lor utilizatori productivi -- ridicate pe terenuri care urmează să fie returnate unui proprietar iniţial diferit. În vreme ce poate părea destul de evident că fiecare producător actual va primi un număr egal de acţiuni, sau un număr de acţiuni proporţional cu timpul pe care l-a petrecut respectivul producător în acea unitate de producţie (o schemă mai justă, cu atât mai mult cu cât ar permite şi împroprietărirea lucrătorilor actualmente pensionaţi, ceea ce ar rezolva simultan şi aşa-zisa problemă a pensiilor), câte acţiuni i se cuvin oare proprietarului funciar? Structurile nu pot fi separate fizic de teren. În termeni economici, este vorba de factori de producţie complementari absolut specifici, ale căror contribuţii relative la valoarea produsului total nu pot fi disociate. În cazul acesta, singura alternativă disponibilă este negocierea. Această împrejurare -- contrar impresiei iniţiale că s-ar putea solda cu un conflict insolubil, permanent -- n-ar trebui să genereze prea multe bătăi de cap, deoarece, invariabil, există numai două părţi aflate în dispută, pentru resurse strict limitate. Mai mult, găsirea rapidă a unei soluţii de compromis mutual acceptabile este în interesul ambelor părţi şi, dacă vreuna din ele se află într-o poziţie de negociere mai slabă, aceea este evident proprietarul funciar (deoarece el nu poate vinde pământul fără consimţământul proprietarilor structurii, în vreme ce ei pot demantela structura fără permisiunea proprietarului funciar).

În al doilea rând, strategia de privatizare sindicalistă creează un avantaj relativ producătorilor din industriile capital-intensive, prin comparaţie cu cei din industriile care utilizează intensiv forţa de muncă. Valoarea acţiunilor primite de cei dintâi ar fi superioară avuţiei care ar reveni celor din urmă, şi această distribuţie inegală a averilor ar necesita, în aparenţă, o justificare. În realitate, o asemenea justificare este imediat disponibilă. Contrar unei opinii social democrate larg răspândite, inegalitatea nu suferă de nici o carenţă etică. Într-adevăr, problema privatizării proprietăţilor socializate în prealabil este aproape perfect analoagă cu cea a stabilirii drepturilor de proprietate privată într-o „stare de natură”, i.e., atunci când resursele nu se află iniţial în proprietatea nimănui. Într-o asemenea situaţie, conform ideii lockeene centrale cu privire la dreptul natural, care coincide cu intuiţia naturală a majorităţii oamenilor privitoare la dreptate, proprietatea privată ia naştere prin acte de homesteading, prin amestecarea muncii cuiva cu anumite resurse naturale, înainte ca altcineva să fi făcut acest lucru. În măsura în care există diferenţe calitative între resursele naturale, aşa cum este întotdeauna cazul, rezultatul generat de etica lockeeană, prin aplicarea principiului de homesteading, va fi inegalitar, mai degrabă decât egalitar. Abordarea sindicalistă a privatizării schiţată mai sus nu este decât aplicarea acestui principiu de homesteading în împrejurări uşor diferite. Factorii de producţie socializaţi au fost deja apropriaţi, prin homesteading, de către anumiţi indivizi. Atâta doar că drepturile lor de proprietate, privitoare la anumiţi factori de producţie, au fost, până acum, nesocotite, astfel încât singura modificare propusă prin schema de mai sus este ca această situaţie nejustificabilă să fie, în cele din urmă, rectificată. Dacă această rectificare generează inegalităţi, acestea nu sunt mai nedrepte decât cele care ar rezulta dintr-un proces de homesteading originar, neadulterat[11].

