Milton Friedman pe înţelesul tuturor

Murray N. Rothbard

Traducere în limba română de Dan Cristian Comănescu *

Aduceţi vorba despre „piaţa liberă” într-o convorbire oarecare şi există toate şansele ca omul de rând, dacă nu cumva aude pentru prima oară de aşa ceva, să identifice în întregime termenul cu numele lui Milton Friedman. Sunt mulţi ani de când profesorul Friedman este necontenit răsfăţat, deopotrivă de onorurile presei şi de ale economiştilor profesionişti; şi - în aparentă opoziţie faţă de ortodoxia keynesiană - s-a afirmat o şcoală de friedmaniţi şi monetarişti.

În fond, în locul reacţiei obişnuite, de reverenţă şi veneraţie pentru „unul dintre ai noştri care a reuşit”, liberalul ar trebui să întâmpine întreaga afacere cu profundă suspiciune: „dacă este un liberal atât de autentic, cum se face că este favoritul stabilimentului politic?” Consilier al lui Richard Nixon, prieten şi asociat al majorităţii economiştilor din administraţia publică, Friedman şi-a pus amprenta pe politicile publice şi gândeşte, într-adevăr, ca un fel de apologet-şef neoficial al politicilor lui Nixon.

În fond, în cazul său, ca şi în altele similare, reacţia firească a liberalului este exact suspiciunea, deoarece tipul anume de „economie de piaţă liberă” asociat cu marca profesorului Friedman nu este câtuşi de puţin conceput pentru a ciufuli penele puternicilor zilei. Milton Friedman este liberalul de curte al stabilimentului politic şi a venit de mult vremea ca liberalii să se trezească la această realitate.

Şcoala de la Chicago

Friedmanismul nu poate fi complet înţeles decât în contextul rădăcinilor sale istorice, iar aceste rădăcini istorice sunt aşa-numita Şcoală de economie de la Chicago din anii 1920 şi 1930. El însuşi profesor la Universitatea din Chicago, Friedman este, în prezent, liderul necontestat al celei de a doua generaţii, sau a Şcolii moderne de la Chicago, care are adepţi printre economiştii profesionişti de pretutindeni, cu centre majore de iradiere la Chicago, UCLA şi la Universitatea din Virginia.

Prima generaţie, sau Şcoala originară de la Chicago, era considerată de stânga la vremea respectivă, după cum într-adevăr şi era, după indiferent ce criteriu autentic liberal. Şi cu toate că Friedman a modificat o parte din modalităţile de abordare specifice şcolii, el încă rămâne, în fond, un reprezentant al Chicago-ului anilor ’30. Programul politic al primilor economişti de la Chicago este cel mai bine revelat în extraordinara lucrare a unui fondator şi mentor politic al ei de prim rang: „A positive Program for Laissez-Faire” („Un program concret pentru laissez-faire”), de Henry C. Simons[1]. Programul politic propus de Simons era de tip laissez-faire numai într-un sens (involuntar) satiric; într-adevăr, el se compunea din: (a) o politică drastică anti-trust, de pulverizare a tuturor firmelor de afaceri şi a sindicatelor şi de reducere a lor la dimeniuni micuţe, ca de fierărie, în vederea ajungerii la competiţia „perfectă” şi la ceea ce credea Simons că înseamnă „piaţa liberă”; (b) o atotcuprinzătoare schemă de egalitarism silit, de egalizare a veniturilor prin structura impozitului pe venit; şi (c) o politică proto-keynesiană de stabilizare a nivelului preţurilor, prin implementarea unor vaste programe expansioniste, monetare şi fiscale, în timpul recesiunilor.

Extremă ostilitate faţă de trusturi; egalitarism; keynesism. Şcoala de la Chicago epitomiza o mare parte din programul New Deal, de unde şi statutul ei de extremă stângă, în peisajul profesiunii economice din anii ’30. Şi cu toate că Friedman a modificat şi a îndulcit poziţia de linie dură a lui Simons, el încă rămâne, în esenţă, un Simons redivivus; Friedman doar pare a fi un adept al pieţei libere, în condiţiile în care ceilalţi economişti au înregistrat o translaţie radicală spre stânga şi în direcţia statului, din vremea lui Simons până azi. Ba, mai mult, Friedman a adăugat anumite elemente nefericite de etatism, care nici măcar nu erau de găsit în vechea Şcoală de la Chicago[2].

Să aruncăm o privire asupra fiecăruia din elementele cheie ale colectivismului laissez-faire de tip Simons, pe rând. În privinţa monopolului şi a competiţiei, Friedman şi colegii săi au parcurs, din fericire, un drum lung în direcţia raţionalităţii, în raport cu vechea agresivitate extremă faţă de trusturi, manifestată de Simons. Acum, Friedman concede că sursa principală de monopol din economie este activitatea statului şi se concentrează pe abrogarea acestor măsuri monopoliste.

Cei de la Chicago au devenit tot mai prietenoşi faţă de marile firme de afaceri care îşi desfăşoară activitatea pe piaţa liberă, iar anumiţi friedmaniţi, cum ar fi Lester Telser, au propus chiar argumente excelente în favoarea advertising-ului, care înainte era anatema pentru toţi „competiţioniştii perfecţi.” Însă, cu toate că, în practică, Friedman a devenit mai liberal în ce priveşte chestiunea monopolului, el încă mai păstrează vechea teorie chicagoită: că, într-un anume fel, lumea absurdă, ireală şi nefericită a „competiţiei perfecte” (o lume în care fiecare firmă e atât de minusculă, încât nimic din ce poate face nu poate afecta cererea şi preţul produselor sale) ar fi mai bună decât lumea reală şi existentă a competiţiei, care este poreclită „imperfectă”.

