Butaforia economică a unui liberalism fantomatic

Tudor Smirna · 14 iulie 2004 - recenzia cărţii „Libertate şi dezvoltare – Economia pieţei libere”, de Leszek Balcerowicz (Editura Compania, 2001)

Citim de pe copertă că Leszek Balcerowicz este un economist polonez care, după ce a fost consilier al sindicatului Solidaritatea în 1980-1981, a ajuns să ocupe funcţii înalte în guvernul polonez imediat după 1989 şi până în 1993 şi mai apoi după 1997, iar din 2001 este preşedintele Băncii Naţionale Poloneze. A fost artizanul îndulcirii crizei poloneze post-comuniste prin măsuri relativ substanţiale (în comparaţie cu cele din celelalte ţări socialiste ale Europei de est) articulate pe trei direcţii: reducerea inflaţiei, fiscalitate redusă combinată cu cheltuieli bugetare aşişderea şi privatizare. Mai târziu a dus la capăt operaţiunea de cosmetizare a monedei - denominarea - care, după modelul polonez, li se pregăteşte şi românilor.

Libertate şi dezvoltare – Economia pieţei libere, apărută în 1998, este sinteza cercetărilor lui Balcerowicz de până atunci, publicate anterior sub formă de eseuri. Cartea se vrea un ghid sistematic de utilizare pentru conducătorul ce doreşte să-şi aducă ţara pe culmile afluenţei materiale în cel mai scurt timp posibil. În fraza de mai jos se află motivul pentru care cred că Leszek Balcerowicz a scris cartea:

„Sunt absolut convins – şi aş vrea să-i pot convinge şi pe alţii – că prioritatea absolută este eradicarea sărăciei, prin eforturi constante şi de durată” (pag. 181)

Pe lângă economie politică, cartea conţine şi unele aprecieri metodologice şi comentarii psiho-sociologice asupra terminologiei şi strategiilor din disputele politice, toate de o calitate mai mult sau mai puţin îndoielnică.

Pentru cercetătorul riguros într-ale ştiinţelor sociale, cartea se dovedeşte o încercare istovitoare. Din cele 280 de pagini studentul în economie nu poate reţine mai nimic constructiv, pentru că, după enunţarea unui adevăr, urmează trei falsuri. Balcerowicz este departe de a construi un corp de enunţuri legate logic, cu care cititorul să poată, după ce le însuşeşte, să înţeleagă mai bine realitatea economică. Cartea ar fi putut fi, în schimb, un exerciţiu de interpretare istorică în lumina unei implicite teorii economice robuste. Nici aşa ceva nu găsim, ci doar un amestec de şabloane, leacuri băbeşti, exprimări ambigui, contradicţii, declaraţii de adeziune la un anume curent de gândire sau pur şi simplu exprimări fără noimă. Ni se pune în faţă un edificiu de carton gata să cadă la prima suflare, care nu poate servi decât unui liberalism fantomatic. Impresia după lectură este aceea că Balcerowicz este un vraci economic, nu un economist.

Prima parte a cărţii, Din perspectivă politică, este o discuţie asupra aranjamentelor instituţionale posibile şi o încercare de evidenţiere a celui optim. Balcerowicz dă iniţial senzaţia că este liberal în sensul clasic, lucru ce se poate recunoaşte din aceea că vede piaţa liberă ca fiind starea firească a economiei unei societăţi şi din aceea că statului îi vede rostul numai în măsura în care îndeplineşte câteva funcţii de bază. La pagina 24 spune că aceste „funcţiuni fundamentale” sunt: „elaborarea şi realizarea normelor de drept, apărarea naţională, politica externă ş.a.” Mai târziu, la pagina 142 avem un set mai mai mare de „probleme esenţiale în care statul nu poate fi substituit: crearea şi consolidarea unui cadru legislativ adecvat, preocuparea pentru stabilirea şi convertibilitatea monedei naţionale, pentru furnizarea unor bunuri pe care piaţa fie nu le poate oferi (apărarea naţională, armonia şi echitatea socială), fie le oferă în cantitate insuficientă (învăţământul)”.

