Educaţie şi îndoctrinare în sistemul de învăţământ controlat de stat

Ionela Mînzu · 15 iunie 2004 - recenzia lucrării <b>Între „bunul creştin” şi „bravul român”</b> de Luminiţa-Mirela Murgescu

Oricine cunoaşte sistemul public de învăţământ şi are un anumit nivel de discernământ poate să mărturisească faptul că, mai ales în clasele primare, gimnaziale şi chiar liceale, învăţământul în şcolile publice este unul ideologizat şi ideologizant, în sensul obedienţei faţă de elitele politice influente ale timpului, faţă de guvernele şi, eventual, faţă de grupurile de interese dominante. Până şi o analiză sumară a programelor şi manualelor şcolare de istorie sau de educaţie civică poate releva acest lucru. Problema fundamentală a învăţământului public constă însă, în esenţă, în utilizarea unor mijloace agresive de promovare a ideologiei convenabile.

Gravitatea acestui fenomen poate fi înţeleasă şi mai temeinic având la dispoziţie date privind istoria învăţământului public – reglementările legale cu privire la învăţământul public şi, evident, modul de organizare a procesului de învăţământ. Studiul Luminiţei Murgescu Între „bunul creştin” şi „bravul român” este valoros tocmai prin faptul că pune la un loc o serie de date relevante pentru istoria învăţământului românesc a secolului al XIX-lea – conţinutul planurilor de învăţământ, al programelor şi manualelor şcolare, precum şi o serie de discursuri ale oficialilor şi reprezentanţilor guvernamentali cu privire la scopul şi rolul învăţământului public. Citind studiul Luminiţei Murgescu am putut desprinde câteva caracteristici confirmate istoric ale învăţământului public. În primul rând, ideologizarea învăţământului public este una programatică, sistemul public de învăţământ rămânând pârghia principală a diverselor regimuri politice de a inculca acele valori acceptate sau tolerate de guvernele şi grupurile de interese care deţin puterea politică. Citind această lucrare am avut pas cu pas confirmarea – cel puţin pentru perioada pe care o acoperă acest studiu – că sistemul public de învăţământ nu este doar aleatoriu şi marginal supus ideologiei grupurilor influente din societate, ci în mod programatic, sistematic. În al doilea rând şi mai grav decât toate acestea este că programele publice de învăţământ sunt impuse şi şcolilor private, aceasta fiind condiţia acreditării instituţiilor de învăţământ private. Combinat cu obligativitatea de a absolvi un anumit număr de clase, acest lucru relevă, pe deplin, sensul învăţământului public precum şi pe acela al învăţământului supervizat de guvern: ideologizare forţată, uniformizare şi suprimarea celor care au idei şi programe diferite de învăţământ faţă de cele agreate oficial. Într-un sistem de învăţământ finanţat de guvern şi/sau în care licenţele şi acreditările de funcţionare a unităţilor de învăţământ private sunt de asemenea acordate de guvern, diversitatea este în limitele agreate oficial şi orice abatere nu poate fi decât un accident.

Studiul Luminiţei Murgescu este semnificativ şi prin faptul că exemplifică foarte clar ideologia promovată prin şcolile publice, în învăţământul primar al secolului al XIX-lea – anume că o naţiune se defineşte şi se menţine ca atare, mai ales pe căi politice. În manualele de istorie statul-naţiune este prezentat ca o împlinire a unui proces care durează de secole – în sensul acesta fiind prezentată şi o îndelungată istorie pre-statală. Cultul naţiunii-stat (sau a statului-naţiune) aduce cu sine un nou ideal educaţional – bunul român, ca bun cetăţean supus statului şi legilor lui şi încrederea în omnipotenţa statului – „statolatria”, în termenii lui Ludwig von Mises[1] 

Între „bunul creştin” şi „bravul român”

