Despre har şi libertate

Nicolae Bobia în dialog cu Dan Cristian Comănescu

Dan Cristian Comănescu

ORIZONT: Stimate domnule Dan Cristian Comănescu, sunteţi preşedintele Institutului Ludwig von Mises - România. Vă rog să prezentaţi pe scurt elementele care descriu identitatea acestei instituţii, a cărei apariţie în capitala unui stat est-european, unde dogmatismul marxist-leninist a lăsat urme adânci, poate fi socotită de-a dreptul miraculoasă.

Dan Cristian COMĂNESCU: Ceea ce cred că ne diferenţiază de alte “miracole” de inspiraţie mai mult sau mai puţin similară, clasic-liberală, apărute în perimetrul ex-comunist, este accentul pe teoria raţională, argumentată, care, din perspectiva Şcolii “austriece” de drept şi economie, condiţionează orice demers politic notabil şi orice interpretare rezonabilă a evenimentelor sociale, istorică sau prospectivă. Istoria evenimenţială sesizează asocieri, dar adoptarea sau critica interpretărilor cauzale presupune teorie – teorie din păcate rar explicitată, uneori nici măcar conştientizată.

Asta nu înseamnă că toate, sau măcar o parte a problemelor omenirii se epuizează în perimetrul raţiunii, teoriei, sau al liberalismului. În fapt, presupun că cei mai mulţi dintre noi suntem convinşi că în viaţa socială, ca şi în cea interioară, omul are, cu un cuvânt al Sf. Maxim Mărturisitorul, două aripi: libertatea şi harul. Ideea mi se pare foarte prezentă şi la Nicu Steinhardt, Părintele Nicolae de la Rohia. În terminologia lui, aş zice că raţiunea este doar mijlocul de a evita anumite prostii… dar “ce uriaşă forţă e prostia!”

ORIZONT: De opt ani conduceţi în Bucureşti deja faimosul Seminar Ludwig von Mises. Care a fost impulsul şi contextul care a dus la naşterea acestei întreprinderi intelectuale, extrem de apreciată de cei care au avut ocazia să o cunoască şi să i se alăture?

D.C.C.: Prin 1994-95 mi s-a oferit prilejul sa fac nişte expuneri despre Mises şi Rothbard, la Sinaia, pentru studenţi în economie şi filosofie politică. Le-am intitulat “Imposibilitatea calculului economic în socialism: critica praxeologică a <<haosului planificat>>” şi, respectiv, “Dincolo de ingineria socială: contribuţia lui Murray N. Rorthbard.” Impulsul pentru seminarul privat a venit mai ales din partea unor studenţi entuziaşti din acele grupuri, dar şi din partea unui alt vorbitor la conferinţele de la Sinaia, sociologul Dragoş Aligică.

ORIZONT: Care a fost pentru D-voastră înşivă, traseul biografic-intelectual care a dus la întâlnirea cu gândirea lui Ludwig von Mises?

D.C.C.: Cred că numele lui Mises l-am întâlnit prima oară prin 1992, într-un compendiu de doctrine politice al lui Jean Luc Chabot, alăturat, după câte reţin, lui Milton şi David Friedman, lui Fr. Hayek şi altor câţiva autori, de varii inspiraţii liberale, de care m-am simţit imediat atras. Eram student la o oarecare Faculté Internationale de Sciences Humaines, nou înfiinţată la Universitate (acum rebotezată mai prozaic). Dar “agăţat” am fost abia de lectura articolului clasic al lui Mises despre “imposibilitatea calculului economic în regim socialist”, într-o antologie tot franţuzească, cam simultan cu descoperirea unui exemplar prăfuit din Human Action, la Librăria Academiei, unde zăcea în urma unei expoziţii-donaţie a reţelei americane Laissez Faire Books, prea puţin atrăgătoare pentru intelighenţia dâmboviţeană post-revoluţionară.

ORIZONT: Internetul devine pe zi ce trece un instrument din ce în ce mai influent şi mai util pentru prezentarea ofertelor culturale şi nu numai. În ceea ce mă priveşte, consider că naşterea site-ului Institutului Ludwig von Mises-România: www.misesromania.org este o victorie remarcabilă a întregii culturi române. Orice român interesat poate ajunge acum în contact cu gândirea lui Ludwig von Mises ori a altor gânditori austrieci. Ce strategii şi nivele de influenţă aţi avut în vedere când aţi pus la punct acest produs cultural de importanţă - aş zice copernicană - pentru mediul intelectual românesc?

