Perseverenţa lui Paul Samuelson

Mark Skousen Perseverenţa lui Paul Samuelson: Manualul <i>Economics</i> în retrospectivă

Traducere de Octavian Vasilescu *

Manualul Economics de Paul Samuelson se numără printre cele mai de succes manuale publicate vreodată în domeniul economic, alături de lucrările scrise de Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mill şi Alfred Marshall. Cele cincisprezece ediţii ale acestui manual s-au vândut în mai mult de patru milioane de exemplare şi au fost traduse în patruzeci şi unu de limbi (vezi Tabelul 1). Eu însumi, la cursurile de economie (Econ 101) pe care le-am urmat la Brigham Young University, am utilizat ediţia din 1967 (cea de a şaptea) care s-a dovedit a fi aproape cea mai bine vândută ediţie (Elzinga, 1992, p.874). După ce a trecut atîta vreme de la prima sa ediţie din 1948, putem spune că Economics-ul lui Samuelson a rezistat trecerii timpului. A supravieţuit unei jumătăţi de secol de schimbări dramatice ale economiei mondiale şi ale meseriei de economist: păcii şi războiului, ciclurilor economice de tip boom-bust, inflaţiei şi deflaţiei, Republicanilor şi Democraţilor, precum şi apariţiei unei multitudini de noi teorii economice. Ediţia ce va aniversa cincizeci de ani de la prima apariţie a acestui manual urmează să apară în 1998.

Vreme de două generaţii, manualul său a dominat învaţămîntul economic universitar într-o asemenea măsură, încât astăzi, cînd editorii caută noi autori pentru manualele elementare de economie, ei spun că sunt în căutarea “următorului Samuelson” (Nasar, 1995). El lasă în urma lui o moştenire mult mai semnificativă decât o arată cifrele sumelor provenite din vînzări. Deşi e foarte posibil ca acest manual să nu se mai afle în topul primelor 10 cele mai vândute manuale pe piaţa americană, majoritatea celor mai populare manuale actuale împrumută extensiv stilul pedagogic al lui Samuelson, atît în ceea ce priveşte tonul cât şi în ceea ce priveşte utilizarea şi modul de expunere al diagramelor, precum modelul cererii şi al ofertei, curbele costurilor, multiplicatorul şi crucea keynesiană.

Acest articol nu este o recenzie enciclopedică a celor cincisprezece ediţii ale manualului lui Samuelson, ci foloseşte generaţiile succesive ale textului ca o bază de reflecţie asupra ideilor ce au fost accentuate în cursurile introductive de economie în ultimii cincizeci de ani. Făcînd acest lucru, el urmează o sugestie făcută de Samuelson, în introducerea sa la cea de-a paisprezecea editie (p. xi): “Un istoric al doctrinelor economice dominante, precum un paleontolog care studiază scheletele şi fosilele din diferitele straturi ale pămîntului, ar putea data fluxul şi refluxul ideilor doar analizînd modul în care ediţia a doua diferă de prima şi aşa mai departe, în continuare, până la ediţia a paisprezecea.” Analiza de faţă va acorda o atenţie redusă microeconomiei pure, concentrîndu-se în schimb asupra problemelor macroeconomiei şi asupra celor de politică economică. Am neglijat microeconomia tocmai pentru că în acest domeniu victoria modului de prezentare timpuriu al lui Samuelson a fost aproape totală şi pentru că în acest domeniu convingerile economiştilor s-au schimbat cel mai puţin. Toate referinţele la cele cincisprezece ediţii ale Economics-lui lui Samuelson, inclusiv ediţia a douăsprezecea şi următoarele publicate împreună cu William D. Nordhaus, sunt notate prin numărul ediţiei, urmat de numărul paginii.

Pentru economiştii profesionişti, a privi înapoi la textul lui Samuelson este ca şi cum s-ar uita într-o oglindă, ce reflectă multe dintre fostele lor convingeri. Dacă deranjază ceva din ceea ce se vede în această oglindă, aceasta trebuie că se datorează sentimentului de disconfort vizavi de genul de teorie economică ce a fost promovat şi, probabil, impactului pe care aceste teorii l-au avut asupra economiei.

Tabelul 1

Istoria editorială a manualului Economics de Paul Samuelson

Ediţia

Anul

Autor(i)

Vînzări

1

1948

Samuelson

121.453

2

1951

Samuelson

137.236

3

1955

Samuelson

191.706

4

1958

Samuelson

273.036

5

1961

Samuelson

331.163

6

1964

Samuelson

441.941

7

1967

Samuelson

389.673

8

1970

Samuelson

328.123

9

1973

Samuelson

303.795

10

1976

Samuelson

317.188

11

1980

Samuelson

196.185

12

1985

Samuelson & Nordhaus

N/D

13

1989

Samuelson & Nordhaus

N/D

14

1992

Samuelson & Nordhaus

N/D

15

1995

Samuelson & Nordhaus

N/D

Sursa: Elzinga (1992, p. 874)

N/D - datele nu sunt disponibile.

Motivul keynesian

În introducerea la una dintre primele sale ediţii, Samuelson neagă că scopul principal pentru care a scris manualul Economics a fost acela de a transmite vreun “unic Mare Mesaj” (3: v). Este însă evident că Samuelson a intenţionat să introducă studenţii în noua teorie economică a lui Keynes. Multiplicatorul, propensiunea spre consum, paradoxul economisirii (“the paradox of thrift”), politicile fiscale anticiclice şi C+I+G, erau toate incorporate în limbajul unui curs introductiv de economie, iar de acum familiara diagramă în cruce a veniturilor şi cheltuielilor a fost tipărită pe coperta primelor trei ediţii. Secţiunile macroeconomice ale cărţii le precedau pe cele microeconomice, o abordare inovatoare în acel moment. Mai mult, în primele ediţii, doar John Maynard Keynes avea onoarea de a fi prezentat printr-o fişă biografică, şi doar Keynes, şi nu Adam Smith sau Karl Marx, era etichetat ca fiind “un geniu multilateral” (1: 253n).

În prima ediţie, Samuelson pretindea că teoria keynesiană a determinării venitului era “din ce în ce mai acceptată de către economiştii din toate şcolile” şi că implicaţiile de politică economică ale acesteia erau “neutre” (1:253). De exemplu, “aceasta poate fi folosită la fel de bine pentru apărarea liberei iniţiative sau pentru îngrădirea acesteia, precum şi pentru atacarea sau apărarea intervenţiilor fiscale guvernamentale”. Totuşi, explicaţia dată de acesta modelului accentua faptul că “libera iniţiativă“ este afectată periodic de “cicluri acute şi cronice”, ale căror urmări se observă în şomaj, producţie şi preţuri, şi pe care guvernul este ţinut responsabil să le “îndulcească” (1:41). “Economia de piaţă nu se deosebeşte prea mult de o maşină cu volanul stricat sau fără şofer”, scria Samuelson.

“Politicile fiscale anticiclice încearcă să introducă un astfel de şofer, sau un mecanism de control termostatic.” (1:412). În ediţia următoare, strategia retorică a lui Samuelson părea gândită astfel încât să lase studenţilor impresia că profesiunea economică a ajuns la o structură monolitică a convingerilor. Începând cu cea de-a patra ediţie (1958), el declara că “90% dintre economiştii americani au încetat de a mai fi <<economişti keynesieni>> sau <<anti-keynesieni>>. În schimb, ei au realizat o sinteză între elementele valoroase din vechea teorie economică şi teoria modernă a determinării venitului.” El eticheta această nouă teorie economică drept “sinteza neoclasică” (4:209-10), deşi modelul “managementului cererii” ar fi fost o denumire mai exactă.

