Institutul Ludwig von Mises - România

Robert Dole

Haideţi să ne amintim de aprigele controverse purtate, cu numai câteva luni în urmă, asupra „revoluţiei fiscale” a impozitului unic (flat tax). Impozitare progresivă sau impozitare uniformă, aceasta este noua dilemă care descătuşa imaginaţia analiştilor economici şi a comentatorilor din mass-media. Iar majoritatea clasei politice şi a oamenilor de stat, care au învăţat rapid cum stă treaba cu democraţia, promit că această schimbare va aduce relansarea economică şi prosperitatea la care românii n-au încetat să viseze.

Întreaga dezbatere publică devine astfel acaparată de preocuparea de a demonstra superioritatea unui anumit aranjament fiscal. Cu alte cuvinte, ce sistem fiscal este mai bun, cel bazat pe impozitarea progresivă sau cel al ratei unice de impozitare? În acest sens, voi arăta că „alegerea” între impozitarea progresivă şi cea proporţională este, de fapt, o falsă problemă.

Ca orice produs al interacţiunilor umane, şi impozitarea trebuie apreciată, în mod primordial, din punct de vedere etic. Numai astfel, prin subordonarea criteriului eficienţei (cum e mai bine) criteriului etic (cum e drept), omul de ştiinţă va fi în măsură să dobândească cunoaşterea corectă[1]. Demersul propus în acest articol reclamă o succintă incursiune asupra fenomenului etatist şi a corolarului său indispensabil, impozitarea.

Impozitul ca schimb: „banii sau viaţa?”

Doctrinele etatiste susţin că impozitul reprezintă un schimb între cetăţeni (contribuabili, cei care „contribuie”) şi stat, adică impozitul ar fi, de fapt, voluntar. De altfel, pe o asemenea bază este explicat întreg fenomenul constituţional, potrivit căruia guvernul ia naştere asemeni unei companii de asigurări mutuale, la care fiecare aderă în mod voluntar. O asemenea ipoteză este definitorie pentru mainstream-ul gândirii economice. Dar şi exponenţii teoriei public choice au îmbrăţişat aceeaşi iluzie ştiinţifică[2].

Şcoala austriacă de economie arată că „versiunea contractuală” a fenomenului etatist şi, în consecinţă, a impozitării este, în întregime, eronată. „Contractul social” al lui Rousseau, fără vreo urmă de valoare juridică, este un simplu exerciţiu utopic, care a alimentat colectivismul şi ascensiunea statului.

Numai ordinea proprietăţii private are natură voluntară şi, deci, contractuală, deoarece este bazată eminamente pe cooperare socială, producţie şi schimb de drepturi legitime de proprietate. Orice alt aranjament instituţional este rezultatul abolirii parţiale a drepturilor naturale, prin instituţionalizarea (coercitivă) a unei politici de agresiune, expropriere şi exploatare a proprietăţii legitime. Această politică nu poartă amprenta relaţiilor de piaţă, ci constituie atributul definitoriu al puterii (politice). De altfel, statul este „organizaţia mijloacelor politice” de dobândire a avuţiei în societate[3], adică organizaţia care deţine un avantaj comparativ în violenţă şi, în consecinţă, monopolul taxării într-un anumit spaţiu geografic.

Fiscalitatea devine, astfel, cel mai bun exemplu de instituţionalizare a coerciţiei statului în societate, fapt ce atrage atenţia asupra lipsei de legitimitate a impozitului, deci şi a guvernului. Nu intenţionez însă să detaliez aici parabola sugestivă a lui Lysander Spooner, potrivit căreia guvernul este asemenea unui „bandit la drumul mare”, cu deosebirea esenţială că cel din urmă măcar recunoaşte caracterul prădalnic şi lipsa de legitimitate a acţiunilor sale. Iar „banii sau viaţa?” nu poate fi, în nici un caz, un schimb.

