Iluzia libertăţii în audio-vizualul românesc

Tudor Smirna · 15 iunie 2004

"Libertatea presei este o simplă iluzie dacă autoritatea controlează toate tiparniţele şi fabricile de hârtie. Şi acelaşi lucru se poate spune despre toate celelalte drepturi ale omului."

(Ludwig von Mises, Acţiunea Umană, Cap. XV: "Piaţa", Sec. 6: "Libertatea", pag. 288)

Libertatea face proprietatea să fie privată, iar proprietatea privată aduce libertatea. Este liber cel care are disponibilitatea absolută asupra bunurilor care sunt demonstrabil ale lui, iar proprietatea este cu adevărat privată atunci când proprietarul este liber întru ale sale. Libertatea este strâns legată de piaţa liberă, pentru că piaţa liberă înseamnă schimburile de titluri de proprietate privată, nimic mai puţin, nimic mai mult. Pentru că aceste afirmaţii sunt esenţiale pentru cele scrise mai jos, cred că cine nu e de acord cu ele poate renunţa de pe acum la lectură.

Eliminând, astfel, pe amatorii de relativizări semantice, să observăm că între presa scrisă şi audio-vizual există o diferenţă vădită de supunere faţă de putere. Un prim motiv sare în ochi - în timp ce pentru ziare şi reviste nu există un mod specific de încălcare a dreptului de proprietate, în domeniul televiziunii şi radio-ului există o formă caracteristică de anulare a libertăţii - licenţele de emisie. Prin ele autoritatea, statul, politicul (sau cum doriţi să numiţi grupul organizat ce foloseşte legislaţia drept paravan pentru săvârşirea agresiunii) decide cine are acces la spaţiu de emisie şi cine nu. Putem numi această stare de fapt oricum dorim, dar nu mai putem vorbi de libertatea de exprimare fără a cădea în ridicol.

A spune că nu avem în audio-vizual libertate este totuna cu a spune că nu avem o piaţă liberă a audio-vizualului. Mai exact, am avea-o atunci când oricine ar dori să intre în afaceri de tipul celor din audio-vizual ar avea la dispoziţie o serie de pieţe libere de pe care să achiziţioneze sau să vândă tot ceea ce este necesar pentru bunul mers al afacerii. Când poţi să vinzi oricui şi să cumperi de la oricine, atunci ai o piaţă liberă.

Pentru cine vrea să aibă un post de radio, această condiţie se îndeplineşte până la un punct. Astfel, pe piaţa materialelor de construcţie are acces oricine are destui bani, chiar şi cei care vor să construiască o clădire pentru un studio de radio sau televiziune. De asemenea, pe piaţa microfoanelor are acces oricine are chef să cumpere sau să vândă microfoane. La fel se întâmplă şi pe pieţele căştilor, mixerelor, staţiilor de emisie, d.j.-lor etc.

Însă când antreprenorul de audio-vizual are tot ce-i trebuie, mai puţin un canal de emisie, şi vrea să intre în posesia unui asemenea mijloc de difuzare, tărâmul pieţei libere se sfârşeşte şi începe altceva, asimilabil mai degrabă realităţii pe care am trăit-o mai plenar în timpul regimului comunist[1].

În loc de piaţă liberă, pentru licenţe de emisie există C.N.A. şi criterii pentru acordarea şi ridicarea licenţelor. Aceasta nu trebuie însă să scadă câtuşi de puţin indignarea şi vigilenţa iubitorului de libertate şi adevăr. C.N.A. este abuziv prin simpla lui existenţă, iar criteriile după care se alocă frecvenţele de emisie, oricare ar fi ele, sunt cu necesitate arbitrare.

Frecvenţele de emisie, fie că sunt în ultrasunete, fie că sunt în alte benzi, pot şi trebuie să fie privite ca orice alt bun, pentru care norma este piaţa liberă. Pentru că firesc ar fi ca, aşa cum este posibil să cumperi şi să vinzi materiale de construcţie oricând, de la oricine şi oricui, tot aşa să fie posibil să cumperi şi să vinzi drepturi de utilizare a unor frecvenţe. Nu există nimic în natura bunului „frecvenţă de emisie” care să-l facă de ne-tranzacţionat în felul clasic în care se tranzacţionează orice altceva.

Din această perspectivă, expresia „eşti în aer” poate fi înşelătoare, pentru că duce cu gândul la identificarea frecvenţelor de emisie cu aerul. Or, între aer şi frecvenţele noastre este o diferenţă ca de la cer la pământ. Aerul nu este un bun, nu are caracteristica esenţială care face un bun să fie bun - raritatea - nu este dorit de oameni în mai mare măsură decât există. Aer e peste tot, de aceea aerul nu are preţ şi e normal să fie aşa. Frecvenţele de emisie, pe de altă parte, nu sunt mai abundente decât nevoile de frecvenţe, sunt rare şi are rost, ba e chiar musai, să fie luate în posesie, să se instituie titluri de proprietate asupra lor şi să fie schimbate între proprietari la un preţ anume.