Începând cu ediţia a şaptea, deşi Samuelson nu mai utiliza “metafora maşinii lipsite de volan” el a continuat să accentueze că “o economie de tip laissez-faire nu poate garanta că va exista exact acea sumă a investiţiilor necesară asigurării angajării totale.” Dacă ocuparea deplină a forţei de muncă totuşi se petrecea, acesta ar fi fost un “noroc chior” (7:197-8). El susţinea că “sinteza neoclasică” era “acceptată în linii mari de către toată lumea în afara câtorva autori de extremă stângă sau dreaptă” (7:126), o aserţiune care a apărut aproape în aceeaşi formă în toate ediţiile până la cea de-a douăsprezecea (1985), prima avându-l ca autor şi pe Nordhaus. Atunci când cadrul analitic al modelului cererii agregate şi al ofertei agregate a fost introdus în cea de-a douăsprezecea (1985) şi în ediţiile următoare, acestea erau prezentate ca intersectându-se şi realizând un echilibru fără ocuparea deplină a forţei de muncă (12:91). La întrebarea “Există un mecanism automat care să garanteze că economiile şi investiţiile se vor echilibra la nivelul necesar asigurării ocupării depline a forţei de muncă?”, Samuelson şi Nordhaus răspundeau “Nu” (12:139).

Citind primele ediţii ale lui Samuelson, un student ar putea, în mod rezonabil, să tragă concluzia că nu există alte şcoli de gândire economică, cel puţin nu în curentul dominant. În fapt, bineînţeles, gândirea keynesiană a fost subiectul unei dezbateri furibunde în departamentele economice de pe cuprinsul întregii Americi, în perioada dintre anii 1940 şi 1950 pe măsură ce tinerii economişti pătrunşi de gândirea keynesiană preluau posturi de profesori şi se ciocneau cu vechea gardă. Abia la sfîrşitul anilor 1950 şi 1960, pe măsură ce economiştii explorau felul în care structurile unor anumite modele puteau exprima fie idei keynesiene, fie monetariste, devenea îndreptăţit să se pretindă că “sinteza neoclasică” era larg acceptată ca strategie de construire a modelelor economice. Dar, Samuelson pare adeseori să concluzioneze că larga acceptare a modelelor formale implică o la fel de largă răspândire a convingerii că nu există nici un mecanism care să ducă macroeconomia către ocuparea deplină a forţei de muncă, deoarece fie consumul era prea mic fie economisirea prea mare, că stabilitatea macroeconomică ar trebui accentuată mai mult decât creşterea economică, şi că intervenţia guvernamentală era singura speranţă, lucruri asupra cărora opiniile erau mult mai divergente.

Această alunecare periculoasă de la teoria keynesiană către politici economice specifice, judecate ca benefice de autor, este bine ilustrată în cea de a şaptea ediţie (1967), în care Samuelson citează declaraţia lui Milton Friedman, “Astăzi, suntem cu toţii Keynesieni.” La sfîrşitul capitolului 11, totuşi, Samuelson ne oferă în întregime paragraful din care fusese extrasă propoziţia anterioară, ce face parte dintr-un interviu din 1966 al lui Friedman din revista Time: “Pe cât de bine îmi pot aduce aminte, contextul era următorul: <<Într-un anumit sens, astăzi suntem cu toţii keynesieni; într-un altul nimeni nu mai este Keynesian.>>” Mai tîrziu, Friedman (1968, p.15) a reformulat aceasta idee în felul următor: “Cu toţii folosim limbajul şi aparatul analitic keynesian; nici unul dintre noi nu mai acceptă însă concluziile iniţiale ale keynesienilor.”

Împotriva economisirii

O modalitate în care putem vizualiza procesul prin care construirea de modele keynesiene nepartizane s-a transformat în concluzii explicite de politică economică, este să urmărim evoluţia prejudecăţii împotriva economisirii, ce se găseşte în aproape toate ediţiile lucrării lui Samuelson, cu expepţia celor mai recente. Atunci cînd nu se realiza ocuparea deplină a forţei de muncă, exista un “paradox al economisirii”, situaţie în care “totul merge de-andoaselea” ( 1:271). În acest caz , o rată ridicată a economisirii diminuează volumul economiei, şi se ajunge la paradoxala situaţie în care o rată mai ridicată a economisirii poate să nu ducă la creşterea volumului economiilor. Astfel, Samuelson îşi exprima temerea că o mărire a înclinaţiei spre economisire ar putea cauza scurgerea banilor în afara sistemului, devenind, astfel, “un viciu social” (1:253). Să fim bine înţeleşi, Samuelson ar fi în favoarea economisirii, dar numai atunci cînd economia s-ar afla într-o situaţie de ocupare deplină a forţei de muncă. “Dar ocuparea deplină a forţei de muncă şi condiţiile inflaţioniste care o favorizează au avut loc doar ocazional în istoria recentă”, scria el. “În cea mai mare parte a timpului există o anumită irosire a resurselor, un anumit şomaj, o anumită insuficienţă a cererii, investiţiilor şi a puterii de cumpărare” (1:271). Acest paragraf a rămas practic neschimbat de-a lungul primelor primelor unsprezece ediţii (de exemplu, 11:226). [1]

Aceste prejudecăţi împotriva economisirii s-au extins şi asupra analizei făcute de Samuelson impozitării progresive şi “multiplicatorului cheltuielilor publice” (“balanced-budget multiplier”). Un efect “favorabil” al impozitării progresive era acela că: “în măsura în care dolarii erau luaţi de la oameni bogaţi, cu un stil de viaţă frugal, mai curînd decât de la oameni săraci şi cheltuitori, impozitarea progresivă tindea să menţină puterea de cumpărare şi nivelul angajării la un nivel ridicat - poate chiar prea ridicat atunci cînd inflaţia devine ameninţătoare” (1:174; 7:162; 11:161). În discuţia sa asupra multiplicatorului cheltuielilor publice, Samuelson susţinea că : “Astfel, dolarii proveniţi dintr-o reducere a impozitelor sunt o armă aproape la fel de puternică împotriva şomajului în masă precum sunt şi dolarii proveniţi dintr-o creştere a cheltuielilor guvernamentale” (7:234;11:232). De ce doar “aproape”? Deoarece doar o parte din suma provenită dintr-o reducere a impozitului va fi cheltuită (restul va fi economisit) de către public, pe cînd totalitatea cheltuielilor guvernamentale va fi cheltuită. În amândouă cazurile, concluzia este că un consum mai mare, şi nu o mai mare economisire, este cheia prosperităţii economice.

Perspectiva lui Samuelson asupra economisirii a evoluat de-a lungul anilor, schimbări majore apărând în cea de-a treisprezece ediţie (1989), ediţie în care a dispărut şi diagrama ce ilustra modul în care economiile se scurgeau în afara sistemului economic. Doctrina “paradoxului economisirii” care fusese o caracteristică principală a tuturor ediţiilor anterioare, a devenit opţională o dată cu a treisprezecea ediţie (13:183-5) şi a dispărut cu desăvîrşire în cea de-a paisprezecea. Totuşi, aceasta a reapărut în 1995 o dată cu cea de-a cincisprezecea ediţie (15:455-7). Samuelson scria, “completa dispariţie a acesteia a fost, după părerea mea, o exagerare.” El susţinea că Japonia anilor 1992-94, putea fi privită ca un exemplu din zilele noastre al funcţionării paradoxului economisirii. Nordhaus a indicat Europa de la începutul anilor 1990 şi America de la începutul anilor 1980 ca fiind alte potenţiale exemple al perversităţii economisirii. [2]

Astfel, în cea de-a treisprezecea ediţie, autorii au adăugat o secţiune importantă ce deplângea declinul treptat al ratei de economisire din SUA (13:142-4). Samuelson şi Nordhaus prezentau câteva potenţiale cauze ale economisirii scăzute: deficitele bugetului federal, asigurarea socială, inflaţia ridicată şi impozitele mari. Ei susţineau, de asemenea, că există o strînsă corelaţie între rata economisirii şi creşterea economică: “Practic toţi <<macroeconomiştii>> cred că rata economisirii este mult prea scăzută pentru a garanta o rată vitală şi sănătoasă a investiţiilor în anii 1990” (13:144).