D.C.C.: Vă mulţimesc pentru apreciere. Într-adevăr, cred că paradigma acţiunii umane are potenţialul şi vocaţia de a disloca economia behaviorista, empiristă şi istoristă, mecanicismul social şi relativismul etic şi epistemologic. Noi am început cu câteva texte introductive, din care aş recomanda “Teoria socialismului şi a capitalismului” (Hoppe) şi “Ce le-a făcut statul banilor noştri” (Rothbard). Ulterior am declanşat publicarea tratatelor fundamentale “Acţiunea Umană” şi “Socialismul” (Mises) şi urmează curând “Etica libertăţii”, care fixează principiile de drept ale unei societăţi libere, apoi studii mai avansate, comentarii şi diverse aplicaţii.

ORIZONT: Multe persoane interesate ştiu că la editura Nemira (unde a apărut de altfel sugestiva culegere de prelegeri misesiene „Capitalismul şi duşmanii săi” ) urma să apară, cu câţiva ani în urmă, traducerea D-voastră la Acţiunea Umană. Până la urmă acest lucru nu s-a întâmplat. În schimb, avem acum Acţiunea Umană pe internet. Este mediul digital mai liberal decât mediile şi mijloacele clasice de propagare a culturii?

D.C.C.: Fără îndoială oferă un grad mai mare de flexibilitate. Faptul este important mai ales în condiţiile în care, aşa cum propusesem şi editurii de care pomeneaţi, încercăm să oferim, gradat, nu una sau două cărţi disparate, ci un pachet “compact” de lucrări, comentarii şi trimiteri, care se luminează reciproc. Un tratat ca Acţiunea Umană se citeşte ca Biblia, numai în paralel cu Sfinţii Părinţi, în speţă cu misesienii “ortodocşi”, ca Rothbard, Salerno, Hoppe, Hülsmann, Block sau Herbener. Altfel 50% se pierde şi restul se diluează până la desfigurare, mai ales într-o vreme înclinată să trateze orice text nematematizat drept ficţiune interpretabilă infinit elastic.

ORIZONT: V-aş ruga să corectaţi ori să comentaţi adecvat observaţia conform căreia proiectul de o deosebită anvergură intelectuală şi importanţă etică, lansat de Institutul Ludwig von Mises România, s-a bucurat, cu rare excepţii, doar de o tăcere vinovată din partea mediilor de presă şi centrelor de putere intelectuală româneşti.

D.C.C.: Nefiind vorba de ficţiune, textele nu sunt chiar uşor de asimilat. Nu ştiu dacă până la o lectură suficient de atentă tăcerea e numaidecât mai vinovată decât o reacţie superficială. Noi sigur că am încercat să oferim la început şi câteva texte introductive, am primit şi destule scrisori, mai ales de felicitare, însă gândiţi-vă ce problemă poate fi să te pronunţi asupra unei introduceri în cosmologia copernicană după ce ai crezut toată viaţa în cine ştie ce bazaconii…

ORIZONT: Frecventarea internetului nu se numără încă decisiv printre obişnuinşele zilnice ale românilor. Cultura digitală este doar o promisiune frumoasă pentru mulţi. Aveţi în vedere complinirea apariţiei şi prezenţei în reţea cu întoarcerea la transpunerea pe suport clasic a lucrărilor austriecilor? Altfel spus, putem spera la construirea unei colecţii de carte a institutului, fie la una dintre marile edituri fie, de ce nu, la o editură proprie?

D.C.C.: Răspunsul este afirmativ. Cartea “tradiţională”, răsfoită într-un fotoliu confortabil, rămâne încă neînlocuită, atunci când ţi-o poţi permite. Iar la noi cultura digitală este încă, aşa cum bine sugeraţi, în mare parte o virtualitate, în afara centrelor universitare. Pe de altă parte, există deja persoane, studenţi şi nu numai, pentru care cuvântul în format electronic a devenit un complement preţios, pentru care internetul folosit cu discernământ este deja o mină de aur fără echivalent, în care oferta “austriacă” reprezintă un filon deloc neglijabil.