Iată însă cum, chiar în aceeaşi carte, Balcerowicz critică argumentul „sectorului strategic”, adus pentru rezolvarea producţiei unor bunuri prin mijloace politice (adică prin prelevarea de impozite), şi nu prin piaţa liberă:

„Ideea că sectoarele strategice ar trebui să reprezinte domeniul de acţiune al statului nu are nici un fel de baze raţionale - este doar o manifestare a unei mentalităţi etatiste. Excluderea capitalului privat din aceste domenii nu rezultă din incapacitatea intrinsecă a acestuia de a le dezvolta, ci este o consecinţă a barierelor administrative sau economice create de stat”. (pag. 153)

În continuare, autorul se referă la construcţia de autostrăzi ca sector strategic, dar ne putem la fel de bine întreba de ce nu putem extinde acest gen de contraargument la funcţiunile fundamentale enumerate mai devreme.

Viziunea sintetică asupra relaţiei stat-piaţă este următoarea:

„Un stat care se concentrază asupra funcţiilor sale netransferabile, care are grijă să menţină structura libertăţii economice asigură un câmp larg, în care se poate manifesta concurenţa între furnizori, eliminând astfel concurenţa dintre consumatori şi minimizând proporţiile luptei pentru repartiţia resurselor. Dacă statul recurge însă la intervenţii specifice, el limitează sau chiar elimină rivalitatea dintre furnizori şi declanşează o luptă crâncenă pentru privilegiile distribuite centralizat. În primul caz, ţara se poate dezvolta rapid; în al doilea, economia ţării riscă să paralizeze. Căci nimeni nu a reuşit până acum să găsească un substitut pentru acea forţă care ştie să stimuleze creativitatea şi iniţiativa, care îi ajută pe producătorii eficienţi să se dezvolte şi îi elimină pe cei slabi, adică pentru concurenţa furnizorilor.” (pag. 65, cu referire la Hayek – Individualism and Economic Order – Essays, University of Chicago Press, Chicago, 1948.)

Revenind la începutul cărţii, este de evidenţiat o anumită dificultate în a-i pune lui Balcerowicz eticheta de liberal clasic. Această dificultate izvorăşte în primul rând din ceaţa în care este lăsat termenul „libertate”. Mai întâi, la pagina 8, „libertatea presupune un complex de aspecte din care sunt excluse orice intervenţii exterioare”. Apoi, la pagina 18, se defineşte o realitate compozită, a mai multor libertăţi care se descompun la rândul lor într-un fel de sub-libertăţi: libertatea persoanei, libertatea economică - a iniţiativei private, a încheierii contractelor, a alegerii profesiei sau locului de muncă - şi cea politică - a cuvântului, de întrunire etc. Acurateţea definirii libertăţii în funcţie de proprietatea privată (acesta fiind dezideratul gânditorului riguros) merge numai până la a spune că „proprietatea şi libertatea sunt aşadar corelate ontologic”, iar „[e]liminarea proprietăţii private înseamnă renunţarea la o componentă esenţială a libertăţii”(pag. 18). Ne mulţumim cu atât şi trecem, cu greu, printr-o analiză aiuritoare a unor corelaţii dintre aceste libertăţi, pornită de la faptul că:

„Observaţiile de mai sus ne aduc în faţa marii întrebări: ce fel de raporturi există între diversele tipuri de libertate sau, altfel spus, cum anume şi cât de mult se poate fracţiona libertatea? Întrebarea empirică ar fi: în ce măsură pot fi libertăţile abordate şi combinate diferit, adică, la nivel de ţară, realizate numai în unele sfere?”(pag. 18)

Să trecem la subcapitolul următor, Alchimia sistemelor, de unde aflăm că:

„Trăim o epocă de excepţie, în care au loc mari schimbări de sistem în diverse ţări, vremuri în care poţi fi cu uşurinţă dezorientat. Sensul şi direcţia se pot însă regăsi analizând structura sistemelor cu ajutorul unei grile construite pe patru coordonate ce definesc raporturile existente între: stat şi economie, stat şi alte state, stat şi societate, stat şi organizaţii active din teritoriu.” (pag.20)

Cititorul este sfătuit să treacă şi peste aceste pagini şi să spere că poate totuşi este ceva bun de găsit mai încolo.