În fine, această propunere sindicalistă este, din punct de vedere economic, mai eficientă decât singura alternativă posibilă de privatizare compatibilă cu cerinţa imperativă de dreptate (i.e., cu recunoaşterea faptului că statul nu poate fi posesorul legitim al economiei socializate, astfel încât vânzarea sau scoaterea acesteia la licitaţie trebuie scoasă din discuţie). Conform acestei alternative, toţi cetăţenii ar primi acţiuni cu părţi egale, din toate activele ţării care n-au fost reclamate de către un proprietar originar expropriat. Abstracţie făcând de calitatea morală îndoielnică a acestei opţiuni[12], ea ar fi extrem de ineficientă. În primul rând, pentru că asemenea acţiuni, distribuite în întreaga ţară, să devină titluri de proprietate comercializabile, este necesar să se specifice la ce resurse anume se referă ele. De aceea, pentru a implementa această propunere, ar fi mai întâi necesar un inventar complet al tuturor activelor din ţară, sau cel puţin un inventar al tuturor unităţilor productive distinct separabile. În al doilea rând, chiar admiţând că un asemenea inventar ar fi în cele din urmă asamblat, proprietarii ar fi, de regulă, persoane care nu ştiu mai nimic despre activele pe care le posedă. Prin contrast, urmând schema sindicalistă, non-egalitară de privatizare, inventarul nu mai este necesar. Mai mult, posesiunea iniţială le va reveni exclusiv persoanelor care, datorită implicării lor productive în utilizarea activelor ai căror proprietari sunt, vor fi, de regulă, cel mai bine informate pentru a putea face o primă apreciere realistă a valorii acestor active.

În paralel cu privatizarea tuturor activelor, conform principiilor schiţate mai sus, aparatul guvernamental ar trebui să adopte o constituţie, care să consacre proprietatea privată şi să o declare legea fundamentală şi imutabilă a întregii ţări. Această constituţie ar trebui să fie extrem de scurtă şi să articuleze următoarele principii, în termeni cât mai inambigui cu putinţă: fiecare persoană, în afara faptului că este singurul proprietar al corpului său fizic, are dreptul să-şi utilizeze proprietatea privată în orice fel crede de cuviinţă, atâta vreme cât nu modifică fără a fi invitată integritatea fizică a corpului sau proprietăţii altei persoane. Toate schimburile interpersonale şi tranzacţiile titlurilor de proprietate între proprietari privaţi trebuie să fie voluntare (contractuale). Aceste drepturi ale persoanelor sunt absolute. Orice încălcare a lor de către cineva va fi supusă urmăririi în lege de către victima acestei încălcări sau de către împuterniciţii săi, şi va fi acţionabilă în conformitate cu principiile proporţionalităţii pedepsei şi cu cel al responsabilităţii stricte.

Conform acestei constituţii, aşadar, toate controalele de preţuri şi salarii existente, toate reglementările referitoare la proprietate şi la licenţiere şi toate restricţiile asupra importurilor şi exporturilor ar trebui imediat abolite, instituindu-se în loc libertatea completă de contractare, de alegere a ocupaţiei, de a face comerţ şi de migraţie. În cele din urmă, aparatul de stat, rămas acum fără proprietăţi, ar trebui să declare neconstituţională continuarea propriei sale existenţe -- în măsura în care depinde de achiziţii non-contractuale de proprietate, adică de impozitare -- şi să abdice.

Consecinţe ale privatizării. Contagiunea pozitivă

Rezultatul acestei aboliri complete a socialismului şi al instituţionalizării unei societăţi pur capitaliste -- o anarhie a posesorilor de proprietate privată, reglementată exclusiv de dreptul proprietăţii private -- ar fi cea mai rapidă cale de redresare economică pentru Europa de Est. De la bun început, populaţia ar fi, în linii mari, uimitor de bogată, deoarece, deşi economiile Europei de Est sunt sfârtecate, ţările acestea nu sunt distruse. Aici există valori imobiliare ridicate şi, în ciuda întregului consum de capital din trecut, încă mai există cantităţi masive de capital. Cu abolirea completă a sectorului guvernamental şi cu întreaga avuţie naţională trecută în mâini private, popoarele din răsăritul Europei ar putea să devină în curând invidiate chiar şi de vecinii lor occidentali.

Mai mult, eliberarea factorilor de producţie de sub tutela controlului politic şi aşezarea lor în mâinile persoanelor private, care au dreptul să le utilizeze cum doresc, atâta vreme cât nu dăunează fizic resurselor aflate în posesiunea altora, reprezintă supremul stimul al producţiei viitoare. Cu o piaţă neobstrucţionată a bunurilor de capital, devine cu putinţă contabilizarea raţională a costurilor. Cu individualizarea profiturilor şi a pierderilor şi reflectarea lor în bilanţul capitalului şi al vânzărilor unui proprietar, incitativul fiecărui producător în parte de a spori cantitatea şi/sau calitatea produsului său şi de a evita orice supra- sau subutilizare a capitalului său va fi maximizat. În particular, prevederea constituţională conform căreia numai integritatea fizică a proprietăţii (şi nu valoarea ei) va fi protejată, garantează că fiecare posesor va face cele mai intense eforturi producătoare de valoare -- eforturi de promovare a modificărilor favorabile creşterii în valoare şi de preîntâmpinare şi combatere a celor defavorabile (de pildă, a celor care ar putea rezulta din acţiunea altei persoane asupra proprietăţii sale).