O viziune infinit superioară asupra competiţiei este de găsit în cadrul şcolii complet neglijate de economie „austriacă”, unde „competiţia perfectă” este dispreţuită şi unde i se preferă lumea reală, a competiţiei de piaţă liberă[3]. Aşa încât, deşi imaginea practică asupra competiţiei adoptată de Friedman nu este prea rea, slăbiciunea teoriei sale subiacente ar putea permite în orice moment revenirea la extrema agresivitate împotriva trusturilor a Chicago-ului anilor 1930. Nu cu mult timp în urmă, de exemplu, cel mai distins asociat al lui Friedman, profesorul George J. Stigler a susţinut în faţa congresului SUA agresiunea anti-trust, prin spargerea firmei U.S. Steel în mai multe părţi constituente.

Egalitarismul de la Chicago

Cu toate că Friedman a abandonat chemarea lui Simons la egalitarism extrem, determinat prin structura impozitului pe venit, orientarea de bază a egalitarismului etatist a rămas în continuare la locul ei. A rămas în dorinţa chicagoită de a pune, în cadrul structurii fiscale, mai mult accent pe impozitul pe venit, indubitabil cel mai totalitar dintre toate impozitele. Chicagoiţii preferă impozitul pe venit deoarece, în teoria lor economică, ei urmează tradiţia dezastruoasă a gândirii economice anglo-americane „ortodoxe”, care separă etanş sfera „microeconomică” de cea „macroeconomică”.

Ideea este că există două lumi economice net separate şi independente. Pe de o parte, există sfera „micro”, lumea preţurilor individuale determinate de forţele ofertei şi cererii. În cazul acesta, conced cei de la Chicago, cel mai bine este ca economia să fie lăsată în seama jocului neobstrucţionat al pieţei libere. Dar, adaugă ei, mai există o sferă separată şi distinctă, a „macro”- economiei, a agregatelor economice ale politicilor guvernamentale bugetare şi monetare, în care piaţa liberă nu este nici posibilă, nici dezirabilă.

La unison cu colegii lor keynesieni, friedmaniţii urmăresc să-i încredinţeze guvernului central controlul absolut asupra domeniilor acestea macro, în vederea manipulării economiei în scopuri „sociale”, dar susţin şi că lumea „micro” poate rămâne în acelaşi timp liberă. Pe scurt, friedmaniţii, exact ca şi keynesienii, îi conced etatismului sfera vitală „macro”, acesta fiind, chipurile, „cadrul” indispensabil al micro-libertăţii de pe „piaţa liberă.”

În realitate, după cum au arătat austriecii, sferele macro şi micro sunt integrate şi întreţesute. Este cu neputinţă să-i concedem statului sfera „macro”, încercând în acelaşi timp să păstrăm libertatea pe nivelul „micro”. Orice fel de impozit – şi impozitul pe venit nu este orice impozit – injectează sistematic hoţie şi confiscare în sfera „micro”, a individului - şi are efecte distorsionante nefericite asupra întregului sistem economic. Este regretabil că friedmaniţii, ca şi restul profesiei economice din lumea anglo-americană, n-au acordat niciodată atenţie realizărilor lui Ludwig von Mises, fondatorul Şcolii austriece moderne, care a integrat sferele micro şi macro în cadrul teoriei economice încă din 1912 (în Teoria banilor şi a creditului[4]).

Milton Friedman şi-a manifestat poziţia esenţialmente egalitaristă şi favorabilă impozitului pe venit în numeroase feluri. Ca în multe alte privinţe, el a funcţionat nu ca un oponent al etatismului şi ca un adept al pieţei libere, ci ca un tehnician, care consiliază statul cum să fie mai eficient în desfăşurarea activităţilor sale cele rele. (Din punctul de vedere al liberalului autentic, cu cât mai ineficiente sunt operaţiunile statului, cu atât mai bine pentru libertate![5]) El s-a opus exceptărilor de la impozitare sau „interstiţiilor” şi s-a implicat în uniformizarea impozitului pe venit.

Una din cele mai dezastruoase performanţe ale lui Friedman a fost rolul de frunte pe care l-a jucat cu mândrie la departamentul trezoreriei SUA, în perioada celui de-al doilea Război Mondial, în impunerea asupra populaţiei americane suferinde a sistemului impozitării prin reţinere din venit. Înainte de al doilea Război Mondial, pe când ratele impozitelor pe venit erau cu mult mai reduse decât în prezent, nu exista sistem de reţineri: toată lumea îşi plătea nota anuală într-o singură sumă totală, pe data de 15 martie. Evident că, în condiţiile acestui sistem, fiscul american (The Internal Revenue System), n-ar fi putut niciodată să spere că ar putea extrage întreaga suma anuală la actualele rate spoliatoare, de la masa populaţiei muncitoare. Întregul sistem diabolic s-ar fi prăbuşit, în mod fericit, cu mult înainte ca aşa ceva să se întâmple. Numai că impozitul friedmanit prin reţinere a făcut posibil ca statul să transforme fiecare patron într-un agent fiscal neplătit, care extrage impozitul, discret şi pe tăcute, din fiecare cec salarial. În multe privinţe, Milton Friedman este cel căruia trebuie să-i mulţumim pentru actualul monstru de stat-Leviatan din America.

În plus faţă de impozitul pe venit ca atare, egalitarismul friedmanit reiese din pamfletul Friedman – Stigler, în care este atacat controlul chiriilor: „Pentru aceia care, aşa ca noi, ar dori încă şi mai multă egalitate decât avem în prezent… este cu siguranţă mai bine să fie atacate direct la sursă inegalităţile existente la nivelul veniturilor şi al avuţiilor” (decât să fie îngrădită achiziţionarea anumitor bunuri, cum ar fi spaţiul locativ)[6].

Cea mai dezastruoasă influenţă a lui Milton Friedman este o moştenire a vechiului egalitarism chicagoit: este vorba despre propunerea de a oferi tuturor un venit anual garantat, prin intermediul sistemului de impozitare pe venit: „impozitul negativ pe venit” – o idee preluată şi amplificată de un stângist ca Robert Theobald şi pe care, fără îndoială, preşedintele Nixon va fi în măsură să o preseze până trece prin noul congres SUA[7].