ORIZONT: Într-o prezentare a lucrării Acţiunea Umană se afirmă că Ludwig von Mises reprezintă pentru economie ceea ce reprezintă Albert Einstein pentru fizică. Se continuă apoi opinându-se (despre Acţiunea Umană) că această lucrare este cel mai important produs al minţii omeneşti din timpurile noastre şi că, indiscutabil, va schimba în bine viaţa oamenilor viitorului, tot atât de profund, pe cât a schimbat-o în rău marxismul în secolul XX. Ceea ce întreprindeţi D-voastră în cultura română pentru răspândirea gândirii misesiene este realmente operă de pionierat. Cât de propice este terenul românesc pentru o atât de aleasă ‘sămânţă’?

D.C.C.: Nicu Steinhardt iubea “realismul creştinesc al sătenilor rohieni”, Părintele Stăniloae s-a ferit de unilateralismul apofatic al unor Lossky sau Yannaras, iar Părintele Galeriu recomandă insistent “îngemănarea luminii raţiunii cu lumina cerească”, desigur cu sensul dat de cea din urmă. Formula Părintelui Galeriu mi se pare Calcedonul cunoaşterii, aşezarea ştiinţei în spaţiul unirii creatului cu necreatul, care este Biserica de viaţă dătătoare. Sf. Maxim Mărturisitorul subliniază şi el conlucrarea harului cu facultăţile naturale firesc întrebuinţate, iar Sf. Ioan Gură de Aur spune că armoniile binefăcătoare ale comerţului şi comunicării globale nu sunt numai un dar creat şi proniat de Bunul Dumnezeu, ci se şi recomandă cunoaşterii “mişcate de Duhul Sfânt” a drept măritorilor creştini. Dacă spiritul misesian poate fi asimilat la scară socială şi în mod durabil, cred că este într-o asemenea lumină calcedoniană, încă proprie unui anumit teren românesc şi nu tocmai uşor de găsit aiurea.

Comparaţia lui Mises cu Einstein trebuie însă interpretată prudent, în măsura în care mulţi confundă teoria relativităţii cu relativizarea teoriei, ca metodă.

ORIZONT: La începutul lucrării Haosul planificat (1947), Ludwig von Mises constată larga răspândire a ceea ce el numeşte statolatria, dogma conform căreia Statul şi Guvernul ar întruchipa binele şi binefacerile, iar indivizii n-ar fi decât nişte supuşi nenorociţi, animaţi exclusiv de intenţia de a-şi face rău unii altora, drept pentru care au mare nevoie de un tutore, adică de Stat. Cum stau lucrurile la început de mileniu, având în vedere memoria ororilor totalitarismelor secolului XX, dar şi învăţămintele rezultate din experimentarea diverselor modele intervenţioniste în lumea liberă?

D.C.C.: Cred, ca şi Mises, că istoria nu poate fi invocată pentru respingerea teoriilor sociale, prin analogie, să zicem, cu experimentele din ştiinţele naturii. Însă Marius Spiridon, vicepreşedintele institutului nostru, spune că statolatria nu este în primul rând o teorie greşită. Contrariul statolatriei nu este respingerea intervenţiilor statului în lumina consecinţelor lor, stabilite empiric sau aprioric. Este preţioasă şi aceasta, dacă este să apreciem până la capăt potenţialul de bunătate al firii. Dar contrariul statolatriei este respingerea necondiţionată a principiilor de genul “umanitarism cu ghilotina”, sau al “pagubelor colaterale” (“mai de folos este vouă să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”). Fără altă garanţie decât “şi restul se va adăuga vouă.” Astăzi gustăm statolatria împinsă spre ultimele consecinţe, de antreprenorii cei mai înzestraţi pentru descoperirea şi exploatarea posibilităţilor de afirmare şi căpătuire deschise de ea, promovaţi de natura competiţiei politice. Fenomenul este comentat cotidian la http://www.lewrockwell.com/.

ORIZONT: În viziunea lui Murray Rothbard, Acţiunea Umană, capodopera lui Ludwig von Mises, reprezintă, într-o formulare de mare impact, biblia economică a omului civilizat. Pentru că deţineţi cea mai autorizată opinie românească în materie, v-aş ruga să expuneţi pe scurt elementele care îndreptăţesc această calificare.

