Sensul liberalismului

Cristian Pătrăşconiu în dialog cu Dan Cristian Comănescu · 15 mai 2004

CP: Parafrazând titlul unei, pentru noi anonime, pentru alţii, ilustre cărţi scrise de Ludwig von Mises (Ce le-a făcut Statul banilor noştri”), v-aş întreba: ce le-ar face un libertarianism pus în practică banilor noştri?

DCC: I-ar lăsa în seama procesului de selecţie firească al ordinii proprietăţii private, evident. În cartea de care pomeniţi Murray Rothbard (nu Mises însuşi, ci eminentul său discipol!) arată cum anume acest proces generează o monedă-marfă sănătoasă globală (istoric moneda-aur), care nu poate fi dislocată decât printr-o serie cumulativă de încălcări neîntrerupte ale dreptului la proprietate privată (monopolizarea coercitivă a baterii de monedă, degradarea conţinutului monedei-aur şi redefinirea ei ca o simplă denominaţie, în loc de o greutate specifică de metal preţios, impunerea legilor de tip „legal tender”, care silesc acceptarea în tranzacţii a monedei „oficiale”, legiferarea sistemelor bancare cu rezerve fracţionare, ce implică o confuzie deliberată între depozite şi împrumuturi, cartelizarea sistemului bancar sub auspiciile statului, retragerea monedei-marfă – a aurului – din circulaţie şi renegarea formală de către alianţa etatist-bancară a obligaţiilor sale contractuale - de acoperire 100% a depozitelor şi rambursare la cerere a certificatelor de depozit, pentru a le menţiona pe cele mai importante.)

Pentru deblocarea procesului de selecţie a monedei sănătoase ar fi suficiente 2 condiţii:

1) liberalizarea alegerii mijloacelor de schimb, adică eliminarea agresiunii prin legi de tip „legal tender” (care silesc acceptarea în tranzacţii a hârtiei emise şi manipulate „oficial”, din afara pieţei, de diverse „guverne”); şi

2) eliminarea agresiunii asupra proprietăţii prin legi împotriva naturii, care întreţin iluzia dublei disponibilităţi simultane asupra aceleiaşi proprietăţi, permiţând exploatarea prin expansiunea creditelor şi inducând recurent sincope economice şi bancare. Aceasta presupune (re)introducerea, în drept, a distincţiei naturale între depozite si credite şi a necesităţii acoperirii 100% pentru primele.

S-ar putea adăuga şi 3) privatizarea aurului confiscat de stat, prin acoperirea cu el a biletelor de bancă şi a depozitelor la vedere existente (printr-un mecanism descris de Rothbard, în articolul online The Solution.)

Totuşi, chiar dacă aurul lipseşte sau nu poate fi imediat privatizat, însănătoşirea monetară poate începe numaidecât, dacă se respectă condiţiile 1 şi 2 de mai sus. Piaţa va (re)selecta mijloacele optimale de schimb (deşi pornirea de la actuala monedă discreţionară conţine un element artificial, un altul fiind eventuala meneţinere a sistemului de agresiune bancar-monetară în alte ţări, care împiedică, cel puţin temporar, revenirea imediată la o adevărată integrare economică internaţională, sub auspiciile unui renăscut etalon aur internaţional). Pe scurt, este necesară doar abrogarea unor forme de agresiune legislativă, în principiu realizabilă de azi pe mâine, dar în practică blocată de enorme interese politico-financiare (asupra acestui punct se poate consulta online articolul profesorului Hoppe, Banking, Nation States & International Politics, în traducere, Activitatea bancara, statele-na?iune si politica interna?ionala).

CP: Putem considera liberalismul ca pe o referinţă absolută? Cu alte cuvinte: există în amplul discurs care este liberalismul argumente care nu sunt impecabil închegate?