În conceperea acestei scheme catastrofale, Milton Friedman s-a orientat din nou după dorinţa lui arogantă nu de a îndepărta statul din vieţile noastre, ci de a face statul mai eficient. El priveşte în jur la mizeria peticită a sistemelor asistenţiale ale administraţiei locale şi centrale şi trage concluzia că totul ar fi mult mai eficient dacă întreaga schemă ar fi aşezată sub egida impozitului federal pe venit, şi fiecăruia i s-ar garanta un anumit prag de venit minim. Mai eficient? Poate. Dar şi cu mult mai nociv, deoarece singurul lucru care face sistemul nostru actual să fie totuşi tolerabil este tocmai ineficienţa lui, tocmai faptul că, pentru a pune mâna pe favoruri, omul trebuie să dea din coate şi să treacă prin reţeaua neplăcută şi haotică de birocraţie asistenţială. Schema lui Friedman ar face ca favorurile să devină automate, oferind prin aceasta tuturor câte o creanţă automată asupra producţiei.

Trebuie să înţelegem că beneficierea de asistenţă guvernamentală nu este, aşa cum îşi imaginează multă lume, un dat natural sau dumnezeiesc simplu şi absolut, un fapt primar, ca o erupţie vulcanică. Beneficierea de asistenţa guvernamentală, ca orice alt act economic uman, are o „funcţie a ofertei”; cu alte cuvinte, dacă faci ca beneficiile asistenţei să fie suficient de motivante, poţi produce oricât de mulţi clienţi ai asistenţialismului doreşti. Plăteşte-le suficient de puţin – şi poţi reduce numărul clienţilor după plac. Pe scurt, dacă statul anunţă că toată lumea care se înscrie la un birou de „asistenţă” primeşte automat un cec anual de 40.000 de dolari, repetabil pe termen nelimitat, vom afla curând că toată lumea a devenit beneficiară de asistenţă socială – şi, mai mult, că toată lumea e pe cale să se înscrie în organizaţia pentru „dreptul la asistenţă socială”, care face lobby pentru o asistenţă de 60.000 $, în vederea neutralizării creşterii costurilor vieţii.

Mai precis, funcţia ofertei clienţilor asistenţei este invers proporţională cu diferenţa dintre rata curentă a salariilor în domeniul respectiv şi nivelul plăţilor asistenţiale. Această diferenţă reprezintă „costul de oportunitate” al trecerii pe asistenţă, suma pe care o pierde cineva dacă leneveşte în loc să muncească. Dacă, de exemplu, rata salarială curentă creşte într-un domeniu şi plăţile asistenţiale rămân nemodificate, diferenţa şi costul de oportunitate al lenevirii cresc şi oamenii tind să abandoneze beneficiul asistenţial şi să se apuce de muncă. Dacă beneficierea de asistenţă guvernamentală ar fi un dat absolut al naturii, atunci nu ar exista nici o legătură între această diferenţă şi numărul beneficiarilor de asistenţă[8].

În al doilea rând, oferta de clienţi pentru asistenţă este invers proporţională cu un alt factor de importanţă vitală: contrastimulentul cultural, sau valoric, asociat cu trecerea pe asistenţă. Dacă acest contrastimulent este puternic, dacă, spre exemplu, un individ sau un grup crede cu tărie că este rău să treci pe asistenţă, astfel de oameni pur şi simplu nu vor face lucrul acesta, punct. Dacă, pe de altă parte, puţin le pasă de stigmatul asistenţialismului, sau, încă şi mai rău, privesc plăţile asistenţiale ca pe un drept al lor – dreptul de a exercita o pretenţie coercitivă, spoliatoare, asupra producţiei –, atunci numărul de persoane care trăiesc din asistenţă va creşte astronomic, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani.

Există mai multe exemple recente ale „efectului de stigmatizare”. S-a constatat că, la acelaşi nivel de venit, mai mulţi oameni tind să treacă pe asistenţă în mediul urban decât în cel rural, pesemne datorită vizibilităţii sporite a clienţilor asistenţialismului – şi, prin urmare, a greutăţii mai mari de a purta stigmatul – în regiunile mai puţin dens populate. Mai relevant, avem faptul izbitor că anumite grupuri etnice şi religioase, chiar dacă sunt semnificativ mai sărace decât restul populaţiei, pur şi simplu nu trec pe asistenţă, datorită convingerilor etice profunde pe care le împărtăşesc. Astfel, americanii chinezi, deşi sunt în general mai săraci, nu sunt aproape niciodată de găsit printre cei ce trăiesc din asistenţă. Un articol recent despre americanii albanezi din New York evidenţiază acelaşi lucru. Albanezii aceştia sunt invariabil locuitori săraci ai ghetourilor – şi totuşi nu există nici un american albanez care să trăiască din asistenţă. De ce? „Pentru că, după cum spunea unul dintre liderii lor, albanezii nu cerşesc – şi, pentru albanezi, a primi asistenţă este ca şi cum ai cerşi pe stradă”[9].

