Mercurialul, speculatorii şi prosperitatea noastră

Vlad Topan · 16 august 2004

Autorităţile ne-au anunţat zilele trecute prin vocea întâiului bărbat al ţării că vom avea parte de puţin tratament socialist-comunist, sub forma mercurialului. În cele ce urmează, ne propunem să lămurim problemele pe care le-ar ridica o astfel de măsură, în speranţa de a o putea vedea pe viitor corect plasată acolo unde îi este locul: la groapa de gunoi a istoriei.

Ce este mercurialul?

Mercurialul este un nume nici măcar pretenţios pentru o eroare economică mai veche: fixarea preţurilor de către stat. Ce presupune el? În forma în care doresc să ni-l servească domnii Năstase şi Blănculescu (oare a cui o fi fost ideea?[1]) mercurialul apare în varianta sa „sofisticată”: stabilirea de limite maxime şi minime pentru preţurile diferitelor produse, furnizându-se astfel un interval în care este permisă fluctuarea preţurilor pieţei. La limită, şi în forma sa cea mai barbară, mercurialul îmbracă pur şi simplu forma decretării preţurilor: produsul x costă atâţia lei, produsul y atâţia lei, etc.

Mercurialul de tip sofisticat poate apărea (oarecum învăluit) şi sub forma indicării doar a unor preţuri minimale sau doar a unora maximale. Salariul minim pe economie, sprijinit de lege, nu este decât un exemplu persistent de mercurial de care avem parte.

De asemenea, pragurile tarifare adoptate prin legea taximetriei tot în categoria mercurial se încadrează. Salariile tuturor bugetarilor, nefiind determinate de piaţă, constituie un vast şi ubicuu mercurial de care ne lovim zi de zi, fie că plătim gazele, fie că ne încasăm salariile ca profesori, medici sau lucrători în administraţia publică. Salariile domnilor Blănculescu şi Năstase (în calităţile lor oficiale) intră tot la categoria mercurial, ba chiar un mercurial pentru prestaţii care pe piaţă nici măcar nu s-ar vinde, pentru că nu le-ar cumpăra nimeni.

Prin urmare, dincolo de disponibilitatea cuiva de a întrebuinţa termenul sau nu, mercurialul cuprinde, până la urmă, toate preţurile care se exprimă în monedă dar care nu sunt rezultatul pieţei libere, al aşa-numitului joc liber al cererii şi ofertei. El cuprinde toate preţurile fixate (sau îngrădite prin limite maximale, minimale sau de ambele tipuri) de către stat[2]. Tot la categoria mercurial ar trebui trecut controlul preţurilor, de orice tip ar fi şi orice obiective ar viza acesta. (Probabil gândind în aceşti termeni a ajuns domnul Blănculescu să considere că problema este de competenţa domniei sale.)

Ce sunt preţurile?

După cum credem că reiese de mai sus, opinia noastră este cu totul contrară ideii de mercurial – de fixare sau control al preţurilor de către autorităţi. Şi asta pentru că efectele acestuia sunt nefaste şi împing, în multe privinţe, lucrurile în direcţia contrară celei pe care chiar iniţiatorii măsurii par să o fi vizat, înrăutăţind (şi nu numai atât) situaţia aprovizionării consumatorilor cu produse din pieţele agroalimentare.

Pentru a înţelege cât mai clar natura mercurialului, credem că este util să rememorăm puţin natura acelor elemente pe care el practic le dezlocuieşte, şi anume a preţurilor.

Ce sunt preţurile? În condiţiile unei economii primitive bazate pe barter, de fiecare dată când se schimbă x bucăţi din bunul a pe y bucăţi din bunul b putem spune că preţul unei bucăţi din a este y/x bucăţi din bunul b. Sau invers, ca preţul unei bucăţi din bunul b este de x/y bucăţi din bunul a. Într-o economie modernă, complexă, lucrurile capătă o notă specifică. Un anumit bun, devenit monedă datorită anumitor calităţi precum rezistenţa, divizibilitatea, portabilitatea etc., intervine („mijloceşte”) în majoritatea covârşitoare a schimburilor (De aceea spunem şi că o economie modernă sau complexă este monetarizată). Prin urmare, este util să vorbim de preţuri monetare. Preţul monetar al unui bun este cantitatea de monedă pe care se schimbă cantităţi din bunul respectiv la piaţă. Dacă această definiţie nu ridică în general probleme şi poate fi considerată un adevăr comun, în schimb adagio-ul din coada definiţiei, acel „la piaţă”, este cel care trece cel mai adesea neobservat. Ba mai mult, am putea spune că nu este înţeles. Pentru unii – cei care până la urmă rămân străini de ştiinţa economică – el poate chiar să lipsească.

Ce înseamnă, aşadar, acel „la piaţă”? Că sunt preţuri doar numerele de pe tăbliţele din Piaţa Moghioroş, sau Piaţa Amzei, sau Piaţa Cotroceni? În mod evident nu, căci altminteri ar însemna că sumele de bani pe care cumpărăm noi produse din Unirii sau de la McDonald’s nu sunt preţuri. Absurd. Atunci la ce anume ne gândim când spunem „la piaţă”?

Ne gândim (sau aşa ar trebui!) în principal la două lucruri: că acel preţ monetar trebuie să fie rezultatul unui schimb voluntar şi că el trebuie să aibă loc între proprietari legitimi. Caracterul voluntar presupune consimţământul liber al ambilor participanţi la schimb. Întrunirea acestei condiţii ne permite să concluzionăm că schimbul a fost reciproc avantajos[3], altminteri e de neînţeles (cu excepţia erorii) de ce părţile (sau partea considerată perdantă) s-au angajat în schimb. Prin urmare, sub aspectul eficienţei, doar schimbul voluntar este demonstrat avantajos (numai ex-ante în mod necesar, omul nefiind atotştiutor), benefic pentru ambele părţi implicate. Când schimbul nu este voluntar, nu mai putem vorbi de beneficii (în timp ce neajunsul de a fi constrâns e clar) ale părţii constrânse, împotriva propriei voinţe, să facă schimbul.

Necesitatea ca schimbul să se realizeze între proprietarii legitimi pentru ca preţul să fie preţ veritabil apare imediat ce ridicăm problema rarităţii. Pe piaţă, preţurile exprimă raritatea relativă a resurselor în raport cu nevoile indivizilor. Cele cu preţuri monetare mai mari sunt, relativ, mai rare; cele cu preţuri monetare mici, sunt relativ mai abundente (de fiecare dată în raport cu nevoile). Dar problema aceasta a rarităţii nu interesează independent de contextul în care se ridică. Căci una este să-mi pun problema rarităţii pe piaţă, şi alta în junglă. Pe piaţă preţurile exprimă raritatea relativă a resurselor dată fiind prevalenţa covârşitoare a relaţiilor interpersonale voluntare. Înţeleg din preţurile pieţei cam ce şi cât pot obţine/vinde „în pace”. Când preţurile survin în urma unor schimburi între proprietari nelegitimi (între doi hoţi, de pildă; dar lucrurile stau la fel şi în cazul schimburilor non-voluntare) relevanţa lor contextuală dispare. Pot pricepe eventual cam care sunt preferinţele celor doi în ceea ce priveşte bunurile efectiv schimbate, dar cam atât.

