Eroarea fundamentală a liberalismului clasic

Marius Spiridon · 14 mai 2004

Respect cinstea si inteligenţa. Şi cred că ele merg mână în mână.

Unii dintre cei mai cinstiţi şi, cu siguranţă, cei mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut, mai ales prin scrieri, sunt mândri să se numească liberali. De la ei am învăţat aproape tot ce ştiu în economie, de la un Menger, Böhm-Bawerk, Fetter, Strigl, Machlup, Haberler, Robbins, Reismann, Jevons, Huerta de Soto, Friedman, Hayek şi mai ales Ludwig von Mises.

Cu toţii, însă, operau cu o iluzie care le-a anulat aproape orice şansă de izbândă a ideilor lor. Nu că succesul ar avea vreo importanţă în sine (în sensul că măreţia sau corectitudinea unei idei nu depind de succesul ei sau de gradul în care e acceptată), însă e important ca ideile bune să fie cunoscute şi trăite dacă vrem să ne păstrăm calitatea de oameni; şi acest lucru este imposibil dacă ideile proprii sunt viciate de erori.

Două lucruri m-au făcut să mă gândesc mai serios la problema liberalismului. Primul, şi cel care a declanşat aceste reflecţii, a fost un studiu despre viaţa unui episcop rus din perioada interbelică, Damaschin, martirizat în anii ’30 de sovietici. [1] Spre sfârşitul articolului, autorul încearcă să explice tragedia bisericii ruse şi a episcopului Damaschin, însă tot ceea ce poate spune este că:

„He warmed the hearts of many, but the masses remained [...] passive and inert, moving in any direction in accordance with an external push, and not their inner convictions... The long isolation of Bishop Damascene from Soviet life, his remoteness from the gradual process of sovietization led him to an unrealistic assessment of the real relations of forces in the reality that surrounded him [2] .”

Iar puţin mai încolo crede că găseşte şi explicatia:

Although he remained unshaken himself, he did not see.. the desolation of the human soul in the masses. This soul had been diverted onto another path - a slippery, opportunistic path which led people where the leaders of Soviet power - bold men who stopped at nothing in their attacks on all moral and material values - wanted them to go” [3] (sublinierea mea).

Din prima clipă explicaţia mi s-a părut inadecvată. În toate timpurile au existat oameni la putere gata să utilizeze orice mijloace, orice atrocitate pentru a-şi realiza planurile. Însă doar în secolul XX au reuşit să se impună cu adevărat. De ce? Aceasta era întrebarea.

Mi-a venit imediat în minte – şi acesta a fost al doilea ferment al acestor reflecţii - comportamentul coloniştilor americani în perioada de până la 1775, şi mai ales în decada ce a precedat declanşarea războiului de independenţă, un război de secesiune faţă de metropolă. Erau trupe britanice în zonă, gata să facă ascultate ordinele despotice ale regelui englez şi ale etatiştilor britanici din metropolă şi din colonie, însă n-au avut nici o şansă de reuşită. Cei ce au încercat să perceapă impozitele şi să impună reglementările arbitrare s-au izbit ca de un zid de rezistenţa populaţiei, gata să-şi apere proprietatea prin recurgerea la utilizarea forţei ca răspuns la agresiunea instituţionalizată iniţiată de reprezentanţii guvernului.

De ce în Rusia nu s-a întâmplat la fel? De ce acel om sfânt şi biserica întreagă nu au putut face nimic în faţa unor Lenin sau Troţki? De ce populaţii întregi au ajuns sa fie masacrate de o mână de nelegiuiţi?

Cred acum că răspunsul este acesta: din cauza naivităţii incredibile a liberalismului şi a liberalilor. Şi prostia, de la un anumit moment încolo, devine păcat.

Cred acum că această naivitate fundamentală este cauza primă a prăbuşirii liberalismului şi a imposibilităţii de a reveni la o ordine a libertăţii.

O bună ilustrare a acestei naivităţi inegalabile este Milton Friedman. Friedman a înţeles destul de repede că posibilitatea nelimitată pe care o au băncile centrale de a crea monedă este cauza fenomenului inflaţiei (aproximativ, creşterea persistentă şi cu rate mari a preţurilor). Soluţia sa a constat în a propune inserarea în legislaţie a unei prevederi conform căreia banca centrală să mărească în mod automat masa monetară cu 3 % pe an. [4] Cum de multe ori trecerea anilor înţelepţeşte, iată ce spune Friedman însuşi despre propunerea sa în 1985, la distanţă de câteva decenii bune de momentul propunerii:

"Most of my own work dealing with public policy has had the same character of proceeding as if I were addressing governmental officials selflessly dedicated to the public interest. I have attempted to persuade the Federal Reserve System that it was doing the wrong thing and it ought to adopt a different policy. This time was ill-spent because the public-interest characterization of government is basically flawed.... The Federal Reserve System puts a great deal of power in the hands of a few people and it is so constructed that it has been in their self-interest to pursue a policy which, I believe, has been very harmful for the public rather than helpful.... Clearly, it was not in the self-interest of the Federal Reserve hierarchy to follow the hypothetical policy [of a monetary rule]. It was therefore a waste of time to try to persuade them to do so." [5] , [6]

