Un interviu cu Bettina Bien Greaves

Dan Cristian Comănescu în dialog cu Bettina Bien Greaves Despre Mises şi Şcoala austriacă

Bettina Bien Greaves

Bettina Bien Greaves s-a născut în Washington, D.C. În timpul celui de-al doilea război mondial a lucrat în departamentul de Administraţie economică externă al Statelor Unite, pentru America de Sud (La Paz, Bolivia) şi Europa (Viena, Austria).

În acea perioadă nu cunoştea nimic despre Şcoala "Austriacă" de Economie, dar a vizitat ulterior Viena, de mai multe ori, pentru a cerceta viaţa şi opera lui Ludwig von Mises,pe care l-a cunoscut şi cu care a studiat mai târziu. S-a dedicat studiului economiei şi teoriei pieţei libere în 1951, când a început să lucreze pentru Fundaţia pentru educaţie economică din Irvington-on-Hudson, N.Y., şi să participe la seminarul de economie organizat de Mises la Universitatea din New York, la care a participat regulat până la retragerea lui Mises în 1969.

A lucrat la Fundaţia pentru educaţie economică mai mult de patruzeci de ani, a fost numită Cercetător rezident în 1992, apoi s-a retras în 1999 în Carolina de Nord. A finalizat editarea manuscrisului răposatului ei soţ, Percy L. Greaves, Jr., care a murit în 1984: Seminţele şi fructele infamiei: fundalul, investigaţiile şi muşamalizarea atacului japonez de la Pearl Harbor şi în prezent îl pregăteşte pentru publicare.

Doamna Greaves este autoarea unui curs pentru profesorii de liceu, Economia pieţei libere: un curriculum (1975) şi a elaborat un Ghid introductiv pentru studenţi. A tradus din limba germană câteva lucrări de teorie monetară ale lui Mises care au fost publicate în englază cu titlul On the Manipulation of Money and Credit (1978). A compilat şi editat mai multe texte: o colecţie de articole de Ludwig von Mises, Economic Freedom and Free Enterprise (1990), o colecţie de lucrări ale unor autori "austrieci" timpurii, Austrian Economics: An Anthology (1996), un manuscris din 1940 nepublicat şi găsit între documentele lui Mises, Interventionism: An Economic Analysis, şi un rezumat publicat în 1999 cu titlul Rules for Living: The Ethics of Social Cooperation, care conţine câteva capitole din lucrarea lui Henry Hazlitt, The Foundations of Morality. Doamna Greaves a compilat, de asemenea, Mises: An Annotated Bibliography of Books and Articles By and About Ludwig von Mises (volumul I, până în 1981-- împlinirea a 100 de ani de la naşterea lui Ludwig von Mises -- inclusiv, publicat în 1993, actualizat cu volumul II, 1982-1993, publicat în 1995). Timp de şase ani, Doamna Greaves a predat economie la New York Institute of Credit. A susţinut conferinţe în multe locuri din Statele Unite, şi în Guatemale, Mexic, Franţa, Polonia, Finlanda, Cehia şi România. Doamna Greaves, împreună cu răposatul soţ Percy L. Greaves, Jr., au primit distincţia de Doctor honoris causa ai Universităţii Francisco Marroquín din Guatemala. A răspuns cu amabilite următoarelor întrebări, după vizita sa în România, în anul 1994.

Întrebări şi răspunsuri despre Mises şi Şcoala austriacă

 Dan Cristian Comănescu: Doamnă Bettina Bien Greaves, am privilegiul de a mă adresa unei eminente studente americane a ilustrului Ludwig von Mises. Aţi participat, vreme de 18 ani (1951-1969), fără întrerupere, la seminariile profesorului Mises de ştiinţe economice avansate, de la New York University şi cele două volume ale lucrării dvs., Mises: An Annotated Bibliography (1993 [cu Robert W. McGee], 1995) reprezintă, de pe acum, o piatră de hotar în istoria Şcolii “austriece” de economie. Îngăduiţi-mi să încep cu ceea ce Jacques Rueff a numit cândva “intransigenţa lui Ludwig von Mises”. Era Mises un om intransigent? Cum era Mises în calitate de profesor?

Bettina Bien Greaves: Îţi mulţumesc, Cristian, pentru invitaţia de a discuta despre cel ce a fost profesorul Ludwig von Mises, despre opera lui, şi despre ideile Şcolii austriece de economie, cu care numele său a fost îndeaproape asociat, vreme de zeci de ani.

Într-adevăr, mulţi l-au numit pe Mises “intransigent”, prieteni şi duşmani deopotrivă. În engleza standard a dicţionarului Webster, “intransigent” înseamnă, prin definiţie, “care nu acceptă compromisuri, necompromiţător, ireconciliabil.” Cu privire la Mises, prietenii lui au rafinat această definiţie. El refuza, spuneau ei, să accepte compromisuri referitoare la ceea ce considera că este adevărat. În mod cert, nu era o persoană slabă sau docilă. Avea curajul convingerilor sale şi, în chestiuni de principiu, refuza compromisurile. Aşa că îl numeam intransigent, înţelegând prin aceasta că se pronunţa fără echivoc pentru adevăr, aşa cum îl vedea el. Vrăjmaşii, aceia care nu puteau să-i accepte teoriile, îl numeau de asemenea “intransigent”, numai că, prin aceasta, înţelegeau încăpăţânat, obstinat şi chiar predispus la erori.

Cum era Mises ca profesor? Teoria economică, principiile acţiunii umane şi legile praxeologiei pe care le prezenta Mises la seminariile sale erau dezvoltate cu instrumentele logicii şi ale raţiunii, pornind de la faptul incontestabil că omul acţionează. De bună seamă, nici o persoană care trăieşte şi respiră nu poate nega aceasta. Aşa încât, oricine dorea să-l contrazică pe Mises, trebuia să demonstreze că Mises a părăsit firul implicaţiilor logice, la unul din paşii făcuţi pe drumul parcurs din punctul de plecare, categoria a priori a acţiunii. Dacă, pornind de la faptul fundamental al acţiunii umane, Mises ar fi raţionat greşit, atunci teoriile construite pe acest fundament s-ar fi dovedit false. Dar, fiindcă era atât de sigur pe punctul său de plecare, faptul că omul acţionează şi fiind încredinţat că raţionamentul său este corect, Mises era greu de contrazis. El deţinea un bagaj impresionant de cunoştinţe istorice şi cita adesea din ele pentru a ilustra - nu pentru a demonstra - teoriile sale. Studenţii învăţaseră să evite respingerea directă a argumentelor lor, rugându-l să comenteze câte un articol recent sau câte o propunere politică.

*

D.C.C.: Vă propun să ne întoarcem un moment în 1931, când Mises mai putea încă scrie că şcolile moderne de gândire economică “diferă numai prin modalităţile lor de exprimare a aceleiaşi idei fundamentale şi că ele sunt despărţite mai mult prin terminologii şi particularităţi de prezentare decât prin substanţa învăţăturii lor”. Pe de altă parte, încă de pe atunci, Mises accentua “superioritatea Şcolii austriece” ,între altele pentru felul cum ştia să dea seama de conceptul de cost, pornind de la “judecăţi de valoare subiective”. [Epistemological Problems, 1981, pp.165, 214] V-aş ruga să explicaţi, în câteva cuvinte, ideea fundamentală a teoriei economice subiectiviste moderne. Ar fi, oare, corect să afirmăm că Şcoala austriacă se defineşte prin rigoarea sa deosebită în dezvoltarea acestei idei?

B.B.G.: Pentru a răspunde, ar putea fi util să compar Şcoala “austriacă“ de economie cu celelalte şcoli, şi să explic de ce se numeşte “austriacă“. Înainte de anii 1870 economiştii discutau despre preţuri şi producţie, despre cerere şi ofertă însă nu reuşeau să explice formarea preţurilor, ce determină structurile de producţie, sau cererea şi oferta. Adam Smith, cel care a fost numit fondatorul “economiei clasice”, scria că producătorii sunt ghidaţi de o “mână invizibilă“, dar nu dădea explicaţii despre această “mână invizibilă“. În deceniul al optulea al secolului trecut, mai mulţi economişti, Carl Menger în Austria, Wm. Stanley Jevons în Anglia, Leon Walras în Elveţia şi John Bates Clark în Statele Unite au atras atenţia asupra importanţei valorilor subiective ale indivizilor pentru ştiinţa economică.

Carl Menger este cel care, în Austria, a explicat cel mai amănunţit cum preţurile, structurile de producţie, cererea şi oferta, etc., se reduc, toate, în ultimă analiză, la acţiunile şi preferinţele indivizilor, acţionând fiecare pe baza preferinţelor personale subiective, formulând şi teoria, corelată îndeaproape, a utilităţii marginale. “Şcoala” clădită pe învăţătura lui Menger s-a numit “austriacă“, el şi succesorii săi Austrieci fiind cei care au aplicat teoria valorii subiective în abordarea tuturor aspectelor economice. Alţi economişti tindeau să ignore valoarea subiectivă când era vorba de fenomene macroeconomice, adică de consecinţele acţiunilor multor persoane, grupuri, colectivităţi, etc. “Austriecii” au demonstrat însă că aşa-numitele fenomene macro-economice (structurile de producţie, profiturile şi pierderile, banii, fluctuaţiile ciclice, ratele de schimb valutar, balanţele comerciale şi de plăţi internaţionale, etc.), sunt, chiar şi acestea, explicabile numai recunoscându-le ca rezultate ale acţiunilor şi interacţiunilor multor indivizi, acţionând, fiecare, pe baza valorilor lor subiective. Aşa încât, teoria valorii subiective, utilitatea marginală, şi acţiunile individuale stau la baza tuturor, subliniez tuturor, teoriilor economice dezvoltate de Şcoala austriacă. Ceea ce le conferă austriecilor, după cum ai spus, “rigoarea deosebită în dezvoltarea acestei idei.” Adoptând metoda bazată pe acţiunile individuale, este şcoala individualismului metodologic.