Concluzia celor de mai sus ar fi aceea că atunci când nu avem de-a face cu schimburi voluntare între proprietari legitimi, nu avem de-a face nici cu preţuri. Ori mercurialul are menirea de-a interzice o sumă de schimburi voluntare (dar care se petrec la nivele ale preţului pe care autorităţile, din varii motive, nu le agrează), prin scoaterea acestor schimburi în afara legii, şi prin menţinerea în legalitate doar a schimburilor la preţuri oficial agreate. Prin urmare mercurialul fie distruge o parte din schimburi, fie le modifică în aşa hal, încât în cazul lor nu mai avem de-a face cu preţuri, ci cu nişte veritabile non-preţuri. Ba mai mult, anti-preţuri. Căci la asta se reduce mercurialul: lupta împotriva pieţei şi a proprietăţii private[4]. Iar prin piaţă nu trebuie să înţelegem cine ştie ce realitate abstractă străină de noi, ci chiar pe noi înşine, membrii societăţii care cooperăm zi de zi inclusiv prin schimb. Finalmente, mercurialul ne atacă pe noi; este statul în ofensivă împotriva noastră, a societăţii paşnice.

Cum se formează preţurile?

Erorile din erori se nasc. La fel şi cu mercurialul. Una dintre erorile importante care stau la baza unei astfel de gimnastici mentale este opinia conform căreia preţurile sunt determinate de costuri. Dacă costul indică totodată şi preţul rezonabil al unui bun, apare limpede de ce unor oameni precum domnii Blănculescu sau Năstase le mai vine ideea că întreprinzătorii (sau „pieţarii”) care se îndepărtează, prin preţurile pe care le propun, de costuri trebuie împiedicaţi s-o facă.

Trebuie spus de la bun început că, chiar dacă lucrurile ar sta aşa, din punct de vedere etic împiedicarea unor schimburi voluntare la preţuri aşa-zis „ne-economice” n-ar fi legitimă. Tot ce-ar fi permis din acest punct de vedere (adică etic) ar fi persuasiunea, lămurirea părţilor (sau a unei părţi) că schimbul nu e „eficient”, nu e „economic”. Dincolo de persuasiune, nimic. Nicidecum legislaţie „heirupistă”. În cele ce urmează însă, vom încerca să arătăm că, din punct de vedere economic, cei care cred că preţul se determină pe baza costului sunt în eroare.

Să presupunem că, într-adevăr, costurile determină preţurile. Şi să pornim în a analiza modul cum a luat naştere preţul de, să zicem, 10.000 de lei al unui creion. Pentru a fi consecvenţi, ar trebui să identificăm toate costurile cu factorii care au concurat la fabricarea creionului, şi suma acestora ar trebui să ne dea 10.000. Simplificând, să considerăm că respectivul creion a ieşit din combinarea următorilor factori: prefabricate din lemn, grafit (cărbune) şi muncă. Prefabricatele din lemn (pentru fiecare creion) au costat, să zicem 2000 lei; grafitul 3000 lei; iar munca restul de 5000 de lei. Este problema rezolvată? Nicidecum. Căci se ridică o întrebare firească: aceste costuri, care par a fi la rândul lor nişte preţuri, cum se determină? Consecvenţa ne-ar îndrepta iarăşi către un răspuns de tipul: tot pe baza costurilor. Aşadar trebuie s-o luăm de la capăt cu analiza, pentru fiecare din cei trei factori care contribuie la producţia creionului. Prefabricatele din lemn sau obţinut din lemn brut şi muncă de tipul M1, să spunem (ignorăm problema bunurilor de capital, deoarece nu afectează raţionamentul de faţă); grafitul din cărbune brut şi muncă M2; iar munca (să-i zicem M0)... A apărut deja prima problemă fundamentală: costul muncii. Şi această problemă nu apare doar la acest stadiu; şi tipurile de muncă M1 şi M2 ridică aceeaşi problemă. E limpede că nu putem identifica, pentru un anumit individ, costul muncii consultându-i actele de identitate: nu e trecut nicăieri în aceste acte. O soluţie „aşa, în general” iarăşi nu putem da, căci vă provoc – care-i costul muncii?

Împinşi tot de consecvenţă unii ar putea replica, afirmând că nu-i mare lucru să determini costul muncii tot pe bază de costuri. Adică muncitorul cutare poate fi considerat „produsul” a x ani de educaţie, a y tone de alimente, z tone îmbracăminte etc. Dincolo de problemele practice ale unei astfel de încercări, trebuie spus că ea are un viciu logic major. Încercând să determinăm mai departe costurile educaţiei care l-au format pe muncitor, vom ajunge la concluzia că printre factorii necesari obţinerii produsului educaţie se regăsesc şi creioanele. Prin urmare, preţul creionului se determină pe baza unor alte costuri (le-am amalgamat pentru simplificare) plus costul creionului. Raţionament circular. Adică n-am făcut nimic, căci ne-am întors de unde am pornit fără a rezolva problema. Iar dacă am insista, printr-un curat meşteşug de tâmpenie, să aplicăm mai departe metoda determinării preţurilor pe bază de costuri, am intra în ceea ce logicienii numesc „regres la infinit”: am încărunţi încercând să calculăm preţul unui banal creion.

Dacă în ceea ce priveşte munca mai poate încăpea vorba de suciri ale minţii precum cea de mai sus, în privinţa resurselor naturale brute – cum sunt lemnul brut şi cărbunele brut – lucrurile sunt mai imediate, dacă-mi permiteţi. E clar că tăietorul de lemne nu găseşte la rădăcina fiecărui buştean pe care-l taie o tăbliţă pe care e înscris costul acestuia. La fel şi minerul. Deci „lanţul costurilor” ori se rupe (în cazul resurselor primare), ori continuă la infinit (cazul muncii). Prin urmare, problema preţurilor trebuie abordată altfel. Cum anume? (Atragem atenţia cititorului că am lăsat la o parte multe alte probleme ale acestei teorii greşite a formării preţurilor: de pildă imposibilitatea de a explica profitul.)

Punctul de pornire al formării preţurilor îl reprezintă consumatorii cu preferinţele şi cu disponibilităţile lor monetare, a căror disponibilitate de a cheltui se manifestă la piaţă prin cumpărare şi abţinere de la cumpărare. Un moment crucial în formarea ulterioară a structurii preţurilor îl constituie anticipările pe care întreprinzătorii le fac cu privire la această disponibilitate de a cumpăra sau nu a consumatorilor. Ce anticipează, propriu-zis, producătorii? Preţurile pe care consumatorii ar fi dispuşi să le plătească. Etapa logic următoare este cea în care aceşti întreprinzători, păstrând în minte nivelul anticipat al încasărilor, licitează mai departe pentru factori de producţie: muncă, materii prime, locaţie, maşini etc. Pentru a rămâne cu profit, ei sunt constrânşi în aceste licitări de preţurile anticipate. Deci costurile sunt cele care depind de preţuri, şi nu invers.

Abia aşa ajungem să înţelegem cum poate tăietorul de lemne să-şi dea seama de preţul monetar al buştenilor pe care îi taie. Dacă nu se bazează pe noroc, încă înainte de a-i tăia se „uită” în piaţă pentru a vedea cam cu cât i-ar putea vinde. Dacă perspectiva încasărilor monetare îl satisface, se apucă de treabă, dacă nu, caută să facă altceva.

Cititorul va zice poate că am zăbovit prea mult asupra acestor lucruri. Am făcut-o pentru că opinia aceasta eronată conform căreia preţul se determină pe bază de cost este omniprezentă în discuţiile savante despre „valoarea adăugată”, ba chiar instituţionalizată în TVA, de pildă.