Ascensiunea sistemului etatist a subminat, în opinia publică, înţelegerea adevărului fundamental despre impozit şi despre stat. Devenit statornic, „banditul” îşi arogă, paradoxal, rolul de protector, din care caută, propagandistic, să-şi derive legitimitatea. Protector cu forţa, deoarece oamenii nu plătesc impozite în mod voluntar, pe motivul că sacrificarea, în favoarea guvernului, a unei părţi din proprietăţile lor ar fi cea mai bună investiţie pe care o pot face. În acest caz, guvernul este cel care stabileşte, de fapt, cât de mult trebuie să plătească fiecare pentru propria securitate şi pentru alte „interese publice” inventate în favoarea unora şi, în general, pe socoteala altora.

Dintotdeauna „impozitul ca schimb” a fost discursul favorit al elitelor politice angrenate în şi avantajate de consolidarea statului. Invocând ilegitim „criteriul eficienţei”, guvernul decide că trebuie să majoreze cutare impozit sau să schimbe regimul fiscal, şi asta „spre binele economiei”!! Dar cine este de fapt „economia”? Eu nu cunosc această persoană, pentru a şti dacă politicile guvernului fac să-i meargă mai bine sau mai rău. În realitate, economia desemnează un sistem de interacţiuni voluntare între deţinătorii drepturilor legitime de proprietate. Iar în arhitectura acestui sistem, politicile guvernamentale nu fac decât să împartă avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii, de unde şi natura inerent conflictuală a tuturor aranjamentelor bazate pe coerciţie, deci lipsite de etică şi legitimitate[4].

Progresiv sau uniform?

În pasiunea dezbaterilor asupra naturii regimului fiscal, invocate în debutul articolului, „specialiştii” au abandonat tocmai elementul esenţial: povara fiscală generală. Adevărata problemă nu priveşte modalitatea de impozitare, progresivă sau proporţională, ci acel aranjament fiscal care „socializează” cât mai puţină proprietate privată[5]. Cu alte cuvinte, în sensul parabolei utilizate ca motto, trebuie să intereseze numărul penelor jumulite (nivelul general al impozitării), nu atât modul de jumulire a gâştei (natura impozitării). Este, în continuare, o chestiune ce ţine primordial de etică şi, complementar, de eficienţă.

Numeroşi economişti celebri, printre care şi Friedrich Hayek, de exemplu, susţin că rata unică de impozitare prezintă avantaje importante rezultate din absenţa discriminărilor pe care, inevitabil, impozitarea progresivă le face între indivizi. Aceasta nu înseamnă însă că uniformitatea fiscală echivalează, în mod necesar, cu „neutralitatea fiscală” ŕ la Hayek, după cum eliminarea discriminării fiscale nu ameliorează criteriul etic, invocat anterior. Este ca şi cum ai pretinde că exproprierea uniformă ar fi „mai etică” decât cea discriminatorie; în ultimă instanţă, este important ca gâsca să fie deposedată de cât mai puţine pene.

Dincolo de faptul că împotriva impozitului poate fi formulat un argument de principiu, de natură etică, deciziile guvernelor privind fiscalitatea pot fi lesne amendate în virtutea argumentelor economice. Este vorba de problema stimulentelor şi de argumentul calculului economic[6].

Impozitarea, în sine, şi impozitele mari, îndeobşte, desemnează o vastă schemă de redistribuire a avuţiei în societate. Iar consecinţa predictibilă constă în diminuarea „plăcintei sociale”, prin pervertirea stimulentelor care susţin efortul productiv şi, deci, prin deturnarea activităţii antreprenoriale din sfera economică (a pieţei) în cea politică (a statului). Invers, cu cât povara fiscală este mai redusă, cu atât mai bine sunt promovate libertatea şi prosperitatea economică.

Din acest motiv, o impozitare progresivă cu rate cuprinse, de exemplu, între 1% şi 5% este bineînţeles preferabilă unui impozit unic de… 23% (aşa cum a propus guvernul român). În consecinţă, în funcţie de nivelul general de impozitare, regimul fiscal progresiv poate fi mai bun decât cel proporţional. Este acelaşi lucru cu a spune că deficitul bugetar poate fi mai avantajos decât echilibrul bugetar. Depinde la ce nivel al bugetului se realizează: de exemplu, un deficit de 1% - atunci când bugetul reprezintă, să zicem, un 20% din producţia naţională - descrie o situaţie preferabilă unui echilibru bugetar care s-ar manifesta la un nivel de 60% din aceeaşi producţie.

