Leul „greu” şi inflaţia

Diana Costea · 15 iunie 2004

Principalul argument pe care BNR fundamentează introducerea unui leu „greu” pe piaţă este acela de reducere a inflaţiei, printr-o temperare a anticipărilor inflaţioniste ale populaţiei. Articolul de faţă îşi propune să investigheze în ce măsură mijlocul utilizat de BNR (denominarea leului) este adecvat scopului propus, şi anume acela de reducere a creşterii preţurilor. Să precizăm că problema teoretică pe care ne propunem să o elucidăm aici este independentă de aplicarea ei în practică de BNR, la un anumit moment.

În primul rând, prin simpla denominare nu se reduce rata creşterii preţurilor în raport cu un moment anterior. Pentru a explica, ne vom referi la variaţia procentuală a preţului unui anumit bun pe piaţă. Să presupunem că azi acesta este de 100 000 lei, iar peste un an şi în urma denominării este de 13 lei „grei”. A crescut preţul, a scăzut?

Pentru a calcula un indice de variaţie a preţului – P1/P0*100 – este necesar să stabilim dacă leul „vechi” este acelaşi bun cu leul „greu” sau să găsim o legătură între cele două bunuri. Cum ni se spune foarte clar că 10 000 lei vechi înlocuiesc 1 leu nou, este evident că nu putem considera cele două bunuri (leul vechi şi leul nou) ca fiind identice (legea utilităţii marginale ne spune că o cantitate mai mare dintr-un bun – 10 000 lei vechi – are o utilitate mai mare (ocupă o poziţie superioară) pe scara de valori a individului decât o cantitate de dimensiuni mai reduse din acelaşi bun (1 leu vechi)). Aşadar, trebuie operată convertirea leilor noi în lei vechi sau invers pentru calculul simplu al unui indice individual al preţurilor. Simpla denominare nu a diminuat creşterea preţului bunului în cauză, tot astfel cum exprimarea masei unei persoane în tone în loc de kilograme nu înseamnă în mod automat că aceasta a slăbit.

Rămâne de cercetat, în cele ce urmează, dacă trecerea la un leu greu afectează în viitor, în mod sistematic variaţia preţurilor, printr-o modificare a anticipărilor inflaţioniste ale populaţiei. Aşadar, ne propunem să răspundem, în cele ce urmează, următoarelor întrebări: Sunt anticipările inflaţioniste un factor independent al creşterii preţurilor?

Dacă nu, cine sau ce este responsabil pentru creşterea preţurilor? Care este importanţa relativă a anticipărilor inflaţioniste în schema creşterii preţurilor? Dacă soluţia-miracol a denominării se dovedeşte teoretic a fi o iluzie, cu ce altceva o putem înlocui?

Ce este inflaţia?

Definiţia larg acceptată a inflaţiei în momentul actual are în vedere creşterile continue, generalizate ale preţurilor. În încercarea de a diferenţia cauza unui fenomen de efectele acestuia, vom utiliza, în schimb, o altă definiţie (a Şcolii Austriece de economie ) a inflaţiei. În sistemul actual cu monedă fiduciară, inflaţia reprezintă creşterea masei monetare în sens larg, înfăptuită, aşadar, fie printr-o tipărire de bancnote, fie prin acordarea de credite fiduciare (mărimea creditelor ce depăşesc economisirea anterioară realizată de populaţie şi încredinţată băncilor în depozitele la termen, precum şi fondurile proprii ale băncii, destinate acordării de împrumuturi – credite a căror apariţie se datorează practicării de către bănci a rezervelor fracţionare). Sporirea masei monetare conduce la creşteri non-proporţionale şi neconcomitente ale preţurilor, în urma afectării diferite a veniturilor diverselor persoane în economie.

Din perspectiva acestei definiţii date inflaţiei, rămâne de demonstrat că o creştere de acest gen a preţurilor – generalizată şi continuă – poate fi cauzată doar de sporiri ale masei monetare, aşadar, că explicaţiile non-monetare date creşterilor de preţuri sunt eronate.