D.C.C.: Vă mulţumesc, dar intermedierea nu conferă autoritate. Om civilizat este, pentru Rothbard, acela care, în mijlocul nefirescului şi al agresiunii instituţionalizate, este capabil să vadă cu ochii minţii, să înţeleagă, să aprecieze şi să mărturisească raţiunile fireşti ale armoniei, ale cooperării sociale, icoana unei ordini nonconflictuale şi prospere, atât cât şi-o poate dori comunitatea participanţilor la ea. Or, Human Action, pentru care Mises a avut în vedere şi titlul alternativ Cooperarea Socială, evocă exact această imagine şi – mai ales – cultivă această capacitate. Poate mai mult decât orice altă lucrare ştiinţifică scrisă vreodată. Omul misesian este omul care vede în măsura instituţională a păcii exterioare expresia luminată raţional a unei minimale păci interioare. Fiindcă, mai observă rothbardienii, chiar şi lepădarea informată de agresiunea instituţionalizată presupune o minimă lepădare de sinele cel mai present-oriented, cel mai hedonist.

ORIZONT: Este regretabilă şi bine cunoscută întârzierea unor importante secţiuni ale şcolii româneşti de economie în zona unui marxism camuflat. Dincolo de redusa răspândire a operelor austriecilor, care sunt, în opinia D-voastră, blocajele majore ce aproape interzic accesul unui mare număr de cercetători şi oameni de cultură, la importanta tradiţie a şcolii austriece de economie?

D.C.C.: Cred că veriga pierdută - sau foarte slăbită - a culturii noastre este aristotelismul, întâlnirea ordonată a raţiunii cu legile firii. Este tradiţia pe fundalul căreia, în Austria catolică, a putut înflori şcoala unor Carl Menger, Böhm-Bawerk şi Ludwig von Mises. Dar împotriva ei au câştigat în general teren romantismul revoluţionar şi cel conservator, istorismul, existenţialismul, post-modernismul, toate formulele revoltei Occidentului “recent” împotriva raţiunii, care din păcate au alimentat şi “Occidentul nostru”. Formula “seculară” a revoltei “noastre” împotriva raţiunii e “miticismul intelectual”, “umanistul” care-şi aminteşte condescendent cum a devenit bacalaureat fără să înţeleagă o boabă de matematică. Aristotel supravieţuieşte la noi mai mult pe zidurile pictate ale bisericilor vechi şi pare mai prezent ca preocupare filologică, decât ca ferment cognitiv al împăcării cu firea. Este adevărat, putem învăţa de la Occident cum raţiunea dezlipită de har se usucă, sugrumată de non-sens şi frustrare, părăsită de discernământ şi de serendipitate, apoi cum îşi întoarce schizofrenic rămăşiţele împotriva sieşi. Însă evazionismul desconsiderării arogante a logicii şi legilor firii nu mi se pare mai productiv, nici material nici spiritual. Un duhovnic rus contemporan [Pr. Alexandru, Copilul în lumea televizorului şi a computerelor, 1999, p. 56] reaminteşte oportun că Sf. Teofan Zăvorâtul şi alţi drept-măritori recomandau, în loc de ficţiune, “cărţi de ştiinţe naturale, ca fiind instructive şi îndemnând la evlavie faţă de Ziditorul.” Ar putea fi şi formula unui eventual deblocaj “austriac”…

ORIZONT: Se ştie că simplitatea sofistică a unor raţionamente marxiste a sedus multe minţi, livrându-le prizonieratului unei vulgate economice împovărătoare şi persistente. Dacă vi s-ar cere o prezentare succintă şi captivantă, ce aţi spune într-un prim set de idei economice austriece pentru a construi o ofertă atractivă pentru atenţia, să zicem, unui tânăr pasionat de economie?