Un alt exemplu este biserica mormonilor, dintre membrii căreia foarte puţini beneficiază de asistenţă publică. Într-adevăr, mormonii nu numai că le inculcă membrilor grupării lor virtuţile economisirii, auto-ajutorării şi a independenţei; ei se îngrijesc, de asemenea, de proprii lor nevoiaşi, prin programe de caritate desfăşurate în cadrul bisericii, care se bazează pe principiul de a-i ajuta pe oameni să se ajute singuri şi, prin aceasta, de a-i face cât mai curând cu putinţă independenţi de caritate[10]. Astfel, biserica mormonilor îi învaţă pe membrii săi că, „de cele mai multe ori, a căuta şi a accepta ajutoare publice directe atrage blestemul lenei şi stimulează alte efecte nocive ale dependenţei. Este ceva ce distruge independenţa omului, iniţiativa, spiritul economic şi respectul de sine”[11]. Prin urmare, programul deosebit de eficace de asistenţă privată al bisericii se bazează pe principiul că

„biserica îşi încurajează membrii să îşi asigure şi să îşi menţină independenţa economică; ea a încurajat economisirea şi a stimulat constituirea de unităţi productive creatoare de locuri de muncă; ea s-a arătat în orice moment gata să-i ajute pe membrii săi credincioşi nevoiaşi”.

Astfel:

„Primul nostru obiectiv a fost de a pune pe picioare, pe cât este cu putinţă, un sistem în cadrul căruia blestemul lenei să fie lichidat, efectele nocive ale dependenţei să fie abolite, iar printre oameni să se facă din nou simţite independenţa, spiritul întreprinzător, economisirea şi respectul de sine. Obiectivul bisericii este de a-i ajuta pe oameni să se ajute pe sine. Munca trebuie reîntronată ca principiu călăuzitor în vieţile enoriaşilor noştri… Fideli acestui principiu, cei ce lucrează în domeniul asistenţei îi vor învăţa şi le vor cere insistent membrilor bisericii să se străduiască, din toate puterile, să se auto-întreţină. Nici un adevărat mormon [latter-day Saint], câtă vreme dispune de capacitate fizică, nu va transfera asupra altora povara propriei sale întreţineri.”[12]

Abordarea liberală a problemei asistenţei pentru cei nevoiaşi, aşadar, este de a aboli orice fel de asistenţialism public, coercitiv şi de a-i substitui caritatea privată, bazată pe principiul încurajării ajutorării de sine şi stimulată, de asemenea, prin inculcarea virtuţilor încrederii în forţele proprii şi a independenţei, în ansamblul societăţii.

Însă planul Friedman, dimpotrivă, este orientat în direcţia diametral opusă. Într-adevăr, el instituie veniturile asistenţiale ca pe un drept automat, o creanţă coercitivă automată asupra producătorilor. În felul acesta, el îndepărtează complet efectul de stigmatizare, descurajează în mod catastrofal munca productivă prin impozitare progresivă abruptă şi prin instituirea unui venit garantat pentru ne-muncă, care stimulează lenea. În plus, prin instituirea unui prag inferior de venit, ca drept „coercitiv”, el încurajează clienţii asistenţei sociale să facă lobby pentru praguri tot mai ridicate, agravând astfel necontenit întreaga problemă. Însă Friedman, prins în separaţia anglo-americană dintre „micro” şi „macro”, acordă foarte puţină atenţie efectelor acestora catastrofale asupra incitativelor.

Chiar persoanele handicapate ar fi dezavantajate de planul Friedman, deoarece o asistenţă financiară automată îndepărtează incitativul marginal al muncitorului handicapat de a investi în propria sa reabilitare vocaţională, întrucât venitul monetar net de pe urma unei asemenea investiţii este acum mult mai redus. Astfel, venitul garantat tinde să perpetueze aceste handicapuri. În fine, asistenţa friedmanită ar asigura un venit superior pe persoană familiilor dependente de asistenţă, subvenţionând astfel o creştere continuă a populaţiei foarte tinere printre săraci – adică tocmai printre cei care îşi pot cel mai puţin permite o astfel de creştere a populaţiei. Fără a ne alătura isteriei actuale în legătură cu „explozia populaţiei”, este cu siguranţă absurd să subvenţionăm deliberat înmulţirea copiilor săraci, adică ceea ce planul Friedman ar realiza ca un drept automat.

Banii şi ciclul de afaceri

A treia caracteristică majoră a programului New Deal era proto-keynesismul: planificarea de către guvern a sferei macro, în vederea netezirii ciclului de afaceri. Prin maniera sa de abordare a întregului domeniu al banilor şi al ciclului de afaceri – domeniu căruia, din nefericire, i-a consacrat cea mai mare parte a eforturilor sale –, Friedman se întoarce nu doar la Şcoala de la Chicago, ci, mergând pe urmele aceleia, la economistul Irving Fisher de la [Universitatea] Yale, economistul de curte al stabilimentului politic, din anii 1900 până în anii 1920. Într-adevăr, Friedman l-a proclamat în mod public pe Fisher „cel mai mare economist al secolului XX” şi, citind scrierile lui Friedman, avem adesea impresia că îl recitim pe Fisher, cosmetizat, desigur, cu mult mai multe formule matematice şi statistice abracadabrante. Economiştii şi presa, de pildă, aclamând recenta „descoperire” a lui Friedman, conform căreia ratele dobânzii tind să crească, prin adăugarea unei prime de inflaţie, pe măsură ce preţurile cresc, pentru a menţine ratele „reale” ale dobânzii neafectate, au ignorat faptul că acelaşi lucru a fost evidenţiat de Fisher, la începutul secolului XX.

Însă problema cheie în legătură cu abordarea de inspiraţie fisheriană a lui Friedman este aceeaşi separaţie ortodoxă a sferelor micro şi macro, care s-a dovedit devastatoare pentru vederile sale asupra impozitării. Fiindcă Fisher credea, să o spunem din nou, că, pe de o parte, există o lume a preţurilor individuale, determinate de cerere şi ofertă, iar, pe de altă parte, există un „nivel al preţurilor” agregat, determinat de oferta monetară şi de viteza de circulaţie a monedei; şi, din nou, cele două nu se întâlnesc niciodată. Sfera agregată, macro, e presupusă a fi obiectul adecvat al planificării şi al manipulării guvernamentale, din nou, chipurile, fără a afecta sau interfera astfel cu domeniul „micro”, al preţurilor individuale.