Trei dintre acestea – creşterea preţului unui factor de producţie cu o arie largă de utilizare (într-o mică măsură specific), sporirea salariilor, lăcomia producătorilor/vânzătorilor – au la bază o teorie greşită a valorii. Raţionamentul lor este următorul: creşterea preţului unui factor de producţie (un bun de capital şi/sau munca) sau simpla dorinţă a vânzătorilor conduce, în mod automat, la sporirea preţului de vânzare al bunurilor, sugerându-se astfel că preţul unui bun este determinat de costul său de producţie sau că vânzătorul poate impune consumatorului orice preţ doreşte, printr-o mărire a aşa-numitei marje a profitului, incluse în preţul de vânzare.

Vom arăta în cele ce urmează că relaţia dintre preţul unui bun şi preţul factorilor ce au contribuit la producerea sa este inversă, adică întreprinzătorul-capitalist întâi anticipează preţul viitor al bunului pe piaţă, şi numai apoi licitează (cumpără) factori de producţie în limita acestui preţ anticipat. De exemplu, nu va fi dispus să ofere pentru un factor de producţie 1 milion de lei în prezent, dacă propria anticipare a preţului de vânzare al bunului este, ceteris paribus (considerând neschimbată puterea de cumpărare a banilor), de 0,8 milioane lei. Ar însemna că, în cunoştinţă de cauză, îşi aruncă banii pe fereastră.

Că este obligat să procedeze astfel rezultă din aceea că factorii de producţie şi bunul rezultat din combinarea tehnologic validă a lor se găsesc praxeologic într-o relaţie mijloc – scop. Valoarea (monetară a) mijloacelor utilizate (factorii de producţie) este în mod necesar mai scăzută decât valoarea scopului de atins cu acestea (a bunului produs). De asemenea, dimensionarea concretă a cantităţii de factori de producţie de achiziţionat necesită anticiparea contribuţiei lor monetare viitoare la veniturile rezultate din utilizarea lor (a produsului lor marginal actualizat).

Cu toate că nu respectă secvenţa temporală cauză – efect, agreată în cercetarea economică mainstream, preţurile factorilor de producţie depind de preţul de vânzare anticipat al bunului.

Bunul-plac al vânzătorului în „fixarea” preţului este îngrădit. (Calea prin care acesta încearcă să obţină un preţ şi un venit superior -- ex-post, după obţinerea producţiei -- este prin restrângerea cantităţii oferite, sperând că oferta sa va întâlni o cerere inelastică. O asemenea politică nu poate fi însă decât urmarea unei erori antreprenoriale. Ar fi fost mai ieftin să fi cumpărat de la bun început factori de producţie doar pentru producerea cantităţii mai reduse, ce se dovedeşte mai remunerativă. Şi această situaţie se încadrează perfect în schema noastră: anume, rezultatul încercării sale de atingere a unui preţ şi a unor venituri totale superioare depinde de configuraţia preferinţelor cumpărătorilor. Nu încercăm aici să incriminăm această decizie a producătorului – proprietar de bunuri, ci doar să reafirmăm subordonarea logică, naturală a producţiei faţă de consum.)

Să ne amintim că preţul nu este altceva decât cantitatea dintr-un bun numit monedă, acceptată de comun acord de cumpărător şi de vânzător în schimbul unui alt bun. Pe o piaţă liberă, aşadar în condiţii non-agresive, de respectare a drepturilor de proprietate, singurul mijloc pe care îl poate utiliza vânzătorul în pledoaria sa pentru un preţ superior este persuasiunea. Cumpărătorul posedă o anumită proprietate (banii) la care e dispus să renunţe conform propriilor preferinţe (propriei scări de valori).

Dacă afirmaţia că vânzătorul poate pur şi simplu transfera creşterile preţurilor factorilor de producţie, dată fiind cantitatea oferită şi date fiind preferinţele consumatorilor, acestora din urmă este adevărată, problema stabilirii preţului nu este rezolvată. Ar fi echivalent cu a spune că vânzătorii pot impune preţuri cât de mari doresc: dar cât anume sunt aceste preţuri? Care este limita lor superioară? Încercarea unui vânzător de a obţine un preţ cât mai ridicat pentru bunul său şi cea a unui cumpărător de a plăti un preţ cât mai scăzut sunt temperate de dorinţa amândurora de încheiere a tranzacţiei. Aşadar, preţul nu poate depăşi cea mai ridicată sumă de bani pe care e dispus să o dea cumpărătorul şi nici nu poate fi inferior sumei celei mai scăzute pe care e dispus să o accepte vânzătorul.