Următorul capitol este intitulat Sistemul de dezvoltare economică. Autorul pleacă de la presupunerea că oamenii vor afluenţă şi încearcă să enumere şi să explice condiţiile pentru obţinerea ei: inflaţie scăzută, liberă iniţiativă şi concurenţă, proprietate privată, orientare către lumea exterioară, sistem funcţional de instituţii financiare şi bancare (adică bancă centrală independentă şi bănci comerciale private, cu stabilitate monetară specificată în Constituţie), piaţă a muncii elastică, impozite şi cheltuieli bugetare mici.

În primul rând este de mirare înşiruirea de noţiuni care se regăsesc implicit în celelalte. A treia condiţie, „proprietate privată”, ar trebui să le facă pe toate celelalte să fie redundante. Dar Balcerowicz ţine să o menţioneze pentru că„[s]emnificaţia socială a proprietăţii private constă în aceea că îi face pe oameni să dea dovadă de mai multă iniţiativă, să fie mai activi şi mai inventivi, iar toate acestea permit o creştere mai rapidă a productivităţii muncii şi, prin urmare, o îmbunătăţire într-un ritm corespunzător a condiţiilor economice de trai”. Bineînţeles, nu este necesar ca tot timpul să fie aşa. Proprietatea privată poate foarte bine să fie compatibilă cu o febrilitate mai mică decât în condiţiile unui grad mai mic de libertate. Pasajul trădează o concepţie despre oameni pe care o reîntâlnim în carte: subiectivismul este lăsat deoparte, este ignorat faptul că preferinţele diferă de la un om la altul şi în timp. Mai degrabă, viziunea despre oameni este aceea a unor cobai care reacţionează într-un mod prestabilit la stimuli exteriori:

„Bazele dezvoltării rapide pot fi definite ca stări particulare ale anumitor factori ce se pot manifesta cu intensităţi diferite (de exemplu, rata inflaţiei, nivelul impozitelor, forţa concurenţei), sau pot lua forme diferite (de exemplu, factorul proprietate, caracterul pieţei de muncă, tipul de instituţii financiare). Aceşti factori variabili pot fi numiţi determinanţi instituţionali ai dezvoltării. Ritmul de dezvoltare pe termen lung depinde de starea acestor factori într-o ţară anume. Definirea cât mai precisă a corelaţiilor dintre factori reprezintă un obiectiv central şi încă nerealizat pe deplin al teoriei economice a dezvoltării.”(pag. 47)

Apoi, Balcerowicz trădează eroarea fundamentală a aplicării metodei de cercetare proprii ştiinţelor naturale în sfera acţiunii umane:

„teza privitoare la factorii de bază ai dezvoltării rezistă testului falsificării care, după cum arată Karl Popper, se foloseşte în ştiinţe ca un criteriu optim de susţinere a afirmaţiilor.” (pag. 47)