Când Mises scria, în 1931, că austriecii nu au clarificat doar “relaţia cauzală dintre valoare şi cost” ci, mai mult, au “urmărit chiar şi filiaţia conceptului acesta [de cost] până la judecăţi de valoare subiective,” [Epistemological Problems, 1981, pp.165, 214] el nu putea să anticipeze răspândirea ideilor lui Keynes şi a economiei agregative. Chiar şi în anii 60 Mises scria că “după un număr de ani toate ideile esenţiale ale Şcolii austriece erau, în linii mari, acceptate ca parte integrantă a teoriei economice. Cam în vremea dispariţiei lui Menger (1921), nu se mai distingea între doctrina Şcolii austriece şi alte teorii economice. Denumirea “Şcolii austriece” ajunsese să fie dată unui important capitol din istoria gândirii economice: încetase de a mai fi numele unei secte specifice, cu doctrine diferite de cele împărtăşite de alţi economişti.” Aşa că, s-ar putea spune că tocmai succesul pozitivismului şi al keynesismului agregativ, care au copleşit gândirea economică, câştigând statutul de “ortodoxie”, a redat Şcolii austriece statutul ei de “sectă specifică, cu doctrine diferite de cele împărtăşite de alţi economişti.” [O perspectivă istorică asupra şcolii austriece de economie, 1962/1969, p.41]

*

D.C.C.: Încă din 1944, Henry Hazlitt saluta sfidarea austriacă ce înfrunta “birocratizarea minţii” în Statele Unite, atrăgând atenţia asupra “ironiei faptului că apărătorii cei mai eminenţi şi mai necompromiţători ai libertăţii engleze şi ai sistemului liberei iniţiative, ajuns în America la cea mai înaltă dezvoltare, trebuie să fie doi exilaţi austrieci”, [Greaves & McGee Bibliography, p.93] Mises şi Hayek. Puteţi schiţa, pentru orientarea cititorilor noştri, parcursul teoriilor economice “austriece”, pe scena academică americană?

B.B.G.: Nu este uşor de urmărit dezvoltarea şi răspândirea ideilor de la persoană la persoană, şi de la ţară la ţară. Totuşi, pentru a răspunde întrebării tale, voi încerca o scurtă explicaţie. Teoria economiştilor clasici - Adam Smith, John Stuart Mill şi Ricardo mai ales - a fost depăşită la sfârşitul secolului XIX, odată cu dezvoltarea teoriei valorii subiective şi a utilităţii marginale. Au contribuit la acest avans al ideilor economice, între alţii, Wm. Stanley Jevons şi Alfred Marshall în Anglia, John Bates Clark în Statele Unite, Leon Walras în Elveţia . Jevons a murit curând după ce şi-a publicat cartea despre teoria subiectivă a valorii; ceilalţi au eşuat cu toţii în aplicarea consecventă a teoriei valorii, pe care o elaboraseră, la toate tranzacţiile economice. Jevons şi Walras au încercat să descrie valoarea în termeni statistici; Clark a recurs la metode similare pentru a susţine intervenţii guvernamentale, bunăoară legislaţia anti-trust; iar Marshall definea filosofia statului-providenţă (welfare state) referindu-se la utilitatea marginală. Teoria valorii subiective şi utilitatea marginală au fost definite mai explicit de Menger, care s-a ţinut deoparte de politică, decât de ceilalţi economişti. Urmându-i exemplul, succesorii săi austrieci au continuat să aplice riguros teoriile lui Menger în alte domenii economice. Mai mult, cu excepţia lui Bohm-Bawerk, care a fost vreme de câţiva ani ministru de finanţe, ei au rămas în lumea academică şi n-au luat parte la politică.

Înainte de primul război mondial, numeroşi economişti britanici şi americani mergeau în Germania pentru specializări - este cazul lui J. B. Clark, bunăoară. Însă obiceiul acesta a pierit după primul război mondial, aşa că puţini economişti americani formaţi ulterior cunoşteau limba germană. Puţine lucrări datorate Şcolii “austriece” au fost traduse în limba engleză înainte de finele celui de-al doilea război mondial, aşa că impactul lor a rămas redus până atunci în lumea anglofonă. În orice caz, extrem de puţini economişti britanici şi americani le citeau înainte de depresiunea din anii 30. Neînţelegând cauzele depresiunii, multă lume susţinea necesitateaunor măsuri guvernamentale pentru a preveni asemenea fluctuaţii economice în viitor.

Atunci s-a ivit pe scenă economistul britanic John Maynard Keynes. Se făcuse mult caz de eşecul liberei iniţiative, care ar fi cauzat depresiunea. După Keynes, motivul era o diminuare a cheltuielilor consumatorilor. Pentru a determina o redresare, pentru a spori cheltuielile consumatorilor, guvernul trebuia să se angajeze într-un program de lucrări publice şi de subvenţii, finanţat prin inflaţie sau prin expansiunea creditelor. Explicaţia depresiunii oferită de Keynes i-a atras pe politicieni şi modelul său a devenit marele program de urmat. Practic toate ţările din lume s-au angajat în impresionante programe de investiţii. În Statele Unite, preşedintele Roosevelt a introdus cheltuielile guvernamentale cu al său New Deal. Teoriile valorii subiective, aşa cum fuseseră elaborate de non-austrieci, nu fuseseră prezentate suficient de riguros, sau aplicate cu destulă consecvenţă pentru a rezista popularităţii cheltuielilor Keynesiene. Inclusiv profesorii universitari au fost atraşi de Keynes.

Aşa se face că, după cum spunea Hazlitt în 1944, cele două persoane care apărau “libertatea engleză şi sistemul liberei iniţiative” în modul cel mai convingător erau doi exilaţi austrieci, Ludwig von Mises şi F.A.Hayek; nici unul dintre ei nu cedase farmecelor lui Keynes; amândoi se aflau în afara lumii academice şi a birocraţiei guvernamentale.

*

D.C.C.: Soţul dumneavoastră, regretatul profesor Percy L. Greaves, Jr., a fost un colaborator şi prieten apropiat al lui Ludwig von Mises. În volumul său Understanding the Dollar Crisis (1973), profesorul Greaves se referea la Milton Friedman ca fiind, în esenţă, un “inflaţionist”. De ce oare? Dacă banii neviciaţi reprezintă “esenţa însăşi a sistemului pieţei” libere şi dacă inflaţia este “problema economică dominantă a secolului nostru”, atunci, în cele din urmă, oare nu mai trebuie considerat profesorul Milton Friedman un adept al pieţei libere?

B.B.G.: Milton Friedman este o personalitate încântătoare, un excelent vorbitor şi un polemist redutabil. De-a lungul unei vieţi întregi, el a fost un profesor îndrăgit. Încasările pentru lecţiile sale sunt fenomenale şi, în 1976, a fost distins cu premiul Nobel pentru ştiinţe economice. Se bucură de avere, popularitate, o largă aprobare şi recunoaştere internaţională. Cu toate acestea, dacă un adept al pieţei libere trebuie să înţeleagă operaţiile pieţei, ce determină preţurile formate pe piaţă, importanţa lor ca semnale pentru ghidarea antreprenorilor şi a producătorilor şi necesitatea unui sistem monetar neviciat, determinat de piaţă, pentru a calcula cum e mai bine să fie întrebuinţate resursele naturale şi factorii de producţie pentru deservirea consumatorilor, atunci Friedman nu poate fi socotit un adept al pieţei libere.

Concepţia lui Friedman despre politicile monetare demonstrează că el nu înţelege problema banilor. Mulţi ani, Friedman a susţinut că cea mai bună sau, cum obişnuia el să spună, “cea mai puţin rea” politică monetară ar fi o lege sau un amendament constituţional care să constrângă banca guvernamentală a Statelor Unite - “Fed” - să sporească masa monetară într-un ritm regulat, specificat. Ideea lui ar fi ca sporul monetar să urmărească îndeaproape, pentru a o compensa, creşterea populaţiei şi pe cea de bunuri şi servicii. Friedman subliniază întotdeauna că asemenea creşteri ale numărului de dolari nu trebuie să devină fluctuaţii capricioase, ci trebuie menţinute într-un anume ritm anual fixat, constant, de pildă 3% sau 4%. Dar, cerând o creştere a numărului de dolari, el recomandă o politică de inflaţie care, în timp, nu poate decât să aducă incertitudine, şi perspectiva dezastrului.