Este „speculatorul” un personaj odios?

Unul din motivele pentru care autorităţile consideră că se impune introducerea mercurialului este necesitatea „stârpirii speculanţilor”, această „mafie a pieţelor”. Vom încerca să arătăm pe scurt, în cele ce urmează, că utilizarea grosieră a termenului „speculant” fără a gândi – şi cam în felul în care comuniştii foloseau „chiabur”, „burghez” sau „moşier” – nu numai că nu serveşte le nimic, ci chiar dăunează, mai ales prin tipul de acţiune pe care-l induce.

Problema care întunecă de astă dată minţile cu zel nu pe măsura înţelepciunii, este cea a intermediarului[5]. Căci speculantul este un intermediar. Iar intermediarii sunt percepuţi – de cei care nu înţeleg ştiinţa economică – ca nişte indivizi care nu au altceva mai bun de făcut decât să încarce costurile produselor care ajung în final la consumator. (E oarecum paradoxal că autorităţile publice şi-au ales intermediarii ca ţintă, deoarece ele însele îşi justifică activitatea inclusiv în termeni de intermediere între diversele grupuri sociale. Ba uneori chiar impun anumiţi intermediari, ca în cazul asigurării obligatorii auto. Deci se pare că autorităţilor le-a căşunat pe intermediarii din agricultură.) Ştiinţa economică are însă şi aici o surpriză pentru neavizaţi: intermediarul reduce costurile.

Cum aşa? Producătorul are la dispoziţie două modalităţi de a-şi comercializa produsele: calea directă (C1) şi calea indirectă (C2). În cazul C1, suportă el însuşi cheltuielile şi eforturile aferente desfacerii mărfii; în cazul C2, apelează la un intermediar. Acum, dacă producătorul e în toate minţile, va prefera calea mai puţin costisitoare pentru el. Dacă îl costă mai puţin să desfacă produsele singur decât să apeleze la intermediar, o va face; dacă îl costă mai puţin să apeleze la intermediar decât să desfacă produsele de unul singur, iarăşi o va face. Cei care deplâng existenţa intermediarilor deplâng, pradă unei iluzii, însăşi existenţa acestor costuri ale desfacerii mărfii. Se revoltă împotriva naturii.

Când „speculatorii” intervin pe piaţă şi cumpără marfa de la producători pentru a o vinde ulterior „la un preţ mai mare”, problema care se ridică e dacă ei realizează acest lucru prin schimburi voluntare sau nu.

Dacă da, totul se rezumă la povestea standard a intermediarului expusă mai sus. Nimeni nu i-a forţat pe cei ce i-au vândut sau cumpărat produsele s-o facă. Producătorii puteau să nu vândă, iar cumpărătorii să nu cumpere. În plus, speculantul îşi riscă – prin „speculaţiile” pe care le face – propriile resurse, propria bunăstare. Nu de nebun încearcă să arbitreze preţul, ci pentru că identifică o oportunitate mai bună de desfacere a mărfii (un preţ mai mare), facilitând distribuirea bunurilor către cei care în ultimă instanţă sunt dispuşi să plătească cel mai mult[6]. Pe piaţă, asta înseamnă a fi eficient. (Unii consideră că speculanţii „agravează” problema aprovizionării cu alimente cauzată de inundaţiile care au dus la reducerea producţiei agricole. Dar dacă nu atunci când cantitatea oferită scade, când ar avea voie preţul să crească, mă rog? Şi apoi preţurile ar creşte oricum şi-n absenţa „speculanţilor”, prin concurenţa între cumpărătorii confruntaţi cu o piaţă mai puţin bogată. Speculanţii sunt doar cei mai iuţi în a aşeza piaţa la nivelul corespunzător. Evident, sunt şi ei supuşi erorii.)

Dacă nu, şi „speculantul” a pus mâna pe bâtă pentru a obţine produsele de la producători sau a le vârî pe gât cumpărătorilor, atunci nu a făcut acest lucru în virtutea faptului că e speculant (deoarece nu e!) ci pentru că e agresor. Dar problema aceasta nu mai e una economică, ci ţine de drept. Nicidecum soluţia la această problemă nu e mercurialul, ci aplicarea unor legi bune. Dacă autorităţile nu se descurcă aici, poate ar fi mai bine ca, în loc să compună incompetenţa cu încă una (mercurialul), să lase piaţa să rezolve şi problema justiţiei.

Până la urmă, situaţia de pe pieţele alimentare nu în speculă îşi are cauza. Dincolo de evenimentele naturale care au redus pur şi simplu producţia şi cantitatea de produse disponibilă (lucru care nu poate rămâne prin firea lucrurilor fără consecinţă la piaţă, ceea ce autorităţile nu înţeleg), piaţa agroalimentară funcţionează defectuos şi pentru că spaţiile în care lucrează sunt în general administrate de stat; sistemul de protecţie care ar trebui să-i împiedice pe şarlatani să le ia prin violenţă mărfurile producătorilor nu funcţionează; dacă producătorii cinstiţi nu mai încap în pieţe de borfaşii care i-au mituit pe administratorii acestora (afirmaţia nu e valabilă dacă pieţele sunt private; dar realmente private), nu pot să-şi desfacă produsele în altă parte (pe stradă, pe trotuar, în parc etc.) deoarece atunci autoritatea publică însăşi îi ia în şuturi cu poliţia şi jandarmeria.

Apropiindu-ne de final, se mai impune o precizare. Orice intervenţie a statului asupra pieţei dă naştere în cele din urmă la o pleiadă de alte consecinţe pe care de cele mai multe ori (şi dacă e de o minimă bună credinţă) statul însuşi le consideră de nedorit[7]. În cazul mercurialului, controlul preţurilor (temperarea lor prin plafoane maxime, în special) va accentua lipsa de produse la piaţă, deoarece nu va mai fi rentabil (nici pentru speculanţi, nici pentru producători) să vinzi la preţurile mici impuse. Autorităţile ar putea încerca să lupte împotriva slabei aprovizionări, încercând să introducă un nou mercurial (să fixeze preţurile, adică) şi pentru factorii de producţie ale căror costuri sunt prohibitive pentru producătorii de produse agro-alimentare care intră sub incidenţa mercurialului iniţial. Şi din aproape în aproape, ne-am putea trezi cu majoritatea (sau, mai rău, toate) preţurilor fixate. Adică înapoi în socialism.

Pe de altă parte, e de neînţeles de ce acei „speculatori” feroce care îi agresează pe producătorii cinstiţi sau îi mituiesc pe administratorii pieţelor s-ar tempera, sfioşi, de îndată ce noua reglementare s-ar adopta, chiar cu înfiinţarea poliţiilor pieţelor. De parcă un mercurial nu poate fi ocolit, sau poliţiştii şi alţi oficiali mituiţi, sau chiar ameninţaţi. Cu siguranţă, aceiaşi speculatori pe care mercurialul voia să-i lovească în plin, se vor regăsi pe nou născutele pieţe negre, unde preţul produselor agroalimentare va fi chiar mai mare decât ar fi fost în absenţa mercurialului, şi asta pentru a-i compensa pe speculanţi pentru riscul suplimentar de a ocoli şi reglementarea asta.