D.C.C.: O introducere sistematică nu lasă loc de alegere. Ar trebui să încep prin a demonstra inaplicabilitatea cauzalităţii, în sensul în care trebuie ea presupusă în ştiinţele naturii, la acţiunea umană şi să deduc astfel necesitatea “dualismului metodologic”. Apoi să trec la explicitarea categoriilor acţiunii umane şi a imposibilităţii argumentării necontradictorii împotriva lor, apoi la primele legi fundamentale: ale utilităţii marginale şi a asocierii, etc. În ciuda importanţei fundamentelor pentru respingerea ideii de “incomensurabilitate a paradigmelor”, oferta atractivă pentru începători trimite frcecvent la rezultate ulterioare, de pildă rezultatele şi teoremele “de imposibilitate”, spectaculoase şi formulate în condiţii de maximă, sau foarte mare generalitate: imposibilitatea calculelor de rentabilitate şi a planificării raţionale în regim socialist; imposibilitatea apariţiei instituţiei monetare în afara pieţei; imposibilitatea apariţiei şi subzistenţei monedei discreţionare, controlate din afara pieţei, de stat, în absenţa unor încălcări perpetuate ale drepturilor de proprietate privată; imposibilitatea “stabilizării” monetare; imposibilitatea “neutralizării” monedei discreţionare în raport cu structura preţurilor relative sau a avuţiilor relative; imposibilitatea reducerii rarităţii capitalului, sau a îmbunătăţirii coordonării structurilor de capital, prin manipularea monedei şi a creditelor; imposibilitatea impozitării “neutre"; imposibilitatea unui stat de a rămâne minimal sau limitat, datorită logicii competiţiei politice; imposibilitatea identificării de criterii operaţionale, intersubiectiv recognoscibile, pentru preţurile de monopol sau bunurile publice (în sens tehnic); imposibilitatea şomajului pe o piaţă liberă; imposibilitatea eliminării elementelor de teorie contrafactuală şi apriorică din istoria economică; imposibilitatea formulării de criterii ale eficienţei şi bunăstării independente de o etică a drepturilor de proprietate; imposibilitatea dialogului paşnic şi a înţelegerilor interpersonale nesilite, în absenţa recunoaşterii drepturilor naturale de proprietate ale persoanei asupra expresiei sale materiale (corp şi posesiuni obţinute pe căi paşnice), de entitate cuvântător-făptuitoare definită şi distinctă, etc., într-o enumerare nesistematică.

Sigur, toate acestea sunt subîntinse de rezultate “pozitive”, încă şi mai puternice şi importante: apriori-ul acţiunii umane, categoriile sale şi întrebuinţările lor; teoria calculului economic şi a cooperării sociale într-un sistem de diviziune a muncii; teoria coordonării prin preţuri, eliberată de ficţiunea echilibrului general; teoria marginalistă a monedei; teoria structurării antreprenoriale a capitalului; teoria ciclurilor economice rezultate din manipularea din afara pieţei a dobânzilor sau din confuzia vinovată între depozite şi credite bancare; teoria corectă şi originară, clasic-liberală, a claselor şi a exploatării, cu aplicaţii la exploatarea prin inflaţie. Apoi sunt aplicaţiile mai avansate, pe care unii vor simţi totuşi nevoia să le viziteze dintru început, pentru a reveni apoi la ele: teoria comparată a sistemelor politico-economice, incluzând teoria monarhiei, democraţiei şi a ordinii naturale; teoria comparată a criteriilor de bunăstare, istorice, praxeologice şi juridico-praxeologice; critica “austriacă” (unde se poate “recuperativă”) a altor paradigme, (de regulă) pentru lipsa de discernământ epistemologic şi incompatibilităţi cu acţiunea umană; istorie, istorie economică şi istoria ideilor economice, etc. Aş insista asupra deprinderii cât mai atente, de la început, a discernământului epistemologic, necesar pentru interpretarea realităţii uzând simultan de instrumente diferite, fără a pierde din vedere “tăria” relativă şi sfera de aplicabilitate a diverselor segmente argumentative. Este o necesitate necunoscută altor discipline logice, de pildă matematicilor, pe care, de altminteri, praxeologia le precede…logico-praxeologic.

ORIZONT: O constantă şi pasionată pledoarie în favoarea capitalismul spontan, nepervertit de mâna lungă şi vizibilă a statului, i-a permis lui Ludwig von Mises să fixeze cu mare precizie diagnosticul pentru mult discutata criză a capitalismului: nu despre o criză a capitalismului este vorba, ci despre o criză a intervenţionismelor, a încercărilor repetate şi neavenite de a elimina relele capitalismului. Cum credeţi că se aranjează termenii acestei ecuaţii la începutul sec. XXI?

D.C.C.: Astăzi intervenţionismul înclină mai mult spre dublul limbaj orwellian, decât spre combaterea făţişă a capitalismului. Obstrucţionarea comerţului internaţional se cheamă liber-schimb, obstrucţionarea pieţei muncii se cheamă “acquis social”, limitarea liberului acces la afaceri se cheamă competiţie echitabilă, tranziţia de la socialism la fascism economic se cheamă privatizare, integrarea forţată se cheamă non-discriminare, “mai egalitatea” se cheamă discriminare “pozitivă”, democratizarea se cheamă liberalizare, imperialismul se cheamă anti-terorism, desfiinţarea ultimelor bariere competitive în calea exploatării internaţionale monopoliste prin inflaţie, reglementări şi impozite se cheamă integrare economică, centralizarea şi consolidarea politică se cheamă regionalizare, socialismul se cheamă liberalism, etc.