DCC: Sunt două întrebări distincte. La prima răspunsul este negativ, pentru că libertatea nu-şi dă singură conţinut, sens, justă măsură în tot ceea ce întreprinde. Ea are vocaţia de a fi un mijloc, iar referinţa absolută e scopul ultim, care nu se deduce din ea. Aş spune, totuşi, că forţa constrângătoare a argumentaţiei liberale (sau libertariene, dacă preferaţi), pe diverse paliere epistemologice, ar fi suficient de mare pentru a-i asigura statutul de referinţă absolută, dacă un asemenea calificativ ar putea fi revendicat numai pe bază de argumente. Aceasta cu toate că la a doua întrebare răspunsul este afirmativ – pentru că liberalismul nu este o teorie moartă, ci una în permanentă expansiune, cu regiuni care se rafinează şi/sau dezvoltă (de pildă chiar teorema sus-menţionată, „a progresiei”, explicaţia praxeologico-istorică a evoluţiei şi devoluţiei monetare, a fost recent apărată, rafinată şi generalizată de discipolii lui Rothbard.) Altfel spus, cred că în sfera argumentaţiei despre drept şi economie putem considera liberalismul ca pe o referinţă absolută, o condiţie de posibilitate a armoniei sociale exterioare. Numai că armonia exterioară mi se pare că nu înseamnă nimic şi nu se autoalimentează, în cele din urmă, dacă nu este preţuită mai ales pentru că poate da expresie maximală, prin cuvânt şi faptă, unei armonii interoare, unei libertăţi interioare, a cărei referinţă absolută este Hristos.

CP: Care este din punctul dumneavoastră de vedere explicaţia pentru faptul că, în „practică”, liberalismul pare să fie mai puţin tentant decât în „teorie”? De ce „poezia” discursului liberal păleşte în faţa „prozei” practicii liberale?

DCC: Fiindcă poezia liberalismului este de o anumită factură „înapoiată”, să zicem mai degrabă pre-romantică. Are de a face cu o minimă detaşare „aristocratică”, o minimă lepădare se sine, pe când democraţia matură, de care avem parte, n-are de-a face decât cu cel mai prozaic hedonism, afin politic cu diverse forme de agresiune instituţionalizată (unele cu pretenţii de autentic liberalism!). Cineva sugera la un moment dat că gândirea misesiană ţine mai mult de secolul al XVIII-lea, prin urmare de mentalitatea dinaintea revoltei romantice şi hedoniste împotriva raţiunii. Fie că o recunosc explicit sau nu, pe Ludwig von Mises şi discipolii săi îi caracterizează bine un cuvânt al lui William Hazlitt: Iubirea de libertate e iubire de aproape; iubirea de putere e iubire de sine.

Mises, cu o anumită generozitate, punea eşecurile liberalismului mai ales pe pe seama erorii intelectuale şi a ignoranţei. Mai cinici, economiştii recenţi care merită atenţie subliniază dinamica perversă a intereselor particulare, care tind, „natural”, pe de o parte să considere prea costisitoare informaţia despre legile fireşti ale armoniei sociale şi, pe de alta, să se angajeze în comerţ nelimitat de privilegii cu statul, dezvoltându-l ca pe un putinei redistributiv insaţiabil, un sistem până la urmă imposibil de stăvilit, de exploatare şi anihilare mutuală. Ambele explicaţii au merite incontestabile, însă ambele tind să „demonstreze prea mult”, în sensul că fac greu de înţeles cum au fost, totuşi, posibile vremuri şi peisaje remarcabil de liberale.

Cred că răspunsul trimite la împrejurarea că, pentru iubirea minimală de aproape, etica proprietăţii private se impune aproape natural, virtutea şi comuniunea fiind chemate să se nască din non-conflict interpersonal şi libertate de agresiunea fizică. Nu este necesară nici măcar conştientizarea deplină a armoniilor economice care se nasc de aici, acestea se adaugă căutătorilor virtuţii ca un bonus, „pe deasupra”. Atunci se poate gusta „poezia” liberală. În schimb iubirea nelimitată de sine maimuţăreşte virtutea cu mijloacele puterii, nelăsând altora decât atâta libertate cât o silesc împrejurările, sau cât poate înţelege că o cere chiar îngustimea propriilor aspiraţii. Cu timpul se şterge deosebirea între virtute şi putere – şi „virtutea puterii” devine lege. Acesta este „proza” practicii „liberale”, universalizată în „democraţia liberală”.

