Constituţia şi strategia libertăţii
Text disponibil şi în volumul:
Hans-Hermann Hoppe - Teoria socialismului şi a capitalismului [pdf]
Traducere de Diana Costea şi Dan Cristian Comănescu *
Statul şi dinamica sa
Statul este un monopol teritorial al coerciţiei – o agenţie ce se poate angaja în exproprierea neîntreruptă, instituţionalizată a proprietăţii şi în exploatarea – sub forma impozitării şi a reglementării – proprietarilor legitimi[1]. Presupunând din partea angajaţilor statului nimic mai mult decât urmărirea interesului personal, este de aşteptat ca toate statele să dovedească o tendinţă către accentuarea exploatării. Pe de o parte, aceasta înseamnă o exploatare (şi o impozitare) internă sporită, iar pe de altă parte, o expansiune teritorială. Statele vor încerca întotdeauna să-şi extindă baza de exploatare şi de impozitare. Procedând astfel, vor intra însă în conflict cu alte state concurente. Competiţia dintre state, în calitatea lor de monopoluri teritoriale ale coerciţiei, este, prin însăşi natura sa, o competiţie eliminatorie, în sensul că poate exista, pe un anumit teritoriu, doar un singur monopolist al exploatării şi impozitării. Astfel, putem anticipa că această competiţie dintre diferite state va promova o tendinţă către o centralizare politică mai accentuată, în cele din urmă, către un unic stat mondial.
Este suficientă o scurtă privire asupra istoriei occcidentale pentru a ilustra adevărul acestei concluzii. Astfel, la începutul acestui mileniu, Europa era formată din numeroase unităţi politice independente, pentru ca, în prezent, numai o parte dintre acestea să mai existe. Au existat, desigur, şi forţe descentralizatoare. Bunăoară, dezintegrarea progresivă pe care a cunoscut-o Imperiul Otoman începând din secolul al XVI-lea până după primul război mondial şi apariţia Turciei moderne. Imperiul Habsburgic a fost treptat dezmembrat, începând cu momentul de maximă expansiune pe care a cunoscut-o sub Carol al V-lea până la dispariţia sa şi fondarea Austriei moderne în 1918. Şi doar de curând fostul Imperiu sovietic s-a dezintegrat. Există în prezent, pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, mai mult de o duzină de state independente. Fosta Iugoslavie s-a transformat acum în Slovenia, Croaţia, Serbia, Macedonia şi Bosnia. Iar cehii şi slovacii s-au despărţit şi au format ţări independente. Cu toate acestea, tendinţa predominantă s-a manifestat în direcţia opusă. De pildă, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Germania însemna 234 de ţări, 51 de oraşe libere şi 1500 de proprietăţi seniorale independente. La începutul secolului al XIX-lea, numărul total al celor trei categorii a scăzut la mai puţin de 50, pentru ca în 1871 să fie desăvârşită unificarea. Acelaşi lucru s-a întâmplat în Italia. Chiar şi ţările mai mici au o istorie a expansiunii şi a centralizării. Elveţia a început în 1291 ca o confederaţie de trei state cantonale independente, pentru ca în 1848 să devină un stat unic federal cu vreo două duzini de provincii cantonale.
În plus, văzută dintr-o perspectivă globală, omenirea a ajuns mai aproape ca oricând de instituirea unui stat mondial. Chiar înainte de disoluţia Uniunii Sovietice, Statele Unite atinseseră un statut hegemonic asupra Europei occidentale, îndeosebi a Germaniei Federale, şi asupra ţărilor din zona Pacificului, mai cu seamă a Japoniei. Depun mărturie pentru aceasta prezenţa trupelor americane şi a bazelor militare; pactele NATO şi SEATO; rolul jucat de dolarul american ca ultimă monedă de rezervă internaţională şi sistemul Rezervelor Federale în calitate de „împrumutător” sau „furnizor de ultimă instanţă de lichidităţi” pentru întreg sistemul bancar apusean; existenţa unor instituţii precum Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială şi nou-înfiinţata Organizaţie Mondială a Comerţului (OMC). În plus, sub hegemonia americană, integrarea politică a Europei occidentale a continuat neîntrerupt. O dată cu înfiinţarea unei Bănci Centrale Europene şi a unei monede europene, Comunitatea Europeană se aşteaptă să fie desăvârşită înainte de răscrucea secolului. În acelaşi timp, o dată cu Acordul Nord American de Liber Schimb (NAFTA), a fost făcut un pas important către integrarea politică a continentului american. În absenţa Imperiului sovietic şi a ameninţării militare sovietice, Statele Unite s-au impus ca unica, indiscutabila superputere militară mondială şi ca „poliţistul său fruntaş”.