Fidel acestei perspective, Irving Fisher a redactat un faimos articol în 1923, „The Business Cycle Largely A ‘Dance of the Dollar’” [“Ciclul de afaceri: în cea mai mare parte un ‘dans al dolarului’”], recent citat favorabil de Friedman, care a devenit modelul teoriei „pur monetare” de la Chicago a ciclului de afaceri. Conform acestei viziuni simpliste, ciclul de afaceri n-ar fi decât un simplu „dans”, cu alte cuvinte s-ar reduce la o serie de variaţii esenţialmente arbitrare şi fără vreo legătură cauzală, ale nivelului agregat al preţurilor. În consecinţă, deoarece piaţa dă naştere acestui „dans” aleator, terapia ciclului de afaceri cere ca guvernul să ia măsuri de stabilizare a nivelului preţurilor, pentru a menţine acest nivel constant. Exact acesta a devenit obiectivul Şcolii de la Chicago din anii ’30 şi rămâne, în continuare, obiectivul lui Milton Friedman.

De ce este ţinut nivelul stabil al preţurilor să reprezinte un ideal etic, care trebuie atins prin întrebuinţarea coerciţiei guvernamentale? Friedmaniţii pur şi simplu tratează în prezent obiectivul ca şi cum ar fi de la sine înţeles şi n-ar mai avea nevoie de nici un fel de justificare. Dar fundamentele datorate lui Fisher reprezintă o totală neînţelegere a naturii banilor şi a numelor diverselor unităţi monetare. În realitate, după cum ştiau foarte bine majoritatea economiştilor din secolul al XIX-lea, aceste nume (dolar, liră [engl. pound], franc, etc.) nu erau vreun fel de realităţi în sine, ci erau, pur şi simplu, nume date unor unităţi de greutate de aur sau argint. Adevăraţii bani constau în aceste mărfuri, provenite de pe piaţa liberă; numele, banii şi bancnotele de hârtie nu erau decât simple creanţe pentru efectuarea de plăţi în aur sau în argint. Dar Irving Fisher a refuzat să recunoască natura banilor, sau funcţia proprie a etalonului aur, sau numele unei monede ca fiind o unitate de greutate de aur. În loc de aceasta, el a ţinut aceste nume ale substitutelor monetare de hârtie, emise de diverse state, ca fiind absolute, ca fiind bani. Funcţia acestor „bani” era de a „măsura” valorile. De aceea, lui Fisher i se părea necesar să păstreze constantă puterea de cumpărare a banilor, sau nivelul preţurilor.

Acest obiectiv donquijotesc, al unui nivel stabil al preţurilor, contrastează cu perspectiva economiştilor din secolul al XIX-lea, devenită ulterior cea a Şcolii austriece. Aceştia aplaudau rezultatele pieţei neobstrucţionate, ale capitalismului de tip laissez faire, care aducea invariabil un nivel al preţurilor aflat în continuă scădere. Într-adevăr, în absenţa intervenţiei guvernamentale, productivitatea şi oferta de bunuri tind mereu să crească, determinând o scădere a preţurilor. Astfel, în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea – perioada „revoluţiei industriale” –, preţurile tindeau să scadă continuu, determinând astfel o creştere a ratelor salariale reale, chiar în absenţa unei creşteri a salariilor în termeni monetari. Putem vedea cum asemenea scăderi continue ale preţurilor le aduc tuturor consumatorilor beneficiile unor standarde mai ridicate de trai, luând exemple cum sunt televizoarele, ale căror preţuri au scăzut de la 2000 $ în momentul primei apariţii pe piaţă, la circa 100 $ în prezent [1971], pentru un aparat mult mai performant. Şi aceasta în cursul unei perioade de inflaţie galopantă!

Irving Fisher este cel care, cu doctrinele şi influenţa sa, a fost în mare parte responsabil pentru politicile inflaţioniste dezastruoase ale Sistemului Federal de Rezerve [banca centrală SUA] din perioada anilor 1920 – şi, în consecinţă, pentru holocaustul survenit ulterior (1929). Unul din obiectivele majore ale lui Benjamin Strong, şeful Băncii Rezervelor Federale (Fed) din New York – şi practic dictator al Fed în perioada anilor 1920 – a fost, sub influenţa doctrinei lui Fisher, de a menţine nivelul preţurilor constant. Şi deoarece preţurile la vânzări cu ridicata erau fie constante, fie chiar în scădere în perioada anilor ’20, Fisher, Strong şi restul stabilimentului economic au refuzat să recunoască existenţa unui boom inflaţionist. Aşa că, drept rezultat, Strong, Fisher şi Fed au refuzat să ţină seama de avertismentele economiştilor „heterodocşi”, ca Ludwig von Mises şi H. Parker Willis, făcute în anii ’20, conform cărora creditul bancar inflaţionist nesănătos ducea inevitabil către un colaps economic. Atât de încăpăţânate s-au dovedit aceste genii, încât, chiar şi în 1930, în cântecul său de lebădă de profet economic, Fisher scria că nu există nici o depresiune şi că prăbuşirea bursei este doar temporară[13].

Iar acum, în mult aclamata sa Istorie monetară a SUA, Friedman şi-a demonstrat înclinaţia fisherită, manifestată în interpretarea tendenţioasă a istoriei[14]. Benjamin Strong, indubitabil omul cu influenţa cea mai nocivă asupra economiei în anii 1920, capătă, în relatarea lui Friedman, profilul unui erou leonin, tocmai datorită politicii sale inflaţioniste şi de stabilizare a nivelului preţurilor, pe durata acelei decade[15]. De fapt, Friedman nici nu atribuie depresiunea din 1929 boom-ului inflaţionist care a precedat-o, ci eşecului Băncii Rezervelor Federale de a mai inflaţiona suficient oferta monetară după plecarea lui Strong, înainte şi în perioada depresiunii.