De aici rezultă că simpla creştere a preţului unui factor de producţie nu conduce în mod automat, ceteris paribus, la creşterea preţului bunului produs cu acel factor.

Clarificarea acestui ceteris paribus, şi anume care sunt condiţiile presupuse a fi constante, ne indică şi elementul care duce la creşterea preţului. În primul rând, resursele monetare ale producătorului sunt considerate constante. Cu acestea el poate achiziţiona o cantitate mai redusă din factorul de producţie al cărui preţ a crescut. În consecinţă, cantitatea de bunuri pe care o aduce pe piaţă este mai mică decât altminteri. Competiţia dintre cumpărători pentru achiziţia bunului în cauză, acum mai acerbă, îi va elimina, în mod natural, pe cumpărătorii potenţiali marginali. Aşadar, preţul va fi mai ridicat deoarece oferta tranzacţionată este mai redusă. Să remarcăm şi faptul că pentru producător creşterea preţului factorului de producţie nu este o plăcere, chiar dacă scăderea cantităţii oferite conduce la o sporire a preţului. Veniturile totale pe care le încasează acum sunt mai reduse, altfel ar fi scăzut de la bun început cantitatea oferită pe piaţă, înainte de sporirea preţului factorului.

Nu numai resursele monetare ale producătorului sunt constante, dar şi cele ale consumatorilor sunt astfel. Dacă dorim să cercetăm o relaţie cauzală independentă între creşterea preţului unui factor de producţie şi creşterea generalizată a preţurilor, va trebui să considerăm nemodificată masa monetară. Aşadar, cu venituri monetare constante, consumatorii (supra-marginali) care plătesc acum un preţ mai ridicat decât altminteri pentru bunul luat în discuţie sunt nevoiţi să-şi reducă cererea pentru alte bunuri şi servicii. În consecinţă, preţurile acestora vor scădea, ceteris paribus.

Concluzia este că, în condiţiile unei mase monetare nemodificate, nu este posibilă creşterea generalizată a preţurilor, dată fiind cererea de monedă a indivizilor.

O altă explicaţie dată creşterii generalizate a preţurilor face apel la diminuarea cererii de bani a populaţiei, ca urmare a anticipărilor inflaţioniste ale acestora. (Uneori se face referire la creşterea vitezei de circulaţie a banilor, dar acest concept este lipsit de orice semnificaţie economică relevantă pentru acţiunea individului, nu este decât un construct macroeconomic derivat din ecuaţia schimburilor.)

Pe o piaţă liberă, scăderea cererii de deţineri monetare ar însoţi diminuarea incertitudinii viitorului, aşa cum este ea percepută de indivizi, în urma sporirii cantităţii de bunuri şi servicii (urmare firească a cooperării sociale), a dezvoltării unor servicii financiare etc. Condiţiile în care s-ar manifesta scăderea cererii de monedă sunt compatibile cu o tendinţă de diminuare a preţurilor, nu de creştere continuă a acestora[1].

Vom lua în discuţie, în cele ce urmează, legătura dintre anticipări şi formarea preţurilor.

Rolul anticipărilor inflaţioniste în creşterea preţurilor

Teorema misesiană a regresiei[2], utilizată pentru a arăta că în mod necesar banii au apărut pe o piaţă liberă, dintr-o marfă cu o cerere anterioară, non-monetară, permite totodată descifrarea unui element definitoriu al cererii de monedă în sens restrâns (cererea pentru deţineri monetare). Cererea de bani îşi găseşte în evoluţia anterioară a preţurilor un punct de plecare necesar pentru anticiparea preţurilor viitoare. De accentuat în această frază atât sintagma „punct de plecare”, cât şi calificativul „necesar”, căci, anticipând preţurile viitoare, nu există nici un motiv constrângător ca individul să se comporte ca un automat lipsit de capacitatea învăţării şi a anticipării. Pe de altă parte, absenţa cunoaşterii preţurilor anterioare îl pune pe individ în imposibilitatea de a-şi forma o opinie cu privire la cât să ceară şi să deţină din acest bun – banii—care nu-i oferă nici satisfacţie directă în consum, nici mulţumire indirectă prin participarea, în calitate de factor de producţie, la obţinerea bunului de consum.