CP: Din nou, din punctul dumneavoastră de vedere: ce ar trebui altoit pe „filosofia liberală” pentru ca noul aliaj (sau noul produs) să ofere o perspectivă mai uşor de acceptat?

DCC: În prelungirea celor spuse, liberalismul poate fi văzut ca un fel de corolar secularizat (şi prin urmare incapabil, până acum, de a se reproduce) al creştinătăţii. Cu o minimă lepădare de sine de dragul binelui, frumosului şi adevărului (înrădăcinate, până la urmă, în Hristos, chiar dacă lucrul ăsta a trecut, de la o vreme, neobservat) interesele, eroarea şi ignoranţa nu o mai iau atât de uşor înaintea intuiţiilor şi argumentelor sănătoase, sau a dispoziţiilor cu adevărat comunitare. În favoarea virtuţii şi corolariilor sale economice ieşite din libertate intervin acum principii de genul „faceţi acestea si celelalte se vor adăuga vouă.”

Urmează că pentru a deveni acceptabil liberalismul trebuie să (re)intre în Biserică. Afară se ofileşte şi numai acolo este viaţă. Aş trimite la remarcabilul eseu online despre nihilism al lui Eugene (ulterior Pr. Seraphim) Rose. Se vede acolo de ce liberalismul secularizat duce direct la nihilism, sterilitate şi relativism schizoid, ca de altfel orice lucru bun secularizat. Dar se întrevede şi posibilitatea readucerii pledoariei pentru libertate, ca teren de cultură al virtuţii, al dispoziţiilor autentic comunitare, în ultimă instanţă ca sferă de manifestare deplină a harului, în Biserică.

Nu ştiu dacă liberalismul acceptabil ar fi şi acceptat, nici măcar în numele împodobirii casei lui Dumnezeu. Însă aşa cum creştinătatea s-a putut distanţa de sclavagismul clasic, despre care Antichitatea acreditase mitul că ţine de natura lucrurilor şi lumea s-ar prăbuşi fără el, cred că are chemarea să repudieze moral şi restul formelor de agresiune instituţionalizată. (Evident, consider că programul lui Rothbard, de fuziune a liberalismului cu o perspectiva naturalistă asupra dreptului natural si cu conservatorismul cultural, e cu totul insuficient, dar asta ar fi o altă discuţie. Semnificative mi se par căutările lui în direcţia Romano-Catolicismului, deşi nu ştiu în ce măsură puteau duce la depăşirea mirajului naturalist.)

CP: Se poate cumva vorbi vreodată în istoria modernă a României despre un exces de liberalism?

DCC: Liberalismul înseamnă non-conflict şi posibilitatea dialogului soldat cu înţelegeri bilaterale, pe temeiul respectului mutual al persoanei, în exprimările ei concrete: corpul şi proprietatea. Libertatea de agresiunea fizică instituţionalizată induce apoi, direct proporţional, coordonarea economică, după cum a demonstrat pe larg Şcoala „austriacă” şi după cum ilustrează istoria economică a întregului mapamond. (O mare parte din măsurătorile şi rezultatele empirice relevante pentru ultimele zeci de ani sunt publicate online de un grup de cercetători conduşi de profesorul James Gwartney, la freetheworld.com. Este remarcabil nivelul de libertate economică persistent scăzut al ţării noastre, conform indicatorului global, suficient de complex, construit de aceşti autori. Astfel, România ultimelor zeci de ani, inclusiv cea „post-comunistă”, se situează neabătut în lumea a treia, din punctul de vedere al libertăţii economice globale acordate iniţiativei private, de către stat.) Prin urmare un „exces de liberalism” este un oximoron, ceva de felul unui „exces de firesc”.