ORIZONT: Aşa cum sugeraţi într-un alt context, liberalismul nu se epuizează în economie şi în politică.

Liberalismul în cultură abia îşi dezvăluie fertilitatea şi potenţialul de eficacitate umană şi socială, în contrast cu marxismul cultural, cel mai trist şi dramatic exerciţiu al – probabil - celei mai vaste constipări a inteligenţei din istorie. Care sunt binefacerile liberalismului în cultură şi cât de vigilentă trebuie să se menţină replica gândirii liberale în faţa vigorii mereu surprinzătoare a gândirii colectiviste (reafirmată în ţările ex-comuniste ori subtil corozivă acţionând în forme ridicol-parodice în lumea liberă)?

D.C.C.: Corelat cu intervenţionismul, marxismul întinereşte în versiunea “culturală”, sau “cu faţă umană”, care nu atacă frontal proprietatea, ci relativizează şi subminează sistematic valorile subiacente instituţiilor solidare cu ea, în mare parte corect identificate de marxişti cu valorile europene tradiţionale. Aceasta este pentru ei semnificaţia rescrierii “multiculturaliste” a istoriei (în vreme ce pentru colegii lor machiavellieni “de dreapta”, adesea travestiţi în tocquevillieni subţiri, este încă un prilej de oportunism în numele unei cauze sforăitoare.) Este “lungul marş al socialismului prin instituţii”, preconizat cândva de Gramsci, cea mai insidioasă şi periculoasă formă de inginerie socială, fiindcă nu este legată ideologic de vreun “program”, altul decât distrugerea graduală a duhului occidental… în numele “valorilor democraţiei euro-atlantice”.

Liberalilor cred că nu le rămâne decât, ori să piară prin absorbţie în jocul gradualismelor relativizante (deliciul marxiştilor vremurilor de pe urmă), ori să adopte o poziţie principială intransigentă, de partea concluziilor raţionalismului extrem (adică extrem de exigent, în primul rând cu sine şi cu identificarea, fără plusuri sau minusuri, a domeniului său firesc de aplicabilitate) şi a tradiţiilor culturale celor mai duhovniceşti. “Raţionalismul duhovnicesc”, raţiunea sinergizată cu harul, mi se pare fundamentul adecvat pentru ceea ce într-un alt context am numit “liberalism cultural”, nu atât pentru a evoca binefacerile libertăţii în cultură (sunt şi acestea, dar ar fi un alt subiect), cât prin simetrie cu “marxismul cultural”.

ORIZONT: Sprijinindu-se pe un scepticism acru la adresa potenţialului gândirii raţional-critice a individului, adversarii gândirii libertariene îi aduc frecvent acesteia acuzaţiile de utopism şi elitism. Se apasă pe inadecvarea acestei gândiri la profilul cultural al individului postmodern, masificat, victimă inocentă şi infantilă a sistemului. Cum ar putea fi respinse aceste acuzaţii, cu maxim profit intelectual?

D.C.C.: Nu cred că liberalismul se bazează pe un optimism cognitivist de factură egalitaristă. Mises în nici un caz nu spera că toată lumea va excela în praxeologie, mai mult decât în fizică sau în teatru liric. Însă se poate spera într-o “simfonie” a harismelor, într-o filtrare a principiilor fundamentale, de pildă prin manuale larg accesibile (aş atrage atenţia asupra excelentelor introduceri recente în economia austriacă, datorate filosofului David Gordon şi informaticianului “virusat” de praxeologie, Gene Callahan), prin cărţi adresate “marelui public cultivat” (ca minunata Istorie a gândirii economice din Antichitate până la Bastiat, a lui Rothbard) şi în presa unei societăţi libere şi animate de conştiinţe iubitoare de har şi libertate. Masificarea şi toate celelalte sunt, desigur, handicapuri, însă de aici până la victimologie şi determinism ideatic este cale lungă. Păcat ar fi ca “victimele” dornice de dezintoxicare şi adecvare la real să nu aibă acces la fondul de idei ajutătoare oferite de liberalism.

ORIZONT: Praxeologia, teoria generală a acţiunii umane, poate fi socotită o ştiinţă morală, de vreme ce acţiunea este în primul rând o manifestare a minţii omeneşti. În baza acestei aserţiuni misesiene, cât de mare este relevanţa eticii în abordarea problemelor economice, sociale şi politice ?