Renunţarea la adevărul exprimat în teorema regresiei ne-ar pune în situaţia de a nu putea explica de ce indivizii manifestă o anumită cerere monetară. Cu atât mai mult nu am mai putea dovedi legătura dintre anticipările inflaţioniste şi cererea de bani.

Preţuri trecute în creştere faţă de un moment anterior influenţează, bineînţeles, anticipările indivizilor, care îşi vor adapta schimburile noilor condiţii, iniţial printr-o sporire a cererii de monedă, în speranţa că totul va reveni la normal în curând, apoi printr-o scădere a cererii de monedă (a deţinerilor monetare). Anticiparea creşterii preţului viitor al unui bun va transforma achiziţionarea prezentă a bunului -- la un preţ mai ridicat decât cel care ar fi fost în absenţa acestei cereri suplimentare, dar mai scăzut decât preţul viitor anticipat (ţinând cont şi de considerentele legate de dobândă) -- într-o afacere rentabilă pentru individ. Aceste anticipări demonstrate în acţiune duc, evident, la o sporire prezentă a preţului bunului, fără ca aceasta să însemne însă că noul preţ se suprapune perfect pe anticiparea cumpărătorului. Formarea preţului este supusă unor influenţe obiective (cantitate, acţiunile celorlalţi vânzători şi cumpărători pe piaţă etc.) independente de acţiunea sa. Este firesc, aşadar, ca preţul viitor să difere de anticiparea cumpărătorului nostru. Neconcordanţa dintre preţul viitor al bunului şi anticiparea sa va fi luată în calcul în formarea următoarelor aşteptări cu privire la preţuri.

Vorbim aici, bineînţeles, despre anticipări operaţionalizate, i.e. manifestate în acţiune, care necesită mijloace pentru a influenţa, într-un mod sau altul, datele pieţei. Reducerea cererii de deţineri monetare îi furnizează individului mijloace suplimentare – limitate însă -- pentru cumpărarea de bunuri prezente şi/sau bunuri viitoare, care ar explica, cel mult, creşterea la un moment dat a preţurilor.

Trebuie, de asemenea, să distingem între cererea ex-ante şi cererea ex-post de monedă a indivizilor. Prima se manifestă înainte de obţinerea veniturilor, a doua desemnează deţinerile monetare (cererea propriu-zisă de monedă). Creşterea preţurilor ca rezultat al inflaţiei masei monetare determină sporirea primei – indivizii încearcă să obţină venituri superioare fie prin mijloace economice, prin oferirea unei cantităţi mai mari de bunuri şi servicii, fie prin mijloace politice, prin revendicările salariale sindicale. Dacă recurgerea la mijloacele economice creează condiţiile favorabile unei scăderi a preţurilor, presupunând că masa monetară încetează să mai fie augmentată, al doilea tip de acţiune perpetuează inflaţia. Lupta (politică) pentru obţinerea unor venituri superioare dă falsa impresie – dacă se confundă cele două tipuri de cereri de monedă – că dezechilibrul monetar se manifestă la nivelul deţinerilor monetare şi că o cantitate suplimentară de bani este suficientă pentru refacerea echilibrului. Cererea de deţineri monetare, dimpotrivă, s-a diminuat. Indivizii devin din ce în ce mai puţin „clienţi” ai mijlocului legal de plată. Cer mai mulţi bani sub formă de venit pentru a scăpa apoi cât mai repede de ei prin achiziţionarea de bunuri şi servicii. Dacă aceste anticipări inflaţioniste îşi găsesc în sporirea continuă a masei monetare mijlocul pentru a se manifesta în acţiune, se ajunge la hiperinflaţie, la încetarea utilizării monedei respective ca mijloc de efectuare a schimburilor.