Concret, abolirea tuturor controalelor preţurilor ar elimina, aproape instantaneu, toate actualele deficite, şi producţia ar începe imediat să crească, atât cantitativ, cât şi calitativ. Temporar, şomajul ar spori drastic. Însă, datorită flexibilităţii ratelor salariale şi în absenţa negocierilor colective şi a subvenţionării şomajului, acesta ar dispărea curând. Iniţial, ratele salariale medii ar rămâne substanţial în urma celor occidentale. Dar şi acestea s-ar modifica rapid. Ademeniţi de salariile comparativ reduse, de faptul că europenii din est vor simţi probabil o nevoie acută să-şi preschimbe în bani (să-şi lichideze) nou dobânditele active de capital, astfel încât să-şi finanţeze consumul curent, şi mai ales de faptul că Europa de Est ar fi un paradis al liberului schimb, lipsit de fiscalitate, un număr mare de investitori şi volume importante de capital ar începe imediat să sosească.

Producţia de securitate -- de protecţie poliţienească şi de servicii judiciare -- despre care se presupune, de regulă, că se găseşte în afara domeniului pieţelor libere şi că este o funcţie rezervată statului, ar fi, cel mai probabil, preluată de principalele agenţii de asigurări occidentale[13]. Furnizarea siguranţei pentru proprietatea privată şi acţiunile poliţieneşti -- prevenirea şi detectarea crimei, precum şi extragerea compensaţiilor fac, în realitate, parte din domeniul „natural” de activitate al acestor industrii (în ciuda faptului că guvernele îi împiedică pe furnizorii de asigurări să-şi îndeplinească sarcina, pe care şi-o arogă pentru ele însele, cu toate consecinţele uzuale şi ineficienţele familiare rezultate dintr-o asemenea monopolizare). Similar, fiind deja active în afacerea de arbitraj a conflictelor între litiganţi ai unor companii de asigurări rivale, companiile de asigurări şi-ar asuma, în mod natural, şi funcţia de sistem juridic.

Încă şi mai important decât pătrunderea pe piaţă a marilor firme, de felul companiilor de asigurări în domeniul producţiei de securitate, ar fi influxul masiv de mici antreprenori, îndeosebi din Europa Occidentală. Confruntaţi nu doar cu povara grea a impozitării din statele asistenţiale occidentale, ci şi obstrucţionaţi de nenumărate reglementări (de licenţiere, ale condiţiilor de muncă, restricţii ale domeniilor de activitate sau ale orelor de deschidere a magazinelor), economia nereglementată din Europa de Est, bazată pe proprietatea privată, ar reprezenta pentru ei o atracţie aproape irezistibilă. Importul pe scară largă de talente antreprenoriale şi de capital ar începe neîntârziat să stimuleze creşterea salariilor reale, economisirea internă, ducând la un proces accelerat rapid de acumulare a capitalului. În loc de a mai părăsi Estul, migraţia s-ar desfăşura curând în direcţia opusă, cu un număr tot mai ridicat de occidentali abandonând socialismul asistenţial în favoarea şanselor nelimitate oferite de Est. În fine, confruntată cu pierderi crescânde de indivizi productivi, care ar împovăra încă şi mai mult bugetele lor asistenţiale, elitele puterii din Europa occidentală ar fi silite să înceapă privatizarea şi în Occident.

Traducere de Diana Costea şi Dan Cristian Comănescu


[1] Despre teoria statului, vezi Murray N. Rothbard, For a New Liberty (New York: Macmillan, 1978); The Ethics of Liberty (Atlantic Highlands: Humanities Press, 1982); Power and Market (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977); Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat (Opladen: Westdeutscher Verlag, 1987); A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer, 1993); The Economics and Ethics of Private Property (Boston: Kluwer, 1993); de asemenea, Albert J. Nock, Our Enemy, the State (Delevan: Hallberg Publishing, 1983); Franz Oppenheimer, The State (New York: Vanguard Press, 1914); System der Soziologie, vol. 2, „Der Staat” (Stuttgart: G. Fischer, 1964).