Însă Mises scria încă din 1927 că nici o adiere de liberalism nu trecuse la răsărit de porţile Vienei. Nu am făcut cercetări amănunţite, dar răsunetul scrierilor unor pseudo-economişti interbelici, ancoraţi conceptual în epoca premarginalistă, ricardiană şi marxistă, coroborat cu diverse publicaţii mai recente despre „modernizarea” României, mă fac să cred că în cazul României nici măcar programul liberalismului clasic, istoric, nu a fost vreodată înţeles sau încercat. Am în vedere aşa-numitul laissez faire: limitarea, pe cât este cu putinţă, a puterii statului la recunoaşterea proprietăţii private dobândite prin mijloace paşnice, protecţia şi garantarea liberei ei tranzactibilităţi. Mă tem că noi am avut doar exploatare monetară şi industrializare forţată politic, complicitate politico-financiaro-afaceristă, ceea ce se cheamă fascism economic, poate nu întotdeauna pe scară mare (fiindcă statul n-a putut sa crească brusc la proporţiile comuniste şi „post-comuniste”), dar atât.

În treacăt fie spus, fiindcă s-a vorbit mult de burghezie, Mises şi Rothbard au arătat că burghezia nu are nimic inerent liberal, că afaceriştii urmăresc în general interese monopoliste şi corporatiste, care-i recomandă ca parteneri ideali ai politicienilor, de care au nevoie pentru eliminarea rivalilor actuali şi – mai ales – potenţiali, sub pretexte ca „protecţia consumatorilor” şi cărora le pot oferi, în schimb, finanţarea campaniilor permanente de propagandă. Marii beneficiari economici ai libertăţii sunt săracii, ale căror salarii reale cresc odată cu investiţiile de capital privat (autohton şi străin) în economia liberă şi care nu mai sunt împiedicaţi să depăşească rapid pragul mizeriei, prin acceptarea de slujbe iniţial modeste, rivalizarea, încă din copilărie, cu mâna de lucru mai pretenţioasă deja existentă, iar apoi să surclaseze şi să elimine de multe ori din afaceri firme consacrate, dar neprotejate politic.

CP: Pentru cine nu ştie, una din direcţiile implicării dumneavoastră în dezbaterea publică din România este aceea, vorbind în termeni economici, de a asigura „promovarea” operei ilustrului economist, filosof şi întemeietor de şcoală („austrică”), Ludwig von Mises. Dacă aţi fi la televizor, în prime-time şi vi s-ar spune că aveţi trei minute ca să vorbiţi despre von Mises, despre ce aţi alege să vorbiţi? Trei minute, la televizor, nu înseamnă, în mod normal, mai mult de zece fraze...Sau, dacă nu vă place la televiziune, să ne imaginăm că sunteţi în faţa unui microfon de la radio. Deşi, la televiziune aţi avea, teoretic, o audienţă mai mare...

DCC: Audienţă mare cu preţul imersiei într-un ocean de minciună şi trivialitate... Mesajul principal probabil că ar fi: nu-l căutaţi pe Mises la televizor, mai mult decât căutaţi demonstraţii pentru teoreme de matematică sau pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Dacă doriţi să ajungeţi la Mises şi dincolo de el începeţi prin a renunţa la televizor. Iar la radio ascultaţi numai când „se dă” Haydn şi, după ce v-aţi pătruns de muzica lui, lucruri similare. Asta este apropierea maximă de sunetul misesian la care puteţi ajunge pe calea audio-vizualului de larg consum.(*)

CP: Dacă vi s-ar mai da apoi încă trei minute, ca să vorbiţi despre ce NU trebuie cu nici un chip înţeles din liberalism, care ar fi ideile, pre-judecăţile, locurile comune nefaste asupra cărora v-aţi opri?