Mai mult, Friedman dovedeşte că nu înţelege problema monetară atunci când se referă la “bani” ca fiind numerar de hârtie creat de guvern, nu bani în sensul economic, adică mediul de efectuare a schimburilor rezultat din alegerea pieţei. Banii de astăzi sunt “derivaţi”, s-ar putea spune, din banii neviciaţi de aur şi argint pe care îI întrebuinţau altădată comercianţii. Guvernul a început prin a substitui aurul şi argintul cu note de hârtie şi credite. Următorul pas a fost de a declara aceste note “mijloace de plată legale”, silindu-i pe comercianţi să le accepte , la efectuarea tranzacţiilor. Apoi, guvernul a retras posibilitatea populaţiei de a mai utiliza aur şi argint în orice fel de tranzacţii, nelăsând comercianţilor nici o altă posibilitate în afara utilizării hârtiei create de guvern. Părăsirea banilor rezultaţi din alegerea pieţei îi oferă guvernului carte blanche - putere discreţionară de manipulare a banilor, lăsând populaţia în întregime la mila guvernului, fără nici un mijloc de protecţie împotriva exceselor acestuia.

Friedman dovedeşte că nu înţelege inflaţia atunci când acceptă să o definească în termeni de creştere a preţurilor. În fapt, inflaţia este chiar sporul monetar. Ridicarea preţurilor este doar una , eventual cea mai vizibilă, dintre consecinţele sporului monetar.

Friedman demonstrează că nu înţelege preţurile atunci când proclamă că obiectivul politicii sale monetare este să menţină “preţuri stabile” şi/sau un “nivel stabil al preţurilor”. Evident, el crede că sporind cantitatea de bani într-un ritm constant, preţurile pot fi menţinute “stabile”. Însă preţurile nu sunt niciodată “stabile”. Etichetele cu preţuri pe care le vedem la magazin sunt “preţuri pentru cine întreabă“; preţul unui bun atunci când este implicat într-o tranzacţie efectivă. poate fi foarte diferit.

Preţurile actuale sunt efemere, rapoarte de schimb instantanee între bunuri şi servicii de o parte şi bani de cealaltă. Ele reflectă valorile relative ale cumpărătorilor şi vânzătorilor, ale cumpărătorilor potenţiali şi ale vânzătorilor potenţiali, care licitează stocurile disponibile de bunuri şi servicii de o parte, şi unităţile monetare de cealaltă. Fiecare preţ stabilit pe piaţă este o chestiune de moment, reflectând valorile particulare ale participanţilor cu privire la un bun particular, la un moment şi într-un loc particular. Aşa că, orice modificare în oferta oricărui bun sau serviciu şi/sau orice variaţie a cererii consumatorilor, aşa cum se petrec ÎNTOTDEAUNA în lumea aceasta a noastră, conduc inevitabil la modificări de preţuri. Pe de altă parte, preţurile nu se modifică toate în acelaşi timp, în aceeaşi măsură, sau în aceeaşi direcţie. Aşa că, a vorbi despre “ preţuri stabile” sau despre un “nivel al preţurilor” este, în cel mai bun caz, o metaforă nefericită; nu e nici măcar o descriere exactă.

În ciuda eşecului lui Friedman de a înţelege aceste aspecte importante ale operaţiilor pieţei, el se exprimă ca un adept al pieţei libere atunci când critică expansiunea guvernului, birocraţia, subvenţiile, regulile reglementările şi privilegiile speciale. El critică inclusiv politica monetară inflaţionistă a băncii centrale - Fed - deoarece este capricioasă şi impredictibilă şi nu urmează prescripţiile sale cu privire la un ritm constant. Spre lauda lui Friedman, critica sa îndreptată împotriva intervenţiei guvernamentale este, de regulă, prezentată într-o manieră atât de agreabilă încât reuşeşte să fie persuasivă chiar şi printre intervenţioniştii guvernamentali şi adepţii statului providenţă.

*

D.C.C.: În ultimii ani, liberalismul clasic s-a apropiat tot mai mult de analiza opţiunilor publice şi de economia constituţională. În viziunea acestor şcoli, un autentic program pentru prosperitate ar trebui încapsulat într-o “declaraţie a drepturilor economice ale omului”, un număr de reguli constituţionale de felul acesteia : rolul Fed [banca centrală S.U.A.] este de a menţine valoarea monedei şi un nivel stabil al preţurilor. Dacă nivelul preţurilor fie creşte, fie descreşte cu mai mult decât 5% anual, pe o durată de doi ani consecutiv, atunci tuturor guvernatorilor Fed li se va cere să-şi prezinte demisia. Desigur, profesorii James D. Gwartney şi Richard L. Stroup, care au formulat acest amendament, [What Everyone Should Know About Economics and Prosperity, 1993, p.108] ar recomanda călduros adoptarea unora similare în ţările ex-comuniste, cum ar fi România. Există vreo obiecţie “austriacă“ la o schemă de felul acesta ? Puteţi ghici cum ar fi reacţionat Mises ?

B.B.G. : Înainte de orice, ar trebui să spun că orice tentativă de a stopa sau încetini inflaţia, se cuvine lăudată. Pe de altă parte, aş critica propunerea Gwartney - Stroup, în esenţă din aceleaşi motive pentru care am criticat schema lui Friedman. Evident Gwartney şi Stroup cred, laolaltă cu Friedman, că este dezirabil un spor al cantităţii de bani şi că o asemenea politică inflaţionistă ar putea fi compatibilă cu un “nivel stabil al preţurilor”.

La rădăcina politicilor monetare dezastruoase din întreaga lume se află CREDINŢA , aproape universală, extrem de răspândită în toate mediile - economişti, oficialităţi guvernamentale, oameni de afaceri şi publicul larg - că o anumită inflaţie e de fapt dezirabilă, ba chiar necesară pentru asigurarea prosperităţii economice şi a dezvoltării. În mod categoric inflaţia NU este necesară! Mai mult, ea nu este avantajoasă ci dezastruoasă!

În epilogul din 1953 la The Theory of Money and Credit, Mises avansa propunerea sa pentru o reformă monetară. Ţelul său era să găsească o cale pe care o ţară să-şi poată înlocui moneda inflaţionată, bazată pe expansiunea creditelor, cu o monedă neviciată, întemeiată pe aur. Primul pas, spunea el, e stoparea inflaţiei! Nu trebuie emisă monedă nouă şi nici create credite prin expansiune. Dar, Mises nu recomanda deflaţia sau distrugerea de monedă, datorită efectului disruptiv serios pe care l-ar avea asupra înţelegerilor monetare existente.

Telul lui Mises era întoarcerea la o monedă aur. În scopul acesta, trebuie mai întâi determinat raportul dintre unitatea monetară naţională şi aur. Oamenilor trebuie să li se îngăduie să cumpere, să vândă şi să încheie tranzacţii în aur. După câtva timp, raportul între unitatea monetară, să zicem dolarul, şi aur, ar fi determinată. din acel moment s-ar putea anunţa că dolarul e de acum înainte definit ca fiind acea cantitate de aur. Tranzacţiile pe piaţă ar putea continua apoi pe această bază. Mises era conştient că această schemă nu este perfectă, dar o considera fezabilă, un aranjament atât de bun cât este posibil în această lume a noastră imperfectă.

O altă problemă pe care n-am menţionat-o, deşi aş fi putut s-o fac, se referă, deopotrivă, la propunerea lui Friedman şi la schema Gwartney - Stroup. Ar fi dificil, aş zice chiar imposibil, să măsurăm procentul ratei de creştere a preţurilor. Indicatorii preţurilor, agregatele, statisticile, pot furniza anumite indicaţii grosolane despre măsura în care banii de hârtie şi creditele au sporit într-un interval de timp. Dar acestea nu sunt măsurători exacte, sau ştiinţifice. Diverşi statisticieni vor împărtăşi diverse opinii cu privire la preţurile care trebuie incluse şi la ponderile ce reflectă importanţa relativă a diverselor bunuri. Încercarea de a lega politicile monetare de un reper atât de îndoielnic nu va furniza nicicând băncii centrale un ghid clar definit după care să-şi orienteze deciziile.

Din câte am citit, s-ar părea că României i-ar putea fi de folos stabilirea unei “bănci de emisie” consultative. Această bancă de emisie n-ar avea nici o legătură directă cu banii. Rolul ei s-ar reduce la a observa, a consilia şi ar ajuta banca centrală să-şi controleze înclinaţia spre inflaţie. Ţările care au avut bănci de emisie au obţinut, în general, foloase de pe urma lor, în reducerea inflaţiei.

*

D.C.C. : Interviul acesta urmează să însoţească versiunea în limba română a conferinţei despre socialism rostite de Mises în Argentina, în anul 1959. Regretatul profesor Murray N. Rothbard, un strălucit discipol american al lui Mises, îşi amintea la un moment dat că ilustrul sau mentor considera existenţa bursei ca fiind elementul cheie pentru a decide daca o economie este de piaţă, sau este esenţialmente “socialistă“. [Review of Austrian Economics, Vol.5, No.2, p.59] V-aş ruga sa explicaţi acest criteriu. Cum este el legat de conceptul misesian de “diviziune a muncii , calculată mental, între oamenii de afaceri”, care ţine laolaltă sistemul economiei de piaţă.