Vestea proastă pentru autorul nostru este că există ceea ce Mises a denumit dualism metodologic (Human Action, cap 2). În ştiinţele sociale, unde fenomenele sunt irepetabile şi cu multiple cauze, nu se poate face genul de cercetare de laborator care permite raţionamentul inductiv. Pentru cercetarea de laborator este nevoie de evenimente repetabile astfel încât prin modificarea unuia dintre factorii cauzali şi păstrarea celorlalţi neschimbaţi să se poată studia felul în care se modifică efectul. De exemplu, aruncând aceeaşi piatră cu aceeaşi forţă în aceeaşi direcţie şi modificând doar unghiul faţă de orizontală, putem studia modificarea efectului, a distanţei la care cade piatra pe pământ. Posibilitatea repetării ne înlesneşte cunoaşterea în manieră inductivă, adică enunţarea unei legi generalizând de la evenimente particulare. Or, în ştiinţele care au ca obiect de studiu interacţiunile dintre oameni, aşa ceva este nu este cu putinţă, pentru că libertatea cu care a fost lăsată fiinţa umană ne pune în imposibilitatea de a prezice cum va acţiona cineva la repetarea unui set dat de condiţii. Poate acţiona identic sau nu. Mai mult, această incertitudine se manifestă de la o persoană la alta şi în timp pentru orice om. Astfel, cu atât mai greu va fi de prezis ceva în legătură cu evenimentele la care participă mai multe persoane, aşa cum este cazul cel mai adesea în economie. De aici falsitatea tuturor cercetărilor empirice în ştiinţele sociale. În schimb, aşa cum a arătat genialul Ludwig von Mises, dacă despre natura intrinsecă a lucrurilor care îi sunt exterioare omul nu poate spune nimic din capul locului, despre oameni poate spune, pentru că avem cu toţii aceeaşi natură. Astfel, este posibilă metoda deducţiei, bazată pe derivarea prin raţionament a unor adevăruri din axioma acţiunii umane şi dezbaterea lor prin argumentaţie logică, şi nu prin testare. Mai mult, ca o ironie, empirismul nu poate duce la nimic bun, ci este un teren propice socialismului de care Balcerowicz se fereşte din răsputeri.[1]

Mai departe, în încercarea de a surprinde legătura proprietăţii cu dezvoltarea, economistul Balcerowicz recurge la procedeul comparaţiei:

„Tipul de proprietate poate fi comparat cu tipul unei maşini, iar dezvoltarea economiei cu viteza cu care se deplasează maşina respectivă. Viteza depinde însă şi de cât de bun este şoferul. Şi de calitatea drumului – care, în cadrul comparaţiei, ar reprezenta factorii din afara proprietăţii capabili să determine ritmul de dezvoltare a economiei. Un automobil de mâna a doua (structura socialistă a proprietăţii) se poate deplasa relativ lent şi se strică uşor. O maşină bună (proprietatea capitalistă) poate să atingă viteze mari – este vorba despre potenţialul de dezvoltare al proprietăţii private. Dacă însă şoferul este prost şi nu se îngrijeşte, de pildă, de consumul de ulei, sau dacă drumul este plin de hârtoape, viteza reală va fi cu mult mai mică decât cea posibilă. Numai un şofer calificat şi un drum de bună calitate îi vor putea permite maşinii bune să prindă viteză. Şi chiar asta se petrece în cadrul ţărilor capitaliste care se dezvoltă.”(pag. 52)

Mă întreb oare ce va face cu asemenea giuvaere de înţelepciune cititorul ideal căruia autorul cred că i se adresează, anume gospodarul statului (pagina 235)?

Cred că este de acum evidentă imposibilitatea de a găsi ceva riguros în discursul autorului. Ceea ce poate fi salvat din carte este încăpăţânarea cu care Balcerowicz se opune statului prea intervenţionist şi socialismului. De aici preferinţa pentru „mâna invizibilă”, acel „mecanism impersonal care, prin natura lui, nu poate fi corupt: nu poţi corupe un termostat. În schimb, «mâna vizibilă» a celui care împarte scutiri, aprobări şi privilegii după bunul plac al funcţionarilor nu este ferită de pericolul corupţiei.” (pagina 142)

În încercarea de a explica ce se ascunde în spatele mâinii invizibile apar primele afirmaţii consonante cu autentica teorie economică, referitoare la cerere, ofertă, preţ. Pasajele cu noimă reuşesc să facă o distincţie între stat şi piaţă pornind de la criteriul plăţii, comerciale în primul caz, prin impozite în al doilea. Este identificat un neajuns al „plăţilor prin impozite”, anume acela că

„[a]tunci când consumatorii de bunuri plătesc prin impozite, producătorii se organizează în întreprinderi bugetare care, spre deosebire de cele autofinanţate, sunt preocupate de lupta pentru fondurile alocate de la buget, nu de trebuinţele clientului”(pag. 155)

Balcerowicz este conştient că „[g]ândirea eronată, la care se adaugă presiunea grupurilor de interese, provoacă adesea o escaladare în spirală a intervenţiei statului”, iar corupţia este identificată ca derivat al intervenţionismului.