Pe scurt, cu toate că Milton Friedman ne-a făcut un serviciu, readucând în atenţia economiştilor influenţa dominantă a banilor şi a ofertei monetare asupra ciclurilor de afaceri, trebuie să recunoaştem că această abordare „pur monetaristă” este aproape la antipozii denumirii ei – ca şi ai perspectivei austriece, cea cu adevărat favorabilă pieţei libere. Într-adevăr, în vreme ce austriecii spun că expansiunea monetară orchestrată de Strong a făcut să devină inevitabil crahul din 1929, Fisher şi Friedman cred că tot ce avea de făcut Fed pentru a elimina orice recesiune era să pompeze mai mulţi bani în sistemul economic. Crezând că nu există nici o influenţă cauzală care să lege boom-ul de bust (avântul artificial de sincopa afacerilor), crezând în teoria simplistă a „dansului dolarului”, cei de la Chicago doresc, pur şi simplu, ca statul să manipuleze acest dans, în particular să augmenteze oferta monetară pentru a elimina recesiunile.

În perioada anilor 1930, aşadar, poziţia Fisher-Chicago în vederea soluţionării depresiunii era că nivelul preţurilor trebuia „reflaţionat” înapoi la nivelul anilor 1920 – şi că această „reflaţionare” trebuia realizată prin: (a) expandarea masei monetare de către Fed şi (b) implicarea guvernului federal în efectuarea de cheltuieli din deficitul bugetar şi în programe de lucrări publice pe scară mare.

Pe scurt, în anii 1930, Fisher şi Şcoala de la Chicago erau „pre-keynesieni” şi erau, din acest motiv, consideraţi – pe bună dreptate – cât se poate de radicali şi de socialişti. Ca şi keynesienii de mai târziu, chicagoiţii recomandau politici monetare şi fiscale „compensatorii”, chiar dacă întotdeauna cu un accent mai apăsat pe braţul monetar.

Unii cititori ar putea obiecta că Milton Friedman nu crede atât în politicile monetare şi fiscale de tip manipulator, cât în augmentarea „automată” a ofertei monetare de către Fed, la o rată anuală de 3-4%. Dar această modificare în raport cu reprezentanţii mai vechiului Chicago nu este decât una exclusiv tehnică, provenită din înţelegerea de către Friedman a faptului că manipularea cotidiană, pe termen scurt de către Fed, va suferi inevitabil de decalaje temporale, ceea ce va face, inevitabil, mai mult să agraveze decât să amelioreze ciclul economic. Dar trebuie să recunoaştem că politica de inflaţionism automat a lui Friedman nu este decât o nouă variaţiune în activitatea lui de urmărire a aceluiaşi vechi obiectiv al şcolii Fisher-Chicago: stabilizarea nivelului preţurilor – în cazul acesta, stabilizarea pe termen lung.

Prin urmare, Milton Friedman este pur şi simplu un inflaţionist etatist, deşi doar un inflaţionist mai moderat, în comparaţie cu majoritatea keynesienilor. Dar aceasta nu este, din păcate, decât o slabă consolare, care în nici un caz nu-l situează pe Friedman, în acest domeniu vital, printre economiştii adepţi ai pieţei libere.

Încă din anii săi cei mai timpurii, Irving Fisher a fost considerat, pe bună dreptate, un [socialist] radical în ce priveşte moneda şi un etatist, pentru că dorea să se debaraseze de etalonul aur. Fisher a înţeles că etalonul aur – în condiţiile căruia moneda de bază este un bun extras din minerit pe piaţa liberă, şi nu o creaţie a statului – era incompatibil cu dorinţa lui atotdominatoare de a stabiliza nivelul preţurilor. Aşa se face că Fisher a fost unul dintre primii economişti contemporani care au cerut abolirea etalonului aur şi înlocuirea lui cu bani discreţionari. În condiţiile unui sistem discreţionar, numele monedei – dolar, franc, marcă, etc. – devine etalonul monetar ultim, iar controlul absolut asupra cantităţii şi utilizării acestor unităţi îi revine, în mod necesar, guvernului central. Pe scurt, banii discreţionari reprezintă, în mod inerent, banii etatismului absolut. Banii sunt bunul central, sistemul nervos, aşa-zicând, al economiei moderne de piaţă – şi orice sistem care încredinţează în mâinile statului controlul absolut asupra acestui bun este iremediabil în contradicţie cu o economie liberă de piaţă şi, în cele din urmă, cu însăşi libertatea personală.

Cu toate acestea, Milton Friedman este un adept radical al ruperii tuturor legăturilor rămase cu aurul, fie ele oricât de fragile – şi al trecerii la un etalon-dolar total şi absolut discreţionar, în care toată puterea de control aparţine Sistemului Rezervelor Federale. Desigur, Friedman ar sfătui apoi Fed să întrebuinţeze cu înţelepciune puterea aceasta. Însă nici un liberal demn de numele acesta nu poate avea decât dispreţ pentru însăşi ideea de a încredinţa puterea absolută vreunui grup anume, urmată de speranţa că acel grup nu va întrebuinţa respectiva putere fără scrupule. Motivul pentru care Friedman este complet lovit de cecitate cu privire la implicaţiile tiranice şi despotice ale schemei sale de bani discreţionari este, să repetăm încă o dată, separaţia arbitrară făcută la Chicago între micro şi macro, speranţa himerică şi vană că putem avea controlul totalitar al sferei macro, în vreme ce „piaţa liberă” este prezervată la nivelul micro. Nu poate fi decât limpede, de pe acum, că acest tip de „piaţă liberă” trunchiată, de la Chicago, nu este „liberă” decât în accepţiunea cea mai sardonică şi mai ironică a termenului; este mult mai aproape de „libertatea” orwelliană, de „libertatea în sclavie”.