B.B.G.: Posesiunea de proprietate, fără dreptul de a vinde, nu este proprietate autentică; nimeni nu posedă cu adevărat ceva dacă nu poate uza, dispune şi/sau vinde acel ceva după bunul său plac. Când corporaţiile şi acţiunile la corporaţii se află în proprietate privată, ele pot fi comercializate privat prin intermediul bursei; în această situaţie, nici proprietarul, nici potenţialul cumpărător nu au nevoie să ceară permisiunea cutărui oficiu de planificare centrală. Proprietarii şi cumpărătorii potenţiali pot cumpăra şi vinde titluri de proprietate, resurse, unelte, maşini şi alţi factori de producţie, adică lucrurile necesare pentru a produce bunuri şi servicii destinate consumatorilor; ei pot face comerţ, pot cumpăra şi vinde la discreţie toate posesiunile lor, sau părţi din aceste posesiuni oricând cad de acord asupra unui preţ. De aceea, existenţa bursei, prin intermediul căreia indivizi privaţi pot cumpăra şi vinde, este dovada peremptorie a existenţei unei pieţe relativ libere şi a unei ordini întemeiate pe proprietatea privată.

Producţia este un efort ce presupune cooperare; munca se împarte între mulţi indivizi; nici unul nu e pe cont propriu; toţi sunt interdependenţi. Când proprietarii se angajează în schimburi unii cu alţii la bursă, în cadrul unei ordini întemeiate pe proprietatea privată, ei împart între ei diferitele operaţii ale pieţei. Înainte de a se decide să facă un schimb, să cumpere sau să vândă, proprietarii şi cumpărătorii potenţiali încearcă să anticipeze dacă tranzacţia se va dovedi benefică. Ei iau în considerare costurile probabile şi posibila contribuţie pe piaţă a fiecărui serviciu sau bun în proprietate oferit. În felul acesta, valorile numeroaselor servicii şi parţi de proprietate sunt calculate mental şi integrate în sistemul pieţei.

Cumpărători şi vânzători cercetează piaţa potenţială pentru diferitele bunuri şi servicii luate în consideraţie; ei ţin seama de costurile de producţie, de alte bunuri pe care le-ar putea produce, de alte utilizări pe care le-ar putea da resurselor şi de alte metode de producţie. Prin intermediul bursei, proprietarii compară costurile diverselor resurse, economiile altor posibilităţi şi procese de producţie. Preţurile rezultă din cererile şi ofertele proprietarilor şi ale cumpărătorilor potenţiali. Preţurile acestea furnizează comercianţilor informaţii. Ele servesc la semnalizarea dorinţelor consumatorilor şi a schimbărilor tehnologice, precum şi a descoperirii şi a epuizării de resurse. Proprietarii de resurse private se bazează pe aceste preţuri în efectuarea calculelor lor. Pe de altă parte, când toate resursele se află în posesia guvernului şi toate deciziile sunt luate de un oficiu central de planificare, proprietarii nu licitează resurse. Aşa că nu se formează nici un fel de preţuri. Fără a fi ghidaţi de preţurile stabilite pe piaţă, planificatorii centrali nu pot şti ce se petrece, nu pot ţine pasul cu dorinţele consumatorilor, cu metodele de producţie sau cu stocurile de resurse şi calculele economice devin imposibile. Neavând acces la schimbări, planificatorii centrali tind să se cramponeze de planurile lor preconcepute, fără a se ajusta, sau a se adapta.

 *

D.C.C. : Într-un scurt eseu devenit clasic, Profituri şi pierderi (1951) Mises nota: “ Faptul că în economia de piaţă, profitul şi pierderea antreprenorială sunt determinate cu ajutorul operaţiilor aritmetice, i-a indus pe mulţi în eroare. Ei n-au reuşit să înţeleagă că elementele esenţiale care intră în acest calcul sunt estimări, provenind din înţelegerea specifică a antreprenorului cu privire la viitoarea configuraţie a pieţei”. [Planning for Freedom, 1980, p.126] Ţinând scrupulos seama de acest caveat misesian, profesorul Joseph T. Salerno afirmă că “socialismul aboleşte evaluarea anticipativă în termeni cantitativi a mijloacelor, fără de care înzestrările computaţionale ale omului şi cunoştinţele sale despre fapte particulare, precum şi despre reguli tehnice generale, ar deveni complet inutile pentru ghidarea producţiei în cadrul diviziunii sociale a muncii”. [Review of Austrian Economics, Vol.7, No.2, p.114] În mod destul de paradoxal, după 70 de ani de la demonstraţia iniţială a lui Mises, reformularea imposibilităţii socialismului de către profesorul Salerno i-a luat prin surprindere pe destul de mulţi economişti “austrieci”, inclusiv, poate, pe profesorul Rothbard care, în 1991 scria : “Nu înţelegeam pe deplin importanţa vitală a răspunsului lui Mises” referitor la bursă ca element cheie al economiei de piaţă, până “ recent, când m-am aplecat asupra importantelor merite ale analizei misesiene a problemei calculului socialist, în comparaţie cu cea hayekiană“. [loc.cit.] Oare ce diferenţă atât de importantă este între reformularea profesorului Salerno şi cele hayekiene, care au precedat-o?

B.B.G. : Una dintre temele dominante în scrierile lui Hayek este larga dispersie a informaţiilor în orice societate. Argumentul său referitor la faptul că planificatorii centrali, într-o societate socialistă ar fi incapabili să calculeze se întemeia, în primul rând, pe această teză despre informaţia dispersată. Informaţiile, spune el, sunt cunoscute de nenumăraţi indivizi dispersaţi peste tot, însă o mare parte din ele nu sunt accesibile observatorilor externi prin intermediul cărţilor, studiilor sau dărilor de seamă; unii dintre indivizii extrem de răspândiţi, care posedă aceste informaţii este posibil să nu ştie nici ei înşişi ceea ce ştiu - bunăoară, condiţii locale referitoare la resurse neutilizate, la fertilitatea solului, la dorinţele consumatorilor, la preferinţele şi evaluările lor, idei privitoare la inovaţii şi modificări pe care le-ar putea concepe şi iniţia cineva, ş.a.m.d. ŞI totuşi, pe baza unei asemenea informaţii se formează preţurile pieţei. Nici un fel de planificatori centrali, afirma Hayek, n-ar putea vreodată să adune datele larg dispersate necesare pentru formarea preţurilor pieţei.

Oamenii acţionează pe piaţă, pe baza unor asemenea date, larg dispersate. Drept rezultat, se formează preţuri de piaţă care dau seama de cererile şi ofertele relative pentru nenumărate bunuri şi servicii. Un preţ ridicat pentru ceva indică raritatea şi induce economisirea şi/sau extinderea producţiei acelui bun; un preţ scăzut, semnalizează că bunul respectiv poate fi utilizat mai abundent. Nici un fel de plan centralizat nu e necesar pentru ca bunurile şi serviciile să fie “raţionalizate” astfel pe piaţă, ca urmare a sistemului de formare a preţurilor. Teza lui Hayek era că, planificatorii centrali, indiferent cât ar fi de înzestraţi, nu vor fi niciodată capabili să adune toate datele necesare pentru a stabili asemenea preţuri de piaţă, cu efect echilibrator. După Hayek, de aceea, informaţia dispersată este motivul pentru care o economie socialistă nu poate funcţiona cu succes. Este cu siguranţă adevărat că dispersia informaţiilor face dificilă, dacă nu cumva chiar imposibilă, sarcina calculului economic pentru planificatorii socialişti; însă Mises mai avansează un pas.

Mises afirmă că, CHIAR DACĂ planificatorii centrali ar avea la dispoziţie TOATE informaţiile necesare larg dispersate, cu privire la (1) ofertă, adică ce resurse ar fi disponibile şi (2) cerere, adică ce ar dori consumatorii şi ce şi-ar putea dori în viitor, ei încă nu ar putea calcula - deoarece nu ar exista preţuri. Preţurile se formează numai într-o societate întemeiată pe piaţa liberă, unde bunurile şi serviciile sunt deţinute în proprietate privată şi unde proprietarii şi cumpărătorii potenţiali sunt liberi să cumpere, să vândă, să liciteze, să rivalizeze şi să schimbe unii cu alţii. Pentru ca o asemenea societate întemeiată pe piaţa liberă să se dezvolte, este esenţial ca factorii de producţie, şi bunurile de consum, deopotrivă, să se afle în proprietate privată. Într-o societate socialistă, însă, factorii de producţie sunt deţinuţi şi controlaţi de guvern, sau de cutare autoritate centrală. De aceea, într-o societate socialistă, nici un fel de vânzare, cumpărare, competiţie şi/sau tranzacţie nu ia loc, în adevăratul sens al cuvântului, acela care se referă la bunuri în proprietate privată. Aşa încât, nu se pot forma preţuri de piaţă în societatea socialistă. Astfel, planificatorii centrali vor fi lipsiţi de preţuri de piaţă care să-i ghideze şi de orice cale de a afla ce să producă, cât de urgent, de ce calitate, unde, când, şi cât.

Interpretarea lui Salerno este corectă. Când schimburile de bunuri şi servicii aflate în proprietate privată au loc pe piaţă, antreprenorii le analizează cantitativ şi calitativ, pe baza “înţelegerii lor specifice cu privire la viitoarea configuraţie a pieţei”. Numai ca urmare a analizei cantitative şi calitative, efectuate de antreprenori, în lumina anticipării de către ei a viitorului, se formează preţuri pentru diverşii factori de producţie, aflaţi în proprietate privată. Din aceste preţuri de piaţă, antreprenorii dobândesc pătrunderea valorilor de piaţă relative ale diferitelor bunuri şi servicii, ceea ce le dă posibilitatea să aducă cererea şi oferta în echilibru, mai mult sau mai puţin. Aşa dar, absenţa proprietăţii private şi a preţurilor de piaţă, şi nu simpla dispersie a informaţiei, este cea care face imposibil calculul economic în regim socialist.