În loc de încheiere

Acelaşi domn Blănculescu a replicat, atunci când presa l-a taxat (pe dânsul şi pe toţi cei implicaţi) pe bună dreptate ca propunător de măsuri comuniste învechite, că această măsură de control al preţurilor nu este nicidecum învechită, ci un instrument economic modern folosit şi în Uniunea Europeană, în cadrul politicii agricole comunitare. Păcat că dânsul nu a putut să recunoască o măsură comunistă, neeficientă şi nedreaptă pentru simplul fapt că europenii o aplică. Din păcate, pe viitor, aleşii noştri ne vor vârî multe broaşte pe gât pe motivul că Uniunea Europeană o face şi ea sau chiar o cere. Partea şi mai tristă e că Uniunea Europeană chiar e viciată de o serie de probleme complicate de ordin economic, politic şi spiritual, iar noi ne aruncăm cu capul înainte în ea fără să judecăm. Dar despre asta într-un alt articol...



[1] În treacăt fie spus, este cunoscut faptul că Traian Băsescu – un socialist consecvent, dacă se poate spune aşa ceva - este cel care a vehiculat ideea de control al preţurilor imediat după ce a fost reales. Asta aşa, ca să le treacă repede celor care au crezut că participarea la vot la alegerile locale chiar a contat în vreun fel!

[2] A se vedea Murray N. Rothbard, Power and Market, Institute for Humane Studies, 1970, cap. 3, pag. 24 şi urm. (http://www.mises.org/rothbard/power&market.pdf )

[3] Teorema fundamentală a schimbului spune: A, deţinând bunul sau prestaţia a, se va angaja în schimb cu B, deţinând bunul sau prestaţia b, dacă şi numai dacă A apreciază bunul b ca fiind mai important pentru el decât bunul A, iar B apreciază bunul a ca mai valoros pentru el decât bunul b. Astfel, ambii participanţi la schimb câştigă. Evident, afirmaţia de mai sus este cu necesitate adevărată doar ex-ante, deoarece omul nefiind atotştiutor poate greşi sau îşi poate revizui părerile în legătură cu acţiunile trecute.

[4] Nu că am pune prea mare preţ pe argument, dar, dat fiind faptul că, mai nou, Constituţia României garantează proprietatea privată, mercurialul – care impietează asupra liberei utilizări paşnice tocmai a proprietăţii private – ar fi neconstituţional!

[5] Vezi Walter Block, Pledoarii imposibile, Editura Nemira, 1998, pag. 187 şi urm.

[6] Vezi şi Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State, Nash Publishing, Los Angeles, 1962, pag. 112 şi urm. (sau la http://www.mises.org/rothbard/mes/chap2c.asp )

[7] Vezi Ludwig von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, 1998, cap. III, pag. 51 şi urm. (sau http://www.misesromania.org/carti/mis_capitalism/Interventionismul.htm )


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. As dori sa aflu unde ma pot informa asupra preturilor pentru diverse produse, in anumite perioade de timp (monarhista, populara, socialista si comunista) ale romaniei.
    multumesc

    Bazavan Mihai · 4 mai 2008, 08:02 · #

  2. As vrea sa-i amintesc D-lui VLAD T. ca mercurialul nu este o mostenire comunista,ea a fost preluata de catre comunisti de la regimul anterior.Impunerea pretului la produse in piete de catre stat a aparut ca o necesitate de-a proteja populatia impotriva speculantilor si aceasta masura a aparut in Franta dupa REVOLUTIA de la 1789,(cand speculantii controlau preturile in pietele Parisului)fapt pentru care se foloseste si azi (asa cum recunoaste si in incheierea articolului acest domn ) in tarile vest-europene. Ii sugerez sa mai studieze istoria si apoi sa se pronunte.

    Tiberiu H · 28 iulie 2012, 20:36 · #

  3. @Tiberiu H

    “Impunerea pretului la produse” inseamna, de fapt, abolirea/falsificarea acestora. Si e o masura socialista, adica in afara pietei. Faptul ca se foloseste si astazi in tarile europene (si nu numai) nu dovedeste decat ca aceste tari sunt virusate de socialism.

    “de-a proteja populatia impotriva speculantilor”

    Speculantii (care sunt benefici, ajuta la aflarea si manifestarea pretului, adica a informatiei relevante inglobata in acesta – raportul dintre gradul de raritate al resurselor/bunurilor si preferintele de timp/consum ale indivizilor) nu fac parte din populatie?

    ionut · 30 iulie 2012, 11:30 · #

  4. @ionut

    Consider ca ai avea perfecta dreptate in conditiile in care piata ar fi cu adevarat libera. Din pacate insa stii foarte bine ca nu este deci mercurialul ar trebui eliminat doar simultan cu celelalte bariere in calea comertului cu produse agro-alimentare.

    Sunt destul de “batran” ca sa-mi amintesc taranii care treceau cu carutele pline de fructe si legume pe strazile unui dulce targ moldovenesc… comod si profitabil atat pentru consumatori cat si pentru producatori. In schimb, atata timp cat vanzarea produselor agro-alimentare este legala doar in piete (acaparate de speculanti) cred ca tranzactia prin care producatorul isi cedeaza marfa speculantului poate fi considerata voluntara doar in sensul ca nu se recurge la forta dar nu este nicidecum reciproc avantajoasa.

    iosiP · 30 iulie 2012, 15:40 · #

  5. “mercurialul ar trebui eliminat doar simultan cu celelalte bariere in calea comertului cu produse agro-alimentare.”

    Evident! Doar ca, inclusiv in cazul, teoretic cata vreme mai exista si o farama de stat, unei piete libere, speculantii (intermediarii) tot n-ar disparea. Dar observatia ta e una excelenta: atat e statul de orb! Impune bariere artificial-birocratice, in urma carora piata e distorsionata, dupa care “lupta” impotriva speculantilor, prilej pentru si mai multa reglementare si interventie. Exact ce a facut si in domeniul bancar!

    ionut · 31 iulie 2012, 09:25 · #

  6. “Doar ca, inclusiv in cazul, […] unei piete libere speculantii (intermediarii) tot n-ar disparea.”

    Si nici nu-mi doresc sa dispara!

    Intermediarii au rolul bine definit de a permite producatorului sa se ocupe de ceea ce stie (productie) fara a fi preocupat de ceea ce nu stie (comert). In acest context, producatorul scapa de necesitatea prezentei fizice la locul de desfacere si elimina riscul de a ramane cu marfa (perisabila) pe stoc – risc preluat de catre intermediar in schimbul profitului obtinut.

    Problema apare doar atunci cand intermediarii profita de legislatie pentru a impune producatorului un anumit pret de vanzare (fara legatura cu raportul dintre cerere si oferta), caz in care se transforma in speculanti.

    Sau altfel spus, eu nu pun semnul egalitatii intre cele doua categorii…

    Evident, statul nu alege calea logica de a liberaliza piata ci impune mercuriale, cu “minunatul” rezultat in avalansa ca:
    1. Speculantii platesc si mai putin producatorilor.
    2. O parte dintre producatori renunta la activitate (devenita nerentabila).
    3. Scade oferta (ceea ce ar duce, in mod normal, la cresterea preturilor dar echilibrarea pietei nu se poate face din motive de… mercurial, desigur).
    4. Producatorii ramasi solicita (si primesc) subventii de la stat.
    5. Fraierii se bucura ca legumele sunt (relativ) ieftine dar nu-si dau seama ca tot ei platesc (prin taxe) diferenta intre pretul stabilit artificial prin mercurial si pretul real care ar fi determinat de piata.
    Se realizeaza astfel o redistributie fortata a banilor, insotita conform obiceiului de deturnarea unui procent substantial catre multiplele agentii care se ocupa cu gestiunea programelor de corectare a efectelor nefaste induse de activitatea altor multiple agentii… si totul, desigur, spre binele nostru al tuturor.