O expresie mai puţin pitorească, dar mult mai realistă în acest context ar fi „eşti pe pământ, şi anume pe o suprafaţă de...”, pentru că un emiţător poate fi receptat pe o rază concretă de jur împrejurul său, în funcţie de diferiţi parametri. De aici se poate deduce că orice, deocamdată potenţial, proprietar privat de licenţă de emisie ar putea acţiona pe o piaţă precum cea a pământului. Aşa cum azi se poate cumpăra un hectar de vie, la fel s-ar putea cumpăra un hectar înzestrat cu drept de emisie pe o anumită frecvenţă. Drepturile de emisie ar putea fi valorate la hectar la fel ca şi pământurile, şi ar avea preţuri diferite în diferite locuri, în funcţie de veniturile anticipate. Astfel, este posibil ca un antreprenor de audio-vizual să fie pus în faţa opţiunii de a achiziţiona un titlu de proprietate pentru emisia pe o zonă cu audienţă mai bună sau, de aceiaşi bani, un titlu pentru emisia pe o zonă mai extinsă. Acesta ar fi genul de echilibru între diferite zone ale ţării şi criteriul includerii lor în categorii, şi nicidecum arbitrara împărţire a C.N.A. în servicii naţionale, regionale, locale.

S-ar putea aduce, de către adeptul situaţiei actuale, contra-argumentul că un asemenea sistem privat al licenţelor nu ar fi viabil din motivul imposibilităţii apărării drepturilor. Cu alte cuvinte, dacă pământul (sau orice altceva tangibil) se poate îngrădi şi păzi, undele nu; şi atunci ce te-ai face dacă s-ar încălca drepturile asupra unor frecvenţe pe o anumită arie, cum poţi evita haosul emiţătoarelor care interferează, cine ar putea păstra ordinea, dacă nu o instituţie precum C.N.A.? Răspunsul este legat de posibilitatea tehnică de a localiza agresorul. Atât timp cât aceasta există, exercitarea drepturilor private ar putea fi la fel de uşoară ca şi în cazul altor bunuri „obişnuite”. Şi, după cum ştim, localizarea emiţătoarelor „pirat” este posibilă. Poliţia şi justiţia deja păstrează ordinea, însă nu pentru proprietari privaţi, ci pentru C.N.A. Dacă opinia publică ar renunţa să considere că frecvenţele sunt din altă sferă decât bunurile „comune” şi că, prin urmare, au nevoie de un cadru instituţional special, atunci C.N.A. şi-ar pierde legitimitatea, iar poliţia şi justiţia ar lucra pentru proprietarii cu adevărat privaţi ai frecvenţelor.

Dacă nu ar exista agresiunea instituţionalizată în această sferă a acţiunii umane, schimburile libere de titluri de proprietate ar face ca lucrurile să se aşeze în timp în făgaşele dorite de proprietarii privaţi. Mai exact, piaţa liberă lăsată să funcţioneze ar îndeplini rolul de mijloc către scopurile antreprenorilor care fac calcule anticipative de eficienţă. Cei mai capabili de a satisface cele mai valoroase dorinţe ale consumatorilor de radio sau televiziune vor rezista şi afacerile lor se vor consolida. Implicită aici este şi o dinamică specifică pieţei, în cadrul căreia schimbarea preferinţelor consumatorilor cere adaptarea producătorilor şi eventuala schimbare a celor „neadaptaţi” cu alţii mai buni.

Dar cum existenţa licenţelor destituie piaţa privată, dinamica acţiunilor este alta, dintr-o altă categorie a acţiunilor umane.

Astfel, în primul rând, pentru că CNA are drept de decizie asupra acordării şi ridicării licenţelor, putem spune că undele sunt naţionalizate. Mai mult, putem spune că naţionalizarea este operată în manieră fascistă. Aceasta, spre deosebire de cea comunistă, lasă antreprenorilor forma de proprietar, dar nu şi fondul. De aici decurge că orice post, dacă vrea să-şi păstreze canalul de distribuţie, trebuie să fie în acord cu viziunea „oficială” despre mersul treburilor politice, economice, artistice etc. Aşadar, iată o veritabilă sursă de înregimentare şi uniformizare, iată o cheie de elucidare a senzaţiei că auzim şi vedem aceleaşi lucruri pe toate posturile[2].