*

D.C.C.: Omogenizarea convenţională a lui Mises cu Hayek înseamnă diluarea contribuţiilor fiecăruia. Cred că profesorul Salerno a demonstrat în mod convingător faptul acesta. De fapt, însuşi Hayek a recunoscut că, deşi socotea concluziile misesiene privitoare la socialism “absolut convingătoare”, nu a fost “întru totul satisfăcut de argumentul lui Mises niciodată”. [Bibliography, p.338] Oare se referea Hayek la imposibilitatea calculului economic în regim socialist? Pe un nivel filozofic ceva mai adânc, Hayek respingea explicaţia misesiană a “cooperării sociale ca produs al utilităţii recunoscute în mod raţional”, deoarece, ne asigura el, “cu certitudine nu înţelegerea raţională a beneficiilor generale asociate economiei de piaţă este cea care a determinat răspândirea acesteia.” În fine, Hayek căuta apoi să-l scuze pe Mises pentru “raţionalismul său extrem”, sub cuvânt că “era inevitabil pentru un copil al vremurilor sale”. [Foreword to Mises’ Socialism, 1981, p.xxiii] Care este poziţia Dvs. în această dezbatere, în care Hayek se găseşte pe poziţii diferite, dacă nu chiar opuse, faţă de Mises?

B.B.G.: Nu cred, în ce mă priveşte, că Hayek ar fi respins ca atare poziţia lui Mises în dezbaterea despre calculul economic în regim socialist. Cred, pe de altă parte, că nu reuşit să o pătrundă întru totul. Hayek nu pare să fi înţeles distincţia între “dispersia informaţiei” pe care se întemeia el şi teza lui Mises, conform căreia imposibilitatea de a calcula [economic] a socialiştilor rezultă din absenţa proprietăţii private şi a preţurilor derivate, pe piaţă, din licitaţiile posesorilor de proprietate privată. Chiar şi în interviul acordat în 1992 revistei Reason, Hayek a omis să menţioneze rolul proprietăţii private, oferind numai dispersia informaţiei în absenţa preţurilor ca motiv pentru imposibilitatea socialiştilor de a calcula: “Îndată ce începi să înţelegi că preţurile sunt un instrument de comunicare şi de ghidare care incorporează mai multă informaţie decât cea de care dispunem nemijlocit, ideea că cineva ar putea asigura altfel aceeaşi ordine întemeiată pe diviziunea muncii se prăbuşeşte cu totul.” [Reason interview, citat în Mises Bibliography Update, p.190]

După părerea mea, pasajul referitor la Mises, pe care îl citezi din interviul acordat de Hayek în 1977 revistei World Research INK din San Diego, nu se referă la dezbaterea despre calculul economic, ci la respingerea de către Hayek a metodologiei şi a epistemologiei misesiene. Hayek a revenit asupra diferenţelor metodologice care-l despărţeau de Mises şi în conferinţa pe care a făcut-o în 1978 la Hillsdale College. Aici Hayek l-a criticat pe Mises pentru că, socotea el, ar fi “camuflat faptul empiric” că oamenii află “ce fac ceilalţi graţie unui proces de comunicare a cunoaşterii”.

Mises nu a contestat niciodată faptul că oamenii învaţă empiric şi comunicând cu ceilalţi şi că este posibil să tragă foloase de pe urma celor ce învaţă. Pe de altă parte, pentru Mises, cunoaşterea economică nu era derivată empiric. Pentru Mises, ştiinţa economică însemna studiul acţiunii umane, al alegerilor şi al preferinţelor. Mises pornea de la faptul aprioric că omul acţionează şi apoi utiliza logica şi raţiunea pentru a descoperi teoriile economice, care dau seama de modalităţile sale de acţiune.

Acţiunea ca atare, faptul că omul acţionează, explica Mises, ţine de natura înnăscută a omului. Omul are dorinţe nelimitate, dar numai resurse limitate. Este inevitabil, deci, conflictul între ceea ce doreşte şi ceea ce are. Impulsul omului de a acţiona ţine de dorinţa sa de a-şi diminua insatisfacţia resimţită de pe urma imposibilităţii în care se află, de a-şi satisface numeroasele dorinţe cu resursele-i limitate. Şi ştim a priori că omul acţionează, nu pentru că îi vedem pe alţii că acţionează, ci pentru că acţionăm noi înşine pentru a atinge diferite scopuri.

Aprecierea făcută de Hayek în introducerea sa la ediţia din 1981 a cărţii lui Mises despre socialism, [Foreword to Mises’ Socialism, 1981, p.xxiii] pe care o citezi, este, după părerea mea, o altă indicaţie a acestei diferenţe metodologice. Se vede că Hayek nu era de acord cu afirmaţia lui Mises, după care “orice formă de cooperare socială este un produs al utilităţii recunoscute în mod raţional.” Şi totuşi, este vorba de o afirmaţie al cărei adevăr devine evident îndată ce recunoaştem că decizia de a coopera în mod voluntar porneşte de la ideea că astfel situaţia celor ce cooperează se va îmbunătăţi. Oricine participă voluntar la un efort de cooperare a făcut o alegere “raţională“ conştientă, în perspectiva “utilităţii” rezultate pentru el din această cooperare, care-i va îmbunătăţi, anticipează el, situaţia. Cu excepţia cazurilor de greşită anticipare, de forţă, de fraudă, sau de ameninţare cu acestea, cooperarea îmbunătăţeşte cu adevărat situaţia participanţilor. Şi rezultatul nenumăratelor acţiuni de cooperare, ale tuturor indivizilor, este reţeaua complexă de aranjamente sociale de care dispunem astăzi.

Ceea ce susţine Hayek, pe de altă parte, este că “în mod cert nu înţelegerea raţională a beneficiilor generale [subliniez, B.B.G.] asociate economiei de piaţă este cea care a determinat răspândirea acesteia.” Mises ar fi fost cu siguranţă de acord; oamenii care acţionează nu au ales economia de piaţă ca pe un întreg pentru că recunoşteau beneficiile sale generale. Economia de piaţă a zilelor noastre a evoluat din nenumărate acţiuni intenţionate şi din opţiunile indivizilor, fiecare persoană urmărind câte un beneficiu specific de pe urma acţiunii sale.

Teoria lui Mises este întemeiată pe individualismul metodologic. El nu vedea piaţa ca pe o unitate colectivă, ci ca pe rezultatul a nenumărate acţiuni separate şi de cooperare, fiecare dintre ele o consecinţă a deciziilor voluntare individuale, întemeiate pe chibzuinţa şi judecata fiecăruia. Motivul pentru care oamenii au început să coopereze în vremuri îndepărtate este că socoteau că vor trage foloase de pe urma cooperării. Şi aşa a fost. Aşa că au continuat să coopereze. Întreaga producţie şi comerţul de astăzi sunt rezultatele cooperării interpersonale. Iar economia de piaţă de care dispunem azi este, în întregime, o consecinţă a nenumăratelor şi larg răspânditelor acte de cooperare.

Hayek credea că “ideea centrală a învăţăturilor lui Mises este de a arăta că nu am adoptat libertatea fiindcă am fi înţeles beneficiile care o însoţesc; că nu am proiectat şi cu siguranţă nici nu eram suficient de inteligenţi pentru a proiecta ordinea pe care abia acum am învăţat, parţial, să o înţelegem.” Este, într-o anumită măsură, adevărat. Piaţa relativ liberă pe care se întemeiază societatea de astăzi nu a fost aleasă în mod conştient. Ea a evoluat, mai curând, ca o reţea complexă de interconexiuni, ca o consecinţă a nenumăratelor eforturi de cooperare intenţionate, separate, depuse de indivizi. Pe de altă parte, aranjamentele sociale de azi nu sunt fixe şi permanente; ele evoluează în continuare, alcătuind un flux, schimbător de la o zi la alta. Aşa încât continuăm să aducem schimbări în “ordinea de care dispunem astăzi”. Dacă indivizii se bucură de libertatea de a intra în orice aranjament voluntar pe care l-ar alege, atunci direcţia pe care o va apuca în viitor economia va tinde să reflecte eforturile lor voluntare separate, depuse în strădania de a obţine beneficii specifice. Economia zilelor noastre, care reflectă acţiunile şi opţiunile tuturor celor ce au fost, va suferi impactul acţiunilor şi opţiunilor indivizilor de acum, făcând ca economia de mâine să fie diferită de cea de astăzi. Deoarece Mises credea că fiecare tinde să beneficieze de pe urma libertăţii indivizilor de a acţiona şi de a colabora în mod voluntar, el credea de asemenea şi că aranjamentele sociale rezultate din acţiuni voluntare vor tinde să fie benefice pentru toţi cei interesaţi. Aşa încât respingea orice tip de acţiune care ar fi obstrucţionat libera decizie şi cooperare a fiinţelor umane gânditoare. Nu putem şti cum va arăta economia de mâine, cu excepţia faptului că va arăta altfel. Şi dacă eforturile voluntare ale oamenilor nu sunt obstrucţionate, ea va tinde să fie mai benefică decât cea de azi.