Răspunsul lui Friedman ilustrează nu numai o problemă particulară de politică monetară. El pune în relief iluzia fundamentală a liberalismului, eroarea care l-a condamnat definitiv. Şi această iluzie capitală nu este altceva decât credinţa că trebuie să convingi guvernul şi guvernanţii de corectitudinea ideilor tale şi de avantajele pentru comunitate ce derivă din ele. Liberalismul caută să se manifeste într-un cadru instituţional în care cauza libertăţii se află în întregime în mâinile guvernului. Singurul apărător al libertăţii rămâne guvernul. Nu poţi crede altceva decât că guvernanţii sunt cei mai mari prieteni ai libertăţii şi că decizia lor suverană va favoriza libertatea şi proprietatea.

Lumea în care liberalul acţionează, pe care el o acceptă şi pe care încearcă să o schimbe arată astfel: în centrul societăţii se află guvernul, căruia i se recunoaşte dreptul de a lua orice decizie. Nu există nici o altă structură instituţionalizată, organizată care să se ocupe cu viaţa politică, cu dezbaterea şi adoptarea cadrului general de acţiune în societate. Către acest bastion se îndreaptă diversele propuneri de modificare a regimului politic, diversele soluţii pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă societatea la un moment dat. Liberalul trimite şi el, îşi lansează şi el propriile soluţii. Însă trebuie remarcat lucrul acesta fiundamental: liberalul crede că principalul actor vizat de scrierile şi luările sale de poziţie este guvernantul. Lui i se adresează, pe el încearcă să-l convingă.

Numai că, din nefericire pentru liberal, el este adeptul unor soluţii care favorizează în mod sistematic cooperarea voluntară în dauna organizării bazate pe constrângere şi pe birocraţie. Guvernantul trebuie să se retragă în mod sistematic din aproape toate sferele vieţii sociale. Or, guvernantul are propriile interese, propriile ambiţii, care nu pot fi satisfăcute decât prin extinderea sferei statului, prin extinderea impozitării, reglementării şi a birocraţiei în general. Acest lucru garantează că în frunte nu vor ajunge decât cei mai abili în a obţine aceste rezultate sau, cel puţin, că ei vor fi selecţionaţi în această idee.

Acest cadru instituţional de formulare a ideilor de reformă socială i-a condamnat pe liberali la irelevanţă şi a aruncat societatea în mâinile forţelor etatiste.

Această eroare instituţională capitală a liberalismului a avut o consecinţă suplimentară, la fel de nefastă. Baza ultimă a libertăţii, reprezentată de conştientizarea de către populaţie a faptului că drepturile de proprietate trebuie apărate la nevoie prin recurgerea la forţă împotriva guvernului şi că singura posibilitate pentru ca acest lucru să se intâmple este ca cetăţenii să acţioneze concertat în afara guvernului şi împotriva guvernului, a dispărut.[7] .

Aceasta este explicaţia posibilităţii secesiunii americane şi a absenţei oricărei reacţii în cazul Rusiei. Şi lucrurile nu se vor îndrepta până când iubitorii libertăţii şi ai unei societăţi neconflictuale nu vor reînvăţa să se adreseze oamenilor, nu statului. Aceasta implică desprinderea de stat ca sursă de venituri şi construirea unor surse voluntare de venit pentru generatorii de propuneri de reformă intelectuală şi morală.

În ceea ce priveşte situaţia din Rusia, trebuie spus că Sf. Damaschin, departe de a pierde contactul cu realitatea sovietică, a intuit exact natura problemei şi soluţia corectă. Statul nu trebuie reformat din interior, ci readus la realitate prin conflict deschis, prin luptă. Aceasta era semnificaţia ultimă a ideii mereu repetate a marelui episcop spre sfârşitutl vieţii:”Biserica trebuie să meargă în catacombe”, adică în afara statului, împotriva statului.

Liberalismul avea şi alte păcate: utilizarea de criterii utilitariste pentru justificarea deciziilor de politică economică şi socială; acceptarea statului minimal, adică a încălcării “minimale” a proprietăţii, echivalentă cu abandonarea principiului libertăţii; coalizarea cu curentul naţionalist şi cu adepţii democraţiei, rezultatul fatal fiind ştergerea distincţiei capitale între plătitorii neţi de impozite şi beneficiarii neţi, adică între exploataţi şi exploatatori. Toate aceste lucruri au fost remarcate şi criticate viguros de o pleiadă de intelectuali distinşi, printre care M. N. Rothbard şi Hans Hoppe.