Evoluţia viziunii lui Samuelson asupra economisirii este reflectată, de asemenea, în analiza pe care o face deficitelor bugetelor guvernamentale. În prima ediţie, Samuelson sublinia: “Potrivit perspectivei anticiclice, bugetul guvernului nu trebuie să se afle în echilibru în fiecare, sau în toate lunile şi în toţi anii. ... Doar de-a lungul întregului ciclu de afaceri este necesar ca bugetul să fie echilibrat” (1:410-1). Dar să ne amintim că Samuelson a susţinut (chiar şi în a douăsprezecea ediţie ) că întotdeauna există resurse nefolosite; astfel, această perspectivă anticiclică justifica obişnuitele deficite federale (1:271; 7:228; 11:226), oferind puţine indicii despre timpul şi modul în care surplusurile ce ar duce la reechilibrarea bugetului ar putea să apară.

Deşi Samuelson a ridicat o serie de semne de întrebare şi a pronunţat avertismente în ceea ce priveşte datoria naţională covîrşitoare, sensul general al primelor aproximativ zece ediţii era acela că cheltuielile în contul deficitului bugetar nu erau o problemă semnificativă. Prima ediţie favorizează argumente de tipul “suntem datori faţă de noi înşine”: “Dobînda la o datorie internă este plătită de către americani unor americani; deci, nu există nici o pierdere directă de bunuri sau servicii” (1:427). În cea de-a şaptea ediţie (1967), după ce ridică problema “dislocării” (“crowding out”) investiţiilor private, el continuă: “Pe de altă parte, a te îndatora atunci cînd nu există alt mod fezabil de a mişca echilibrul intersecţiei C+I+G în sus, către ocuparea deplină a forţei de muncă, reprezintă o povară negativă asupra viitorului pe termen mediu, în măsura în care conduce la o creştere a acumulării curente de capital ce nu ar fi avut loc fără această îndatorare!” (7:246). La sfîrşitul unui apendice despre datoria naţională, Samuelson compara finanţarea deficitului federal cu finanţarea datoriilor private, precum creşterea “nesfârşită” a datoriei companiei AT&T (7:358;11:347). În consecinţă, datoria guvernamentală putea să crească continuu, mai curînd decât să fie reechilibrată la sfârşitul unui ciclu de afaceri.

În acelaşi spirit, Samuelson a avut o reacţie favorabilă faţă de deficitele copleşitoare de la începutul anilor 1980: “Pe măsură ce deficitele bugetare federale au crescut vertiginos, în perioada 1982-1984, cheltuielile de consum au crescut rapid, mărind cererea agregată, ridicînd nivelul PNB, şi ducând la o vertiginoasă scădere a şomajului. Ritmul torenţial al activităţii economice în 1982-1984 a fost o expansiune, alimentată prin creşterea laturii cererii, în numele teoriei economice a ofertei (supply-side economics)” (12:192). Dar, în aceeaşi ediţie, comparaţia cu AT&T dispare, deficitele administraţiei Reagan fiind etichetate ca “imense” (12:349-50), iar dislocarea şi excluderea capitalului privat devenind cea mai serioasă consecinţă a unei datorii publice foarte mari” (12:361) . O dată cu a cincisprezecea ediţie, Samuelson şi Nordhaus declarau : “O datorie publică mare poate fi în mod clar în defavoarea creşterii economice pe term lung .... Puţini economişti mai au astăzi cuvinte de laudă pentru datoria publică mare şi în continuă creştere a Americii” (15:638-9).

Evoluţia perspectivelor asupra politicii monetare

Samuelson obişnuia să accentueze importanţa politicii fiscale relativ la cea monetară, ca mijloc de stabilizare; astăzi, opusul este adevărat. Evidenţa acestei tranziţii este de necontestat. În 1955 el scria : “Puţini economişti privesc astăzi politica monetară a Băncii Naţionale ca un panaceu pentru controlarea ciclului de afaceri” (3:316). În 1973, după ce etichetase monetarismul ca fiind “o perspectivă extremistă,” el declara, “Atît politica fiscală cât şi cea monetară sunt extrem de importante” (9:329). În 1995, Samuelson şi Nordhaus se opuneau acestei viziuni tradiţionale, observând că “politica fiscală nu mai este un instrument major al politicii de stabilizare în Statele Unite. În viitorul previzibil, politica de stabilizare va fi făcută prin intermediul politicii monetare a Fed-ului” (15:645).

Această evoluţie a percepţiei asupra rolului politicii monetare poate fi de asemenea observată în ceea ce priveşte analiza monedei. Ediţiile de început alocau un spaţiu considerabil, mai mult decât majoritatea celorlaltor manuale, etalonului-aur clasic şi originii banilor şi a sistemului bancar. Preferinţa lui Samuelson în ediţiile de început părea a se îndrepta către un sistem monetar aflat sub control guvernamental, dar care să nu se bazeze pe aur. Deşi recunoştea rolul aurului ca o constrângere în calea capacităţii autorităţilor monetare de a inflaţiona masa monetară, Samuelson era extrem de critic asupra rolului aurului în calitate de etalon monetar. Samuelson susţinea că un etalon-aur strict era, din punct de vedere istoric, deflaţionist, deoarece “oferta de aur pe termen lung nu este capabilă să ţină pasul cu nevoile de lichidităţi ale unui comerţ internaţional în continuă creştere” (8:697). Deflaţia era periculoasă deoarece “niveluri ale preţurilor în scădere tind să ducă la frământări ale forţei de muncă, greve, şomaj şi în general la mişcări radicale” (8:629). Aurul era un “anacronism” (8:700).

Dar, după ce Statele Unite au părasit în mod oficilal etalonul-aur, în august 1971, Samuelson a atras atenţia că lumea se găsea într-un “dans acrobatic destul de dificil”. Treptat, acesta a devenit mult mai atras de ideea unor rate de schimb flexibile, pe măsură ce pieţele de futures s-au dezvoltat (9:724-5). În 1995, Samuelson şi Nordhaus nu mai erau prea preocupaţi de o posibilă criză monetară internaţională sau de o prăbuşire a comerţului internaţional în condiţiile unui sistem monetar internaţional pur discreţionar. Ei declarau că managementul international al monedelor şi coordonarea între băncile centrale în ultima jumătate de secol a fost “un succes neegalat” (15:736). Rolul aurului a devenit atât de muribund încât, o dată cu a cincisprezecea ediţie, doar două pagini au mai fost devotate metalului galben.

Teoria cantitativă a banilor era discutată în prima ediţie, deşi Irving Fisher, deseori citat ca fiind fondatorul modern al teoriei cantitative, nu era menţionat (1:290-7). (Fisher era citat în ediţiile timpurii în ceea ce priveşte teoria capitalului, dar nu şi pentru ecuaţia cantitativă.) Nimeni nu se aştepta ca Samuelson să-l citeze pe Milton Friedman în ediţiile de început - de fapt, studiile lui Friedman despre istoria şi teoria monetară nu au câştigat o credibilitate foarte largă până la începutul anilor 1960 - dar curând, Samuelson a început să recupereze timpul pierdut. Friedman a început să fie citat în 1961 (5:315), şi Irving Fisher a primit o anumită recunoaştere în 1970 (8:264).