*

D.C.C.: Încă din vremea lui Adam Smith, justificarea activităţii guvernamentale -- şi a puterii statului de a preleva taxe -- investită cu prestigiul “corectitudinii economice” ţine de aşa-numitul “argument al bunurilor publice”: statul are datoria “de a face şi întreţine lucrările publice şi instituţiile publice care, deşi pot aduce foloase imense societăţii, sunt totuşi de aşa natură încât randamentul lor nu ar putea niciodată restitui unui particular sau unui mic număr de particulari cheltuielile efectuate, din care cauză nu este de aşteptat ca un singur particular sau un mic număr de particulari să le facă sau să le întreţină.“ (Avuţia naţiunilor, cartea V, cap.I, partea III). Smith includea în această categorie instituţii şi lucrări publice “pentru apărarea societăţii şi administrarea justiţiei ,... cele prin care s-ar putea înlesni comerţul ţării... şi cele destinate educaţiei publice”. Oare nu este tipul acesta de argument, întemeiat pe ipoteza existenţei unui observator extern care măsoară “costuri şi beneficii sociale” incompatibil cu teoria contemporană a profiturilor şi pierderilor subiective? Cum îl evaluaţi din perspectiva ideilor misesiene?

B.B.G.: Unul dintre argumentele aduse în sprijinul “lucrărilor publice” este, după cum spui, cel formulat de Adam Smith -- aşadar că sunt considerate “de aşa natură încât randamentul lor nu ar putea niciodată restitui unui particular sau unui mic număr de particulari cheltuielile efectuate”. Însă nu este în mod necesar aşa. Ronald H. Coase, care a fost distins cu premiul Nobel în 1991, a scris în 1974 un celebru articol despre farurile navale. Chiar şi aceste faruri, a explicat el, care, după părerea celor mai mulţi oameni “pot aduce foloase imense societăţii” dar sunt “de aşa natură încât randamentul lor nu ar putea niciodată restitui unui particular sau unui mic număr de particulari cheltuielile efectuate,” pot fi administrate în mod privat, pentru profit. El a cercetat istoria administrării farurilor începând din secolul XVI până în secolul XIX şi a constatat că multe faruri de pe întreaga coastă a Marii Britanii se aflau în proprietate şi administraţie privată. Erau finanţate prin contribuţii legate de dimensiunea navelor şi de frecvenţa trecerii lor prin vecinătatea locului în care erau amplasate. Şi o bună parte dintre faruri aduceau profituri substanţiale. Demonstrând cu acest exemplu istoric că, în ciuda opiniei multor economişti, problema farurilor a putut fi rezolvată prin liberă iniţiativă, de indivizi care construiau, operau, finanţau şi transferau titlurile de proprietate asupra farurilor private nestingherit, Coaste conchide observând că “rolul guvernului se limita la stabilirea şi supravegherea respectării drepturilor de proprietate asupra farurilor”.

Au existat în trecut şi mai există încă multe drumuri şi poduri administrate privat, pe baza încasării unor taxe plătite de utilizatori, aşa încât nu este nerealistă ideea finanţării lucrărilor publice administrate privat prin încasări de la utilizatori. În zilele noastre, când dispunem de atâtea dispozitive electronice, monitorizarea traficului rutier este, bunăoară, din ce în ce mai comodă, aşa încât autostrăzile şi podurile private devin tot mai atractive.

Dar n-am răspuns prin aceasta întrebării tale cu privire la faptul că argumentul oferit de adepţii lucrărilor publice ar fi “întemeiat pe ipoteza existenţei unui observator extern care măsoară costuri şi beneficii sociale.” Poate! Nu mă pot pronunţa.

Pe de altă parte, ca să fiu sinceră, problema lucrărilor publice construite de guvern, de felul autostrăzilor publice, podurilor, barajelor, etc., nu mă preocupă atât de mult cât mă preocupă alte activităţi guvernamentale, cu condiţia ca guvernul să nu practice inflaţia sau expansiunea creditelor ca să le finanţeze. Dacă guvernul nu expandează cantitatea de bani pentru a-şi finanţa proiectele publice, atunci el trebuie să intre pe piaţă şi să rivalizeze cu ceilalţi competitori, ca orice altă întreprindere care achiziţionează resurse şi angajează mână de lucru. Guvernul poate fi un cumpărător de bunuri şi servicii foarte important şi puternic, dar simpla sa angajare în construcţii nu va distorsiona activitatea pieţei. Pe de altă parte, dacă guvernul practică inflaţia şi/sau expansiunea creditelor pentru a finanţa construcţia lucrărilor sale publice, situaţia se schimbă complet. Inflaţia şi expansiunea creditelor vor distorsiona, în acest caz, preţurile şi vor dăuna structurilor de producţie din întreaga economie. În Human Action (pp. 798-800), Mises critică propunerile de utilizare a lucrărilor publice guvernamentale ca măsuri “contraciclice”, destinate combaterii fluctuaţiilor economice. Încercând să contracareze un declin al afacerilor, guvernul foloseşte inflaţia şi expansiunea creditelor ca să-şi permită lansarea de lucrări publice. Teoria dindărătul acestor scheme este că lucrările publice vor genera o creştere a cheltuielilor în întreaga economie, perpetuând astfel avântul generat de expansiunea monetară. Mises spunea despre adepţii acestor măsuri că “ignoră deficitul de bunuri capitale”, adică de factori de producţie corespunzător amplasaţi. În loc să ridice problema diminuării consumului şi extinderii producţiei pentru a spori stocul disponibil de capital, “intervenţioniştii vor să sporească simultan consumul şi investiţiile. Ei doresc ca guvernul să se lanseze în proiecte care sunt neprofitabile tocmai fiindcă factorii de producţie necesari execuţiei lor trebuie retraşi din alte linii de utilizare”. Ei nu realizează că asemenea lucrări publice agravează deficitul de bunuri capitale, înrăutăţind situaţia. (pp. 799-800)

Voi, românii, aveţi un “minunat” exemplu de mare lucrare publică guvernamentală, în Bucureşti. Magnificul palat al lui Ceauşescu şi spaţiile de paradă adiacente v-au sărăcit nu numai de fonduri, dar şi de bunuri capitale care puteau fi cu siguranţă utilizate mai bine în altă parte. Probabil că a fost plătit, cel puţin parţial, prin expansiune monetară, ceea ce a distorsionat cu siguranţă producţia, deşi măsura în care a distorsionat-o este imposibil de determinat într-o economie “planificată“. Oricum, faptul se manifestă în productivitatea scăzută şi într-un nivel de trai redus pentru toată populaţia României.

*

D.C.C.: În 1992 Fundaţia pentru educaţie economică a editat, sub îngrijirea lui Mark W. Hendrickson, primul volum din colecţia “Freeman Classics”, intitulat The Morality of Capitalism. El include şi o formă prescurtată (în linii mari prima parte) a expunerii despre socialism făcute de Mises în Argentina, în 1959, expunere a cărei versiune românească integrală a fost găzduită în paginile numărului trecut al suplimentului Alternativa. Întrebarea mea este aceasta: poate fi un utilitarist consecvent şi un adept al aşa numitei Wertfreiheit, cum era Mises, aşezat în mod legitim sub umbrela eticii? Îndărătul întrebării acesteia se găseşte o nelinişte îndelung dezbătută a multor “austrieci”: Pe ce temei poate un om de ştiinţă, desprins de judecăţile de valoare şi adept al liberalismului utilitarist, respinge o măsură etatistă oarecare, să zicem subvenţionarea agriculturii sau asasinarea roşcovanilor, presupunând că o asemenea măsură continuă să se bucure de asentimentul majorităţii, chiar după ce consecinţele ei economice au fost pe deplin explicate şi înţelese?

B.B.G.: Mises, în calitate de liberal utilitarist, se străduia să rămână obiectiv şi să dezvolte în mod logic o ştiinţă pe cât se poate eliberată de judecăţi de valoare. Însă criteriul după care judeca moralitatea sau etica oricărei acţiuni nu era asentimentul majorităţii, ci potenţialul acţiunii respective de a promova armonia socială şi pacea. El considera că nu este necesar să ajungem, în căutarea standardelor morale, până la “valorile eterne şi absolute şi la justiţia perenă“, acestea ţinând întotdeauna de credinţă. Mises respingea, de asemenea, drepturile naturale şi dreptul natural, pe care le socotea “complet arbitrare” şi, de aceea, “inutilizabile ca fundament al unor reglementări”. [Human Action, p.720] El considera că raţiunea de a fi a moralităţii este de găsit în sfera acţiunii umane ca atare. Pentru a decide care acţiuni sunt “bune” sau “rele”, din punct de vedere etic sau moral, singura întrebare care trebuie să o punem este dacă acţiunile în cauză sunt favorabile sau nu armoniei sociale: “Noţiunile de bine şi rău sunt instrumente umane, precepte utilitare destinate să facă posibilă cooperarea socială, în cadrul diviziunii muncii... Singurul criteriu de evaluare a legilor şi a metodelor de supraveghere a respectării legilor este dacă ele sunt sau nu adecvate pentru prezervarea ordinii sociale pe care sunt destinate să o protejeze”. [p.720]

Pentru a stabili dacă o acţiune foloseşte sau dăunează cooperării sociale, trebuie să facem apel la raţiune, logică, şi înţelegere economică. Să ne oprim la cele două exemple pe care le citezi, subvenţionarea agriculturii şi asasinarea roşcovanilor, şi să admitem că ambele par să se bucure de aprobarea majorităţii.