[2] Despre economia politică a centralizării şi a descentralizării, vezi Jean Baechler, The Origins of Capitalism (New York: St. Martin’s Press, 1976), mai cu seamă cap. 7; şi Hans-Hermann Hoppe, „Migrazione, Centralismo e Secessione nell’ Europa Contemporanea”, în Biblioteca Della Liberta, nr. 118 (1992).

[3] Competiţia politică este o modalitate mult mai eficientă de limitare a dorinţei fireşti a statului pentru expansiune decât îngrădirile interne impuse prin constituţie. Într-adevăr, încercările unor teoreticieni ai Şcolii Public Choice şi „ale teoriei economice constituţionale” de configurare a unor constituţii liberale model ne uimesc prin naivitatea lor extremă. Căci curţile constituţionale şi judecătorii curţii supreme sunt parte integrantă a aparatului etatist ale cărui puteri, după cum ne-am aştepta, ar trebui să le limiteze. Din ce motiv ar trebui ei oare să dorească îngrădirea puterii tocmai a acelei organizaţii care le asigură locuri de muncă, bani şi prestigiu? A face o astfel de presupoziţie nu este numai teoretic inconsistent (i.e. incompatibil cu ipoteza urmăririi propriilor interese), dar este lipsit, de asemenea, de orice dovadă istorică. În pofida limitării explicite a puterii guvernului central, exprimată în amendamentul 10 al constituţiei Statelor Unite, bunăoară, printr-o interpretare a Curţii Supreme a Statelor Unite acest amendament a fost declarat, în fond, nul. Similar, în pofida garantării constituţionale a dreptului la proprietate privată de către constituţia Germaniei Federale, de pildă, curtea supremă germană, după reunificarea germană din 1990, a declarat „validitatea” tuturor exproprierilor înfăptuite de comunişti anterior formării statului est-german în 1949. Astfel, mai mult de 50% din terenul agricol (fost) est-german a fost însuşit de statul (vest-) german, în loc să fie înapoiat proprietarilor privaţi originari, după cum rezulta dintr-o interpretare ad litteram a constituţiei.

[4] Asupra acestui subiect, vezi de asemenea Paul Johnson, Modern Times (New York: Harper & Row, 1983); şi Robert Nisbet, The Present Age (New York: Harper & Row, 1988).

[5] Vezi de asemenea Murray N. Rothbard, The Case for a 100 Percent Gold Dollar (Auburn, Al.: Ludwig von Mises Institute, 1991); The Case Against the FED (Auburn, Al.: Ludwig von Mises Institute, 1995); şi Hans-Hermann Hoppe, „How is Fiat Money Possible? – or The Devolution of Money and Credit” în Review of Austrian Economics, vol. 7, nr. 2 (1994).
(n.tr. pentru varianta în limba românâ a articolului click aici)

[6] Asupra imigării, vezi Murray N. Rothbard, „Nations by Consent: Decomposing the Nation State”, în Journal of Libertarian Studies, Vol. 11, nr. 1 (1994); şi Hans-Hermann Hoppe, „Free Immigration or Forced Integration?” în Chronicles (iunie 1995).

[7] Contrar unei opinii larg răspândite, lipsa democraţiei nu are, în esenţă, nimic de a face cu ineficienţa socialismului. Nu regulile după care sunt selectaţi constituie problema. Problema este politica şi politizarea deciziilor în sine. În loc ca fiecare producător să decidă în mod independent ce să facă cu anumite resurse, aşa cum se petrec lucrurile în regimul contractualist al proprietăţii private, în condiţiile socializării factorilor de producţie fiecare decizie necesită permisiunea unui colectiv. Din punctul de vedere al producătorului, este irelevant cum sunt aleşi cei care acordă permisiuni. Ceea ce contează este că aceste permisiuni sunt necesare. Câtă vreme aşa stau lucrurile, incitativul lucrătorilor de a produce va fi redus şi sărăcirea va continua. Proprietatea privată este, aşadar, la fel de incompatibilă cu democraţia, ca şi cu orice altă formă de stăpânire politică. În schimb, o dată cu instituţia proprietăţii private apare „o anarhie a producţiei”, în care nimeni nu stăpâneşte pe nimeni, şi toate relaţiile de producţie sunt voluntare şi, de aceea, mutual benefice.