Aşadar, formarea şi demonstrarea în acţiune a anticipărilor inflaţioniste – adică a anumitor aşteptări privind creşterea viitoare a preţurilor – se datorează în întregime creşterii masei monetare. Încetarea inflaţionării banilor, cel puţin pe o perioadă semnificativă, calmează aceste anticipări inflaţioniste.

O dovadă empirică?

Un experiment – mental, date fiind condiţiile – ne-ar putea convinge că zerourile din „coada” preţurilor nu sunt responsabile ca atare de variaţia procentuală a acestor preţuri. Circulaţia paralelă, pe o durată nelimitată ex ante şi cu un raport de schimb liber, a leului vechi cu cel nou, în condiţiile încetării tipăririi de bancnote vechi şi a acordării de credite fiduciare (posibile graţie practicării de către bănci a unei rezerve fracţionare) exprimate în această monedă, ne-ar convinge că anticipările inflaţioniste ale populaţiei pot fi temperate prin încetarea pe o durată relevantă a inflaţionării masei monetare. O astfel de măsură ar demonstra dacă într-adevăr anticipările inflaţioniste ale populaţiei poartă povara responsabilităţii creşterii preţurilor, sau dacă nu cumva aceste anticipări inflaţioniste sunt, la rândul lor, rezultatul unei sporiri anterioare a preţurilor, imputabile exclusiv sporirii masei monetare.

Tot istoric, să ne aducem aminte că a existat o perioadă în care aceste zerouri nu existau în coada tuturor preţurilor, şi totuşi aceasta nu a împiedicat rate ale inflaţiei de 300%.

Sau, mai bine, de ce nu se renunţă la legal tender law (impunerea leului ca mijloc legal de plată) şi la controlul cursurilor de schimb, în aşa fel încât rezultatul selecţiei de pe piaţă – anume moneda cu o putere de cumpărare mai stabilă/cu un curs în creştere faţă de celelalte – să fie oficial acceptat?

Poate am asista chiar la revenirea monedei-marfă aur, cu un sistem bancar cu acoperire de 100% a depozitelor – ce ar impune în mod natural, prin sistemul proprietăţii şi al rarităţii ridicate a ofertei de aur, limite creşterii preţurilor.

Denominarea monedei – neutră?

Neutralitatea denominării o putem judeca din două perspective complementare. Din punct de vedere etic, denominarea reprezintă o intervenţie suplimentară pe piaţă a statului, prin agentul său monetar – Banca Centrală. Ca orice amestec al statului pe piaţă, nici această măsură nu este şi nu poate fi „neutră” în raport cu piaţa. Indiferent de forma concretă pe care o îmbracă şi de justificarea sa, orice intervenţie a statului reprezintă o încălcare a drepturilor de proprietate legitime ale unei părţi a indivizilor, însoţită de un proces de redistribuţie a avuţiei. Alegerile marginale ale indivizilor vor fi diferite în noul context, comparativ cu opţiunile lor în absenţa acestei agresiuni suplimentare. Abordarea etică pune accent pe condiţiile – voluntare ori agresive – în care are loc acţiunea individului.

De ce să includem însă denominarea în rândul agresiunilor? Este încălcată cumva proprietatea legitimă a cuiva? Întrebarea relevantă este următoarea: renunţă Banca Centrală, prin această măsură, la vreuna dintre atribuţiile sale, ce sunt asociate, în calitate de instituţie a statului, agresiunii? Desigur că nu. Renunţă Banca Centrală la monopolul asupra tipăririi de bani? Ia măsuri de reafirmare, dacă nu chiar de restabilire a distincţiei naturale dintre contractul de depozit şi cel de împrumut, ce ar pune capăt legitimării practicării rezervelor fracţionare şi, implicit, expansiunii creditului? Renunţă măcar la impunerea leului ca mijloc legal de plată? Sau lasă absolut liberă formarea cursurilor de schimb? În nici un caz. Oficial, Banca Centrală se înfăţişează ca o victimă, ce poartă povara principală a acestei măsuri, anume costurile legate de tipărirea banilor. Nu este greu de imaginat cum vor fi acoperite aceste cheltuieli: fie din taxele percepute, fie prin tipărirea de monedă – ambele, mijloace agresive.