D.C.C.: Foarte mare. Totuşi, praxeologia nu priveşte direct acele interferenţe dintre zonele de care vorbiţi care se consumă în regiunea libertăţii şi a harului. Praxeologia se limitează, în etică, la identificarea ordinii de drept, a eticii politice, în cadrul căreia libertatea deplină “se cere după har.” Abstract vorbind, etica politică, legiferabilă, precede logico-praxeologic ideea de eficienţă economică şi condiţionează armonia socială vizibilă (care nu implică numaidecât deplina armonie invizibilă, dar este implicată de ea). Fiindcă eficienţa economică variază în funcţie de drepturile de proprietate considerate legitime (etice), în vreme ce societatea dialogului interpersonal nemutilat nu este posibilă decât în condiţiile sistemului de proprietate liberal. Spre exemplu, eficienţa economică, adaptarea economică a mijloacelor la scopuri, poate fi definită şi urmărită, să zicem într-un sistem de proprietate concentraţionar, din punctul de vedere al torţionarului. Între torţionar şi victimă poate avea loc şi un fel de “dialog social”. Însă absenţa conflictului interpersonal, care face posibil dialogul soldat (fie şi numai implicit, fără cuvinte) cu înţelegere bilaterală nesilită, este posibilă numai în sistemul de proprietate liberal, care consfinţeşte respectul expresiei materiale a persoanei, al corpului şi proprietăţii personalizate. Odată vizibil angrenată în orbita teleologică a unui context personal, materia “personalizată” nu mai poate fi transferată în orbita altui context personal, decât fie ameninţându-l şi, eventual, mutilându-l pe cel dintâi, fie recunoscându-i integritatea şi adoptând regulile dialogului paşnic, ale liberalismului. Liberalismul este, din această perspectivă, etica politică a non-conflictului fizic sau vizibil, coextensivă cu armonia socială a civilizaţiei dialogului interpersonal paşnic, iar armoniile sale economice sunt un corolar important.

ORIZONT: Cum vă plasaţi în disputa ideologică dintre opiniile ce susţin în contradictoriu superioritatea uneia dintre cele două tipuri de ordine: ordinea spontană versus ordinea decretată. În prelungire, dacă da (aşa cum suspectează numeroşi distinşi intelectuali), când se epuizează aria de infailibilitate a pieţei?

D.C.C.: Ca orice “austriac” socotesc “ordinea decretată” o contradicţie în termeni, o imposibilitate în condiţiile unei economii complexe, datorită imposibilităţii calculului economic. Pe de altă parte, evit sintagma “ordine spontană”, fiindcă uşor obliterează componenta deliberată a evoluţiei sociale, importanţa opţiunilor personale informate raţional pentru instituţii sănătoase, nu distinge între biologic şi acţiunea umană. Apoi “spontană” poate fi şi agresiunea şi instituţionalizarea agresiunii. Termenul este prea vag, în condiţiile în care Mises regreta deja abuzul de metafore în economie. Prefer “ordine non-conflictuală”, de pildă. Sau “anarho-monarhie”, inversând “monarho-anarhia” lui Slvador Dali, care-mi evocă libertatea maximă pentru cei chemaţi la responsabilitate maximă, ordinea politică a unui popor de virtuali preoţi şi împăraţi.

Piaţa liberă e “infailibilă” în primul rând ca expresie a dialogului paşnic generalizat, cu cuvântul şi fapta, ca pace vizibilă, deschisă păcii invizibile şi îndumnezeirii tuturor oamenilor şi întregii firi. (N. Steinhardt consideră că persoanele care privează altminteri pe alţii de deplina lor libertate păcătuiesc împotriva Duhului, iar Sf. Ioan Gură de Aur că “milostenia” care uzează de nedreptate stropeşte cu noroi, nu cu har.) Apoi ca expresie a alocării resurselor de către elitele antreprenoriale selectate zilnic exclusiv de competiţia economică, deci în virtutea capacităţii lor de a servi cel mai eficient consumatorii, nu de cea politică, bazată pe capacitatea de a descoperi şi utiliza mai bine decât rivalii, posibilităţile deschise de instituţionalizarea agresiunii. Evident, piaţa nu garantează calitatea dialogului interpersonal generalizat, iar în sens strict economic nu garantează calitatea morală a preferinţelor consumatorilor. Există şi multe criterii incompatibile cu acţiunea umană invocate de detractorii pieţei, nu cred că e cazul să le examinez aici.