În al doilea rând, inexistenţa pieţei face imposibilă cunoaşterea adevăratelor preţuri pentru care se pot cumpăra drepturi de emisie. Dacă valoarea lor este necunoscută în prezent, nu e însă complicat de înţeles că este mai mare de zero. Şi totuşi C.N.A. le acordă gratuit. De aici decurge că fiecare licenţă este o subvenţie. Pentru postul astfel pricopsit, aceasta înseamnă posibilitatea neglijării unor costuri. „Economiile” obţinute îi pot îmbogăţi pe proprietarii postului, pot fi transferate consumatorilor printr-o ofertă de programe mai scumpă decât ar fi fost posibil pe piaţa liberă sau, mai indirect, prin scăderea preţului publicităţii. Sau pot fi transferate furnizorilor de echipamente şi angajaţilor. Pot fi transferate pe căi ascunse celor de care depinde continuitatea licenţei, sau poate fi o combinaţie din toate acestea.

Oricum, trebuie observat că, dacă raţionalitatea şi eficienţa sunt derivate, via calcul economic, producţie şi schimburi libere, din ceea ce îşi doresc oamenii care acţionează într-o economie, aici avem un caz de sustragere de la raţionalitate şi eficienţă. Un grup - proprietarii din audio-vizual - este favorizat în detrimentul societăţii în care trăiesc. La fel, o categorie de consumatori este favorizată în detrimentul restului, o categorie de angajaţi este privilegiată în raport cu restul angajaţilor din societate, iar grupul care controlează licenţele obţine avantaje materiale directe pe care, bineînţeles, societatea nu le-ar fi acordat în condiţii de piaţă liberă.

În fine, aşa cum nu puteam anticipa modificările spectaculoase ale unor tehnologii şi produse acum câteva zeci de ani, tot aşa nu putem spune cu certitudine care ar fi fost drumul audio-vizualului în absenţa practicii licenţelor. Poate s-ar fi intensificat televiziunea şi radioul prin cablu cu plata directă şi public mult mai clar definit.[3] Poate ar fi intrat în uz noi benzi de emisie pentru mult mai multe posturi de radio şi tv. Poate multe dintre posturile existente s-ar fi dovedit de fapt submarginale şi ar fi sucombat de mult, incapabile să îşi adjudece dreptul de emisie. Poate s-ar fi modificat radical conceptele de post de radio şi tv. Nu putem şti.

Putem şti doar că oferta ar fi fost mult mai variată, iar dizidenţii s-ar fi auzit şi văzut mai mult. Un indiciu pentru aceasta sunt pieţele relativ mai libere ale tipăriturilor şi ale internetului. Relativ, zic, pentru că în tot ceea ce întreprindem în prezent suntem permanent grevaţi de multe alte reglementări generale, al căror efect este similar cu cel al licenţelor. Toate aceste reglementări sunt arme pe o panoplie, la care grupul celor potentaţi poate apela pentru a se înstăpâni pe „libertatea de expresie”, pentru a o planifica si a face loc propriilor certitudini într-o lume care a fost lăsată
libera, si deci imprevizibilă.

Voi încheia cu citatul din Mises de la începutul articolului, care se continuă aşa:

"Omul este liber în măsura în care îşi călăuzeşte viaţa conform propriilor sale planuri. Un om a cărui soartă este determinată de planurile unei autorităţi superioare, care este depozitara exclusivă a dreptului de a planifica, nu este liber în sensul în care a fost utilizat şi înţeles termenul acesta de „libertate” de către toată lumea, până când revoluţia semantică a zilelor noastre a provocat amestecarea limbilor."

(Ludwig von Mises, Acţiunea Umană, Cap. XV: "Piaţa", Sec. 6: "Libertatea", pag. 288)


[1] Spune Vlad Georgescu în „România anilor ’80”, Editura Jon Dumitru, Műnchen 1994, p.60: „Autorizaţia de posesie a unei maşini de scris trebuie să se dea înainte de achiziţionarea ei, ea fiind valabilă pentru numai un an şi trebuind reînnoită în primele luni ale anului următor. Maşina de scris, spune articolul 18 din decret, poate fi folosită numai pentru scopul pentru care a fost înregistrată. Cum adică? Va avea ministerul de interne dreptul să specifice ce anume se va scrie pe maşina respectivă? Decretul interzice, de asemenea, închirierea sau împrumutarea maşinilor de scris, chiar şi a celor înregistrate”. Titlul textului este Un nou duşman: Maşinile de scris din 16 aprilie 1983. Din câte se va vedea mai jos, similitudinile dintre situaţia de acum douăzeci de ani şi cea prezentă sunt izbitoare. (Mulţumesc lui Vlad Topan pentru indicarea acestei surse)

[2] Legea audio-vizualului, altfel un document plin de umor pentru cei tari de înger, ilustrează măsura despotismului din branşă. Iată câteva exemple:

C.N.A. are scopul declarat, printre altele, de a veghea asupra ,,responsabilităţilor culturale ale radiodifuziunilor" (Legea audiovizualului, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 534/22.VI.2002, art. 17, alineat d.). Ce iz de stalinism răzbate din aceste cuvinte!

