Statul şi Biserica

Marius Spiridon · 16 iulie 2004

Motivul care ne-a determinat să aşternem pe hârtie aceste rânduri nu este altul decât dorinţa de a expune într-un limbaj "secularizat" viziunea ortodoxă asupra relaţiei dintre stat şi biserică sau modul în care înţeleg ortodocşii să se raporteze la stat. Dat fiind spaţiul pe care îl avem la dispoziţie, este evident că numai precizarea contururilor generale ale acestei viziuni este posibilă.

Trebuie spus de la bun început - pentru a evita orice confuzie – că ideile din acest studiu nu aparţin unui "spectator neangajat", unui "observator neutru", ci unui adept al ortodoxiei.

1. Biserica

Înainte de a trece la tratarea propriu-zisă a temei este absolut necesară clarificarea modului în care utilizăm termenii de "biserică" şi "stat". Majoritatea studiilor publicate asupra relaţiei biserică-stat sunt aproape lipsite de orice valoare pentru că autorii lor se joacă efectiv cu cei doi termeni, rezultatul fiind meditaţii mai lungi sau mai scurte despre ceea ce cred ei că ar trebui să fie sau că este relaţia nu dintre biserică şi stat, ci dintre ceea ce îşi închipuie ei că ar fi "biserica", respectiv "statul".

"Biserica – învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur – este neamul omenesc mântuit în Hristos". Prin "biserică" deci înţelegem pe toţi cei ce au aceeaşi credinţă (acelaşi set de valori) şi care se comportă sau acţionează într-un anumit fel. Creştinul poate fi recunoscut nu după haine, după mers sau după auto-caracterizare ("sunt creştin") ci după modul în care acţionează sau se comportă.

Din perspectiva temei noastre, trei sunt planurile relevante în care acţionează creştinul: planul dumnezeiesc (relaţia cu Sfânta Treime), planul bisericii (relaţia cu cei de aceeaşi credinţă) şi planul societăţii (relaţia cu oamenii din lume, cu cei din afara bisericii). Ultimele două planuri sunt cele care ne interesează aici în mod deosebit.

Constrângerea fundamentală impusă acţiunii creştinului este dată de conceptul de dreptate. Nimic nu iubeşte creştinul mai mult decât lucrarea dreptăţii, aceasta fiind realitatea care îl uneşte cu Dumnezeu şi cu oamenii. Dreptatea (acţiunea dreaptă, justă) are două sensuri după Sfinţii Părinţi:

a) "să nu iei dreptul altuia", adică respectarea "cu sfinţenie" a proprietăţii (sens restrâns);

b) "să lucrezi toată virtutea" (sensul larg).

Deşi termenii de "etică" şi "morală" sunt consideraţi a fi sinonimi, vom face aici diferenţa între comportamentul (acţiunea) etic(ă) (sensul restrâns al dreptăţii) şi comportamentul moral (sensul larg al dreptăţii). Aceste două concepte sunt indispensabile pentru a înţelege viziunea creştină despe societate.

Biserica pentru creştin este prin excelenţă spaţiul relaţiilor sau acţiunilor morale, spaţiul în care se lucrează "toată virtutea". Biserica este şi a fost întotdeauna o uşă deschisă pentru toţi cu condiţia să lucreze virtutea. Biserica este laboratorul în care omul lucrează dobândirea nemuririi. "Dumnezeu s-a făcut om - spune Sfântul Atanasie – pentru ca omul să se îndumnezeiască". Biserica a căutat întotdeauna să păstreze deschise cele două căi, să păstreze, altfel spus, intactă posibilitatea îndumnezeirii omului. Ereziile nu sunt altceva decât anularea legăturii mântuitoare cu Sfânta Treime şi a legăturilor cu semenii prin blocarea (mai întâi intelectuală şi apoi la nivelul acţiunii) a uneia din cele două căi. Atât despre relaţiile (morale) din cadrul bisericii.

La fel de importantă însă este şi acţiunea creştinului în societate. Lucrurile aici sunt mai complicate şi tratamentul trebuie făcut cu mult discernământ. Trei sunt după noi problemele principale şi asupra lor ne vom concentra pe scurt în cele ce urmează.