    Si pun si eu o intrebare semi-retorica: cum dreac’ se face ca soacra-mea, traitoare in mediul rural, plateste mai putin decat mine pe produse agro-alimentare mult mai gustoase decat cele pe care le gasesc eu in pietele Bucurestiului… si nici n-am auzit vreodata sa fi facut vreo toxiinfectie alimentara, asa cum incearca sa ne sperie specialistii UE?!

    Na ca m-am enervat!

    iosiP · 31 iulie 2012, 14:23 · #

  7. Apropo de speculanti (in special pentru Tiberiu H), exista un exemplu, nu sunt sigur, dar parca Walter Block e autorul. Presupunem o manifestare sportiva, un meci de fotbal, un stadion cu capacitatea de 50000 de locuri si bilete de 20 euro. Acuma, daca organizatorul a anticipat (ghicit) corect si cererea de bilete e chair de 50000, se vor vinde toate si toata lumea e multumita. In realitate, rareori situatia e atat de fericita si au loc 2 situatii: ori numarul doritorilor de bilete e mai mare, ori e mai mic. Aici intervin speculantii, intermediarii, bisnitarii, care echilibreaza cererea cu oferta prin preluarea riscului.

    1) Daca numarul doritorilor de bilete e mai mare decat biletele disponibile, pretul acestora, cumparate “la pachet” de speculanti, va fi negociat liber cu doritorii de bilete. In acest caz toata lumea e fericita: organizatorul spectacolului si-a a tins tinta, a vandut toate biletele si, mai important, nici nu e vazut ca un speculant care jupoaie prin preturi mari fanii microbisti (aceasta vina poate fi aruncata foarte usor in carca nenorocitilor de bisnitari), acestia, “fanii”, platesc exact pretul pe care sunt dispusi sa-l plateasca prin negociere de pret, care e criteriul legitim de a intra in posesia unui bilet, iar speculantii si-au atins tinta, adica profitul.

    2) Daca numarul “fanilor” e mai mic decat cel al biletelor, organizatorul si fanii se gasesc in aceeasi situatie ca la punctul 1, singurul care e intr-o situatie rea e bisnitarul care sufera pierderi (ori nu vinde toate biletele, ori poate ajunge chiar in situatia, pentru a-si minimiza pierderea, sa le vanda sub suma la care le-a achizitionat).

    In locul organizatorilor eu m-as ruga sa existe mereu, la fiecare meci, bisnitari!

    ionut · 1 august 2012, 09:16 · #

  8. @ionut

    Am citit si eu cartea lui Block dar nu pot fi de acord cu cele scrise acolo (si reluate de tine). Iata si motivele:

    - Cazul 2) poate fi eliminat intrucat bisnitarii stiu bine care sunt meciurile la care numarul fanilor este mai mic decat cel al biletelor. Mai mult, relatiile dintre bisnitari si vanzatorii de bilete anuleaza practic orice risc pentru primii, care au de multe ori posibilitatea sa returneze biletele nevandute.

    - Ramane primul caz, cel in care numarul doritorilor de bilete este mai mare dacat biletele disponibile. In aceste conditii organizatorul si-ar atinge oricum tinta si nu castiga nimic de pe urma speculantilor (exclud desigur cazul in care acestia isi impart profitul cu organizatorul). Doritorii de bilete sunt si ei in pierdere intrucat platesc mai mult decat daca ar cumpara din sursa oficiala (este adevarat ca sunt dispusi sa plateasca pretul dar aici revenim la definitia oarecum vaga a “tranzactiei voluntare”). Practic, singurii care profita sunt bisnitarii.

    Singurul argument teoretic valid pe care il aduce Block este serviciul oferit de bisnitari celor care prefera sa plateasca in plus pentru confortul de a nu sta cateva ore la coada. As fi de acord cu acest argument daca (si numai daca) bisnitarii ar sta ei insisi la coada pentru a cumpara biletele, caz in care situatia ar fi echivalenta cu cea in care un “fan” plateste un pusti pentru a sta la coada in locul sau, dar stii bine ca acest lucru nu se intampla. Prin urmare, bisnitarii ofera (poate) un serviciu celor care prefera sa plateasca in plus ca sa evite coada in schimb aduc o paguba celor care prefera sa stea la coada si sa plateasca pretul oficial dar raman fara biletele acaparate de bisnitari.

    Altfel spus, bisnitarii distorsioneaza regulile pietei libere (in acest caz, “primul venit, primul servit”) prin redistributia biletelor catre anumite categorii de “fani”… pai daca nu ma insel cam cu asta se ocupa si statul?!

    iosiP · 1 august 2012, 16:24 · #

  9. “Doritorii de bilete sunt si ei in pierdere intrucat platesc mai mult”

    Pai care pierdere e mai mare, sa platesti mai mult (exact cat esti dispus sa dai) sau sa nu vezi meciul deloc, pentru ca numarul biletelor e mai mic decat numarul doritorilor si tu, de exemplu, n-ai putut sa ajungi la timp sa-ti iei bilet si nici n-ai gasit pe nimeni sa stea la coada?

    In plus, faptul ca bisnitarii ar sti bine, adica mai mereu, care sunt meciurile la care numarul fanilor este mai mic decat cel al biletelor este o speculatie, care s-a dovedit falsa in multe situatii reale. Bisnitarii au ramas, de multe ori, cu biletele (ultimul caz de genul asta, de anvergura si care a devenit celebru fiind, daca nu ma insel, cel al antepenultimei finale de cupa UEFA, cand biletele puse in vanzare cu cateva luni inainte de eveniment, au fost cumparate, aproape toate, iar la meci s-a ocupat mai putin de o treime din locuri, pentru ca, ghinion, in finala s-au calificat 2 echipe cvasi-unanime. A fost una dintre cele mai mari “tepe” luate de intermediarii de bilete, acestia oferind, la un moment dat, bilete la 20% din pretul “oficial”).

    Returnarea lor cu complicitatea vanzatorilor este frauda care poate fi contracarata usor de catre organizator.

    Piata libera, din contra, nu functioneaza, de regula, dupa formula “primul venit, primul servit”, ci, avand in vedere cazul de fata (cererea e mai mare decat oferta), mecanismul e “primul servit e cel care plateste cel mai mare pret posibil”. In mod firesc acesta s-ar obtine prin licitatie, dar organizatorii se feresc de obicei de asa ceva (deoarece e destul de greu de pus in aplicare) si, repet, isi salveaza si “imaginea” pasand problema “pretului marit” pe umerii bisnitarului.