Integrarea politică versus integrarea economică
Potrivit opiniei prevalente în prezent, centralizarea reprezintă o mişcare progresistă, dezirabilă în orice moment, în vreme ce dezintegrarea şi secesiunea, chiar dacă uneori inevitabile, sunt un anacronism. Se presupune că unităţile politice de mai mari dimensiuni – şi, în cele din urmă, un stat unic mondial – conduc la pieţe mai extinse şi, în consecinţă, la o avuţie sporită. Este adus ca mărturie faptul că prosperitatea economică a crescut dramatic o dată cu sporirea centralizării. Această interpretare ortodoxă, mai degrabă decât să dovedească acest adevăr, ilustrează faptul că istoria este îndeobşte scrisă de învingătorii săi. Corelaţia sau concidenţa temporală nu dovedesc cauzalitatea. În realitate, relaţia dintre prosperitatea economică şi centralizare este extrem de diferită de ceea ce pretinde ortodoxia, dacă nu chiar opusul poziţiei acesteia[2].
Integrarea politică (centralizarea) şi integrarea economică (integrarea prin piaţă) sunt două fenomene total diferite. Integrarea politică presupune expansiunea teritorială a puterii statului de a impozita şi de a reglementa proprietatea (adică de a expropria). Integrarea economică reprezintă o lărgire a diviziunii inter-personale şi inter-regionale a muncii şi a participării la schimburile derulate pe piaţă. În principiu, prin taxarea şi reglementarea proprietarilor privaţi legitimi şi a celor ce-şi obţin veniturile pe piaţă, toate statele sunt contraproductive. Ele reduc participarea pe piaţă şi formarea avuţiei economice. O dată presupusă însă existenţa statului, nu mai există o relaţie directă dintre mărimea teritoriului şi integrarea economică. Elveţia şi Albania sunt, amândouă, ţări de mici dimensiuni, însă Elveţia dovedeşte un înalt grad de integrare economică, în timp ce Albania nu o face. Atât Statele Unite, cât şi fosta Uniune Sovietică sunt ţări întinse. În vreme ce în Statele Unite există diviziune a muncii şi participare la schimburile pieţei pe scară largă, în Uniunea Sovietică – unde proprietatea privată asupra bunurilor de capital lipseşte aproape cu desăvârşire – cu greu putem vorbi de vreo integrare economică. Prin urmare, centralizarea poate însoţi fie progresul economic, fie regresul economic. Există o îmbunătăţire a situaţiei ori de câte ori un stat ce impozitează şi reglementează într-o mai mică măsură îşi extinde teritoriul în detrimentul unuia mai împilator. Dacă se întâmplă invers, centralizarea conduce la dezintegrare economică şi la regres.
O relaţie indirectă de cea mai mare importanţă există totuşi între mărimea teritoriului şi integrarea economică. Un guvern central ce conduce teritorii întinse nu poate să apară ab ovo, cu atât mai puţin un guvern unic mondial. Din contră, toate instituţiile ce se bucură de puterea de impozitare şi reglementare a proprietarilor privaţi trebuie să pornească la drum de la dimensiuni reduse. Aceasta, să nu uităm, favorizează moderaţia. Un stat mic are mulţi concurenţi[3]. Dacă-şi impozitează şi reglementează supuşii într-o mai mare măsură decât concurenţii săi, va suferi inevitabil o emigraţie a forţei de muncă şi a capitalului şi, în consecinţă, o scădere a venitului viitor colectat din taxe. Să considerăm, bunăoară, o gospodărie sau un sat ca teritoriu independent. Ar putea tatăl să-i facă fiului său, sau primarul, satului pe care îl conduce, ceea ce guvernul Uniunii Sovietice le face supuşilor săi, în sensul că le neagă acestora dreptul de proprietate privată asupra bunurilor de capital, sau cum procedează cu cetăţenii lor toate guvernele din Europa occidentală şi Statele Unite, când le expropriază până la 50% din rezultatul obţinut în producţie? Nu, desigur. Fie ar izbucni imediat o revoltă, iar statul ar fi detronat, fie ar începe emigraţia către o altă gospodărie sau un alt sat învecinat.