Apărător al unui guvern activist

De-a lungul celor cincisprezece ediţii, Samuelson pare că favorizează un rol economic substanţial al statului. Într-una dintre primele ediţii, el prevedea că, deşi creşterea implicării guvernului nu era “inevitabilă”, sfîrşitul acesteia nu părea să se întrezărească (4:112). Într-o ediţie ulterioară, el observa că: “Omul modern nu pare să mai acţioneze condus de convingerea că <<guvernează cel mai bine guvernul care guvernează cel mai puţin>>” (8:140). (That government governs best which governs least) . Continuând pe aceeaşi temă keynesiană, un guvern puternic oferea “stabilizatoare încorporate” (“built-in stabilizers”) economiei, precum impozitele, indemnizaţiile de şomaj, subvenţiile pentru agricultură şi ajutoarele sociale care aveau tendinţa să crească în timpul unei recesiuni (8:332-4).

Analizând presiunea fiscală generală din SUA Samuelson susţinea că, într-o mare măsură, impozitele sporite sunt un produs secundar, adiacent dezvoltării economice şi sociale. Un număr de ediţii prezentau un grafic ce ilustra faptul că “ţările sărace, nedezvoltate, prezintă o tendinţă consistentă de a impozita mai puţin, relativ la produsul naţional, comparativ cu ţările avansate” (4:113). Într-o ediţie ulterioară, Samuelson adăuga: “O dată cu afluenţa apare şi o interdependenţă mai strânsă şi dorinţa de a satisface anumite nevoi sociale, în acelaşi timp cu o mai mică necesitate de a satisface nevoi private urgente” (14:300). Samuelson evidenţia de asemenea, folosind comparaţii internaţionale, faptul că Statele Unite se găsesc în urma majorităţii naţiunilor occdidentale în ceea ce priveşte presiunea fiscală. Aşadar, “ponderea guvernului nostru este una modestă” (8:140; 12:698; 15:278).

În ceea ce priveşte reducerea impozitelor, Samuelson a susţinut reducerile de impozite ghidate de teoria keynesiană dar nu şi pe cele bazate pe economia ofertei. În ediţia a şaptea, el susţinea, în termeni ce amintesc de tezele curbei lui Laffer, că o reducere a impozitelor poate să fie profitabilă în sensul obţinerii unor venituri guvernamentale sporite: “În măsura în care o reducere a impozitelor reuşeşte să stimuleze afacerile, sistemul nostru de impozitare progresiv va obţine venituri suplimentare, ca urmare a nivelelor mai ridicate ale veniturilor impozitate. Astfel, o reducere a impozitelor poate, pe termen lung, să implice o scădere redusă (sau chiar inexistentă) a veniturilor federale şi, în consecinţă, să nu ducă la o creştere substanţială a datoriei pe termen lung” (7:343). Totuşi, atunci cînd ratele marginale ale impozitelor au fost reduse în anii 1980, în timpul administraţiei Reagan, Samuelson şi Nordhaus au scris: “Predicţiile curbei lui Laffer, conform cărora veniturile ar trebui să crească drept urmare a reducerii impozitelor s-au dovedit a fi false” (14:332).

Dar ce spunea manualul despre argumentul economiei ofertei conform căruia ratele ridicate ale impozitelor descurajează munca, economisirea şi asumarea riscurilor? Răspunsul era “neclar”. Samuelson sugera că impozitele progresive ar putea, de fapt, să-i facă pe anumiţi oameni “să muncească mai din greu cu scopul de a face milionul” (10:171). El susţinea că “mulţi doctori, oameni de ştiinţă, artişti şi oameni de afaceri, care obţin satisfacţii din munca lor şi din sentimentul de putere sau împlinire pe care aceasta li-l aduce, vor lucra la fel de susţinut pentru 30 de mii de dolari ca şi pentru 100 de mii de dolari” (10:171), un sentiment pe care îl repetă şi în ediţiile următoare (15:310).

Lăsîndu-se purtat de acelaşi sentiment, Samuelson s-a constituit într-un puternic suporter al statului asistenţial (“welfare state”) şi al programelor sociale de “luptă împotriva sărăciei”, văzute ca un răspuns faţă de inegalităţile sociale. “Conştiinţa şi standardele noastre umanitare sociale s-au schimbat complet, astfel încât astăzi insistăm asupra oferirii unui anumit nivel minim de trai celor care nu sunt capabili să şi-l ofere singuri,” spunea el într-una dintre ediţiile de început (1:158). El nega ideea conform căreia cheltuielile pentru asistenţa socială ar fi “anticapitaliste” (7:146). Mai mult, “Contrar <<legii>> enunţate de către Colin Clark al Australiei - conform căreia prelevarea a mai mult de 25 la sută din PNB este o garanţie pentru un dezastru rapid - statul asistenţial modern a fost în acelaşi timp umanitar şi solvabil” (8:140). Deşi asistenţa socială era “într-adevăr costisitoare” şi “deseori ineficientă” (11:761), nu prea aveam de ales, deoarece sistemele de caritate private au fost întotdeauna “inadecvate” (11:760). Discutând despre reforma sistemului de asistenţă socială, acesta se concetrează asupra propunerii lui Milton Friedman privind “impozitul negativ pe venit”, propunere la care subscrie (11;761-3). Dar, ajunşi la editia din 1995, Samuelson şi Nordhaus par mai puţin convinşi şi se întreabă : “Au ajutat oare programele de luptă împotriva sărăciei ...(sau) au produs ele reacţii contraproductive?” (15:372).

În ceea ce priveşte sistemul de pensii, Samuelson a fost un suporter înfocat al sistemelor de asigurare socială de tipul pay-as-you-go. Primele ediţii conţineau un capitol despre “Finanţele personale şi sistemul de asigurare socială,” în care sistemul de tip pay-as-you-go era considerat “o modalitate ieftină şi raţională” de asigurare a pensiilor cetăţenilor. [3] Samuelson susţinea că: “Unul dintre marile avantaje ale sistemului de tip pay-as-you-go este acela că se bazează pe capacitatea generală de plată a unei naţiuni; dacă o hiperinflaţie ar ruina totalitatea sistemelor de asigurare şi de economii private, asigurarea socială ar putea fără nici un impediment să o ia de la capăt, în ajutorul săracilor” (4:179). Dar această apreciere - şi capitolul despre finanţele personale şi sistemul de asigurare socială - au fost eliminate după ediţia a cincea. Recomandarea acestuia de a cumpăra obligaţiuni guvernamentale S.U.A. ce aduceau un cîştig de 3 procente, ceea ce reprezenta “o mare afacere”, a fost înlăturată după ediţia a treia. [4]

Samuelson a acordat, de atunci, mai puţin spaţiu sistemului de asigurare socială, în afara faptului că a raportat creşterea impozitelor pe salariu (payroll taxes) pe măsură ce ediţiile se succedau. De exemplu, în ediţia din 1985, Samuelson şi Nordhaus notau că, “Impozitele pe salariu au reprezentat sursa federală de venit cu cea mai rapidă creştere, de la zero în 1929, la 18 procente din veniturile federale în 1960, ajungînd la 36 de procente în 1985” (12:732). Ediţia din 1995 menţionează într-un paragraf că impozitele plătite către sistemul asigurărilor sociale pot contribui la reducerea economisirii (15:432-3). Există însă o serie de argumente ce susţin că sistemului de asigurare socială ar fi trebuit să i se acorde mai multă atenţie, precum acela că mai mult de jumătate dintre muncitorii americani plătesc mai mult ca impozite pe salariu decât ca impozite pe venit. Sistemul de asigurări sociale se află în centrul unei dispute privind echitatea intergeneraţii, existînd un anumit număr de propuneri interesante de reformă a acestui sistem, printre care şi privatizarea.