Dacă guvernul îi subvenţionează pe agricultori, atunci trebuie să extragă fonduri de undeva, fie direct de la contribuabili, prin taxe, fie prin expansiune monetară. Dacă guvernul obţine banii prin prelevare de taxe, atunci contribuabilii vor dispune de mai puţini bani pentru a-şi cumpăra bunurile şi serviciile pe care le-ar fi preferat altfel. Dacă guvernul îşi procură banii prin inflaţie sau prin expansiunea creditelor, atunci toate preţurile şi întreaga structură a producţiei vor sfârşi prin a fi afectate. Agricultorii pot ieşi într-adevăr în câştig, cel puţin pe termen scurt. Dar, beneficiile lor trebuie cântărite ţinând seama de costurile impuse contribuabililor şi consumatorilor care, în afara cazului când guvernul subvenţionează şi produsele alimentare, trebuie să cheltuiască mai mult pentru a-şi asigura hrana. Aşa că, a spune că majoritatea este favorabilă subvenţiilor agricole nu este destul pentru a-i determina pe utilitarişti să le recomande.

Într-un articol intitulat “Perspectivele politice ale liberalismului autentic”, publicat în Planning for Freedom, în care se ocupă de subvenţiile agricole în cazul particular al zahărului, Mises observă că “ cel puţin 50% din electorat este format din femei, majoritatea gospodine sau viitoare gospodine. Bunul simţ al femeilor acestea va fi puternic atras de un program care asigură zahăr la preţuri scăzute. Ele vor sfârşi cu siguranţă prin a vota pe candidaţii care declară că trebuie lichidate îndată toate măsurile politice destinate să menţină preţurile deasupra nivelului stabilit pe piaţa liberă. Ceea ce doresc ele sunt preţuri scăzute.”

Există şi alte efecte perverse ale subvenţiilor, la care utilitariştii nu pot consimţi. Acordând privilegii agricultorilor pe cheltuiala celorlalţi, se creează resentimente în rândul contribuabililor şi ale consumatorilor, care sunt potrivnice cooperării sociale. Aşa că utilitariştii se împotrivesc subvenţiilor agricole şi oricărui alt program guvernamental, deopotrivă, fiindcă ele sunt dăunătoare cooperării sociale paşnice, chiar şi atunci când se bucură la început de asentimentul majorităţii.

O politică de asasinare a roşcovanilor s-ar dovedi şi mai dăunătoare armoniei sociale decât subvenţiile agricole. Toţi roşcovanii s-ar împotrivi viguros, şi la fel ar face rudele şi prietenii roşcovanilor. Alte grupuri s-ar putea teme şi ele că urmează la rând ca ţintă a asasinatelor. Teologul protestant Dietrich Bonhoeffer care a fost întemniţat de nazişti şi a murit într-un lagăr de concentrare hitlerist, către sfârşitul celui de al doilea război mondial, a fost citat pentru o reflecţie care suna cam în felul următor: “Mai întâi au venit după evrei, iar eu nu eram evreu, aşa că n-am protestat. Apoi au venit după profesori, iar eu nu eram profesor, aşa că n-am protestat. Apoi au venit după speculanţi, iar eu nu eram speculant, aşa că n-am protestat. Apoi au venit după mine. Şi -- vai! -- nu mai rămăsese nimeni ca să protesteze.”

Utilitariştii, în rândul cărora se numără desigur şi Mises, sunt adepţii toleranţei faţă de idei diferite, adepţii libertăţii presei, ai libertăţii de exprimare şi ai dreptului fiecăruia de a-şi exprima opinia atâta vreme cât nu utilizează forţa şi nu recomandă utilizarea forţei pentru a-şi impune opiniile şi altora. Toleranţa faţă de diverse opinii nu implică, evident, aprobarea lor. În sensul acesta, faimosul Voltaire ar fi spus: “Nu sunt de acord cu tine, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a-ţi susţine punctul de vedere.” Numai graţie toleranţei faţă de diferenţele de opinie pot trăi laolaltă, pot coopera şi pot face comerţ unii cu alţii, în pace, oameni de diferite religii, cu filosofii diferite, cu ţeluri şi sisteme de valori diferite.

*

D.C.C.: Este sigur că Ludwig von Mises nu era un apologet al politicilor economice americane. “Unul dintre privilegiile omului bogat -- spunea el în Argentina -- este că îşi poate permite să se comporte nechibzuit mult mai mult timp decât omul sărac.” [Politici economice]Urmând exemplul ilustrului Dvs. mentor, aţi vizitat anul trecut Europa de Est, discutând despre “ce ar putea şi ce n-ar trebui popoarele din ţările ex-comuniste să înveţe de la Statele Unite.” Aţi putea rezuma mesajul Dvs. pentru cititorii noştri?

B.B.G.: În lumea aceasta a noastră nimic nu este gratuit: Trebuie să trudim pentru a ne procura cele necesare vieţii. Chiar şi în Biblie stă scris că omul trebuie să muncească: “În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta”. Dar, în vreme ce săracul trebuie să muncească zi de zi pentru un acoperiş deasupra capului şi o pâine pentru el şi familia sa, bogatul, care dispune de proprietăţi şi de rezerve de hrană, nu are nevoie să muncească regulat; el se poate destinde şi îşi poate irosi averea, atâta vreme cât o mai are. Aşa încât, după cum spunea Mises, bogatul îşi poate îngădui să fie nechibzuit mai mult timp decât săracul. Dacă împrejurarea aceasta pare injustă, să ne amintim că, în afara cazului în care bogatul s-a îmbogăţit prin furt, a primit cadouri, sau a fost beneficiarul vreunui privilegiu special oferit de vreun rege sau de oficialităţi guvernamentale, şi el trebuie să-şi fi adunat averea prin muncă. În schimb, el nu a consumat imediat tot ceea ce a produs, ci a pus câte ceva de o parte, pentru zile negre cum se spune, sau pentru cine ştie ce alte evenimente neprevăzute sau chiar nefericite.

Îl invidiem pe bogat pentru averea şi libertatea pe care i-o îngăduie aceasta de a se comporta nechibzuit, de a se destinde şi de a se bucura de viaţă. Şi aşa cum omul sărac îl invidiază pe cel bogat şi se întreabă cum să facă şi el avere, ţările sărace le invidiază pe cele bogate şi încearcă să le imite succesul. Astăzi Statele Unite sunt bogate în comparaţie cu majoritatea celorlalte ţări. Aşa că cetăţenii altor ţări ar dori ca guvernele lor să urmeze reţeta de îmbogăţire a Statelor Unite. De acord! Dar înainte de aceasta trebuie să se asigure că adoptă acele politici care au permis oamenilor din Statele Unite să devină bogaţi, şi nu politicile adoptate de guvernul Statelor Unite de când “s-a îmbogăţit” şi îşi poate îngădui să fie “nechibzuit”.

La început, desigur, Statele Unite nu erau bogate. Oamenii trebuiau să muncească din greu pentru a-şi procura hrana, pentru a transporta lucrurile dintr-un loc în altul, pentru a construi drumuri, fabrici sau nave maritime, fiind în aceeaşi situaţie cu alte ţări sărace din acea vreme. Să luăm, de pildă, situaţia Statelor Unite de când şi-au declarat independenţa faţă de Anglia (1776), până la începutul primului război mondial (1914). De-a lungul acestei perioade guvernul s-a amestecat foarte puţin în activităţile private ale indivizilor. Oamenii se descurcau pe cont propriu, liberi să se angajeze în orice activitate ar fi dorit. Le revenea întreaga responsabilitate pentru ei înşişi şi pentru familiile lor. Aşa că aveau un incitativ puternic ca să-şi dea toată străduinţa. Nimeni nu le spunea ce să facă, unde să locuiască sau unde să lucreze. Acţionând singuri sau în cooperare cu alţii, ei se îngrijeau să-şi producă singuri hrana, îşi construiau propriile case, îşi educau copiii şi, abstracţie făcând de ajutorul ocazional al altor membrii de familie şi prieteni, îşi purtau de grijă lor şi familiilor lor, în caz de boală şi la bătrâneţe.

În vremea aceea oamenii din Statele Unite au obţinut performanţe remarcabile. Au cultivat regiuni întinse de pământ virgin, au dezvoltat noi metode de transport şi de comunicare (nave cu aburi, căi ferate, telegraf, telefon), au îmbunătăţit metodele agricole, au deschis exploatări importante de cărbune şi fier, au construit o mulţime de fabrici şi au stabilit căi de comerţ cu lumea întreagă. Au îmbunătăţit metodele de predicţie şi aceasta a sporit, dar ei n-au consumat tot ceea ce produceau. O parte au economisit-o. Dispunând de mai multe economii, ei şi-au putut permite să aloce timp şi resurse dezvoltării de noi ustensile, maşini şi fabrici. Acestea au permis la rândul lor o nouă creştere a producţiei de bunuri de consum. Şi, în felul acesta, economiseau mai mult pentru a spori producţia şi mai mult.

Înainte de primul război mondial, guvernul Statelor Unite se amesteca foarte puţin în treburile private ale cetăţenilor, atâta vreme cât nu făceau uz de forţă sau fraudă împotriva altora. Guvernul se mulţumea cu bani puţini, deoarece activităţile sale erau limitate aproape numai la protecţia vieţii şi a proprietăţii împotriva agresorilor din interior sau din exterior. Aşa că taxele erau scăzute. Datorită politicii neintervenţioniste şi taxelor scăzute, oamenii erau liberi şi nu aveau a se teme de amestecuri guvernamentale în afacerile lor private. În consecinţă au depus eforturi prodigioase pentru a produce şi a economisi mai mult, fiind responsabili pentru ei înşişi. Munca, producţia şi economiile înaintaşilor noştri din secolul XIX au contribuit substanţial la bogăţia Statelor Unite din secolul XX.