Cartea mai conţine o analiză bună a pieţei muncii (paginile 93 -104), unde este afirmată nevoia ca piaţa muncii să fie flexibilă, negrevată de puterea sindicatelor, iar fiscalitatea şi reglementările din sfera muncii sunt corect identificate ca aducătoare de şomaj.

De asemenea, analiza problemelor agriculurii este sănătoasă (paginile 114 - 137) până aproape de sfârşit, unde se vădeşte o profundă carenţă în înţelegerea comerţului internaţional şi, în ultimă instanţă, a economiei. Astfel, după ce autorul se declară avocat al privatizării în agricultură şi al libertăţii aplicate în acest domeniu, şi critică practicile Uniunii Europene, afirmă că

„folosind procedurile antidumping din noul sistem, trebuie să ne opunem concurenţei externe neloiale. Dar, dacă nu vrem să cădem în cursa intervenţiei împotriva legilor pieţei, nu putem să recurgem la o blocare masivă a importului ca mijloc de susţinere constantă a preţurilor la un nivel mai înalt decât cel dictat de piaţă...În Polonia, taxele vamale pentru produsele agricole sunt mai mult decât suficiente pentru a compensa eventualele efecte ale intervenţiei asupra preţurilor la import din ţările respective.”

Cu alte cuvinte, piaţă liberă să fie, dar nu prea multă.

Un capitol relevant pentru înţelegerea denominării care îi paşte şi pe români ar trebui să fie acela despre monedă şi bănci.

De aici aflăm că

„Mai demult, înainte de secolul XX, la baza sistemelor monetare se afla aurul. Astfel, natura însăşi era cea care definea limitele expansiunii banilor, iar posibilităţile societăţii de a-i denatura erau reduse.” (pag. 85).

În prezent însă, „[c]antitatea de monedă în circulaţie este determinată în esenţă prin politica monetară a statului”, iar pericolul asupra căruia trebuie vegheat permanent este acela al hiperinflaţiei.

Aşadar, idealul monetar este pentru Leszek Balcerowicz inflaţia scăzută a „monedei de stat” şi se defineşte prin stabilitatea preţurilor. Ceea ce înseamnă că nu exclude posibilitatea ca o

„economie în curs de dezvoltare să aibă într-adevăr nevoie, pentru volumul crescând de tranzacţii, de o suplimentare a masei monetare, aproximativ egală cu ritmul în care creşte venitul naţional. O astfel de creştere a cantităţii de monedă este neinflaţionistă, pentru că preţurile cresc oricum o dată cu creşterea economică” (pag. 163).

De aici putem vedea că Balcerowicz este adeptul monetarismului şi, prin urmare, suferă de toate scăderile acestuia.

În primul rând, un autentic liberal ar fi adeptul extinderii proprietăţii private şi asupra monedei. Astfel, a vorbi despre piaţa liberă şi apoi despre moneda de stat este contradictoriu. Banii nu sunt esenţial diferiţi de celelalte bunuri economice, iar sistemul proprietăţii private poate fi extins la monedă. De fapt, lucrurile chiar aşa au stat în trecut, până ca statul că acapareze producţia de monedă[2]

Apoi, un bun economist ar trebui să ştie că modificarea puterii de cumpărare a banilor face orice cantitate de monedă să fie cea optimă, deci chiar dacă volumul de bunuri tranzacţionate creşte, preţurile în scădere rezolvă problema crucială a economiei, aceea a calculului economic.

Mai mult, orice creştere a masei monetare generează inflaţie, chiar şi atunci când este mascată de creşterea concomitentă a volumului de bunuri din economie. Prin aderarea la dezideratul stabilităţii preţurilor, Balcerowicz este adeptul inflaţiei în măsura în care sporeşte cantitatea de bunuri dintr-o economie.