Studiului Luminiţei Murgescu, Între „bunul creştin” şi „bravul român”, se concentrează asupra şcolii primare din Vechiul Regat – Ţara Românească şi Moldova – şi ulterior asupra Principatelor Unite şi statului România. Perioada analizată (1837 - 1878) este strategic selectată, într-adevăr, căci analizează învăţământul dinaintea unirii şi după unirea din 1859. Studiul este axat numai asupra sistemului de învăţământ public pentru că autoarea îşi propune să analizeze modelul educativ propus de elitele politice aflate la guvernare şi priveşte numai şcoala primară, pentru că, în secolul al-XIX-lea românesc, şcoala primară a reprezentat principalul mijloc de educaţie. În special, autoarea urmăreşte gradul de implicare al elitei politice româneşti din acea perioadă în impunerea unui model identitar naţional şi modul în care acest model educativ a acţionat destructurant la nivelul identităţii confesionale.

De asemenea în studiu este ilustrat modul în care grupurile politice influente s-au implicat, în perioada cuprinsă între anii 1837 şi 1878, în inculcarea prin învăţământ public a ideii apartenenţei la o naţiune, odată cu noile condiţii socio-politice care au marcat acea perioadă, dar şi inculcarea ideii că fiecare om are datoria de a fi supus stăpânirii şi guvernului în aceeaşi măsură în care are datoria să asculte şi să urmeze poruncile divine: modelul propus era bunul creştin şi bravul român. Autoarea arată însă că această nouă orientare a învăţământului care-şi propunea să inculce sentimentul naţional şi supunerea faţă de stăpânire a acţionat destructurant la nivelul sentimentului de apartenenţă la grupul confesional, astfel încât, în final, modelul obţinut şi proclamat să fie bravul român şi, eventual, bunul creştin. Semnificativ este că acest model identitar a fost rezultatul unei acţiuni programatice, prin sistemul public de învăţământ.

Analiza discursurilor oficiale cu privire la educaţie, precum şi analiza planurilor de învăţământ, a programei şcolare şi a manualelor şcolare confirmă noua orientare şi faptul că este programatică.

Iată, pentru ilustrare, un fragment din proclamaţia ministerului pentru săteni, din anul 1864, citat în lucrarea Luminiţei Murgescu:

„Că de aceea a făcut guvernul şcoala şi o să tot facă pe unde va mai fi lipsă de ele, ca să înveţe fiecare a se ruga lui Dumnezeu, ca un bun creştin şi să se deprindă a fi om de omenie şi să ştie să în grijească cu minte neorbită de ale lui, de ogorul, de bordeiul, de vita sa şi să ştie cum să şi le păstreze şi să şi le apere de cei răi şi de tot răul şi mai ales ca să ştie tot omul e român şi cât de mare este ţara românului şi cât este dator fiecare să iubească şi să pună toată dragostea şi viaţa pentru ţara lui şi pentru Domnitorul ei, căci dacă ţara numai este nici dreptate nici bine nu mai poate fi nimănui…”[2]

Cu peste două decenii mai târziu, în anul 1889, într-o conferinţă ţinută la Ateneul Român, G. I. Ionescu Gion enunţa fără ocolişuri idealul urmărit în anii în care a fost instaurat învăţământul public:

„…oare la noi, în această mică şi iubită Românie, formula salvatoare «Sunt Român» nu ar trebui spus ca o sfântă rugăciune, nu numai de clasele culte ale naţiunei ci şi de aceea pe care i-am numit pe drept şi bine: talpa casei în patria română? Oare nouă nu ne va fi dat să auzim pe săteanul român zicând cu neîntrecută mândrie: Sunt Român? Cine nu-şi aduce aminte, că până mai anii trecuţi, dacă din vorbă în vorbă întrebai pe ţăran: «dar tu ce eşti, mă vere», el răspundea, când scărpinându-se în cap, când surâzând cu supunere: «păi, deh! Domnule, ce să fiu? Creştin şi eu ca toţi creştinii, dreptul lui Dumnezeu!» Îl întrebam vorbind tot în rostul lui: «bine, măi vericule, dar cum aşa numai creştin? Creştin! Creştin e şi bulgarul…; e creştin dar e şi Bulgar!... Creştin e şi muscalul… Creştin e şi grecul… Prin urmare şi tu, bine… eşti Creştin, dar mai eşti ceva, nu e aşa? Nu te simţi tu că eşti din moşi strămoşi Român, Român verde ca stejarul şi cu braţul ca o ghioagă ce s-abate drept în pieptul strămoşesc? Eh, domnule, replică săteanul, eu nu ştiu d-ald-astea; dumneata vorbeşti ca din carte ». Vedeţi, Doamnelor şi Domnilor, inconştient, ţăranul ne spune, prin cuvintele ca din carte, îi mai trebuie pe lângă cartea care l-a învăţat la biserică să zică sunt creştin, o altă carte, care este Biblia modernă a fiecărui popor, adică istoria trecutului şi prezentului României. Această istorie, admirabilă în scenele sale… predată copiilor de ţărani şi de târgoveţi cum se predă istoria Franţei într-unele din Şcolile Normandiei, cum se predă istoria Germaniei în toate şcolile modernului imperiu, ar face pe ţăran şi pe orăşean să ne răspundă îndată şi cu tărie «Sunt Român» şi apoi de va voi: «Sunt Creştin».”[3]

Fragmentul citat în studiul Luminiţei Murgescu relevă alte câteva lucruri importante. În primul rând este izbitor idealul propus: ţăranul şi orăşeanul ar trebui să răspundă înainte de toate: sunt român şi apoi să precizeze apartenenţa la orice altă comunitatea sau grupare mai largă sau mai restrânsă. În al doilea rând, apare evident faptul că fundamental, oamenii obişnuiţi, locuitorii Vechiului Regat nu se identificau pe ei înşişi în primul rând ca români ci ca simpli creştini. Faptul că erau şi români, era pentru ei un fapt secundar, simplu amănunt livresc. În al treilea rând, este de reţinut modalitatea prin care se preconizează schimbarea: studiul istoriei, considerată a fi Biblia modernă a fiecărui popor. Iar în al patrulea rând, faptul că şi idealul şi metoda sunt de împrumut – toate aceste transformări sunt similare transformărilor care aveau loc şi în celelalte părţi ale Europei: bulgarul are conştiinţa că e bulgar, grecul că este grec, francezul că este francez ş.a.m.d. Nu în ultimul rând este de remarcat că discursul are o anumită savoare care vine pe de o parte din străduinţa ridicolă a oratorului de a-i atribui săteanului o identitate care vine din vremuri ancestrale şi de care fiecare „ar trebui” să fie mândru („nu te simţi tu că eşti din moşi strămoşi Român, Român verde ca stejarul şi cu braţul ca o ghioagă ce s-abate drept în pieptul strămoşesc”) iar pe de altă parte din simplitatea şi firescul cu care îi răspunde săteanul („domnule… eu nu ştiu d-ald-astea; dumneata vorbeşti ca din carte”).

Dar ceea ce este mai interesant este sistemul de reglementări care însoţesc toate aceste transformări – modalitatea prin care sunt implementate. Legea învăţământului din 1864 prevede obligativitatea învăţământului în ceea ce priveşte clasele primare şi faptul că programa publică pentru şcolile primare este obligatorie şi pentru şcolile private.