1) Problema extinderii bisericii în societate. Este evident că în afara bisericii nu pot exista decât relaţii violente sau relaţii etice. Extinderea bisericii echivalează cu transformarea acestor relaţii în relaţii morale. Întrebarea care se pune este: este permisă angajarea în relaţii violente pentru promovarea acestui scop? "Scopul scuză mijoacele"; Marele Inchizitor dostoievskian este sau nu un adevărat creştin?

Creştinul îşi iubeşte semenii, dar în acelaşi timp înţelege că acela care nu e în Hristos e în moarte. Din această iubire şi din această înţelegere a naturii lucrurilor derivă vocaţia universală a bisericii, dorinţa ei ca toţi să ajungă la aceeaşi credinţă care să-i determine să lucreze virtutea, să-i transforme în oameni cu comportament moral. "Aş dori ca toţi oamenii să fie ca mine", spune Apostolul. De aceea pretutindeni creştinii Îl propovăduiesc pe Hristos celor din afară, fie explicit (prin discurs sau scrieri), fie implicit (prin felul în care se comportă, dovadă a credinţei lor).

Trăsătura fundamentală – şi de accentuat, mai cu seamă astăzi – a propovăduirii şi acţiunii creştine în lume este non-violenţa. Iubirea, practicarea virtuţilor presupun libertatea. Relaţia de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii este prea frumoasă şi are prea multe de oferit pentru a fi nevoie de violenţă. Biserica nu cheamă în ea (adică în Hristos) decât pe aceia care au părerea cuvenită despre măreţia darurilor lui Dumnezeu. Părinţii aseamănă încercarea de a transforma (converti) pe cineva prin violenţă cu încercarea de a pleca un pom cu vârful spre pământ: când violenţa încetează, pomul (omul) revine la poziţia iniţială; când violenţa este prea mare, se rupe!

2) Atitudinea creştinului faţă de relaţiile violente în care se angajează cei din afara bisericii. Dacă extinderea bisericii se face prin duhul sfatului şi prin exemplul personal, comportamentul creştinului se schimbă radical atunci când relaţiile dintre oamenii din societatea în care trăieşte nu mai satisfac nici criteriul minim al eticii. Creştinul trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a împiedica acţiunile violente îndreptate împotriva persoanei şi proprietăţii aproapelui, iar în cazul în care efortul său ar fi inutil din cauza forţei agresorului trebuie să-şi afirme explicit poziţia de dezaprobare prin orice mijloace.

3) Când violenţa este exercitată asupra sa şi a avutului său, atitudinea creştină este aceea de suportare a nedreptăţii; el are însă dreptul de a se împotrivi.

Trăsăturile acţiunii creştine în societate pe care le-am identificat mai sus sunt derivate din două surse:

- din Scriptură şi din operele Sfinţilor Părinţi;

- din modul în care s-au comportat creştinii în istorie.

E necesar să precizăm acest lucru pentru că situaţia în lumea ortodoxă e de aşa natură că se confundă învăţătura bisericii cu ce are fiecare în cap, cu ce a auzit el la televizor sau cu ce a auzit acasă de la mama cu patru clase sau de la bunica analfabetă. În afara unei cunoaşteri aprofundate (directe sau indirecte, prin preot) a surselor menţionate nu există posibilitate de discuţie serioasă despre ortodocşi şi ortodoxie.

2. Statul

Termenul "stat" are două sensuri fundamentale, care nu trebuie confundate: primul este acela de "guvern", "aparat guvernamental", "sector public"; al doilea este sinonim cu întreaga societate. Statul ca "acţiune guvernamentală" apare în titlul acestui eseu.

Aşa cum am văzut la punctul precedent, criteriul fundamental după care recunoaştem un anumit lucru, acel "ceva" care îi manifestă natura, este modul în care se comportă sau acţionează, tipul de relaţie în care se angajează. În afara relaţiei nu există nici un fel de societate sau grup, ci doar indivizi izolaţi.