Analiza rolului guvernului îşi găseşte continuarea într-o dezbatere despre eşecul pieţelor (market failure) şi cel guvernamental (government failure). Teoriile economice dominante, precum cele întruchipate în textul lui Samuelson, au avut tendinţa să accentueze numeroase exemple ale “eşecului pieţei” (15:30-5, 164-77, 272-3, 280-2, 291-2, 329,347-52), printre care concurenţa imperfectă, externalităţile, inegalităţile sociale, puterea monopolurilor şi bunurile publice. Samuelson a indicat că guvernul ar putea să preia “o varietate aproape infinită de roluri ca răspuns la defectele mecanismului pieţei” (15:30-1). Desigur, într-o anumită privinţă, aceste lucruri sunt relativ corecte. Dar, deja de câteva decade, a existat de asemenea, un alt mod de gândire, poate întruchipat cel mai bine de opera lui Ronald Coase, care subliniază că în cadrul pieţelor indivizii pot fi deosebit de creativi în a găsi modalităţi de rezolvare a eşecului pieţelor.

De exemplu, gândiţi-vă la problema farurilor ca bunuri publice. Din 1961, Samuelson a folosit farurile ca un exemplu de bun public, bun pe care iniţiativa privată nu le-ar putea produce în mod profitabil datorită naturii de non-excluziune şi non-rivalitate a serviciului. Dar, Coase (1974) a scris un articol în care evidenţia faptul că numeroase faruri din Anglia au fost construite şi deţinute în proprietate privată de către indivizi sau companii, până în secolul al XIX-lea, acestea obţinînd profit din plăţile făcute de navele ce ancorau în porturile din apropiere. [5]

Fără îndoială, unele dintre organizaţiile ce ofereau aceste faruri aduc mai mult a organizaţii private voluntare, decât a pieţe cu concurenţă perfectă; cu toate acestea, un curs introductiv de economie ar fi putut fi interesat de faptul că agenţii economici pot, în mod liber, găsi soluţii practice de realizare şi plată a unor bunuri publice, fără să fie nevoie de instituirea explicită a acestora de către guvern.

Explicaţiile privind eşecul pieţelor merită deseori o analiză, în contrapartidă, a eşecului guvernamental; altfel, un student neiniţiat poate să creadă că economiştii văd pieţele ca fiind imperfecte şi guvernul ca fiind perfect. Diferite ediţii ale acestui manual susţin, într-adevăr, că guvernele ar trebui să urmărească politici inspirate de către piaţă (market-oriented policies) atunci când încearcă să remedieze un eşec al pieţelor. În cea mai recentă ediţie, de exemplu, dezbaterea din jurul îngrijirii sănătăţii în SUA era analizată în termeni ce includeau o listă a unor eşecuri ale pieţelor din cadrul industriei ce oferă servicii sanitare, împreună cu o critică inspirată de piaţă a propunerii lui Clinton de control al preţurilor, precum şi o analiză critică a sistemelor sanitare naţionalizate din străinătate (15:289-96). În mod similar, eşecul pieţelor şi soluţiile inspirate de piaţă sunt de asemenea accentuate în ceea ce priveşte domeniul mediului înconjurător. (15:351-3).

Analiza faptului că anumite genuri de acţiuni guvernamentale sunt preferabile altora pare să deschidă uşa unei discuţii ale problemei privitoare la gradul în care putem fi siguri că guvernul va adopta politicile cele mai bune. Anumite manuale au deja secţiuni substanţiale despre “eşecul guvernamental”, dar posibilitatea amplă a unor astfel de eşecuri a fost minimizată în textele lui Samuelson. În ediţia din 1955, el citează un studiu al lui Herbert Hoover care indica “o foarte redusă” risipă a cheltuielilor federale, de doar 3 miliarde de dolari (3:119). Începând cu a douăsprezecea ediţie, indexul referitor la subiecte are numeroase intrări la categoria “eşecul pieţelor” , dar nici una la cea a “eşecului guvernamental”, deşi, evident, critica făcută de Samuelson controlului preţurilor ar intra în această categorie (1:463-6; 8:370-3; 15:66-71). În afara controlului preţurilor, Samuelson şi Nordhaus oferă doar două scurte menţionări ale eşecului guvernamental în cea de-a cincisprezecea ediţie (1995), anume o întrebare la sfîrşitul capitolului 2 despre “Pieţe şi Guverne într-o economie modernă” (15:37), şi o alta în cadrul analizei făcute “teoriei opţiunilor publice” (public choice), în care se susţine că politicile guvernamentale “dăunătoare” sunt “probabil rare” (15:285).

Arborele genealogic al teoriei economice: curentul dominant şi marxismul

Dorinţa lui Samuelson de a omogeniza teoria economică a curentului dominant într-o mare “sinteză neoclasică” este evidentă în al său “arbore genealogic al teoriei economice”. Începând cu a patra ediţie (1958, coperta interioară), autorul a creat o diagramă prezentînd genealogia gândirii economice, de la vechii greci până în prezent. Până să ajungă în secolul 20, doar două şcoli de gândire mai rămăseseră - discipolii socialismului marxist-leninist şi cei ai “sintezei neoclasice” dintre Marshal şi Keynes. În acest grafic, Adam Smith şi Şcoala Clasică erau revendicaţi ca fiind predecesori ai sintezei neoclasice, prin filiaţia Alfred Marshall. Monetariştii de la Chicago şi Austriecii nu apar în acest grafic până la a douăsprezecea ediţie (1985), cînd “Libertarianismul Chicagoist” şi “teoria macroeconomică a anticipărilor raţionale” apar alături de “Curentul dominant modern din teoria economică.” Samuelson şi Nordhaus îi includ pe economiştii Austrieci, Friedrich Hayek şi Ludwig von Mises, în categoria “Libertarianismului Chicagoist” (13:828). Acest lucru este extrem de îndoielnic, deoarece Austriecii, care accentuează subiectivismul şi microeconomia, nu se consideră ei înşişi a fi urmaşi ai Şcolii de la Chicago şi nici descendenţi filosofici ai lui Walras sau Marshall. Apoi, în ediţiile a paisprezecea şi a cincisprezecea, celelalte şcoli dispar din nou din acest arbore genealogic, adunate fiind, aparent, sub atotcuprinzătoarea categorie “Curentul dominant modern din teoria economică.”

De-a lungul timpului, Samuelson a acordat, treptat, mai mult spaţiu în manualul său şcolilor non-keynesiene. În a opta ediţie (1970), Milton Friedman era deja citat de şase ori. În cea de a noua editie (1973), Samuelson recomanda cartea Capitalism şi Libertate a lui Friedman ca fiind “o elucidare atentă, presuasivă, riguroasă din punct de vedere logic, a unui punct de vedere important” (9:848). Cea de a noua ediţie adaugă de asemenea un capitol semnificativ despre “Vânturile schimbării: Evoluţia doctrinelor economice”, care cuprinde o sumă de şcoli diferite, precum instituţionaliştii (Veblen şi Galbraith), noua stângă şi teoria economică radicală.

Referinţele la Marx şi la socialismul internaţional sunt rare şi întâmplătoare în ediţiile timpurii. În prima ediţie, Marx era declarat “de-a dreptul greşit” în ceea ce priveşte predicţia sa că “săracii vor deveni şi mai săraci” (1:67). Samuelson îşi exprima suspiciunea în ceea ce priveşte planificarea centralizată sovietică şi considera genul de întreprindere “mixtă” din SUA ca fiind superior (1:603). Atacurile asupra marxismului s-au amplificat cu fiecare ediţie. Predictia lui Marx că salariile reale vor scădea s-a dovedit “absolut greşită” (4:757). De asemenea, Lenin s-a înşelat atunci cînd a acuzat naţiunile occidentale că practicau imperialismul în scopul obţinerii de avantaje economice (4:756-7), iar rata profitului “a refuzat cu încăpăţânare să urmeze” legitatea marxistă care susţinea că trebuie să scadă (7:707).