Conceptul de naţionalitate, aşa cum este definit, de exemplu, de E. Gellner[4], cuprinde pe lângă componenta culturală şi o a doua componentă: cea a conducerii instituţionalizate (statul). Naţiunea este astfel o comunitate a cărei unitate este asigurată, pe de o parte prin cultura comună, pe de altă parte printr-o formă de conducere instituţionalizată – statul. Acesta este conceptul de naţionalitate adoptat şi de autoarea studiului Între „bunul creştin” şi „bravul român”. Ideea de naţionalitate, consideră autoarea, este una complexă, care se compune pe de o parte, din ideea unei comunităţi etnico-lingvistice (bazată pe un criteriu fix de delimitare) combinată cu ideea apartenenţei la o comunitate socio-politică (bazată pe un criteriu care nu este fix). Prin urmare, ce înseamnă că săteanul şi orăşeanul ar trebui să se considere, în primul rând, membrii ai naţiunii din care fac parte? Ce înseamnă că săteanul şi orăşeanul trebuie să înveţe să se identifice, în primul rând, ca român şi apoi, de va voi, ca membru al oricărei alte comunităţi sau grupări? Înseamnă că trebuie să se identifice ca membri ai unei comunităţi etnico-lingvistice a cărei unitate este asigurată de stat; înseamnă că ei trebuie să se identifice subiectiv cu statul care menţine cu mijloacele sale unitatea comunităţii. Identificarea subiectivă cu statul implică acceptarea mijloacelor utilizate de stat şi încrederea în omnipotenţa statului şi a căilor politice – iată aşadar principala coordonată ideologică a idealului educaţional al secolului al XIX-lea.

Poate că, pentru a surprinde mai exact cele două componente ale conceptului de naţionalitate – ideea de comunitate etnico-lingvistică şi ideea de stat ca instituţie care menţine unitatea comunităţii etnico-lingvistice –ar fi mai potrivită utilizarea termenului de naţional-etatism[5]. În plus, ar exista astfel şi avantajul „salvării” conceptului de naţionalitate de conotaţia politică, naţionalitatea rămânând să semnifice, pur şi simplu, comunitatea a cărei unitatea este dată natural prin etnie şi limbă, fără ajutorul mijloacelor politice.

O altă coordonată importantă a idealului educaţional din acea perioadă, aflăm din studiul Luminiţei Murgescu şi, s-ar putea adăuga, una perenă, este supunerea faţă de stăpânire. Cetăţeanul model este cel care îşi îndeplineşte îndatoririle faţă de stăpânire, cel care este supus şi ascultător faţă de stăpânire aşa cum trebuie să fie ascultător în faţa poruncilor divine şi în faţa părinţilor.

Pentru atingerea acestui ideal învăţământul a fost radical reformat. Statul s-a implicat tot mai mult în această reformare a învăţământului. Dacă în mod tradiţional şcolile erau organizate în cadrul bisericii şi copii erau învăţaţi să citească pe cărţi bisericeşti, odată cu noile cerinţe educaţionale au început să fie construite şcoli, să fie pregătiţi institutori şi profesori care să predea în aceste şcoli, au început să fie scrise manuale aprobate de o comisie specializată, în care erau prezentate întâmplări din istorie – de fapt, istorisiri plină de eroi salvatori şi mame bucuroase să-şi trimită fiii pe câmpul de luptă pentru apărarea ţării. Luminiţa Murgescu explică aici că sunt câteva mituri importante şi simboluri care însoţesc cultul patriei – eroi, morminte, drapele – şi că, de asemenea, tot în spiritul ideologiei naţional-etatiste este şi încercarea de a găsi o îndelungată istorie pre-statală a unei naţiuni. Treptat învăţământul s-a laicizat. Acesta a fost rezultatul. Sau, în termenii Luminiţei Murgescu, solidaritatea politică a acţionat destructurant asupra solidarităţii confesionale. Educaţia religioasă nu a fost exclusă. Ba chiar, idealul promovat era „bunul creştin şi bravul român”. Dar o scurtă privire asupra felului în care erau alcătuite programele şcolare, şi în privinţa aceasta studiul Luminiţei Murgescu este de mare ajutor, ne poate duce la concluzia că treptat învăţământul religios este restrâns încă din clasele primare în favoarea unor discipline ca istoria sau geografia patriei.