Ce este atunci guvernul, puterea publică? Nici clădirea în care lucrează şi nici hainele pe care le poartă o persoană nu ne dau marca distinctivă a apartenenţei ei la structurile puterii. "Guvernul" este un grup de oameni dintre cei ce trăiesc pe un anumit teritoriu, grup care beneficiază de următoarele privilegii (monopoluri sau drepturi exclusive):

a) privilegiul de a impozita. Statul îşi derivă veniturile din sumele cedate de producătorii privaţi obligatoriu, în caz contrar ei fiind deposedaţi în mod violent de acele resurse. Se poate replica aici că unii nu plătesc impozitele din obligaţie, ci în mod voluntar, "pentru că sunt conştienţi că aşa trebuie". Cinste lor! Numai că acest lucru nu transformă statul într-o organizaţie voluntară, aşa cum este biserica. Adepţii teoriei "voluntariste" a guvernului ar trebui să reflecteze la aceste două probleme: 1. oare câte persoane ar mai plăti respectivele sume dacă ar fi doar rugate (fără a mai fi vizitate de poliţie sau de Garda Financiară)? şi 2. ce împiedică statul să se transforme într-o organizaţie voluntară, colectând doar banii cedaţi de bună voie de producătorii privaţi?

b) privilegiul de a reglementa. Statul are puterea de a hotărî în mod arbitrar tot felul de constrângeri asupra acţiunilor non-violente ale oamenilor. Din nou, acestea nu sunt recomandări, ci ordine a căror respectare este garantată în ultimă instanţă prin apelul la violenţă.

Ar fi necesară aici o observaţie. Generaţia actuală este considerată a fi una din cele mai non-conformiste din câte au trăit în istorie; fiecare vrea – cel puţin aşa se afirmă – să-şi trăiască viaţa aşa cum consideră de cuviinţă. Dogmele "învechite", poruncile arbitrare, "predicile moralizatoare", “prostii” precum postul, rugăciunea, milostenia trebuie să dispară în această epocă a libertăţii absolute. S-ar părea, într-adevăr, că trăim o epocă înălţătoare, că niciodată nu a mai existat pe pământ o asemenea dragoste de libertate. Dar iată că aceia care etichetează drept absurde dogmele (fără a le cunoaşte, desigur, conţinutul sau rostul) nu au nimic de spus când impozitele sar de la 10% la 40 sau 60% (li se confiscă efectiv cea mai mare parte din muncă, lăsând la o parte faptul că sunt obligaţi să le plătească), când sunt obligaţi să meargă la şcoală un număr de ani (deşi pe cei mai mulţi nu-i interesează decât alfabetul şi operaţiile aritmetice elementare), obligaţi să meargă 6 luni sau 1 an în armată, obligaţi să nu cumpere decât maxim 0,1% din acţiunile S.I.F, când li se interzice să cumpere maşini străine sau aproape orice bun produs în străinătate, când – într-un cuvânt – li se impune drept bine suprem nechezolul, salamul cu soia, ţigările Carpaţi şi închinarea la un cizmar analfabet sau la un preşedinte de colhoz cam de aceeaşi statură intelectuală. "Dogmele", predicile şi biserica ştiu respectul faţă de persoană şi lasă acesteia un spaţiu al libertăţii (poţi alege oricând să rămâi în afara lor), statul modern şi legile sale, nu.

c) privilegiul constrângerii. Colectarea impozitelor şi aplicarea reglementărilor sunt asigurate prin recurgerea la constrângere; în plus, fiecare cetăţean este obligat să plătească guvernului pentru serviciile de securitate pe care acesta i le oferă (protecţie faţă de agresori din interior sau din exterior). Nimănui nu-i este permis să se adreseze altui producător de asemenea servicii – de exemplu, alt guvern.

Statul desemnează teritoriul asupra căruia se extinde activitatea unui guvern (cele trei privilegii). Prin urmare, orice stat în acest sens cuprinde două tipuri extrem de diferite de relaţii: cele guvernamentale şi cele ce alcătuiesc societatea (voluntare, non-violente). Ar fi de dorit ca aceia care discută despre stat să spună limpede ce au în minte când folosesc acest termen şi să nu treacă de la un sens la altul pe parcursul discuţiei.