    Eu pot sa spun ca, in ce ma priveste (dar stiu si multe alte cazuri), am si platit de 4 ori pretul unui bilet la un concert (nu in Romania), dar am si vandut odata (acum cativa ani buni) 7 bilete (inclusiv prietenii pentru care le cumparasem au fost de acord cu revanzarea lor) cu de aprox. 5 ori mai mult suma platita (cu banii obtinuti pe 2 bilete, impreuna cu sotia, am petrecut o vacanta de o saptamana la Praga in decursul careia am vazut, in concert, si trupa respectiva!).

    ionut · 2 august 2012, 10:10 · #

  10. Ar fi perfect legitim pentru organizator sa impuna urmatoarea regula: fiecarui individ i se vinde doar 1(unu) bilet (situatie care, la randu-i, poate insemna o pierdere de imagine in fata fanilor nemultumiti, cum ar fi cei care au venit sa cumpere bilete pentru rude, prieteni, cunostinte etc.). Faptul ca, de obicei, nu se impune acesta regula, arata ca, de fapt, organizatorii prefera intermediarii de bilete, care, pe langa, repet, profitul monetar, ii ajuta si la pastrarea imaginii – profitul nemonetar (acela despre care tot iti povestesc eu ca este scopul ultim al actiunii umane, profitul monetar fiind doar un mijloc in atingerea scopului).

    Pentru organizator cea mai buna situatie si monetara si ne = in planul imaginii, este existenta intermediarilor de bilete.

    ionut · 2 august 2012, 13:51 · #

  11. “Pai care pierdere e mai mare, sa platesti mai mult (exact cat esti dispus sa dai) sau sa nu vezi meciul deloc, pentru ca numarul biletelor e mai mic decat numarul doritorilor si tu, de exemplu, n-ai putut sa ajungi la timp sa-ti iei bilet si nici n-ai gasit pe nimeni sa stea la coada?”

    Nici una nici cealalta, pierderea cea mai mare este sa platesti inclusiv pretul nemonetar (adica sa stai ca boul cateva ore la coada) si sa nu vezi meciul, ca 20% din bilete au fost vandute “pe sest” bisnitarilor!

    Cat despre functionarea pietei libere, eu stiam ca se bazeaza pe tranzactii considerate reciproc avantajoase EX ANTE, ceea ce, daca nu ma insel, implica stabilirea si respectarea unor reguli privind valoarea bunurilor vandute si conditiile concrete ale vanzarii. Sau altfel spus, as fi de acord cu tine daca (si numai daca) organizatorii ar anunta ca din cele 50.000 bilete la meci 45.000 sunt disponibile pe principiul “primul venit, primul servit” iar restul de 5.000 se vand prin bisnitari, pe principiul “primul servit e cel care plateste cel mai mare pret posibil”… atunci n-ar mai exista 5.000 de fraieri care sa stea inutil la coada si – vorba ta – toti cei care isi permit ar cumpara de la bisnitari.

    Metoda se practica, se numeste vanzare prin agentii si n-am auzit inca sa fie criticata de catre cineva (cel putin nu de catre mine, care prefer sa platesc in plus pentru un bilet la concert decat sa-mi pierd timpul la coada). Deosebirea fundamentala insa este faptul ca situatia este cunoscuta, spre deosebire de cazul bisnitarilor…

    Si inca doua intrebari: ai scris
    “avand in vedere cazul de fata (cererea e mai mare decat oferta), mecanismul e “primul servit e cel care plateste cel mai mare pret posibil””
    Sa inteleg ca bisnitarii (primii serviti) platesc cel mai mare pret posibil?
    si
    “dar organizatorii se feresc de obicei de asa ceva (deoarece e destul de greu de pus in aplicare) si, repet, isi salveaza si “imaginea” pasand problema “pretului marit” pe umerii bisnitarului.”
    Sa inteleg ca bisnitarii isi impart profitul cu organizatorii? In caz contrar nu inteleg de ce ii intereseaza pe organizatori pretul final al biletelor, atata timp cat suma primita de ei este aceeasi in cazul vanzarii catre bisnitari sau a vanzarii directe catre “fani”… Iar daca profitul se imparte nu inseamna ca prezentarea EX ANTE a tranzactiei de vanzare (liste de preturi si numar de locuri disponibile) este frauduloasa?

    iosiP · 2 august 2012, 18:21 · #

  12. “Nici una nici cealalta, pierderea cea mai mare este sa platesti inclusiv pretul nemonetar (adica sa stai ca boul cateva ore la coada) si sa nu vezi meciul, ca 20% din bilete au fost vandute “pe sest” bisnitarilor!”

    1)Cum adica “pe sest”?

    2)Nemultumirea care reiese din situatia prezentata de tine (“stau ca boul la coada si nu prind bilet”) e una subiectiva, deci legitima, dar este efectul unei intelegeri eronate a situatiei, echivalenta cu a acelora care strigau odinioara “sa se dea mai putin domn’e sa ajunga la toata lumea”, situatie care are drept cauza penuria, care, la randu-i, in cazul pe care-l discutam, este un efect al imposibilitatii stabilirii pretului de catre organizator si inlocuirea acestuia cu un tarif.

    3)Cei care stau cateva ore la coada si nu prind bilete se adreseaza bisnitarilor, daca vor sa vada specatcolul! Daca nu sunt dispusi sa dea mai mult pe bilet decat pretul afisat de organizator, si exista altii care sunt dispusi sa faca asta, doar bisnitarii sunt cei care ii descopera pe acestia din urma. D’asta bisnitarul are intotdeauna rolul sau, acela de a devoala pretul. Fara intermediarii de bilete, chiar ar exista indivizi dispusi sa dea mai mult pe bilet, dar care n-ar avea cum s-o faca.

    Sigur ca, atat timp cat biletele s-au vandut, pe organizator nu-l intereseaza ca exista indivizi care ar fi platit mai mult pe bilet, adica pentru care dorinta de a vedea spectacolul e mai mare decat cea a posesorilor de bilete. Insa pe mine nu ma intereseaza si nu vorbesc din perspectiva organizatorului, ci din cea a clientului dispus sa dea o suma de bani mai mare decat restul, si care n-o poate face in lipsa bisnitarilor (care pot fi chiar “bisnitari de circumstanta”, asa cum am arat ca am fost eu insumi).

    Pretul final al biletelor nu se poate afla decat in urma negocierii. Ceea ce anunta organizatorul nu e un pret, ci un tarif. Care poate fi mult mai mic decat ce sunt dispusi sa ofere multi dintre clienti. Negocierea nu se face de catre organizator tocmai pentru ca acesta sa nu fie acuzat de catre public ca doreste “supraprofit”.
    Bisnitarii sunt doriti de organizatori ca “tap ispasitor”. In cazul discutat, in cazul organizarii dupa principiul, prefect legitim de altfel,“primul venit, primul servit”, celor care stau la coada si raman fara bilet si ar putea “acuza” organizarea defectuasa, le sunt prezentati ca principali vinovati bisnitarii care cumpara pachete intregi de bilete. Pe de alta parte, organizatorul prefera sa nu interzica cumpararea de pachete de bilete, tocmai pentru ca exista si cumparatori de astfel de pachete, care nu o fac in scopul revanzarii. Insa acestia nu pot fi deosebiti de bisnitari, care, la randu-le, ofera posibilitatea si celor care sunt dispusi sa plateasca mai mult pe bilet sa vada evenimentul, dar care nu pot s-o faca pentru ca n-au ajuns sa cumpere bilete.

    Cu alte cuvinte eu, care nu sunt dispus sa platesc pentru concert mai mult decat suma afisata si intru in posesia biletului, vad concertul, desi tu esti dispus sa platesti mult mai mult pentru el, dar nu poti s-o faci din lipsa de timp, sau doar pentru faptul ca oferta de bilete este mult mai mica decat cererea. Din experienta proprie (asa cum am aratat intr-un comentariu anterior) stiu destui indivizi care, pentru o anumita suma, se transforma in bisnitari. Ceea ce e perfect legitim.