Aceasta acţiune de ideologizare a fost una programatică, sistematică, planificată. Acest lucru este evident prin modul în care era reglementată chestiunea învăţământului. Legea învăţământului din 1864 prevedea obligativitatea urmării claselor primare şi în acelaşi timp prevedea şi un plan de învăţământ obligatoriu (art. 409), care trebuia urmat de toate şcolile, inclusiv de cele private.

Între „bravul român” şi „bunul globalist”

Meditând asupra studiului Luminiţei Murgescu, Între „bunul creştin” şi „bravul român” am ajuns să mă gândesc la sensul modificărilor care au loc în prezent în învăţământul public românesc. Dacă în secolul al XIX-lea cuvântul cheie al programului de învăţământ în România, dar şi în Europa, era naţiunea şi cultul naţiunii-stat, în prezent, programul învăţământului public se reorientează radical. Noile standarde: valorile euro-atlantice. Noile stringenţe politice: „integrarea în structurile euro-atlantice”. Noile legi: directive şi cerinţe impuse de Uniunea Europeană. Astfel se poate rezuma idealul statelor din Europa Centrală şi de Sud-est: integrarea în structurile euro-atlantice. Treptat, conceptul de naţionalitate a suferit anumite schimbări. În raport cu elementul etno-lingvistic, componenta socio-politică nu are caracter universal, susţine E. Gellner.[6] Noile condiţii socio-politice (tendinţa spre globalizare) şi noile deziderate politice ale ţărilor din Centrul şi Sud-estul Europei („integrarea în structurile euro-atlantice”) au jucat poate un rol important în această schimbare. Cultul naţiunii-stat nu se mai potriveşte în acest context. Accentul cade mai mult pe buna convieţuire şi comunicare a mai multor naţiuni într-un cadru socio-politic unitar – oamenii „trebuie” să aibă conştiinţa apartenenţei la o comunitatea mai largă – spre exemplu, comunitatea europeană. Francezul este francez, românul este român, grecul este grec dar toţi sunt europeni. Noua identitate pe care trebuie să şi-o asume oamenii este cea de european. Iar unitatea acestei noi comunităţi „trebuie” menţinută, desigur, pe căi politice. Se conturează, o nouă ideologie un nou program educaţional. Ceea ce este grav este că toate aceste idei şi concepţii sunt promovate prin aceleaşi mijloace agresive.

Care este problema cu învăţământul aflat sub controlul statului?

Pe scurt, care este problema cu învăţământul de stat şi cel acreditat de stat?

În primul rând, învăţământul public despre care se obişnuieşte să se spună că este gratuit este de fapt susţinut prin fonduri prelevate prin taxe şi, se ştie, taxele sunt obligatorii. Aici avem o primă agresiune: este ca şi cum cineva ar încheia sub ameninţare un contract. În plus, de la plata taxelor nu sunt excluşi cei care nu beneficiază de oferta şcolilor publice – cei care nu au copii, cei care preferă o şcoală privată etc. În al doilea rând, urmarea unei şcoli publice sau a unei şcoli acreditate de stat este obligatorie. Am putea spune, prin urmare, nu numai că încheierea contractului este făcută sub ameninţare. Nu numai că cel forţat să încheie contractul este obligat să plătească un serviciu, indiferent dacă îl doreşte sau nu; absurdul situaţiei este şi mai mare: el trebuie să şi consume un anumit tip de serviciu, indiferent dacă îi place sau nu. Privind astfel lucrurile, observaţia lui M.N. Rothbard, conform căreia şcolile publice au mai degrabă rolul unei închisori decât rolul de a împlini educaţia tinerilor, apare perfect justificată.[7] În al treilea rând, licenţele acordate şcolilor private se dau în anumite condiţii: dacă acestea au aceeaşi programă şcolară precum cea a şcolilor publice sau, cel puţin, una agreată de guvern (minister etc.). Dacă până acum am arătat că a fost încălcată libertatea de a nu încheia un contract, acum este încălcată libertatea de a încheia un contract şi intrarea liberă pe piaţă a celor care au o ofertă educaţională diferită de cea agreată oficial. În al patrulea rând, accederea ca profesor fie într-o şcoală publică, fie într-un privată este condiţionată prin lege de formarea sa într-o şcoală de stat sau într-una acreditată de stat. În felul acesta uniformizarea ofertei educaţionale este o consecinţă aproape sigură. Un învăţământ aflat în mâna guvernului devine ideologizat şi totodată ideologizant în direcţia dorită de elitele politice ale vremii – odată prin controlul ofertei educaţionale a şcolilor publice sau private şi în al doilea rând prin obligativitatea urmării unui astfel de învăţământ.