În consecinţă, contrar poziţiei prevalente, tocmai faptul că Europa a avut o structură a puterii descentralizată într-un grad ridicat, formată din nenumărate unităţi politice independente, explică originea occidentală a capitalismului – expansiunea participării la schimburile derulate pe piaţă şi a dezvoltării economice. Nu a fost un accident înflorirea pentru întâia oară a capitalismului în condiţiile unei extreme descentralizări politice, prezente în oraşele-stat din nordul Italiei, din sudul Germaniei şi din Ţările de Jos (Olanda), secesioniste.
Competiţia dintre state de mici dimensiuni pentru supuşi impozabili le aduce într-o stare conflictuală. În urma conflictelor inter-statale, istoric vorbind prelungite de-a lungul secolelor, câteva state reuşesc să-şi extindă teritoriile, în vreme ce altele sunt eliminate sau încorporate. Care state ies câştigătoare din acest proces competitiv eliminatoriu depinde de mulţi factori, desigur, însă pe termen lung, factorul decisiv îl constituie cantitatea relativă de resurse economice aflate la dispoziţia statului. Prin impozitare şi reglementare, statele nu contribuie la crearea de avuţie economică. Din contră, ele fagocitează avuţia existentă şi pot influenţa în sens negativ mărimea avuţiei prezente la un moment dat. Ceteris paribus (toate celelalte lucruri rămânând constante), cu cât sarcina fiscală şi de reglementare impusă de stat asupra economiei interne este mai scăzută, cu atât populaţia va tinde să se înmulţească – datorită unor motive interne, dar şi ca urmare a imigraţiei, şi cu atât va fi mai ridicată mărimea avuţiei produse intern, pe care statul se poate baza în conflictele cu competitorii învecinaţi. Din acest motiv, centralizarea are de multe ori un caracter dinamic. Statele care impozitează şi reglementează într-un grad redus economiile lor interne – statele liberale – au tendinţa să-şi apere şi să-şi extindă teritoriile pe seama celor neliberale. Astfel se explică apariţia explozivă a „revoluţiei industriale” în Anglia şi Franţa, ambele state centralizate, şi tot acesta este motivul pentru care, de-a lungul secolului al XIX-lea, Europa occidentală a ajuns să domine restul lumii, mai degrabă decât invers. În plus, pe baza aceleiaşi observaţii explicăm ascensiunea din secolul XX a Statelor Unite până la rangul de superputere.
În orice caz, pe măsură ce continuă procesul prin care statele mai liberale le înving pe cele mai puţin liberale – i.e. cu cât teritoriile sunt mai întinse, cu atât concurenţii rămaşi sunt mai puţini şi la distanţe mai îndepărtate, iar migraţia internaţională tot mai costisitoare – se diminuează tot mai mult incitativul statului de a rămâne fidel liberalismului intern. Apropierea de limita statului unic mondial conduce la dispariţia oricărei posibilităţi de a vota împotriva statului prin părăsirea teritoriului acestuia. Oriunde ne-am îndrepta, se aplică acelaşi impozit şi aceeaşi structură de reglementare. Despovărat în acest mod de problema emigraţiei, dispare o piedică esenţială din calea expansiunii puterii etatiste. Evoluţia evenimentelor din secolul XX este astfel clarificată: o dată cu primul război mondial, şi cu atât mai mul
multumin din inima!!!!!!!!!!!!!
ciugureanu vitalie · 4 aprilie 2008, 17:24 · #