3. Biserica şi statul

Două aspecte trebuie examinate: primul ţine de sprijinul pe care statul îl poate oferi bisericii, al doilea de atitudinea bisericii faţă de anumite activităţi ale statului.

Sprijinul statului

În lumea aceasta biserica se confruntă şi ea cu o serie de probleme: are nevoie de resurse pentru întreţinerea preoţilor, a călugărilor, a locaşurilor de cult, are nevoie de resurse pentru ajutorarea celor în nevoie, are de făcut faţă continuu unor provocări dogmatice, provocări ce apar atât din interior cât şi din exterior şi care necesită o continuă precizare a învăţăturii sale, doreşte şi ea să-şi răspândească învăţătura şi să dobândească noi credincioşi.

Atunci când se discută despre separarea sau nu a statului de biserică, ceea ce se are în vedere este de fapt modalitatea concretă de a rezolva toate aceste probleme. Nu există însă decât două modalităţi de rezolvare: una care presupune strângerea resurselor necesare din contribuţiile voluntare ale credincioşilor (iar pentru milostenie – ajutorarea săracilor – pot fi acceptate şi fonduri de la persoane din afara bisericii) şi precizarea învăţăturii exclusiv în interiorul bisericii, ceea ce implică în mod evident o separare totală a bisericii de stat; şi o alta în care statul este acela care furnizează cel puţin în parte resursele şi este prezent în discuţiile dogmatice.

Poziţia tradiţiei intelectuale a bisericii, spre marea dezamăgire a adversarilor separării, este limpede în această privinţă: biserica şi statul trebuie să existe separat, în sensul că biserica nu acceptă nici un sprijin din partea acestuia. Nădejdea bisericii este Hristos, nu statul.

Este suficient să amintim, din miile de exemple care se pot aduce în sprijinul afirmaţiei făcute, doar modul în care a început şi s-a răspândit propovăduirea creştină: totul porneşte din sânul societăţii, în mod voluntar, şi se răspândeşte exclusiv prin convingere. "Mergând, propovăduiţi" spune Hristos celor doisprezece (Matei 10,7). "Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea..." (id., 10,14)."Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor" (10, 16). Cât despre ajutorul material necesar creştinilor e suficient cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur: "Iar răsplata unei astfel de vieţi (virtuoase- n.n.) nu e nici statui în parcuri, nici cununi de lauri, nici întreţinere pe seama statului, ci viaţa veşnică". (Omilia I la Matei). Sf. Ioan Damaschin ar trebui recitit (împreună cu Pavel, Maxim, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama ş.a.) pentru a vedea cam ce cred ortodocşii despre amestecul statului în stabilirea dogmelor dreptei credinţe; de multe ori blândeţea e lăsată cu totul de o parte.

Pentru înţelegerea atitudinii ortodoxe este crucial să înţelegem că guvernul nu poate sprijini un grup din societate decât 1) transferându-i o parte din impozite sau/şi 2) emiţând reglementări în favoarea lui. Ambele modalităţi de a acţiona în favoarea respectivului grup implică utilizarea constrângerii, principiu opus libertăţii şi voluntarismului ortodox. Dacă sunt corecte concluziile noastre, atunci ideile de "biserică de stat" şi de "stat creştin" trebuie respinse, ele încercând să reunească realităţi incompatibile din punct de vedere al acţiunii.

Într-un limbaj mai simplu, respingerea fuziunii cu statul nu înseamnă altceva decât că ortodocşii nu au de gând să-şi construiască biserici şi să plătească preoţii din banii şi eforturile catolicilor sau protestanţilor, nici nu cred că adevărurile lor sunt atât de slabe încât să nu poată fi susţinute în faţa oricăror alte religii sau confesiuni şi că e nevoie de decretele statului pentru a menţine ortodoxia într-un anumit spaţiu. Separarea bisericii de stat nu e decât recunoaşterea faptului că iubirea şi frumuseţea nu pot fi nici decretate, nici subvenţionate.