DCC: Tentaţia este mare. Aş putea să arunc ideea că burghezia capitalistă nu este inerent liberală, ci mai curând dimpotrivă. Sau că individualismul metodologic este întru totul compatibil cu dispoziţiile comunitare şi nu are nimic necesar de a face cu individualismul normativ, ca regulă atomizantă de viaţă. Sau că integrarea economică şi monetară sunt liberale şi se realizează „spontan” în cadrul ordinii proprietăţii private, dar cea politică nu, ba cele două sunt, de fapt, incompatibile. Că liberalismul este mai aproape de monarhie decât de democraţie, deşi până la urmă orice stat este greu de „taina fărădelegii”, în vreme ce liberalismul se cere după taina comuniunii. Că Statele Unite au părăsit definitiv liberalismul clasic începând cu Lincoln, care a purtat un război în primul rând economic cu Sudul, impunând cauza protecţionismului corporatist şi a imperialismului exterminator, împotriva republicanismului liberal al fondatorilor – care limita puterea centrală prin drepturi de secesiune – şi a filosofiei (atât de dragi lui N. Steinhardt) croite după adagiul „there’s always time for good manners”– după cum bine au înţeles Lordul Acton, marele istoric liberal contemporan evenimentelor şi Lysander Spooner, marele jurist libertarian şi (evident) aboliţionist al epocii. Că etatizarea învăţământului, monedei şi a jurisprudenţei, deficitele bugetare, protecţionismul, centralizarea politică şi provocarea sau exploatarea belicoasă a crizelor sunt printre principalele semne seculare ale anti-liberalismului. Că statul este inerent socialist, partea socialistă a oricărei societăţi contemporane. Că liberalismul şi socialismul sunt ca două butoaie: unul cu vin bun, altul cu spurcăciune. Dacă pui o linguriţă din primul în al doilea nu se schimbă nimic; dacă pui una în sens invers se schimbă totul. Însă probabil că m-aş limita, din nou, la tema „nu căutaţi liberalismul în audiovizual”, decât, poate, în muzica de o anumită factură (şi, apoi, în rarisimele producţii pătrunse pe undeva de spiritul ei, dar asta cere maximă precauţie.)

CP: Numărul textelor de pe site-ul Institutului Ludwig von Mises - România (www.misesromania.org) creşte. Unde v-aţi dori să ajungeţi peste, să zicem, 10 ani?

DCC: În primul rând, la statutul de membru onorific şi predarea ştafetei decizionale către colegii mei misesieni cu frică de Dumnezeu mai tineri. Însă între timp m-aş bucura să putem încheia publicarea şi introducerea în circuitul cultural autohton, sper încă din actuala „legislatură”, a reperelor absolut indispensabile din operele unor Mises, Rothbard sau Hoppe; ceea ce necesită mult efort, fiind vorba de traduceri dificile şi prea puţin afine cu duhul vremii acesteia pentru a se bucura de sprijinul pe care-l merită. Există şi ideea unor seminarii şi cursuri via internet, la distanţă, în vederea studiului sistematic al lucrărilor de referinţă mai complexe, pe măsură ce le vom publica integral; sperăm ca ar atrage în special numărul crescând de prieteni care ne scriu din provincie şi străinătate. Undeva, cândva, asemenea demersuri s-ar putea integra într-o şcoală cu un program formativ complet, mai „rotund” decât al instituţiilor private (în general americane) care au adoptat până în prezent metoda dezbaterii în seminarii „socratice” a marilor cărţi ale Occidentului. În plus, plănuim două colecţii de publicaţii originale de o anumită ţinută „austriacă”, unele adresate unui public mai larg, altele ceva mai academice.

CP: Şi, complementar întrebării precedente: sunteţi mulţumit de iradierea textelor care au fost publicate pe site-ul mai sus menţionat?

DCC: Cred că au ajuns la mulţi dintre cititorii potenţial interesaţi. Dar, câtă vreme internetul nu este încă foarte răspândit la noi, poate nu încă la cei mai mulţi, încercăm să publicăm o selecţie de titluri importante şi în format de carte tradiţionala. Cred că sunt încă multe regiuni de accesat aproape numai pe această cale – şi că satisfacţia consumatorilor şi a noastră va fi substanţial sporită.