Dar, începând cu a noua ediţie, referirile la ideile şi discipolii lui Karl Marx şi Friedrich Engels s-au extins dramatic, incluzând o biografie a lui Marx şi un apendice de 9 pagini despre teoria economică marxistă. În prefaţa aceleaşi ediţii, Samuelson spune : “Este un adevărat scandal faptul că, până de curînd chiar şi cei care urmau cariere economice, nu erau învăţaţi nimic altceva despre Karl Marx decât faptul că acesta era un individ plin de greşeli” (9:ix). Samuelson adăuga, în a zecea ediţie, că “cel puţin o zecime dintre economiştii americani pot fi catalogaţi ca <<radicali>>” (10:849). Totuşi, această prezentare extinsă nu a diminuat criticile acestuia faţă de convingerile marxiste. O dată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, analiza lui Marx s-a redus de la 12 pagini în ediţia a paisprezecea la 3 pagini în cea de-a cincisprezecea (1995), care include o bibliografie de 2 paragrafe a lui Karl Marx şi nici un apendice referitor la teoria economică marxistă. [6] Tipic pentru tonul lui Samuelson este următorul pasaj: “Marx s-a înşelat în multe privinţe -mai ales în ce priveşte superioritatea socialismului ca sistem economic- dar aceasta nu diminuează cu nimic statutul său de economist important” (15:7).

Planificarea centralizată şi creşterea economică sovietică

În primele ediţii, Samuelson îşi exprimase scepticismul faţă de planificarea centralizată socialistă: “Sistemul nostru mixt ... , cu toate defectele sale, a dat lumii un secol de progres pe care o ordine socialistă s-ar putea să-l găsească imposibil de egalat” (1:604; 4:782). Dar, începând cu a cincea ediţie (1961), deşi îşi exprimă un anumit scepticism faţă de statisticile sovietice, el declară că economiştii “par să fie de acord că cele mai recente rate de creştere economică ale acesteia sunt considerabil mai mari decât ale noastre ca procent anual”, deşi mai mici decât ale Germaniei de Vest, Japoniei, Italiei şi Franţei (5:892). Începând cu ediţia a cincea şi până la ediţia a unsprezecea, Samuelson prezintă un grafic ce arată distanţa dintre Statele Unite şi URSS micşorîndu-se şi posibil chiar dispărînd (de exemplu, 5:830). Cea de-a douăsprezecea ediţie înlocuieşte graficul cu un tabel din care reiese că între 1928 şi 1983, Uniunea Sovietică a cunoscut o remarcabilă creştere economică anuală, de 4.9 procente, mai mare decât a Statelor Unite, Marii Britanii sau chiar a Japoniei şi Germaniei (12:776). În a treisprezecea ediţie (1989), Samuelson şi Nordhaus declarau, “Economia sovietică este dovada faptului că, în ciuda convingerilor anterioare ale multor sceptici, o economie socialistă planificată poate funcţiona şi chiar prospera” (13:837). Samuelson şi Nordhaus nu erau singurii ce aveau această viziune optimistă despre planificarea centralizată sovietică; alte manuale cunoscute erau de asemenea generoase în descrierile pe care le făceau vieţii economice sub comunism, înaintea prăbuşirii Uniunii Sovietice. [7]

Începând cu următoarea ediţie, a paisprezecea, publicată în timpul destrămării Uniunii Sovietice, Samuelson şi Nordhaus au renunţat la sintagma “a prospera” şi au ridicat semne de întrebare faţă de statisticile sovietice, adăugînd că “datele sovietice sunt privite cu neîncredere de către mulţi experţi” (14:389). Cea de-a cincisprezecea ediţie (1995) nu are nici un grafic, declarând comunismul sovietic “un model eşuat” (15:714-8). Spre meritul lor, Samuelson şi Nordhaus au fost dispuşi să admită că atât ei cât şi alţi autori de manuale au eşuat în anticiparea colapsului comunismului: “în anii 1980 şi 1990, ţară după ţară a rupt lanţurile comunismului şi a înlăturat înăbuşitoarea planificare centralizată - şi aceasta nu pentru că manualele i-au convins să o facă, ci pentru că şi-au folosit proprii ochi şi au văzut felul în care economiile de piaţă din Vest prosperau în timp ce economiile planificate din Est se prăbuşeau.”

Unde sunt exemplele succeselor economice?

Samuelson, în vreme ce a supraestimat economia Uniunii Sovietice, a minimizat succesul postbelic al economiilor Germaniei şi Japoniei, precum şi al noilor ţări în curs de dezvoltare din Europa, Asia şi America Latină. De la a doua şi până la a paisprezecea ediţie, Samuelson menţionează foarte pe scurt povestea dramatică a redresării economice a Germaniei postbelice, atunci cînd se referă la avantajele reformei monetare şi al libertăţii preţurilor (2:36;14:36). Alte ediţii discută de asemenea lupta Germaniei cu hiperinflaţia la începutul anilor 1920. Dar această relatare, în cuprinsul unui singur paragraf, nu lasă suficient spaţiu pentru a face înţeleasă magnitudinea redresării economice a Germaniei, ce survenea în urma unui război mondial devastator. Acelaşi lucru poate fi spus despre miracolul economic japonez postbelic. În 1945, Japonia era disperată, înfometată, zdruncinată din temelii; o jumătate de secol mai târziu, era o superputere economică. Şi cu toate acestea, Samuelson abia dacă menţionează Japonia. În 1970, el ne oferea o propoziţie în capitolul său despre creşterea economică, neînsoţită de nici un alt comentariu: “Sprintul recent al Japoniei a fost uimitor” (8:796). În anii 1980 şi 1990, în ciuda faptului că majoritatea manualelor ofereau o perspectivă globală, Samuelson şi Nordhaus continuau să ignore pur şi simplu Japonia. În cea de-a douăsprezecea ediţie, ei scriau: “De exemplu, mulţi oameni se întreabă de ce ţări precum Japonia şi Uniunea Sovietică au crescut mult mai rapid decât Statele Unite în ultimele decenii” (12:798). Multe pagini se succedau discutînd despre Uniunea Sovietică, dar cu excepţia unei scurte propoziţii referitoare la “o schimbare tehnologică rapidă”, ei păstrau tăcerea în ceea ce priveşte Japonia, aceeaşi abordare păstrându-se şi în a cincisprezecea ediţie (1995).

Dar ce spune autorul despre celelalte economii extrem de performante din Asia de Est? Acestea nu sunt menţionate până la ediţia a treisprezecea (1989), moment în care Samuelson şi Nordhaus alocă două paragrafe Hong Kong-ului şi celorlaltor miracole economice est-asiatice (13:832, 886). În cea de-a cincisprezecea ediţie, ei se referă în trecere la cauzele dezvoltării economice a Asiei de Est, la ţări precum Coreea, Singapore, Taiwan, Indonezia, Malaezia, şi Thailanda (15:712-3). Succesele economice din America Latină (Chile, Mexic şi altele) nici măcar nu sunt menţionate. Privatizarea, un fenomen cu o creştere rapidă în toată lumea, este aproape ignorată în manualul lui Samuelson, ca şi în majoritatea manualelor americane.

De ce lipseşte, oare, prezentarea acestor succese economice? Fără îndoială limitele de spaţiu au jucat un rol important. Alt motiv este acela că abordarea retorică, proprie lui Samuelson, ca şi multor altor manuale, este de a prezenta o perspectivă generală, de a discuta concepte şi probleme în general şi doar rareori de a insista asupra unor exemple specifice. Economiştii ce susţin piaţa liberă ar fi putut evidenţia că anumite politici economice adoptate de multe dintre aceste ţări ce au cunoscut o creştere economică susţinută - rate ridicate ale economisirii, o încredere în pieţe ca mecanisme de coordonare, cheltuieli guvernamentale relativ scăzute, împreună cu bugete deseori excedentare, şi o impozitare scăzută sau inexistentă asupra economiilor şi investiţiilor - nu se împacă prea bine cu prejudecăţile keynesiene. Pe de altă parte, alte politici economice -educaţia publică, reforma agrară, protecţionismul şi promovarea exporturilor, investiţii subvenţionate şi orientate de guvern, şi strânsele legături între guvern şi marile firme- argumentează în favoarea poziţiei lui Samuelson.