În concluzie, decizia oamenilor de stat de a impozita progresiv sau proporţional este, din punct de vedere ştiinţific, absolut irelevantă. Problema are, de fapt, natură neştiinţifică, fiind vorba exclusiv de o decizie politică, aşa cum voi arăta în paragraful următor. Însă, prin complicitatea oamenilor „de ştiinţă”, problemele politice ale guvernului – privind păstrarea puterii – capătă, fraudulos, pretenţii ştiinţifice. Ce poate fi însă ştiinţific în construirea de politici care îndeamnă, instituţional, ca unii să trăiască pe spinarea altora?

Iluzia „optimului” fiscal

Argumentul calculului economic relevă caracterul arbitrar al oricărei politici fiscale. Care sunt raţiunile pe baza cărora guvernul a propus o rată unică de impozitare de 23%? De ce nu 23,5%, sau 21%, sau 25%, să fie număr rotund? Care sunt calculele utilizate, în general, în stabilirea ratei de impozitare? Este oare vorba de acel impozit (optim) la care economia este înfloritoare şi „merge” cel mai bine?

Ei bine, raţiunea oricărui regim fiscal nu este şi nu poate fi una obiectivă. Nu este vorba nici de a asigura „bunul mers” al economiei şi nici de a reduce costurile de colectare a impozitelor, aşa cum zelos trâmbiţează adesea autorităţile fiscale. Numai în sfera proprietăţii private poate exista interes pentru economisirea costurilor, deoarece numai în condiţii de piaţă risipa este penalizată, prin pierderi şi, eventual, prin faliment. Din nefericire, nu ne putem imagina cum ar falimenta un guvern din cauza… „costurilor mari de colectare a impozitelor”!!

Mai mult decât atât, ce regim fiscal credeţi că vor dori guvernele: unul ale cărui costuri de colectare a impozitelor sunt relativ mai mari, dar care asigură şi venituri bugetare nete mai mari, sau unul ale cărui costuri de colectare sunt mai mici, dar care produce şi venituri bugetare nete mai mici? Evident, prima variantă, fapt confirmat pe deplin de expansiunea fiscală dramatică de-a lungul întregului secol al XX-lea.

Regulile jocului democratic stimulează guvernanţii să maximizeze avantajele rezultate din creşterea cheltuielilor publice, chiar cu preţul sacrificării dezvoltării economice. De aceea, guvernele cheltuiesc maximul de resurse pe care sunt capabile să le încaseze şi peste, prin crearea sistematică de deficite şi datorii publice. Iar regimul fiscal este subordonat inevitabil nevoilor bugetare discreţionare şi intereselor politice, într-o lume în care majoritatea economiştilor continuă să vorbească, iluzoriu, despre „optim”[7]. Aceasta deoarece mărimea sectorului public nu poate fi manipulată pe bază de „calcule de rentabilitate”, deci economic, ci numai în funcţie de interesele şi programele politice câştigătoare, deci electoral.

Această logică politică operează întocmai şi în cazul ratei de impozitare. Chiar dacă guvernul s-ar limita, printr-un miracol, la protejarea persoanei şi a proprietăţii şi impozitul se restrânge, aşadar, la acest serviciu de protecţie, atunci cum determină guvernul ce nivel de protecţie trebuie să ofere şi ce impozit să perceapă? În plus, după cum punctează Rothbard, „…«protecţia» poate semnifica orice, de la un poliţist pentru întreaga ţară până la o gardă de corp înarmată şi un tanc pentru fiecare cetăţean…Cine va determina nivelul protecţiei, fiind evident că fiecare va fi mai bine protejat împotriva furtului şi agresiunii dacă ar dispune de o gardă înarmată? Pe piaţa liberă, cumpărările voluntare ale fiecărei persoane vor decide cantitatea şi calitatea bunurilor şi serviciilor oferite; dar ce criteriu poate fi aplicat atunci când aceste decizii revin guvernului? Răspunsul este că nici unul şi că asemenea decizii guvernamentale nu pot fi decât pur arbitrare” [8]. Nu calculul economic decide nivelul de protecţie şi rata de impozitare, ci interesele politice şi potenţialul succes electoral al diferitelor aranjamente. În consecinţă, impozitarea nu este o problemă intrinsecă a economiei de piaţă, ci una a sistemului politic etatist.