În general, neutralitatea banilor a fost analizată mai degrabă dintr-o perspectivă pur economică, anume impactul direct asupra preţurilor pe care îl are o sporire a masei monetare (realizată prin diverse procedee). Economiştii austrieci – menţionându-i aici pe Ludwig von Mises, Murray Rothbard, Joseph Salerno, Hans-Hermann Hoppe, Jörg Guido Hülsmann – susţin non-neutralitatea banilor, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, adică momentul în care cantitatea suplimentară de bani se va fi „împrăştiat” în toată economia. Difuzarea cantităţii adiţionale de bani însoţeşte schimburile de bunuri şi servicii: posesorii acestor bani vor avea posibilitatea achiziţionării unei cantităţi mai mari de bunuri şi servicii decât altminteri, pe seama celor ale căror venituri nu au sporit încă. Aşadar, sporirea relativă a veniturilor unor indivizi este cea care explică „revoluţia preţurilor”. Date fiind scările de valori ale indivizilor, unii dintre ei vor putea atinge mai multe scopuri, alţii mai puţine, decât le-ar fi fost cu putinţă în absenţa creşterii masei monetare.

Non-neutralitatea banilor exprimă, aşadar, impactul exercitat de distribuţia diferită a veniturilor pe piaţă asupra sistemului preţurilor. (Să menţionăm aici că cel puţin băncile comerciale vor redirecţiona resursele ce sunt cheltuite, în prezent, cu manipularea sumelor mari.)

Se menţine această analiză economică în cazul denominării monedei?

Presupunând nemodificate scările de valori ale indivizilor, denominarea s-ar apropia probabil cel mai mult de o măsură monetară neutră, i.e. preţurile relative ale bunurilor ar rămâne neschimbate. Cum procesul înlocuirii monedei vechi cu cea nouă este treptat, este relevant să presupunem o modificare a scărilor de valori ale indivizilor, ceea ce ar susţine şi economic observaţia cu privire la non-neutralitatea denominării, pe care anterior o deduceam etic. Mai mult, nu avem nici o garanţie că raportul de schimb 1: 10000 va fi respectat. Este foarte posibil ca acesta, în realitate, să fie de 3: 10000, adică să avem încă de la început o inflaţie în lei noi.

Ce deducem din non-neutralitatea denominării? Redistribuţia avuţiei, asemenea cazurilor de inflaţie şi deflaţie confiscatorie, şi o posibilă, nu necesară, creştere temporară a cererii de monedă. (14 ani de inflaţie vor fi lăsat urme adânci în memoria concetăţenilor noştri, ce nu sunt atât de uşor de şters, printr-o simplă tăiere de zerouri.)

Denominarea şi economisirea

Se afirmă că o consecinţă a denominării este sporirea economisirii, văzută, în acest context, ca o premisă a scăderii ratelor dobânzii şi a creşterii economice viitoare. Nu neg legătura dintre scăderea voluntară a preferinţei temporale a indivizilor, cu urmarea firească a scăderii ratelor dobânzii (originară şi de piaţă) şi investirea în procese de producţie mai capitaliste (mai productive). Veriga cauzală care lipseşte în raţionamentul actual este dacă în mod necesar denominarea, chiar şi cea eficientă (din punctul de vedere al BNR) – soldată cu creşterea cererii de monedă – conduce la modificarea (la scăderea) preferinţei de timp a indivizilor sau cel puţin la o redistribuţie a avuţiei în favoarea celor ce au o preferinţă de timp mai scăzută. Ambele situaţii nu ar fi decât nişte accidente. Asemenea mizei principale – sporirea cererii de monedă – şi creşterea economisirii se încadrează în acelaşi scenariu al întâmplării ridicate la rangul de teorie.

Inconsecvenţe?