ORIZONT: Cât se verifică la noi afirmaţia lui Ludwig von Mises conform căreia strategiile partidelor politice, inclusiv ale celor declarat liberale, sunt grevate de etatism pentru că, nu-i aşa, aspirând la a ajunge la putere, ele nu aspiră de fapt decât la a corporaliza Statul?

D.C.C.: Este suficient să observaţi câte partide analizează serios ideea clasic liberală a posibilităţii limitării puterii statului numai prin policentrism, fragmentare politică, competiţie instituţională şi drepturi de exit (garanţia republicanismului american până la Lincoln şi o preocupare constantă a lui Mises, în legătură cu Austria, care l-a condus la concluzia că democraţia este funcţională numai în conjuncţie cu drepturi de secesiune ale provinciilor tehnic separabile.) Sau câte denunţă crizele şi războaiele confecţionate ca mijloace de extindere a puterii statului şi strangulare a libertăţii personale.

ORIZONT: Locul unde se observă cu suficient de mare claritate dezavantajele nefuncţionării diviziunii muncii este şi practica politică românească, unde şeful de partid ajunge adesea să încarneze o triplă competenţă: să fie doctrinarul cel mai influent, activistul nr. 1, dar şi cel mai vizibil purtător de cuvânt şi imagine al propriului partid. Care credeţi că este explicaţia faptului că, în România, la peste un deceniu de practică politică (sincopat) democratică, nu remarcăm cooptarea în zona reflecţiei şi deciziei politice a intelectualilor liberali, de pildă, al căror aport la regândirea optimului cooperării sociale este cvasi-ignorat?

D.C.C.: Democraţia nu înseamnă liberalizare în sensul clasic-liberal al termenului, de restrângere şi limitare a puterii statului, ci liberalizare a accesului la agresiunea instituţionalizată, universalizare a “cleptocraţiei” (şi reducere sistematică a orizontului de planificare al cleptocraţilor temporari). Aceasta înseamnă, pe de o parte, că liberalii principiali nu se vor angaja în competiţia politică, decât în cazurile excepţionale când aşa ceva este posibil odată cu denunţarea agresiunii instituţionalizate ca principiu şi a tuturor maifestărilor ei, atât cât pot fi ele urmărite – şi au fost urmărite până departe. Pe de altă parte, înseamnă că natura competiţiei democratice tinde oricum să-i aducă la suprafaţă pe virtuozii agresiunii instituţionalizate democratic, pe “fanarioţii” din toate partidele, capabili să-şi maximizeze puterea politică şi câştigurile de pe urma exploatării ei rapide, şi să le convertească cât mai eficient în mijloace de îndepărtare a rivalilor mai scrupuloşi.

ORIZONT: Cu siguranţă sunteţi un optimist neobosit, de vreme ce aţi ales să vă ocupaţi de opera unui vizionar - Ludwig von Mises - într-o ţară unde obtuzitatea intelectuală mai este o piedică serioasă. Pe ce baze credeţi că s-ar putea reîmprospăta optimismul etic al cetăţeanului român, dezamăgit şi umilit de o ordine postdecembristă a lucrurilor, ce nu a curs decât parţial şi impur în favoarea capitalismului?

D.C.C.: Mises se considera un mărturisitor al adevărului, fie şi numai pentru viitorul îndepărtat. Nu cred că noi e bine să aspirăm la mai mult. Acestea fiind spuse, bazele oricărei izbânzi reale mi se par cele pe care le-am pomenit deja: libertatea şi harul, nedezlipite. Soluţia deplină a multora din problemele care ne apasă în prezent cred că se află în direcţia reconcilierii unui Mises cu Sf. Maxim Mărturisitorul, a unui Rothbard (despre care se spune ca s-a stins în pragul convertirii la Romano-Catolicism) cu Sf. Ioan Gură de Aur, a unui Hoppe cu Parintele Stăniloae. Cu discernământul animat de dragoste şi curaj.

Interviu realizat de Nicolae Bobia

Mulţumim revistei Orizont pentru bunăvoinţa cu care a făcut posibilă publicarea acestui interviu pe site-ul Institutului Ludwig von Mises - Romania.

© 2002 Institutul Ludwig von Mises - România


© Institutul Ludwig von Mises - România