Impactul manualului lui Samuelson

Este greu să măsurăm exact influenţa manualului lui Samuelson, sau în general influenţa cursurilor introductive de economie, asupra funcţionarilor guvernamentali sau a managerilor americani. Samuelson s-a arătat dispus să susţină, pe un ton doar uşor ironic, că a avut un impact considerabil. Astfel, el făcea un binecunoscut cometariu: “Nu mă interesează cine face legile unei ţări - sau cine negociază tratatele ei - atâta timp cât eu pot să îi scriu manualele de economie” (Nasar, 1995, C1). El îşi exprima, de asemenea, speranţa că acest manual va fi un ghid pe care foştii studenţi îl vor mai consulta. “În preajma alegerilor din 1984,” scria el în 1967, “toate orele pe care eu împreună cu ilustratorii şi cu editorii le-am petrecut pentru a face aceste pagini cât mai informative şi mai interesante cu putinţă, îmi vor părea că nu au fost cheltuite în zadar dacă undeva un alegător se reîntoarce la vechea carte din care a învăţat economie, pentru a putea judeca principiile economice în dispută” (7:vii).

Această speranţă merită exprimată nu numai pentru manualul lui Samuelson, ci şi pentru toţi acei studenţi care au parcurs vreodată un curs introductiv de economie. În măsura în care manualul lui Samuelson a fost atât de imitat de celelalte manuale introductive, este rezonabil să ne întrebăm cât de mult ar fi ajutat aceste manuale în judecarea unor probleme precum datoria publică, inflaţia, concurenţa străină, recesiunea, şomajul şi impozitele, care au pus la grea încercare publicul în ultimii 50 de ani.

Pe de altă parte, Samuelson trebuie felicitat pentru optimismul pe care l-a arătat faţă de viitorul economiei americane. Deşi anticipase o recesiune profundă ca urmare a celui de-al doilea Război Mondial (Sobel, 1980, p.101-2), el nu a cedat în faţa cursei întinsă de teza stagnării susţinută de colegul său keynesian Alvin Hansen (1:418-23). El a respins, de asemenea, în mod inteligent, profeţiile apocaliptice referitoare la o nouă mare depresiune sau un faliment iminent care s-ar fi datorat unei datorii naţionale excesive. “Economia noastră mixtă, are - dacă excludem eventualitatea unor războaie - un mare viitor” (6:809). Spre meritul său, Samuelson s-a arătat dispus să îşi adapteze manualul astfel încât să ţină cont de noile evenimentele ce s-au petrecut, precum şi de noile teorii economice apărute. Virtuţile politicii monetare, ale economisirii şi ale pieţelor au fost accentuate mai mult în ediţiile recente.

Samuelson ne-a oferit un amestec echilibrat de teorii economice, care avea şi suportul curentului dominant din economie. Deşi Samuelson (mai ales în primele ediţii) se declara în favoarea implicării masive a statului pentru “stabilizarea” economiei în ansamblu, el rămânea relativ laissez-faire în ce priveşte sfera micro, apărând liberul schimb, concurenţa şi iniţiativa privată în agricultură. El avea un ton critic faţă de Marx, îşi punea problema poverii pe care o provoca datoria naţională, nega faptul că războaiele şi controlul preţurilor erau benefice economiei, prezenta elocvent virtuţile unei economii “mixte”, sugerând că marile firme aflate în poziţii monopoliste ar putea fi uneori benefice (1:132; 15:172-4), şi îşi punea chiar întrebarea dacă sindicatele au cu adevărat capacitatea de a determina creşterea salariilor (2:606;15:238). Toate aceste atitudini ar putea fi uşor însumate ca un îndemn de a ne baza în general pe pieţe, dar şi de a fi conştienţi că în anumite cazuri pieţele ar putea eşua, creând astfel o situaţie ce ar justifica intervenţia guvernului.

Samuelson nu a fost capabil să prevadă multe dintre evenimentele şi crizele economice majore ce au avut loc, dar acesta nu poate fi un reproş. Aceasta deoarece marea majoritate a economiştilor ce fac parte din curentul dominant nu au anticipat fenomene precum stagflaţia şi devalorizarea dolarului din anii 1970, sau criza băncilor de econonomii şi investiţii (S&L crisis) şi a deficitelor comerciale din anii 1980. Într-o anumită măsură, manualele introductive vor fi întotdeauna în urma evenimentelor. De exemplu, analizând efectele asigurării depozitelor la nivel federal şi al autorităţii băncii centrale, Samuelson, încrezător, prezicea în 1980: “În anii 1980, băncile vor da faliment doar ca urmare a unor fraude sau a unor mari neglijenţe” (11:282). Dar, în ediţia din 1992, apărută după prăbuşirea a sute de bănci de economii şi investiţii, Samuelson şi Nordhaus spuneau: “Mulţi economişti sunt convinşi că sistemul de asigurare a depozitelor bancare trebuie revizuit dacă dorim ca acest episod trist să nu se mai repete în viitor” (14:535).

Deşi ar fi incorect să criticăm pe cineva pentru că nu a putut prevedea viitorul, este, fără îndoială corect să criticăm un curs introductiv de economie arătând că anumite recomandări ale acestuia sunt puse sub semnul întrebării atunci când sunt confruntate cu nivelul actual al cunoaşterii economice. În fapt, Samuelson a lăsat să se înţeleagă în ultimele ediţii că nu ar mai fi de acord cu anumite analize făcute de el în ediţiile de început. Astăzi, probabil nu s-ar simţi prea bine dacă ar spune, aşa cum o făcea în prefaţa ediţiei a opta, că manualul său conţine tot ce este necesar, “neomiţînd nimic esenţial”, şi neconţinînd “nici un lucru care apoi va trebui dezvăţat deoarece este greşit”. În a paisprezecea ediţie, el mărturisea, “Ce era important în prima ediţie este perimat până la a treia; şi încetează poate să mai fie adevărat până la ediţia a paisprezecea” (14:xiv).

În faţa unor comentarii atât de modeste făcute de un autor de talia lui Samuelson, o anumită doză de modestie pare a se recomanda singură profesiunii economiştilor. Ediţiile succesive ale manualului lui Samuelson ilustrează faptul că perspectiva economiştilor, atât asupra principiilor cât şi asupra faptelor, se poate modifica substanţial ca urmare a experienţei recente, fie că problema în discuţie este lecţia keynesiană ce apare ca urmare a Marii Depresiuni, fie că este cea a dinamicii creşterii economice sovietice. Deşi este necesar şi natural ca un curs introductiv de economie să fie cât mai simplu, unul dintre scopurile acestuia ar trebui să fie evitarea unor false certitudini.

Manualul lui Samuelson a livrat foarte multă înţelepciune economică. După părerea multor economişti, balanţa se înclină mult în favoarea lui Samuelson, părţile pozitive depăşindu-le pe cele negative. Într-adevăr apărătorii acestuia se pot întreba: Ar fi suferit Statele Unite şi Occidentul o nouă Mare Depresiune dacă Samuelson nu ar fi accentuat nevoia existenţei unor “stabilizatori automatici”? Faptul că Samuelson a îmbrăţişat modelul economiei “mixte” nu a contribuit oare la stăvilirea apetitului ţărilor din lumea a treia pentru modelul naţional socialist?