C.N.A., consiliul unic, are prin lege (Legea audiovizualului, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 534/22.VI.2002, art. 17, alineat d.) sarcina să vegheze la ,,asigurarea echidistanţei şi a pluralismului"(idem). Cu alte cuvinte, în tot audio-vizualul trebuie să se manifeste multitudinea punctelor de vedere, dar asupra acestui deziderat nu pot exista mai multe păreri! Şi, culmea ironiei, tot în numele ,,pluralismului şi al diversităţii culturale", ,,concentrarea proprietăţii şi a cotei de audienţă în domeniul audiovizualului sunt limitate la dimensiuni care să asigure eficienţa economică, dar care să nu genereze apariţia de poziţii dominante în formarea opiniei publice" (art. 44 alin 1). Cât de cinic sună aceste cuvinte când, de exemplu, peste tot suntem asfixiaţi de ştiri cu şi despre conducătorii politici sau când aceleaşi recomandări insipide şi inutile ce precedă orice film sau reclamele la medicamente sunt difuzate la toate televiziunile şi cinematografele din ţară. Mai adânc, în cele citate mai sus se vădeşte, dacă nu o declaraţie clară de putere exclusivistă, de dorinţă a monopolului asupra opiniei publice, atunci măcar o eroare de mult şi de multe ori arătată şi combătută de economişti; anume prostia la care duce tentativa de aplicare a conceptului neoclasic de echilibru perfect. Este vorba despre acea idee nebunească conform căreia perfecţiunea se obţine într-o economie atunci când producătorii sunt ,,atomizaţi", adică există foarte mule afaceri şi foarte mici. Această falsă normă a echilibrului neoclasic nu se deduce de nicăieri, este pur şi simplu o scorneală a acelor economişti care au văzut economia ca pe o aplicare a matematicii la acţiunea umană şi care au nevoie de sisteme de ecuaţii pentru a spune ceva logic despre ceva fals, adică tot ceva ce nu are pic de relevanţă pentru oamenii în carne şi oase şi pentru cooperarea dintre ei. Concentrările economice, adică afacerile mari, sunt foarte legitime atunci când sunt rezultatul pieţei libere şi sunt binevenite, pentru că reprezintă dorinţa consumatorilor de a răsplăti cu mare profit pe cei care fac acea afacere. Iar dacă o asemenea concentrare economică ar avea loc în posibila piaţă liberă a audio-vizualului, nu ar avea nimeni a se teme de poziţia dominantă în formarea opiniei publice, pentru că oamenii chiar vor să audă ceea ce le place de la cei pe care îi plătesc. Apoi, în ciuda temerilor CNA, ceea ce a crescut poate şi descreşte. Dacă ceea ce oferă acea mare afacere nu ar mai satisface consumatorii, aceştia şi-ar îndrepta audienţa şi banii către alte şi alte afaceri din audio-vizual, făcând ,,concentrarea economică" să se ,,dilueze".

C.N.A, epitomizarea lipsirii de libertate în audio-vizual, ar trebui să asigure ,,respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului" (art. 3, alin.1) şi ,,apărarea demnităţii umane" (art. 17, alin d). Tot C.N.A. dictează ,,politici nediscriminatorii cu privire la rasă, sex, naţionalitate, religie, convingeri politice şi [o obsesie?] orientări sexuale" (art 17 alin d). Probabil că aceste nobile intenţii au dus la asanarea audiovizualului de recalcitranţi, precum acel inconfundabil Traian Ungureanu, care, după ani întregi de colaborare cu Radio BBC, a manifestat brusc un caracter atât de insuportabil, încât a trebuit să fie dat imediat afară, cu doar câteva luni înainte ca BBC să acceadă pe unde FM. De asemenea, politicile nediscriminatorii pot fi câteodată mai insuportabile decât toată discriminarea din lume. Un exemplu de asemenea politică „nediscriminatorie” ar fi şi alocarea unei singure frecvenţe, cu împărţirea timpului de emisie, pentru posturi de radio aparţinând unor biserici sau culte diferite. Se reproduce astfel, în mod gratuit, acelaşi conflict care se întâlneşte în comunităţile unde există o singură biserică pentru catolici şi ortodocşi. Aşa înţelege autoritatea să apere demnitatea umană? Avem aici o gafă sau răutate programatică?

[3] vezi şi Murray N. Rothbard For a New Liberty, Fox&Wilkes, San Francisco, 1994, p.98

*© 2004 Institutul Ludwig von Mises - România.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)