[8] Vezi L. von Mises, Die Gemeinwirtschaft: Untersuchungen über des Sozialismus (Jena: Gustav Fischer, 1922). Vezi şi idem, Human Action, A treatise on Economics (Chicago: Henry Regnery, 1966), cap. 25, 26, unde Mises furnizează o replică definitivă criticilor lucrării sale mai vechi (e.g. O. Lange şi H. D. Dickinson).

[9] Deşi există o literatură vastă privitoare la colectivizarea proprietăţii private, s-a scris prea puţin cu privire la decolectivizare. Motivul acestei neglijenţe, putem ghici, este de găsit în predilecţiile socialiste persistente, explicite sau implicite, ale majorităţii intelectualilor socialişti. În asemenea condiţii, orice studiu al problemei decolectivizării va fi părut pur şi simplu irelevant; într-adevăr, de ce să fi dorit vreodată cineva să parcurgă calea întoarsă de pe o „treaptă” chipurile „superioară” a „evoluţiei sociale”, i.e., de la socialism, pe treapta inferioară a capitalismului? Însă nici chiar Şcoala misesiană n-a oferit decât sfaturi implicite, în cel mai bun caz, cu privire la această problemă atât de presantă acum, cu care se confruntă ţările din Estul Europei. Pentru una din rarele excepţii, vezi M. N. Rothbard, „How to Desocialize?” (1989), şi „A Radical Prescription for the Socialist Block” (1990), în idem, Making Economic Sense (Auburn, AL: Ludwig von Mises Institute, 1995); idem, „How and How Not to Desocialize”, Review of Austrian Economics 6/1 (1992).

[10] În acele cazuri în care actualii utilizatori au cumpărat deja active expropriate de la stat, ei vor trebui să solicite compensaţie de la persoanele responsabile pentru aceste vânzări, iar oficialităţile guvernamentale vinovate pentru aceasta vor trebui silite să restituie preţurile de cumpărare.

[11] Pentru cea mai riguroasă şi mai completă teorie lockeană a drepturilor de proprietate, vezi M. N. Rothbard, The Ethics of Liberty (Atlantic Highlands: Humanities Press, 1981); pentru o justificare teoretică a principiului de homesteading în particular, ca fundament axiomatic indisputabil al eticii, vezi H.-H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat (Opladen: Westdeutscher Verlag, 1987); idem, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston, Kluwer Academic Publishers, 1989); idem, The Economics and Ethics of Private Property (Boston, Kluwer Academic Publishers, 1993).

[12] Cum ar putea justifica cineva asignarea drepturilor de proprietate asupra activelor productive, fără a lua în consideraţie acţiunea sau inacţiunea individului dat, în legătură cu activul posedat? Mai concret, ar putea fi oare justificată, de pildă, proprietatea cuiva asupra unui activ particular, atunci când persoana respectivă nu a contribuit literalmente cu nimic la existenţa sau la conservarea activului în chestiune -- ba poate nici nu ştie de existenţa lui -- în acelaşi mod cu drepturile altei persoane, care a contribuit activ şi obiectiv la existenţa sau la conservarea proprietăţii sale?

[13] Referitor la economia politică a producţiei de securitate private, competitive, vezi G. de Molinari, „Despre producţia de securitate”, Polis 3/3-4 (1996); M. N. Rothbard, „Poliţia, dreptul şi tribunalele: o abordare libertariană”, ibid.; idem, Power and Market (Kansas City: Sheed Andrews and Mc. Meel, 1970), cap. 1; Tannehill, M. and L., The Market for Liberty (New York: Laissez Faire Books, 1984), W. Wooldridge, Uncle Sam the Monopoly Man (New Rochelle: Arlington House, 1970); B. Leoni, Freedom and the Law (Princeton, NJ: Van Nostrand, 1972); H.-H. Hoppe, „Fallacies of the Public Goods Theory and the Production of Security”, Journal of Libertarian Studies 9/1 (1989), B. Benson, The Enterprise of Law: Justice Without the State (San Francisco: Pacific Institute, 1991).

* Traducere după „Small is Beautiful and Efficient: The Case For Secession” în Telos, nr. 107, primăvara 1996, pp. 95-101 şi după "On the Law and Economics of Socialism and Desocialization", Cultural Dynamics, vol. 8, nr. 3, Nov. 1996, p. 323-332.

Translated into Romanian and e-published with the author's permission.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. multumin din inima!!!!!!!!!!!!!

    ciugureanu vitalie · 4 aprilie 2008, 09:24 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)