Deşi nu vom şti, bineînţeles, niciodată cu siguranţă, este normal să facem speculaţii asupra felului cum ar fi arătat economia americană dacă principiile predate în manualele introductive ar fi fost altele. Ar fi putut Statele Unite să înregistreze rate mai ridicate ale economisirii, investiţiilor şi ale creşterii economice dacă Samuelson şi-ar moderat mai devreme atitudinea sa împotriva economisirii? Ar fi fost sistemul economic şi financiar american mai puţin volatil dacă autorii manualeleor ar fi acordat mai devreme încrederea lor monetariştilor? Ar fi fost creşterea economică, din SUA şi din alte ţări, mai rapidă dacă autorii de manuale ar fi pus accentul asupra creşterii pe termen lung (ce a caracterizat miracolele economice din germania Occidentală, Japonia, şi Asia de Est) în loc să accentueze politicile de stabilizare macroeconomică (schimburi între inflaţie şi şomaj)? Atitudinea faţă de Uniunea Sovietică şi fată de pieţe ar fi fost alta dacă manualele introductive ar fi fost mai critice fată de planificarea centralizată şi faţă de statisticile ce exprimau creşterea economică sovietică? După părerea mea, este dificil să evităm concluzia că, deoarece predarea cursurilor introductive de economie la urmat îndeaproape modelul lui Samuelson, ideile şi recomandările acestuia au contribuit la apariţia anumitor probleme cărora economia Statelor Unite trebuie să le facă astăzi.

Le mulţumesc lui Paul Samuelson, William Nordhaus, Milton Friedman, Roger Garrison, Kenna C. Taylor, Michael Betterman şi lui Jo Ann Skousen pentru comentariile făcute şi pentru materialele oferite. Mulţumiri deosebite lui Paul Samuelson şi lui Ken Elzinga pentru ajutorul acordat în localizarea primelor ediţiilor, foarte greu de găsit, ale Economics-ului. Doresc de asemenea să mulţumesc editorilor, Alan B. Krueger, J. Bradford De Long, şi în mod special lui Timothy Taylor, pentru schimbările şi sugestiile extrem de benefice.

Referinţe:

Coase, R.H. “The Lighthouse in Economics”. În The Firm, the Market,and the Law. Chicago:University of Chicago press, 1988,p.187-213; iniţial publicată în Journal of Law and Economics, Octombrie 1974, 17:2, 357-76.

Elzinga, Kenneth G., “The Eleven Principles of Economics”, Southern Economic Journal, April 1992, 58:4, 861-79

Friedman, Milton, “Why Economists Disagree”. În Dollars and Deficits: Livivng with America’s Economic Problems. Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1968, p.1-16.

Lipsey,Richard G., Peter O. Steiner, şi Douglas D. Purvis, Economics. Ediţia a opta, New York: Harper & Row, 1987.

Nasar, Silvia, “Hard Act to Follow?”, New York Times, 14 Martie, 1995, C1, C8.

Samuelson, Paul A., Economics. New York:McGraw-Hill, 1948 şi alţi ani.

Skousen, Mark, Economics on Trial. Homewood, Ill.: Irwin,1991.

Sobel, Robert,The Wordly Economists. New York: Free Press, 1980.

Note:

[1]. Acesta este un domeniu în care keynesienii contemporani (Heller, Solow, Okun, şi alţii) nu au fost chiar atît de mult împotriva economisirii, precum Samuelson. Raportul economic al Preşedintelui din 1962, ce apărea în zilele de glorie ale keynesianismului ortodox, reflecta o încredere implicită în faptul că economia funcţionează aproape întotdeauna în imediata apropiere a ocupării depline a forţei de muncă. Ciclul de afaceri fusese îmblînzit şi orice recesiune ar fi fost imediat remediată. O astfel de convingere semnifica faptul că economiile puteau, într-o astfel de situaţie, să joace un rol pozitiv. Evident, Samuelson nu era atît de optimist în ceea ce priveşte capacitatea guvernului de a menţine un echilibru cu ocuparea deplină a forţei de muncă.

[2]. Citatul din Samuelson este extras din corespondenţa personală cu data de 20 ianuarie 1995. Nordhaus şi-a exprimat acest sentiment în corespondenţa personală din 4 februarie 1995.

[3]. Samuelson a prevăzut în prima sa editie perspectiva apariţiei unor programe de tipul Medicare sau Medicaid: “Nu este deloc improbabil ca în următoarea generaţie să se instituie plăţi pentru boală şi handicap, sau că va fi instituit un program atotcuprinzător de asigurare a sănătăţii publice şi al plăţii spitalizărilor” (1:222).

[4]. Pe baza filozofiei sale keynesiene, Samuelson are de asemenea tentat să susţină că oamenii ar trebui să evite economisirea în perioadele economice dificile. “Oamenii nu ar mai trebui niciodată să fie îndemnaţi, în perioadele de depresiune, să-şi strîngă cureaua, să economisească mai mult în scopul de a restabili prosperitatea. Rezultatul va fi exact cel opus - o înrăutăţire a vicioasei spirale deflaţioniste” (1:272;6:238-9;10:239). În cea de-a treia ediţie, Samuelson înfierează familiile care “îşi reduc în mod isteric consumul o dată cu apariţia norilor economici” (3:339). El se face ecoul sfatului dat de Frank W. Taussig, economist la Harvard, care în timpul Marii Depresiuni, a îndemnat, prin intermediul radioului, “pe toată lumea să economisească mai puţin, şi să cheltuiască mai mult pentru consum” (7:226). Oricare ar fi fost meritele acestui sfat din punct de vedere macroeconomic, el ar fi dus în mod sigur, la mărirea riscului financiar la care s-ar fi expus indivizii care l-ar fi urmat.

[5]. I-am scris lui Samuelson depre această problemă. Iată răspunsul său: “Dacă citeşti atent articolul lui Coase despre faruri, vei observa că exemplele istorice pe care le descrie nu sunt în stare să facă faţă problemei <<free rider-ului>> . Atunci cînd mecanismele de efectuare a plăţilor sunt disponibile pentru a face faţă acestei probleme, rămîne totuşi ineficienţa absolută, intrinsecă, asocierii unui preţ pozitiv pentru utilizarea marginală a unui lucru care implică doar un cost marginal egal cu zero sau derizoriu” (corespondenţă personală, 9 august 1995). Fără a nega aceste lucruri, putem continua să susţinem concluzia exprimată în acest text, aceea că în loc să concluzionăm că agenţiile guvernamentale sunt singurele capabile să ofere farurile, ar fi interesant de discutat modurile în care acestea au fost într-adevăr oferite în timp.

[6]. Reducerea spaţiului alocat teoriei marxiste a fost însoţită de restrîngerea prezentării economiştilor austrieci, Ludwig von Mises şi Friedrich Hayek, ce avertizaseră încă de timpuriu că planificarea centralizată socialistă nu poate funcţiona şi că nu poate calcula preţurile şi costurile în mod corect. Samuelson şi Nordhaus menţionează rolul lui Mises şi al lui Hayek în cadrul dezbaterii asupra calculului socialist cu ediţia a noua, dar au renunţat să-i mai menţioneze în cele mai recente ediţii.

[7]. De exemplu, în a opta lor ediţie, Lipsey, Steiner şi Purvis (1987,p.885-6) susţineau că “nivelul de trai al cetăţenilor sovietici este atît de ridicat comparativ cu deceniul anterior, şi creşte atît de rapid, încât probabil este foarte confortabil pentru ei.” (Skousen, 1991, p.213-15).

(*) Traducere autorizată după M. Skousen, The Perseverance of Paul Samuelson’s Economics”, The Journal of Economic Perspectives 11, No. 2 (Spring 1997), pp. 137-152.

© 1997 American Economic Association.

© 2002 Institutul Ludwig von Mises - România, pentru versiunea în limba română.


© Institutul Ludwig von Mises - România