Din nefericire, supuse logicii procesului electoral, guvernele şi-au asumat, „democratic”, noi şi noi sfere de interes „public”, adică noi şi noi oportunităţi de impozitare, care nu puteau fi ratate fiindcă, peste patru ani, un alt administrator politic va profita oricum de acestea.

Iar faptul că unii oameni de stat au mărturisit adevărul, precum Robert Dole în cuvintele care dau motto-ul acestui articol, nu le asigură „mântuirea”, de vreme ce aceştia au continuat să trăiască bucuroşi tot de pe urma minciunii.

[1] Economia desemnează un sistem al cooperării sociale bazat pe schimb, iar piaţa este, de fapt, un sistem de schimb al drepturilor de proprietate asupra bunurilor implicate. Aceasta înseamnă că aplicarea „criteriului eficienţei” asupra unui sistem de schimburi (voluntare, în mod necesar) devine irelevantă şi ilegitimă dacă drepturile de proprietate schimbate nu au, ele însele, legitimitate morală. De fapt, eficienţa are natură subiectivă, personală, fiind apreciată în raport de anticipări, pe baza a ceea ce rezultă din acţiunea umană de alocare a drepturilor legitime de proprietate.

[2] În versiunea „teoriei economice constituţionale” ŕ la Buchanan, constituţia reflectă o înţelegere (contractuală?) între oameni cu privire la constituirea guvernului. Tocmai aceasta este dificultatea logică a Calculus of Consent, adică acceptarea derivării drepturilor de proprietate din aranjamentele constituţionale. Însă guvernul – guvernământul – nu este arbitrul acestor limite, altfel cum este posibil ca oamenii să-şi dea consimţământul pentru un aranjament constituţional, înainte de a fi clar că aceştia au deja anumite drepturi?

[3] Franz Oppenheimer, The State: Its History and Development Viewed Sociologically, Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1912.

[4] Este lesne de recunoscut că fiscalitatea împarte societatea în două mari categorii sociale concurente. Chiar dacă din punct de vedere formal toţi avem calitatea de „contribuabil”, totuşi, din punct de vedere economic, unii sunt mai plătitori de taxe decât alţii. Este vorba, pe de o parte, de cei care îşi dobândesc veniturile din sectorul privat şi care sunt dependenţi de piaţă, de satisfacerea preferinţelor consumatorilor (plătitorii neţi de impozite) şi, pe de altă parte, de cei remuneraţi din bugetele publice şi de cei ale căror câştiguri provin de „afacerile” cu statul, care nu sunt subordonaţi pieţei, ci preferinţelor birocraţiei statale (consumatorii neţi de impozite).

[5] Vezi Murray N. Rothbard, The Case Against the Flat Tax, www.mises.org/rothbard/flattax.pdf

[6] Vezi Ludwig von Mises, Acţiunea umană, Partea a treia, „Calculul economic”, www.misesromania.org, traducere Dan Cristian Comănescu.

[7] Nu există nimic de tipul unui „optim” în legătură cu dimensiunea relativă a sectorului public. Admirabilul argument misesian al imposibilităţii calculului economic în socialism stă la baza acestei explicaţii, de vreme ce sectorul public este, în definitiv, o „insulă de socialism”. În absenţa pieţei şi a preţurilor, alocarea proprietăţii „socializate” prin intermediul bugetelor de stat este una politică, a cărei viabilitate în raport cu nevoile oamenilor este imposibil de verificat.

[8] Murray N. Rothbard, L’étique de la liberté [1982], Les Belles Lettres, 1991.