Poate că liberalismul ar mai fi rezistat dacă nu comitea eroarea instituţională gravă de a prefera statul în locul rezistenţei organizate a societăţii ca soluţie a prezervării drepturilor de proprietate legitime. Liberalismul promovat prin stat este cel care a distrus şi conştiinţa dreptului de a rezista statului atunci când se manifestă ca agresor instituţionalizat, şi posibilitatea tehnică, organizată de a o face.

De aceea nu sunt liberal, pentru că nu cred că e o soluţie inteligentă să încredinţezi apărarea cinstei celor care au tot interesul să prade. Şi e ridicol şi să cauţi să-i convingi pe aceşti baroni ai jafului să nu mai “încalce drepturile de proprietate”, şi să aştepţi de la ei să-ţi facă dreptate.

E drept că au existat şi momente în care proprietatea şi libertatea au fost mai bine apărate şi în secolul 20. Însă toate aceste regimuri liberale (Erhardt, Pinochet, Hong Kong-ul) au venit în condiţii excepţionale şi n-au putut dura tocmai pentru că s-au angajat într-un joc pe care n-aveau nici o şansă să-l câştige.



[1] Studiul se numeşte “Damascene, Bishop And Hieromartyr Of Glukhov And Those With Him” şi poate fi citit la adresa de internet http://www.orthodox.net/russiannm/damascene-bishop-and-hieromartyr-of-glukhov-and-those-with-him.html. Îi mulţumesc lui Dan Cristian Comănescu pentru indicarea sursei.

[2] „A umplut de căldură inimile multora, dar masele au rămas...pasive şi inerte, mişcându-se în orice direcţie erau împinse din exterior, şi nu după propriile convingeri interioare...Îndelunga izolare de realitatea vieţii sovietice a episcopului Damaschin, depărtarea sa de procesul gradual de sovietizare l-au condus către o apreciere nerealistă a raportului de forţe din realitatea ce-l înconjura.”

[3] „Cu toate că el însuşi a rămas neclintit, n-a văzut dezolarea sufletelor celor din rândurile maselor. Aceste suflete fuseseră deturnate pe o altă cale, o cale alunecoasă, oportunistă care-i ducea acolo unde îi mânau liderii puterii sovietice – indivizi îndrăzneţi, care nu s-au dat înapoi de la nimic în atacurile lor asupra tuturor valorilor morale şi materiale”.

[4] Nu discutăm aici calitatea teoretică a propunerii lui Friedman. O descriere a problemelor cu care se confruntă orice sistem de bancă centrală şi, în general, orice monedă gestionată de stat poate fi găsită în M.N. Rothbard, Ce le-a făcut Statul banilor noştri?, pe pagina de web a Institutului Ludwig von Mises România –www.misesromania.org. Scrierile lui Rothbard sunt singurele care furnizează soluţia instituţională si teoretică corectă a problemelor monetare.

[5] Citatul este dat de Richard Ebeling în excelentul său articol „Monetary Central Planning and the State, Part 27: Milton Friedman's Second Thoughts on the Costs of Paper Money”, apărut în februarie 1999 în revista Freedom Daily (studiul poate fi consultat online la adresa http://www.fff.org/freedom/0399b.asp).

[6] Majoritatea lucrărilor mele care tratează problemele de politică economică au avut aceeaşi manieră de abordare, adresându-se virtual unor oficiali dedicaţi la modul altruist interesului public. Am încercat să conving Sistemul Federal de Rezerve că face ceea ce nu trebuie şi că ar trebui să adopte un set diferit de măsuri. Acest timp a fost irosit deoarece descrierea funcţionării guvernului în termenii slujirii unui interes public este fundamental greşită... Sistemul Federal de Rezerve concentrează foarte multă putere în mâinile câtorva persoane şi este astfel construit încât a fost în interesul acestor persoane să urmeze o politică ce, cred eu, a fost foarte nocivă pentru public, mai degrabă decât folositoare...În mod limpede, nu era în interesul ierarhiei FED-ului să urmeze politica propusă (aceea a „regulii monetare”). A fost, prin urmare, o pierdere de timp să încerc să-i conving să facă asta.”

[7] Renunţarea la criteriile obiective de recunoaştere a agresiunii sunt ilustrate şi de recentul conflict din Irak. Majoritatea celor care condamnă atacul american îşi justifică atitudinea prin faptul că SUA nu au avut acceptul ONU, „încălcând astfel toate regulile dreptului internaţional.” E ca şi cum ai spune că dacă Franţa şi Germania ar fi acceptat atacul, totul ar fi fost corect. Rămânem la părerea că un război just se recunoaşte prin criterii ce ţin de drepturile de proprietate şi că trăsăturile sale principale sunt carecterul defensiv, absenţa „pagubelor colaterale” şi (fapt ce derivă din caracterul defensiv) conduita non-preventivă (actele, faptele reale sunt cele care necesită răspuns prin forţă, nu potenţialii agresori).

*© 2004 Institutul Ludwig von Mises - România.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)