În ceea ce priveşte relaţia istorică a statului cu Biserica e bine să se ştie că foarte puţini sfinţi au fost scutiţi de neplăceri. Una din marile legende ale timpului nostru este aceea că ortodoxia este obedientă faţă de putere. Nu putem răspunde la aceasta decât arătând că Pavel a fost decapitat în Roma, Petru a fost răstignit tot acolo, Sf. Atanasie a fost alungat de cinci ori din scaunul de episcop şi şi-a petrecut viaţa mai mult în exil, Sf. Ioan Gură de Aur s-a sfârşit tot în exil după ce a fost depus din scaun, Sf. Maxim i s-au tăiat mâna dreaptă şi limba la 82 de ani, sf. Ioan Damaschin a vieţuit în alt teritoriu tot de teama puterii (iconoclaste de această dată), Sf. Teodor Studitul a fost arestat o perioadă îndelungată, Sf. Grigorie Palama a cunoscut şi el închisoarea. La noi, de curând, două personalităţi ale ortodoxiei – părintele Stăniloae şi părintele Galeriu – au trecut prin închisori. Toată istoria ortodoxiei este o luptă continuă pentru păstrarea cu orice preţ a curăţeniei credinţei şi vieţuirii.

*© 2004 Institutul Ludwig von Mises - România.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. felicitari, poate daca ortodoxia la varf ar practica aceste lucruri nu as fi iesit usor din mijlocul ei. Din pacate Biserica Ortodoxa desi are multe proprietati nu ar fi in stare sa traiasca din banii enoriasilor ei fara interventia statului. In final apoi cine plateste acela porunceste. Mai e o diferenta. Catolicii se considera deasupra imparatilor si ii unge la conducere. Ortodocsii se pare ca sunt sub talpa politicului. Protestantii se separa total si totusi merg inainte. Altfel spus separarea inseamna respect reciproc si nu control.

    Mircea Aradeanul · 9 noiembrie 2009, 16:58 · #

  2. Luaţi Cezarului ce-i al Cezarului!
    ( sursa : www.kmkz.ro/opinii/i… )
    Scriu acest articol deoarece construcţia atâtor lăcaşe de cult, cu ajutorul banilor publici, mi se pare mai mult decât îngrijorătoare, atât în calitate de cetăţean român care vede că se închid şcoli şi spitale pentru că Statul nu are fonduri pentru a le întreţine, cât şi în calitate de creştin şi păstor, care cunoaşte învăţăturile lui Iisus şi ale apostolilor şi aversiunea lor faţă de clădirile de cult. Unicul spital din oraşul meu a trebuit să se închidă din lipsă de fonduri, şcolile nu au bani pentru reparaţii, oraşul are datorii pe mulţi, mulţi ani de acum încolo, şi, cu toate acestea, s-au găsit fonduri suficiente pentru ca fiecare cult să primească sume destul de frumoase. Nu m-a indignat doar faptul că edilii locali au folosit aceşti bani pentru a câştiga capital politic, ci şi faptul că reprezentanţii bisericilor au fost mai mult decât bucuroşi să întindă mâna şi primească aceşti bani. Pare că în Scripturile lor, Mântuitorul spune: „Luaţi Cezarului ce-i al Cezarului”!

    Situaţia din oraşul meu nu este însă o excepţie. De la Revoluţie încoace s-au construit mii de clădiri bisericeşti cu sprijin financiar de la stat sau de la autorităţile locale, şi ca şi cum nu ar fi de ajuns, Catedrala Mântuirii Neamului este în plină construcţie. De ce e nevoie de atâtea clădiri? Care le este rostul? Care e argumentaţia logică pentru investiţia în aceste clădiri şi validă este ea? Acestea sunt câteva întrebări la care fiecare român, credincios sau nu, ar trebui să caute răspunsuri.

    Este evident că scopul acestor noi lăcaşe de cult nu este unul utilitar, căci, dacă ar fi aşa, atunci nu s-ar construi clădiri noi decât dacă prezenţa regulată a credincioşilor la slujbă le face pe cele vechi neîncăpătoare. Cu siguranţă că Catedrala Mântuirii Neamului nu se construieşte deoarece toate bisericile din Bucureşti sunt pline ochi de enoriaşi, aşa încât e nevoie de mai mult spaţiu pentru desfăşurarea slujbelor!