Soluţia? Este sintetic enunţată în manifestul libertarian al lui M. N. Rothbard: „Daţi la o parte guvernul din procesul educaţional… ”. Numai astfel putem avea o „educaţie în mod genuin şi cu adevărat liberă atât în şcolile formale, cât şi în afara lor”[8].


[1] Ludwig von Mises, Human Action, XXXIV, 4. (Lucrarea poate fi găsită integral pe site-ul Institutului Ludwig von Mises, www.mises.org, şi parţial tradusă pe site-ul Institutului Ludwig von Mises-România, www.misesromania.org).

[2] Fragment citat în studiul Între „bunul creştin” şi bravul român” , p. 58.

[3] Fragment citat în studiul Între „bunul creştin” şi „bravul român”, pp. 12-13.

[4] E. Gellner, Naţionalismul, Antet, 2001.

[5] Mulţumiri pentru sugestia terminologică şi pentru explicarea implicaţiilor ei lui Dan Cristian Comănescu.

[6] E. Gellner, Naţionalismul, Antet, 2001.

[7] M. N. Rothbard, For a New Liberty, cap. 7, Fox & Wilkes, 1994.Cartea se găseşte integral pe site-ul Institutului Ludwig von Mises, la adresa >http://www.mises.org/rothbard/newliberty.asp(19.06.2004).

[8] M. N. Rothbard, For a New Liberty, cap. 7, Fox & Wilkes, 1994.

*© 2004 Institutul Ludwig von Mises - România.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Daca va intereseaza subiectele acestea : indoctrinarea si religia va inviti sa urmariti materialele pe care le-am postat pe blog

    Ar fi lumea mai BUNA fara religie ? – www.bogdangrigore.ro…

    si Stop indoctrinarii religioase in scolile din Romania !
    www.bogdangrigore.ro…

    Bogdan Grigore · 4 septembrie 2008, 09:57 · #

  2. Inainte de ‘blackout’ apucasem sa observ ca ‘stiinta’ lui Dawkins, de care pare sa fi fost impresionat autorul comentariului de mai sus, nu este deasupra ufologiei si celor mai penibile deficiente logice (spre deosebire de ‘ultimul’ Mises, citat in biografia lui Hulsmann, care era mult mai aproape de solutia bazata pe distinctiile cauzat/necauzat, creat/necreat) dupa cum rezulta de ex. de aici: aegisofreason.wordpr…

    Mai sugeram ca, data fiind tendinta persoanelor umane rationale de a identifica scopurile si mijloacele asociate sistematic cu cea mai frumoasa asezare sufleteasca si general umana sustenabila, este foarte implauzibil ca extraterestrii lui Dawkins sa tina oamenii liberi si copiii lor departe de sfera de convergenta a experientei sfintilor, invataturii patristice si stiintei(http://www.orthodoxinfo.com/phronema/evolution_frseraphim_kalomiros.aspx?print=ok; Ion-Vladuca_Credinta-si-stiinta.mp3), afara, poate, daca vor fi cumva inruditi cu diavolii & corifeii agresiunii institutionalizate.

    C · 20 septembrie 2008, 13:44 · #

  3. nu este bun de nimic! nu imi raspunde la intrebare!

    denisa · 1 noiembrie 2011, 09:11 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)