    E adevarat ca problema se poate rezolva partial de catre agentii (partial deoarece nici agentia nu face licitatii, care sa descopere “cererea” reala, adica pe cei dispusi sa ofere cea mai mare suma in schimbul unui bilet, adica nu releva pretul, ci la agentie platesti tariful + prima de “nestat/nepierdut timpul la coada”) dar, in esenta, agentiile nu sunt altceva decat tot intermediari de bilete. In plus, n-are nici o relevanta ca problema e cunoscuta dinainte, deoarece cei care stau la coada tot n-au nici un instrument cu care sa masoare daca stau sau nu degeaba. Deci chiar daca stie ca din 50000 de bilete 20000 au fost date prin agentii, cel care sta la coada si nu prinde bilet, tot nu va stii daca n-o face “ca boul” (acesta problema, intr-adevar, poate fi depasita prin vanzarea de bilete doar online, caz in care si stocul de bilete nevandute poate fi actualizat in timp real). Si aici intervine bisnitarul. Care ii ofera bilet, evident pentru o suma mai mare. Si pe care poate fi aruncata foarte usor vina de catre organizator: din cauza lui n-ai bilet, nu din cauza proastei organizari sau a imposibilitatii mele de a stabili pretul! Sau, altfel spus, bisnitarul este cel care ajuta la aflarea pretului, pentru marimea caruia tot el poate fi acuzat, la o adica.

    “Sa inteleg ca bisnitarii (primii serviti) platesc cel mai mare pret posibil?”

    E vorba, bineinteles, despre primul servit dintre clienti, ca asta-i perspectiva care ma intereseaza (cel putin pe mine personal si banuiesc ca si pe tine), aceea de client.

    Ca sa concluzionez, cand cererea e mai mare decat oferta nu exista dect 3 cai de urmat:

    a) Sa ignori “cererea”, adica organizarea de genul “primul servit, primul venit”, restul (care ar fi dispusi sa si plateasca mai mult) sa-si puna pofta in cui.
    b) Sa maresti oferta. In cazul discutat e imposibil, numarul de locuri e fix.
    c) Sa maresti pretul pana la nivelul la care cererea egalizeaza oferta. Din moment ce organizatorul nu face chestia asta (din motive evidente), responsabili (inclusiv cu sensul de “vinovati”) cu actiunea respectiva raman intermediarii de bilete.

    ionut · 3 august 2012, 13:11 · #

  13. “1)Cum adica “pe sest”?”
    Adica fara a sta la coada! Precizez ca aici si in cele ce urmeaza nu discut de cazul bisnitei ocazionale (in care ai fost implicat si tu) ci de cel clasic – si unicul care ma deranjeaza – al speculei organizate. Daca ai stat vreodata la coada la bilete si ai vazut vreun individ cumparand 100 bilete atunci cand a ajuns la ghiseu inseamna ca ai asistat la un fenomen paranormal… nu merg la meciuri (prefer concertele) dar din cate cunosc despre mentalitatea microbistilor sunt convins ca orice speculant care ar ajunge la ghiseu si ar cere 1-200 bilete le-ar comercializa doar de pe patul de spital!
    De altfel, ai recunoscut si tu – in mod implicit – situatia atunci cand ai scris:
    “E vorba, bineinteles, despre primul servit dintre clienti […]”

    “2)Nemultumirea care reiese din situatia prezentata de tine (“stau ca boul la coada si nu prind bilet”) e una subiectiva, deci legitima, dar este efectul unei intelegeri eronate a situatiei […]” Gresit! Este efectul adaptarii actiunilor mele la declaratiile (oficiale, daca doresti) facute de catre organizator. Asa cum am mai scris, daca as sti ca sunt disponibile doar 60% din bilete m-as scula mai devreme (sau) as economisi bani pentru a plati de 5x pretul oficial (sau) as renunta la spectacol. Indiferent de decizie, aceasta ar fi luata in cunostinta de cauza. Prin urmare, afirmatia ta
    “[…] chiar daca stie ca din 50000 de bilete 20000 au fost date prin agentii, cel care sta la coada si nu prinde bilet, tot nu va stii daca n-o face “ca boul””
    este corecta doar atunci cand este rezultatul unei aprecieri eronate din partea clientului a “vitezei de vanzare”, nu efectul dezinformarii! Iar eu nu sustin dreptul de a fi prost – asta este problema fiecaruia – ci dreptul de nu fi mintit (ceea ce, daca nu ma insel, conditioneaza caracterul voluntar al unei tranzactii in viziunea libertariana).
    Sau altfel spus, este evident ca in cazul unei cereri care depaseste oferta vor exista persoane care vor ramane fara bilet (desi au stat la coada) dar nu vad justificarea ca numarul acestor persoane sa fie sporit in mod artificial prin existenta bisnitarilor. Stiu, vei spune ca cele X persoane (in plus) ramase astfel fara bilet il pot cumpara de la bisnitari, la pretul “real” (stabilit prin raportul dintre cerere si oferta) doar ca:

    - aceste X persoane au optat pentru plata pretului nemonetar (este dreptul lor) iar bisnitarii ii obliga sa opteze pentru “prima de “nestat/nepierdut timpul la coada””, si nu vad dreptul legitim al speculantilor de impune preferintele cumparatorilor;

    - mai grav, aceste X persoane platesc AMBELE preturi (daca doresc sa vada spectacolul) intrucat platesc atat pretul nemonetar (au stat la coada) cat si pe cel monetar (platesc “prima de confort” solicitata de speculanti).

    iosiP · 3 august 2012, 14:33 · #

  14. “aceste X persoane au optat pentru plata pretului nemonetar (este dreptul lor) iar bisnitarii ii obliga sa opteze pentru “prima de “nestat/nepierdut timpul la coada”””

    Nu, acele persoane au optat pentru plata unui tarif, cel anuntat de catre organizator nefiind un pret. Pretul nu se releva decat la egalarea cererii cu a ofertei, operatie posibila, in cazul de fata, doar cu ajutorul speculantului (fie el de meserie sau de circumstanta). Repet, cata vreme organizatorul nu interzice regula cumpararii de bielete “la pachet” (si are motivele lui s-o faca) e perfect legitim ca o persoana sa cumpere mai multe bilete si sa incerce ulterior sa le vanda pe o suma mai mare, adica esti “dezinformat” cu acordul si ca urmare a actiunii organizatorului (si chiar de 2 ori : primo, esti dezinformat prin lipsa pretului si inlocuirea lui cu un tarif si, secundo, prin permisiunea de cumparare de bilete la pachet). Precum spuneam, penuria este o problema cauzata de absenta pretului pe care organizatorul, din varii motive, a ales sa le inlocuiasca cu un tarif si aceasta este cauza reala a nemultumirii. Cauza pe care tu o transferi in carca speculantului cel fara de care pretul, in acest caz particular, nu e posibil.

    “dar nu vad justificarea ca numarul acestor persoane sa fie sporit in mod artificial prin existenta bisnitarilor.”

    Pai justificarea este dreptul bisnitarului de a incerca sa scoata un profit dintr-o situatie legitima care-i permite asta. Ceea ce e, de facto, definitia antreprenoriatului. In plus, uiti ca e foarte posibil ca, prin existenta bisnitarilor, pretul sa fie mai mic decat tariful afisat de organizator, adica acel numar sporit de persoane sa plateasca mai putin pe bilete decat daca le-ar fi achizitionat de la ghiseu.