    Atunci de ce se investeşte atât de mult în clădiri bisericeşti? Pentru că Biserica pretinde că o astfel de clădire este locul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu I te poţi ruga sau închina în mod adecvat decât la biserică. Rugăciunile spuse în natură, la birou, la volan sau acasă trebuie că sunt mai puţin eficiente, pentru că nu au fost rostite în spaţiul sacru. Dar pe ce se bazează Biserica atunci când emite astfel de pretenţii? Pe Sfânta Scriptură? Pe învăţăturile Mântuitorului? Nici vorbă!

    Unde i-a întâlnit Iisus pe oameni? Afară, în aer liber, pe malul mării, în case particulare, etc. Nu locul contează, ci întâlnirea propriu zisă cu Dumnezeu. Iisus nu a zidit nicio clădire de cult unde să se întâlnească cu oamenii şi nu a avut nimic bun de spus despre marele Templu de la Ierusalim. El a învăţat că nu este nevoie să mergi la Templu (într-o clădire sacră) pentru a te închina lui Dumnezeu, ci Îl poţi întâlni în orice loc. Apostolul Pavel învaţă că „Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele sunt în ea… nu locuieşte în temple făcute de mâini”, că Dumnezeu este interesat de oameni, nu de ziduri. Preocuparea pentru clădiri, investirea în construcţii bisericeşti şi nu în oameni înseamnă o încălcare gravă a învăţăturilor şi practicii lui Iisus Hristos.

    Din moment ce Biserica nu a preluat de la Iisus şi de la apostoli înclinaţia spre şantiere, care să fie motivul pentru care se crede că tocmai aceste construcţii bisericeşti ar fi răspunsul la nevoile societăţii noastre? Iată care este motivul: Clasa preoţească pretinde că intermediază relaţiile omului şi ale societăţii cu Dumnezeu. Ne-o putem imagina ca pe un fel de firmă de intermedieri. Ca orice firmă, are nevoie de un sediu, de un spaţiu în care să se desfăşoare aceste intermedieri. Cu cât există mai multe astfel de spaţii, cu atât omul va ajunge mai uşor la locul de întâlnire cu Dumnezeu. De aceea se insistă atât de mult pe clădirile bisericeşti.

    Ideea Bisericii Ortodoxe că omul obişnuit nu poate avea acces la Dumnezeu, nu I se poate ruga sau închina decât prin intermedierea Bisericii, reprezentată de anumiţi oameni care se îmbracă şi vorbesc ciudat, este una total greşită. Această idee este cea mai eficientă sursă de manipulare religioasă. Credinciosul trebuie să asculte orbeşte de ceea ce îi spune preotul, altfel îşi va pierde accesul la Dumnezeu (ne amintim cu toţii de dictonul preoţesc, „crede şi nu cerceta.”). Iisus Hristos şi apostolii Săi au condamnat o astfel de idee şi au susţinut că fiecare credincios poate avea acces liber la Dumnezeu, fără intermedierea vreunui om sau vreunei instituţii. Faptul că omul nu depinde de preoţi sau de spaţii sacre pentru a se putea închina lui Dumnezeu este o trăsătură esenţială a creştinismului autentic.

    Acum, chiar dacă concepţia Bisericii despre necesitatea atâtor lăcaşe de cult este greşită, nu ar fi o problemă pentru societate dacă costurile de construcţie şi de întreţinere a acestor clădiri ar fi suportate strict de Biserică (adică dacă ar fi cu profil privat). Greşeşti, dar pe banii tăi. Problema este că Biserica pretinde bani publici pentru astfel de clădiri. Iar aici nu mai este în regulă. În opinia ei, Biserica face o slujbă publică, intermediind între Dumnezeu şi neamul românesc, prin urmare, preoţii ei ar trebui să fie plătiţi din bugetul public, iar marea Catedrală a Mântuirii Neamului (un fel de sediu central al acestei firme de intermedieri) ar trebui să fie construită, măcar parţial, din banii publici.