Faptul că actualul sistem monetar internaţional este o monstruozitate iraţională şi sortită eşecului şi că el trebuie drastic reformat este indubitabil. Însă reforma propusă de Friedman, de tăiere a legăturilor cu aurul, ar înrăutăţi cu mult lucrurile, deoarece ea ne-ar lăsa pe toţi la cheremul absolut al statului friedmanian, emiţător discreţionari de bani**. Direcţia în care trebuie să ne deplasăm este diametral opusă: către un etalon aur internaţional, care ar restaura pretutindeni banii-marfă şi ar scutura toate statele manipulatoare ale monedei de pe spinarea popoarelor lumii.

Mai mult, aurul (sau un alt bun) este vital pentru furnizarea unei monede internaţionale – o monedă de bază, cu ajutorul căreia toate ţările să poată face comerţ şi să-şi regleze conturile. Absurditatea filozofică a planului Friedman, de emisiune a propriei monede discreţionare de către fiecare stat, independent de toate celelalte, poate fi văzută limpede dacă ne gândim ce s-ar întâmpla în cazul în care fiecare regiune, fiecare provincie, fiecare stat, ba chiar fiecare târg, oraş, sat, cvartal, casă sau individ şi-ar emite propria monedă şi am avea apoi, aşa cum doreşte Friedman, rate liber fluctuante de schimb între aceste milioane de monede. Haosul rezultat ar proveni din distrugerea conceptului însuşi de monedă – entitatea care serveşte drept mijloc general de efectuare a tuturor schimburilor de pe piaţă. Filozofic vorbind, Friedman urmăreşte distrugerea banilor ca atare şi ne condamnă la haosul şi primitivismul sistemului de troc.

Una dintre problemele de căpătâi ale planului Friedman de cedare a întregii puteri monetare către stat este că el nu înţelege că schema aceasta ar fi inerent inflaţionistă. Într-adevăr, statul ar dispune atunci de întreaga putere de emisiune a unui volum de bani oricât de mare ar dori. Sfatul lui Friedman, de limitare a acestei puteri la 3-4% pe an, ignoră faptul crucial că orice grup, o dată ajuns în posesia puterii absolute de a „tipări bani” va tinde…să îi tipărească! Pe scurt, să presupunem că lui John Jones i se acordă de către guvern puterea absolută, monopolul absolut asupra tiparniţei – şi i se permite să tipărească oricât de mulţi bani va găsi el de cuviinţă şi să-i întrebuinţeze oricum i se pare lui potrivit. Oare nu este cât se poate de limpede că Jones va întrebuinţa această putere de contrafacere legalizată într-o veselie, aşa încât domnia sa asupra banilor va tinde să devină inflaţionistă? În mod similar, statul şi-a arogat de mult monopolul coercitiv al contrafacerii legalizate – şi, prin urmare, a avut tendinţa de a-l întrebuinţa: astfel, statul este inerent inflaţionist, aşa cum ar fi orice grup care deţine puterea exclusivă de a crea bani. Schema lui Friedman nu ar face decât să intensifice această putere şi inflaţie.

Singura soluţie liberală, prin contrast, este de a face statul să înapoieze tezaurele sale de monedă marfă. Franklin Roosevelt a confiscat tot aurul deţinut de poporul american în 1933 sub paravanul „situaţiei de forţă majoră provocate de depresiune” – şi de aproape patruzeci de ani nu s-a mai spus nimic despre restituirea aurului nostru. Prin contrast cu Friedman, adevăratul liberal trebuie să ceară statului să înapoieze poporului aurul furat de la oameni, pe care statul l-a rechiziţionat de la noi în schimbul dolarilor săi de hârtie.

Efectele de vecinătate

Prin urmare, în cele două domenii „macro” care sunt vitale, impozitarea şi banii, influenţa lui Friedman a fost enormă – mult mai mare decât în orice alt domeniu – şi aproape invariabil dezastruoasă, din perspectiva unei pieţe cu adevărat libere. Dar chiar şi la nivelul micro, unde influenţa lui a fost mult mai redusă şi, în general, mai benefică, Friedman le-a oferit intervenţioniştilor un interstiţiu teoretic de dimensiunile unei porţi de hambar. Într-adevăr, Friedman susţine că amestecul statului pe piaţa liberă este legitim ori de câte ori acţiunile cuiva au efecte de vecinătate. Astfel, dacă A face ceva care este benefic pentru B, şi B nu este nevoit să plătească pentru asta, cei de la Chicago consideră că avem de-a face cu un „defect” al pieţei libere, aşa încât de acum este sarcina statului să „corecteze” acest defect, impozitându-l pe B pentru a-i plăti lui A pentru acest „beneficiu”.

Acesta este motivul pentru care Friedman susţine, de exemplu, furnizarea de către stat a fondurilor pentru educaţia în masă; deoarece educaţia copiilor e ţinută să le aducă beneficii altor oameni, statul are, chipurile, dreptul legitim să-i impoziteze pe aceşti oameni, pentru a plăti aceste „beneficii”. (În acest domeniu, ca şi în altele, influenţa negativă a lui Friedman asupra unui stat ineficient a fost de a face operaţiunile sale cu mult mai eficiente; în cazul în speţă, el a sugerat înlocuirea şcolilor publice neviabile cu acordarea unor plăţi către părinţi sub formă de voucher-e publice – lăsând astfel intact întregul concept de finanţare din impozite a educaţiei în masă.)

Dincolo de sfera de importanţă vitală a educaţiei, Friedman ar limita, în practică, aplicarea argumentului efectelor de vecinătate la măsuri de tipul parcurilor urbane; în acest caz, grija lui Friedman este că, dacă parcurile ar fi private, cineva s-ar putea bucura privind un parc de la distanţă, fără a fi silit să plătească pentru acest beneficiu psihic; în consecinţă, el susţine doar parcurile publice urbane. Despre parcurile rurale, sentimentul lui este că pot fi private, deoarece pot fi suficient de retrase pentru a-i constrânge pe toţi utilizatorii să plătească pentru serviciile furnizate.