    Daca tot nu esti de acord sa platesti mai mult decat tariful anuntat de organizator si n-ai prins bilet, ce te impiedica sa astepti pana cu 5 minute inainte de inceperea concertului si sa te duci la bisnitar sa-i propui o suma mai mica pe un bilet? A, acesta nu mai are bilete, pentru ca altii au fost de acord sa liciteze mai mult decat tine pentru ele? E perfect legitm sa se fi intamplat asa.

    “sunt convins ca orice speculant care ar ajunge la ghiseu si ar cere 1-200 bilete le-ar comercializa doar de pe patul de spital”

    Ceea ce e, evident, o agresiune! Fapt care nu se poate afirma despre speculant, anume ca te-a agresat ca a ajuns inaintea ta la coada (sic!) si a cumparat cate bilete a dorit, fara ca acesta actiune sa contravina regulilor impuse de organizator. A, ca in urma acestei actiuni tu esti obligat sa platesti o suma mai mare decat tariful anuntat de organizator, adica tocmai am aflat pretul de consum, situatie care tie nu-ti convine, asta-i altceva (si, asa cum am mai spus e perfect legitim sa nu-ti convina)!

    ionut · 3 august 2012, 17:15 · #

  15. Am uitat ceva.

    “Cum adica “pe sest”?”

    “Adica fara a sta la coada!”

    N-am inteles de unde siguranta ca speculantul nu “sta la coada”? Vorbim evident despre biletele achizitionate de la ghiseu (fie el si online, caz in care insa nu se mai poate vorbi despre “stat la coada”), adica despre vanzarea in limitele impuse de organizator, si nu despre frauda, impotriva careia sunt si eu!

    ionut · 3 august 2012, 17:26 · #

  16. “Nu, acele persoane au optat pentru plata unui tarif, cel anuntat de catre organizator nefiind un pret.”
    Nu contest acest lucru! In realitate insa acele persoane nu l-au citit pe Block ci doar afisul pe care scrie “Bilete la peluza: 20 lei”, de unde pretentia de a plati 20 lei pentru un loc la peluza. De dragul participarii tale la schimburile noastre de idei iti sugerez sa nu incerci sa le explici ca se inseala (se tasteaza greu cu cateva coaste fracturate).

    “N-am inteles de unde siguranta ca speculantul nu “sta la coada”?”
    Pai daca sta la coada actiunea lui nu ma deranjeaza nici pe mine… in fond, e dreptul sau sa cumpere 10-20 bilete ca sa-si invite prietenii la concert de ziua lui, sa le revanda sau sa le foloseasca pe post de hartie igienica. In realitate insa astfel de “speculanti” se incadreaza strict in categoria celor ocazionali.
    Eu vorbeam de baietii care cumpara cate 1-200 bilete la fiecare meci si care te asigur ca nu stau la coada… ca daca ar sta iti garantez ca ar trebui infiintat un salon dedicat la sectia de ortopedie a spitalului de urgenta Floreasca (salonul “von Mises”). Si nu incerca sa le explici microbistilor cum devine chestiunea cu agresiunea si drepturile speculantilor ca antreprenori, ca revenim cu discutia la ultima fraza de la punctul anterior.

    Cat despre optiunea organizatorului pentru solicitarea unui tarif in locul unui pret, ea poate fi motivata doar prin coniventa – si impartirea profitului – cu speculantii, sau prin cunoasterea intima a reactiei microbistilor la stabilirea “pretului relevant” (sau mai pe romaneste, are omul nevoie de stadion si pentru meciurile urmatoare).

    iosiP · 3 august 2012, 19:43 · #

  17. “Eu vorbeam de baietii care cumpara cate 1-200 bilete la fiecare meci si care te asigur ca nu stau la coada…”

    In regula, discutam despre 2 categorii diferite: eu unul ma refeream strict la speculanti si rolul lor, si nu la infractori!

    ionut · 5 august 2012, 09:19 · #

  18. “Si nu incerca sa le explici microbistilor cum devine chestiunea cu agresiunea si drepturile speculantilor ca antreprenori, ca revenim cu discutia la ultima fraza de la punctul anterior.”

    Ba exact acesta este motivul postarilor mele aici (si nu numai)!

    Altfel, raspunsul legitim (care, in opinia mea, e nu numai legitim dar si moral si firesc) la agresiune (initierea violentei fizice) este retalierea care, pentru a avea efectul scontat, trebuie practicata cu amplitudine si intensitate mai mari decat agresiunea. In cazul discutat un glont in rotula (avand in vedere numarul potentialilor agresori se recomanda folosirea unei arme gen uzzi) poate avea un efect curativ multipersonal. Mai mult, traitul restului vietii intr-un carucior cu rotile poate avea si efecte benefice pentru cel handicapat, vis-a-vis chiar de subiectul discutat, acesta putand beneficia de bilete gratuite din partea organizatorului. Desi eu unul nu m-as baza pe asta…

    Acesta, in opinia mea, este singurul raspuns ce merita dat la “argumentul” de genul “n-ar trebui sa incerci sa stai la coada si sa cumperi 200 de bilete, daca nu vrei sa ajungi la urgente”

    ionut · 5 august 2012, 11:09 · #

  19. @ionut

    Imi pare rau daca te-ai suparat, eu nu promovez violenta ci doar ti-am prezentat realitatea, ca un argument suplimentar la afirmatia ca speculantul nu sta la coada!

    Cat despre afirmatia privind infractorii ramane de discutat in ce masura principiul “primul venit, primul servit” este legiferat (sau este doar o conventie sociala) si daca organizatorul, ca proprietar legitim al stadionului, nu are dreptul sa vanda o parte din bilete “peste rand”.

    iosiP · 5 august 2012, 17:47 · #

  20. 1) Nu m-am suparat nicicum, am inteles ca afirmatiile tale nu incercau sa prezinte altceva decat realitatea descriptiva. Insa, daca explicatiile mele privind retalierea au lasat sa se inteleaga ca “m-am suparat”, nu acesta a fost intentia.

    2)Daca principiul e legiferat (adica obligatoriu pentru toti organizatorii) e ilegitim. Daca e hotararea organizatorului e perfect legitim. E legitim ca acesta sa cedeze biletele, toate sau in orice numar doreste, cum vrea el si cui vrea el. Eu faceam referire la intelegerile fara stirea sau, mai bine zis, impotriva regulilor, organizatorului intre bisnitari si vanzatorii de bilete, inclusiv aspectul pe care tu l-ai evidentiat, acela de returnare a biletelor ne(re)vandute.

    ionut · 6 august 2012, 09:41 · #

  21. Nu exclud nici implicarea organizatorului in procesul de specula, si iata de ce:
    1. Daca tariful este sub pretul real bisnitarii isi pot imparti profitul cu organizatorul (in caz contrar fiind privati de biletele primite peste rand, la urmatorul eveniment).
    2. Daca tariful este peste pretul real bisnitarii vor vinde un numar de bilete in pierdere. Cu toate acestea ei au garantia recuperarii diferentei de bani iar organizatorul iese oricum in castig, in masura in care a obtinut totusi “ceva” pe bilete care altfel ar fi ramas nevandute (consider ca, din diferite motive, organizatorul nu poate modifica tariful oficial).

    iosiP · 7 august 2012, 14:00 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)