    Dacă foloseşte bani publici, atunci Biserica trebuie trasă la răspundere, trebuie făcută responsabilă pentru partea ei de contract. Trebuie să garanteze că prin construirea Catedralei Mântuirii Neamului tot neamul românesc va fi mântuit de Dumnezeu odată cu punerea în funcţiune a catedralei. Trebuie să garanteze, prin contract, că prin intermedierea sau slujba preoţilor în această catedrală, Dumnezeu, într-o anume perioadă de timp, va vindeca poporul nostru, dacă nu de altceva, măcar de corupţie, de „tupeul jegos” şi de lipsa de asumare demnă a responsabilităţii! Şi trebuie să justifice de ce astfel de medieri ale preoţilor nu pot avea loc în mânăstiri sau biserici deja existente sau chiar în aer liber! Dacă nu pot oferi garanţii verificabile ale calităţii intermedierii lor, atunci totul ar trebui privit ca o fraudă!

    Societatea noastră este compozită, este variată din punct de vedere economic, intelectual, etnic şi religios. Aceasta este o realitate evidentă. Datorită varietăţii religioase, a faptului că nu toţi împărtăşesc aceeaşi credinţă, Biserica nu poate face o slujbă publică, de care să beneficieze toţi membrii societăţii, fie ei creştini, evrei, musulmani, atei sau agnostici. De slujbele Bisericii Ortodoxe nu beneficiază decât proprii săi enoriaşi, iar acest principiu este valabil pentru toate celelalte instituţii şi culte religioase. Prin urmare, este nefondată pretenţia că Biserica face o slujbă publică, spre beneficiul întregului popor, şi de aceea trebuie să fie susţinută din bani publici.

    Şi nu este doar nefondată, ci şi imorală. A pretinde bani de la bugetul public pentru acoperirea cheltuielilor necesare manifestării credinţei mele (bani pentru plătirea preoţilor sau a pastorilor, pentru construcţii de lăcaşe de cult, etc.) înseamnă a-mi impune credinţa celor ce nu mi-o împărtăşesc. Şi chiar mai mult decât atât: înseamnă a-i forţa pe toţi cetăţenii să mă plătească pentru credinţa mea, căci bugetul public reprezintă contribuţia bănească a tuturor cetăţenilor, indiferent de convingerea lor religioasă.

    Cheltuielile unei biserici nu sunt cheltuieli publice! Ele sunt responsabilitatea enoriaşilor ei, nu a celor din afară. Aceste cheltuieli trebuie să fie acoperite de contribuţiile benevole ale membrilor ei. Dacă sunt membru într-o biserică, într-un club, într-o asociaţie sau într-un partid politic, am responsabilitatea de a susţine financiar organizaţia respectivă. Nu pot impune celor ce nu sunt membri sau celor care mi se opun să îmi plătească personalul calificat sau sediile. Este lipsit de etică şi imoral să impui conştiinţei altei persoane propria-ţi credinţă. La fel este şi să pretinzi bani publici, veniţi din contribuţiile tuturor cetăţenilor.

    Acceptarea credinţei creştine, a botezului creştin, a unei Biserici creştine, trebuie să se facă în mod conştient, deliberat şi voluntar. „Este împotriva religiei mele să impun religia mea altora” ar trebui să spună fiecare persoană ce pretinde a-L urma pe Iisus. La fel cum credinţa trebuie să fie voluntară, tot aşa trebuie să fie şi contribuţia financiară la bugetul unei instituţii religioase.

    Mulţi români consideră ca normală starea actuală în care cheltuielile private ale unor culte sunt acoperite din bani publici, adică din banii tuturor românilor. Dar aceasta nu este normal nici din punctul de vedere al statului (prin stat nu trebuie să înţelegem clasa politică, pentru care orice e normal pentru a se menţine la putere), nici al Bisericii. Din punctul de vedere al statului, acesta ar trebui să finanţeze din banii publici proiecte de care beneficiază întreaga societate, nu doar o parte a ei. Din punctul de vedere al Bisericii, ea ar trebui să evite a pretinde sau a accepta bani publici, căci atunci îşi pierde mandatul spiritual şi încetează a-L mai reprezenta pe Iisus în societate. O astfel de Biserică va reprezenta interesele propriilor conducători în faţa oamenilor, dar nu pe Iisus şi învăţătura Sa!