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu


(*) Notă: Iată o schiţă biografică a lui Ludwig von Mises, pentru cititorii noştri:

Ludwig Heinrich Edler von Mises (Lemberg, 1881 - New York, 1973) este, probabil, până în prezent, cel mai mare economist din toate vremurile. Corifeul Şcolii "austriece" de economie în secolul XX, spiritul rector al iubitorilor de rigoare şi discernamânt epistemologic în sfera ştiinţelor acţiunii umane, autorul celei mai redutabile pledoarii bazate numai pe logica mijloace-scopuri pentru sistemul laissez-faire, el este şi inspiratorul întregului etos libertarian contemporan de sorginte clasic liberală. S-a format sub influenţa scrierilor lui Carl Menger, fondatorul Şcolii austriece, pe care l-a şi cunoscut personal - şi a studiat sub îndrumarea lui Eugen von Böhm-Bawerk, cel mai distins discipol al lui Menger. A obţinut doctoratul de la Universitatea din Viena, în 1906. A condus seminarii private devenite legendare, la Viena (1920-1934) şi New York (1948-1969), care au permis supravieţuirea şi înflorirea paradigmei ştiinţifice “austriece”, prin influenţa pe care au avut-o asupra unor filosofi şi economişti de talia lui F. A. Hayek şi, mai ales, M. N. Rothbard. A predat la Universitatea din Viena, acceptând o poziţie prestigioasă dar neremunerată, iar în calitate de consilier economic pe lângă Camera austriacă de comerţ a reuşit să-l convingă pe socialistul Otto Bauer să renunţe la un plan de lovitură de stat bolşevică după Primul Război Mondial şi să determine, temporar, stoparea inflaţiei şi echilibrarea bugetului. În 1926 a fondat Institutul austriac pentru cercetări asupra ciclului economic. A predat, de asemenea, la Institutul superior de studii internaţionale de la Geneva (1934-1940) – unde a reuşit să finalizeze Nationalökonomie, prima versiune a magnum opus-ului Human Action – şi (din nou neremunerat) la Universitatea din New York (1945-1969).

Pe urmele lui Carl Menger şi Eugen von Böhm-Bawerk, Mises a respins definitiv mecanicismul neoclasic, istorismul şi relativismul empirist, reclădind sistematic teoria cooperării sociale bazate pe diviziunea muncii, ca pe un întreg arhitectonic armonios închegat, în jurul conceptelor-cheie de acţiune umană şi calcul antreprenorial de rentabilitate. Explicând solidaritatea monedei sănătoase cu instituţiile proprietăţii private, Mises a elucidat inflaţia ca proces insidios de redistribuire, destabilizare si dezintegrare socio-economică, imputabil politizării monedei şi a activităţilor bancare. Totodată, a demonstrat că abolirea proprietăţii private asupra factorilor de producţie face literalmente imposibile formarea preţurilor şi calcululul antreprenorial în termeni monetari, aşa încât socialismul riguros implementat, departe de a permite planificarea economică - selecţia celor mai importante proiecte realizabile într-un sistem de diviziune a muncii, din perspectiva unui planificator central -, implică dezagregarea structurilor raţionale de producţie, până la nivelul celui mai inept primitivism. Iar menţinerea ideilor intervenţioniste, adică a ideilor socialiste neasumate consecvent, combinată cu recurenţa inevitabilă a frustrărilor populare induse de imixtiunea statului în economie, tinde să instaureze, sau să restaureze, haosul socialist. Supravieţuirea economică a civilizaţiei de tip occidental depinde, în viziunea misesiană, de înţelegerea şi instituţionalizarea până la capăt a ordinii proprietăţii private.

Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără Acţiunea umană: un tratat de teorie economică (ed. germ. princeps 1940), numită de Murray Rothbard "biblia economică a omului civilizat," Teoria banilor şi a creditului (ed. germ. princeps 1912), Socialismul (ed. germ. princeps 1922) şi Teorie şi istorie (1957).

Până la apropiata publicare a biografiei realizate de Jörg Guido Hülsmann, cea mai bună introducere la viaţa şi opera lui Ludwig von Mises rămâne, probabil, Ludwig von Mises pe înţelesul tuturor, de M. N. Rothbard. Sursele primare esenţiale sunt Ludwig von Mises, Notes and Recollections (1940), alături de My Years with Ludwig von Mises (1984) de Margit von Mises, soţia ilustrului economist.

*© 2004 Institutul Ludwig von Mises - România.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)