Către finele primului război mondial, Statele Unite erau cea mai bogată şi cea mai puternică ţară din lume. Pe de altă parte, în general vorbind, de atunci încoace politica Statelor Unite a devenit tributară unei alte filozofii. Fiindcă “se îmbogăţise”, guvernul îşi putea permite politici “nechibzuite”, costisitoare, şi chiar distructive din perspectiva eforturilor de producţie. În 1913 guvernul a înfiinţat The Federal Reserve Bank (Fed), după modelul “băncilor centrale” deja existente în multe ţări europene. Această instituţie, a deschis porţile manipulărilor cantităţii de bani şi a creditelor, ducând la “boom”-ul din anii 1920, la crahul bursier din 1929 şi la grava depresiune economică ce a urmat. La începutul anilor 1930, chiar înainte ca preşedintele republican Hoover să-şi părăsească funcţia, Fed a iniţiat un program menit să susţină în mod artificial preţurile şi salariile; a acordat subvenţii fermierilor şi anumitor companii de afaceri. Intervenţiile guvernamentale au proliferat după instalarea în funcţie a noului preşedinte democrat, Roosevelt, în 1933. Guvernul Statelor Unite a adoptat un sistem de asistenţă socială, modelat după programul lui Bismarck, din Germania anilor 1890. A promulgat legi care privilegiau sindicatele în dezavantajul muncitorilor nesindicalizaţi , a început un amplu program de construcţii de locuinţe, s-a angajat în lucrări publice importante, inclusiv construcţii de baraje, spitale şi subvenţii pentru şcolile publice administrate la nivel local. A iniţiat de asemenea o politică inflaţionistă, de expansiune a cantităţii monetare, pretextând că va elimina complet şomajul şi va menţine “utilizarea deplină a forţei de muncă“ prin cheltuieli guvernamentale.

Asemenea programe intervenţioniste nu sunt doar costisitoare; ele sunt şi “nechibzuite”. Ele distrug incitativele tuturor -- ale muncitorilor, ale producătorilor, ale antreprenorilor, ale celor ce economisesc, ale investitorilor, ale contribuabililor. De ce să trudeşti atâta muncind, economisind şi investind, dacă guvernul are grijă să subvenţioneze locuinţele, şcolarizarea, îngrijirea medicală, spitalizarea, îngrijirea oamenilor vârstnici, etc.? De ce să munceşti atât de asiduu ca să produci, să economiseşti şi să investeşti, dacă tot ceea ce câştigi va fi taxat din greu în avantajul celor mai puţin întreprinzători şi mai puţin prevăzători?

Ţările care doresc să cunoască prosperitatea ar trebui să adopte acele politici de limitare a puterii guvernamentale care au permis Statelor Unite să se îmbogăţească. Când puterea publică din Statele Unite era limitată la protejarea vieţilor şi a proprietăţii tuturor cetăţenilor împotriva agresiunilor interne şi externe, rostul ei era să-i trateze pe toţi în mod egal în faţa legii. Nimănui nu trebuia să i se acorde privilegii speciale. Fiecare trebuia să fie protejat în mod egal, fără prejudicii sau favoruri pentru nimeni. Ţările care caută să prospere n-ar trebui să imite modelul programelor “nechibzuite” pe care Statele unite le-au adoptat în ultimele decenii, programe de distrugere a resurselor şi a incitativelor de a munci productiv. Jurnalistul şi deputatul francez din secolul XIX Frederic Bastiat numea asemenea programe de confiscare a avutului unora în beneficiul altora “tâlhărie legală“. “Statul, scria el, este marea ficţiune prin care fiecare încearcă să prospere pe cheltuiala tuturor celorlalţi.”

În loc să-şi asume responsabilităţile care le revin şi să se îngrijească de propria lor familie, locuinţă, sănătate, educaţie şi bunăstare, mulţi cetăţeni americani se bizuie pe subvenţiile oferite de stat. Şi aceasta este direcţia în care se găseşte dezastrul, nu numai pentru că se distrug incitativele celor ce nu lucrează de a mai căuta de lucru, ci şi pentru că sunt descurajaţi lucrătorii cei mai pricepuţi, care sfârşesc prin a nu-şi mai da toată silinţa în activităţile lor productive. Statele Unite sunt încă relativ bogate şi îşi pot permite să fie oarecum “nechibzuite”. Dar ţările sărace care doresc să devină bogate s-ar cuveni să se inspire din acele politici care au făcut statele unite bogate, şi să nu copieze programele “nechibzuite” care irosesc astăzi această bogăţie.

*

D.C.C.: Într-o anexă presărată cu observaţii amare la volumul său din 1927 consacrat liberalismului clasic, [Liberalism (1927)] Mises nota: “Aproape nici o adiere a spiritului liberal nu a ajuns până la popoarele din estul Europei.” Din nefericire, “nu ne este dat să uşurăm nimănui calea spre liberalism, fiindcă ceea ce urmărim nu este să se declare oamenii liberali, ci să devină cu adevărat liberali, care gândesc şi acţionează ca atare”. [1985, pp.196, 200] Ce impresie aţi păstrat despre starea actuală a “spiritului liberal” în Europa de est, în urma vizitei pe care aţi efectuat-o anul trecut în câteva ţări ex-comuniste, printre care şi România?

B.B.G.: Este dificil pentru cineva care nu cunoaşte limba şi nu poate discuta cu “omul de pe stradă“ sau citi presa să se pronunţe asupra “spiritului” unui popor, după o vizită atât de scurtă. Acestea fiind spuse, mi s-a părut că “spiritul liberal” renăştea la Varşovia, în Polonia şi la Moscova, în Rusia. În octombrie 1994 când am trecut eu pe acolo, multe persoane deschiseseră mici prăvălii pe străzile forfotitoare. Companiile străine păreau să considere climatul economic din aceste oraşe adecvat pentru investiţii în magazine, unde îşi desfăceau produsele. Şi produsele străine erau larg cunoscute, datorită numeroaselor reclame electronice. Prin comparaţie, România mi s-a părut mai puţin norocoasă. Ea nu reuşise să-şi scuture jugul comunist odată cu celelalte ţări. Asociaţii lui Ceauşescu se mai aflau încă la putere. Astfel, o renaştere a spiritului antreprenorial părea încă amânată în România. Este adevărat, din câte mi-ai spus, că unii oameni începeau să dea dovadă de mai multă iniţiativă şi să depună mai multe eforturi decât înaintea căderii lui Ceauşescu. Mai spuneai că pieţele de produse alimentare şi micile prăvălii sunt mai bine aprovizionate decât înainte.

În Ungaria, la Budapesta, şi în Republica Cehă, la Praga, al doilea război mondial nu produsese atât de multe pagube, iar acum străzile şi clădirile erau relativ bine întreţinute. Acolo magazinele erau într-adevăr moderne, şi păreau să prospere. Fiindcă oamenii păstrau o amintire recentă de pe urma inflaţiei, în Ungaria am constatat o precipitare a cumpărătorilor asupra bunurilor materiale, ceea ce întreţinea un avânt artificial în sectorul construcţiilor, datorită achiziţiilor de bunuri imobiliare şi de clădiri de locuinţe, făcute de populaţie în speranţa protejării avutului de ravagiile devalorizării monedei. În republica Cehă, cam 80% din fostele companii de stat fuseseră privatizate cu succes.

Spiritul antreprenorial este dificil de distrus complet şi am văzut semne de revigorare a sa în toate ţările din estul Europei pe care le-am vizitat. Pe de altă parte, cea mai mare parte a populaţiei încă se mai bizuie pe guvern, aşa cum se întâmplă în mare măsură şi în Statele Unite, pentru slujbe garantate, locuinţe, asistenţă, îngrijiri medicale, etc.

Tendinţa naturală a indivizilor de a coopera şi de a stabili relaţii comerciale unii cu alţii este pretutindeni un motiv de speranţă pentru viitorul libertăţii. Dacă tendinţa aceasta naturală, această caracteristică înnăscută, nu va fi obstrucţionată, atunci oamenii vor găsi mijloace să comunice şi să se angajeze în schimburi mutual avantajoase unii cu alţii. Tot ce are guvernul de făcut este să nu se amestece. Atunci când oamenii nu sunt împiedicaţi în mod activ în încercarea de a-şi urmări propriile lor ţeluri, atunci când sunt liberi să acţioneze după plac, atâta vreme cât nu se amestecă în libertatea egală a altora, atâta vreme cât ei pot fi proprietari şi îşi pot utiliza proprietatea aşa cum doresc, acţiunile lor vor sfârşi în timp prin a genera relaţii paşnice, întemeiate pe schimburi şi pieţe.

* * *

O traducere în limba română a întrebărilor şi răspunsurilor de mai sus a fost publicată în numerele din iunie şi iulie 1995 a suplimentului politic Aternativa, a ziarului Cotidianul, împreună cu traducerea lui Comănescu după conferinţele susţinute de Mises în 1959 în Argentina, despre Socialism şi Intervenţionism, sub forma unui interviu în două părţi.

© 2002 Institutul Ludwig von Mises - România


© Institutul Ludwig von Mises - România