    Preoţii şi pastorii ar trebui plătiţi de parohiile şi bisericile pe care le slujesc, iar nivelul lor de trai trebuie să reflecte nivelul de trai al enoriaşilor. Dacă o biserică nu îşi poate susţine preotul sau pastorul, acesta ar trebui să aibă o slujbă seculară care să îi suplinească venitul. Unii vor găsi acest lucru nedemn pentru statutul de preot/pastor. Dar ce poate fi mai demn decât să ne câştigăm cinstit banii? Oare nu aşa a făcut şi apostolul Pavel care muncea din greu pentru a nu crea greutăţi credincioşilor pe care îi slujea? Câţi preoţi şi pastori ar mai putea spune ca apostolul: „Argint, sau aur, sau haină, n-am poftit de la nimeni; Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine”?

    Ce soluţii oferim noi, creştinii, bolilor sociale şi morale de care suferă societatea noastră? Soluţia nu este nici aghiasma, nici tămâia, nici lumânările, nici catedralele şi clădirile costisitoare care nu dovedesc decât grandomania şi avariţia noastră, nu dragostea şi compasiunea pentru semenii noştri! Astfel de soluţii superficiale şi ipocrite nu fac decât să crească numărul celor ce sunt atei ca reacţie faţă de Biserică şi să întărească convingerea multora că dumnezeul preoţilor este Banul!

    Datorită acestei ahtieri după bani şi putere încrederea oamenilor în Biserică şi în religie este în continuă scădere. Ei nu văd în preoţi sau în pastori un tată sau un frate mai mare, ci un „părinte” vitreg, unul gata să profite de pe urma sa.

    În loc să luăm Cezarului ce este al său, nu al nostru, am face mai bine să ne oferim pe noi ca model de integritate, compasiune şi dedicare, asemănându-ne cu Cel al cărui exemplu pretindem că Îl urmăm. Căci „mai fericit este a da decât a lua” a spus Mântuitorul. Dacă nu putem sponsoriza şcoli sau spitale, am putea măcar să renunţăm voluntar la ceea ce statul ne dă, luând din banii ce ar merge spre astfel de instituţii. Să scoatem mâinile din buzunarul Cezarului şi atunci, dacă nu e prea târziu, vocea ne va fi din nou auzită!

    Raul Enyedi, Pastor al Adunarii baptiste independente Harul Suveran Bocşa, Caraş-Severin, autor al lucrărilor/cărţilor AnaBaptiştii (Originea şi doctrinele Anabaptiştilor din secolul Reformei), Mişcarea Ecumenica (şi apicultor serios).

    aurel munteanu · 12 aprilie 2014, 18:19 · #

  3. Hmmm … asta e replica de tip “iosiP” …

    costel munteanu · 12 aprilie 2014, 22:21 · #

  4. @costel munteanu

    Daca te referi la faptul ca este o replica bazata pe logica si argumentata prin citarea surselor relevante, ai dreptate! Daca te referi la altceva, astept precizari, nu de alta dar e sambata seara si sunt cam stresat, ca maine dimineata imi dau desteptarea clopotele bisericii locale care are un cabinet stomatologic privat la subsol (nu, nu glumesc!) si-mi voi petrece timpul pe “tron” in acompaniamentul liturghiei duminicale, data “la tot cartierul” printr-un sistem de megafoane mai performant decat cel din Gara de Nord.
    “Atentie, predica despre zadarnicia celor lumesti incepe peste cinci minute! Predica pleaca din Mercedesul preafericitului cu destinatie mosia de la manastirea Tismana. Predica opreste in statiile Raportul Saptamanal la Secu, Confiscarea Bisericilor Greco-Catolice si Revendicarea Abuziva a Padurilor. Tiganii care i-au condus pe enoriasi in biserica sunt rugati sa le scoata mana din posete si buzunare.”

    iosiP · 13 aprilie 2014, 02:46 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)