Banca Naţională mizează pe o sporire a cererii de monedă în sens restrâns (cererea de deţineri monetare) a indivizilor, ce ar duce, ceteris paribus, la o scădere a preţurilor. Să-şi fi depăşit guvernanţii „teama” de scăderea în masă a preţurilor? Sau aceasta apare doar când strategia o impune?! Nu ar trebui totuşi să ne „îngrijorăm”: cantitatea de lei noi nu este fixă, în sistemul bancar în continuare se va practica rezerva fracţionară. Leul va reîncepe, cât de curând, să sufere de pe urma aceluiaşi proces inflaţionist de creştere a masei monetare.

Teoreticienii unui sistem al liberei întreprinderi bancare cu rezervă fracţionară se alătură poziţiei mainstream în pledoaria pentru o sporire a ofertei de monedă în vederea echilibrării unei creşteri a cererii de monedă. În acest mod este sprijinită, cu argumente ce se doresc teoretice, value free (neutre faţă de valori), necesitatea unei creşteri a masei monetare care să echilibreze sporirea cererii monetare. Economiştii austrieci misesieni susţin, în tradiţie clasică, din contră, echilibrarea naturală pe piaţă a cererii (efective, demonstrate în acţiune) cu oferta de monedă, pe două căi convergente: prin sporirea ofertei de bunuri şi servicii şi/sau prin reducerea consumului şi a economisirii-investirii.

Din perspectiva acestei controverse, pare foarte probabil ca o eventuală sporire a cererii de monedă să fie întâmpinată, cât de curând, de o creştere a masei monetare (exprimate în lei denominaţi), pentru realizarea „echilibrului” monetar.

În concluzie, este interesant de remarcat că, prin această propunere, Banca Naţională recunoaşte implicit că o masă monetară nominal mai redusă nu are un efect depresiv asupra activităţii economice, că derularea schimburilor de bunuri şi servicii pe piaţă contra monedă poate fi realizată de o cantitate oarecare de monedă, cu alte cuvinte că orice cantitate de monedă este optimă, echivalent cu a spune că într-un sistem cu monedă fiduciară sporirea masei monetare – prin orice mijloace s-ar înfăptui ea – nu are nici o justificare economică. 

Concluzie

Relevanţa teoretică a dovezilor empirice aduse în favoarea denominării monedei este redusă. Preţurile şi evoluţia lor istorică reprezintă fenomene sociale complexe, supuse unor multiple influenţe. În realitate, condiţia de ceteris paribus nu se mai păstrează; o creştere a cererii de bunuri poate să fie întâmpinată, pe piaţă, de o ofertă sporită. Cum anume va evolua preţul într-o asemenea situaţie, în comparaţie cu perioada anterioară, teoria economică nu poate spune cu certitudine. Prin urmare, scăderea ratei inflaţiei în ţările care au recurs la această măsură poate fi rezultatul unor alte evenimente, eventual din sfera ofertei.

Nu susţin aici că este imposibil ca denominarea monedei să sporească cererea de monedă, i.e. să atenueze anticipările inflaţioniste ale populaţiei. Este important însă să clarificăm sursa reală, obiectivă a creşterii generalizate, continue a preţurilor, în loc să recurgem (eventual periodic) la o culpabilizare a populaţiei pentru anticipările inflaţioniste (subiective) pe care le-a dezvoltat (fără să fi avut motive?).

Chiar dacă denominarea va avea rezultatul pe care mizează Banca Naţională, acesta va fi de scurtă durată. Inflaţionarea ulterioară a masei monetare – prin tipărirea de bancnote şi expansiunea creditului – va duce, din nou, la creşterea preţurilor şi la crearea unor anticipări inflaţioniste (dacă acestea au avut răgazul necesar să dispară).

Denominarea este, aşadar, un mijloc agresiv pentru atingerea, îndoielnică, a unui obiectiv – diminuarea anticipărilor inflaţioniste – dificil de izolat.



[1] Vezi George Reisman, Capitalism: A Treatise on Economics, Jameson Books, Ottawa, 1998, p 915-916.

[2] Vezi Ludwig von Mises, Acţiunea umană, cap. XVII, www.misesromania.org, traducere Dan Cristian Comănescu.

*© 2004 Institutul Ludwig von Mises - România.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)