Iar inflaţia înseamnă întotdeauna redistribuire nedreaptă a puterii de cumpărare, practic a bunăstării, dinspre cei care intră mai târziu (sau niciodată) în posesia banilor adiţionali înspre primii care au acces la banii nou creaţi. Cu alte cuvinte, inflaţia este o sursă sistematică şi ascunsă de sărăcire prin furt, iar vitimele sunt de regulă oamenii cu venituri fixe, adică, văduvele şi orfanii, preoţii şi profesorii.[3]

Comparaţi această atitudine a autorului cu afirmaţia că, „într-o ţară cu impozite mari, cei care au de suferit sunt oamenii săraci”(pag. 64).

În plus, alt lucru pe care Balcerowicz nu îl explică este acela că, în măsura în care investitorii de pe piaţă nu anticipează cu exactitate anvergura creşterii masei monetare şi confundă înmulţirea banilor cu înmulţirea resurselor reale, iau măsuri de mărire nesustenabilă a structurii de producţie. Sădesc, cu alte cuvinte, seminţele ciclului economic. Acele planuri de dezvoltare iluzorie sunt urmărite cu cheltuială reală de resurse până când erorile devin evidente, dar e prea târziu pentru a evita risipa. Astfel se ajunge la crize şi recesiuni.[4]

Nu există nimic altceva în ştiinţa economică din care să se deducă alternanţele repetate de avânt şi prăbuşire. Şi totuşi, Balcerowicz crede că „economia de piaţă manifestă tendinţa către oscilaţii periodice ale activităţii economice”. (pag. 94)

Şi, în timp ce critică keynesismul pentru tipărirea de bani «găunoşi», nu realizează că la fel face şi nocivul monetarism, care a fost, de exemplu, cauza marii crize[5] din anii ’30: creşterea substanţială a volumului de bunuri produse în economia americană a dus la o creştere similară a masei monetare în condiţiile politicii de stabilizare a preţurilor. Iar creşterea masei monetare poate, teoretic, să declanşeze ciclul economic, şi istoria ne arată că, de cele mai multe ori, chiar aşa s-a întâmplat.

Dacă autoritatea lui Balcerowicz în domeniul monedei este invocată pentru justificarea denominării, atunci e momentul să fim şi mai circumspecţi în privinţa acestei măsuri. Iată încă un pasaj dintr-un interviu anexat la carte:

„Pentru mine, esenţa Uniunii Europene constă în lărgirea sferei liberului schimb, în ridicarea tuturor acelor bariere instituţionale care îngreunează circulaţia mărfurilor, a serviciilor, a oamenilor şi a capitalului. Asta înseamnă că zona în care vrem noi să intrăm este dominată de piaţa liberă.”(pag. 278)

Balcerowicz critică în carte protecţionismul şi totuşi nu are o viziune atât de largă pentru a sesiza că Uniunea Europeană s-a clădit pe protecţionism, că în timp ce liberalizează în interior, crează un zid de tarife şi reglementări la exterior. Iar acesta este doar unul din motivele pentru care zona politică în care au intrat polonezii şi în care vrem şi noi, românii, să intrăm este departe de a fi dominată de piaţa liberă.

În lumina tuturor acestea, vă rog să luaţi aminte la cuvintele de mai jos, iar pe autor l-aş invita să le utilizeze autoreferenţial:

”Se întâmplă ca alţii să ne blocheze gândirea fie inconştient, fie ca o consecinţă a propriei lor gândiri defectuoase, fie din dorinţa de a ne manipula.” (pag. 237)

[1] H. H. Hoppe, Teoria socialismului şi capitalismului, Boston, 1989, cap 6.

[4] Pe site-ul Institutului Ludwig von Mises – România se găsesc mai multe materiale ce tratează problemele monetare şi ale ciclului economic

[5] Vezi Murray Rothbard – America’s Great Depression, Ludwig von Mises Institute, Auburn, 2000


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. capitalism de cumetrie, en: in-law capitalism – (capitalism in spiritul si litera legii).

    raluk · 25 mai 2014, 12:23 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)