Faptul că Friedman însuşi ar restrânge aplicarea acestui argument, al efectelor de vecinătate, doar la câteva cazuri, cum ar fi educaţia şi parcurile urbane, reprezintă o slabă consolare. În realitate, argumentul ar putea fi folosit pentru a justifica aproape orice intervenţie, orice schemă de subsidii provenite din impozite. Eu, de pildă, citesc Acţiunea umană de Ludwig von Mises; prin aceasta mă îmbib de mai multă înţelepciune şi devin o persoană mai bună; devenind o persoană mai bună, le furnizez anumite beneficii semenilor mei; cu toate acestea, în mod inadmisibil, ei nu sunt siliţi să plătească pentru aceste beneficii! Oare nu ar trebui statul să-i impoziteze pe aceşti oameni şi să mă subvenţioneze pe mine, pentru că sunt atât de merituos, încât citesc Acţiunea umană?

Sau să luăm un alt exemplu. Fie că „eliberatorilor femeii” le place sau nu, numeroşi bărbaţi obţin o mare satisfacţie privind la fetele în fuste mini; cu toate acestea, ei nu plătesc pentru această satisfacţie! Iată încă un efect de vecinătate rămas necorectat! Oare nu ar trebui bărbaţii din ţara asta să fie impozitaţi, pentru a subvenţiona fetele să poarte fuste mini?

Nu este cazul să mai adăugăm alte exemple; ele proliferează aproape la nesfârşit, demonstrând astfel absurditatea completă şi ubicuitatea efectelor de vecinătate de la Chicago şi a concesiilor făcute statului pe baza lor. Unica replică pe care au reuşit chicagoiţii să o ofere împotriva acestei reductio ad absurdum este că ei nu ar împinge atât de departe intervenţia guvernamentală, deşi admit logica argumentului. Însă de ce nu? Care este motivul, care este criteriul, ca ei să se oprească la parcuri şi la şcoli? Problema este că nu există nici un asemenea criteriu, iar lucrul acesta nu face decât să evidenţieze falimentul intelectual, lipsa de rigoare logică, care afectează miezul celor mai multe paradigme contemporane în ştiinţele economice şi sociale, inclusiv a celei asociate cu numele lui Friedman.

Impactul lui Friedman

Astfel, dacă cercetăm recomandările de care dispune Friedman pentru poziţia de leader al economiştilor adepţi ai pieţei libere, ajungem la concluzia tulburătoare că este dificil să-l considerăm câtuşi de puţin economist adept al pieţei libere. Chiar şi în sfera micro, concesia teoretică făcută de Friedman scandalosului ideal al „competiţiei perfecte” ar permite o mare măsură de spargere guvernamentală de trusturi; iar concesia lui făcută intervenţiei guvernamentale în legătură cu efectele de vecinătate ar permite un stat potenţial totalitar, chiar dacă Friedman se limitează, în mod ilogic, la aplicarea ei doar în câteva domenii. Însă chiar şi aşa, Friedman întrebuinţează acest argument pentru a justifica furnizarea de către stat a educaţiei în masă către toată lumea.

Dar sfera „macro”, în mod nesăbuit desprinsă de cea micro, de către economişti care, după şaizeci de ani, continuă să ignore integrarea lor realizată de Ludwig von Mises – sfera „macro”, aşadar, este cea în care influenţa lui Friedman a fost cea mai deplorabilă. Într-adevăr, constatăm că Friedman poartă o grea responsabilitate, atât pentru sistemul de impozitare prin reţineri din venit, cât şi pentru dezastruosul venit garantat care se întrevede la orizont; şi constatăm că Friedman doreşte controlul absolut al statului asupra ofertei de bani – o parte cheie a economiei de piaţă. Ori de câte ori, în mod fericit şi aproape accidental, statul a stopat creşterea masei monetare (aşa cum a făcut Nixon pentru câteva luni, în ultima jumătate a anului 1969), Milton Friedman era de faţă, pentru a ridica din nou steagul inflaţiei. Şi ori încotro întoarcem ochii, îl găsim pe Friedman, propunând nu măsuri în sensul libertăţii, nu programe de lichidare a statului Leviatan, ci măsuri destinate să aducă puterii statului un plus de eficienţă – şi astfel, în fond, să le facă mai tiranice.

Mişcarea liberală a rătăcit deja mult prea mult pe cărarea lenei intelectuale, a lipsei de distincţii, a lipsei de discernământ, a lipsei de cercetări riguroase pentru a distinge adevărul de eroare, în propunerile celor ce se pretind membri sau aliaţi ai săi. Este aproape ca şi cum orice trecător glumeţ, care bălmăjeşte câteva cuvinte despre „libertate”, este numaidecât îmbrăţişat ca membru al unicei mari familii a liberalilor. Pe măsură ce mişcarea noastră creşte în influenţă, nu ne mai putem permite luxul acestei indolenţe intelectuale. A sosit de mult vremea să îl recunoaştem pe Milton Friedman drept ceea ce este în realitate; a sosit de mult vremea să-i spunem lopeţii lopată – şi etatistului, etatist.



* Murray N. Rothbard, „Milton Friedman Unraveled”, apărut iniţial în The Individualist vol. 3, nr. 7 (februarie, 1971) şi republicat în The Journal of Libertarian Studies, vol. 16, nr. 4 (2002) – http://www.mises.org/journals/jls/16_4/16_4_3.pdf. Traducere şi ediţie online în limba română cu permisiunea Institutului Ludwig von Mises din Auburn, Alabama.

© 2002, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

© 2006, Institutul Ludwig von Mises-România pentru prezenta versiune.

[1] Henry C. Simons, A Positive Program for Laissez Faire: Some Proposals for a Liberal Economic Policy, University of Chicago Press, Chicago, 1934.

[2] În articolul de faţă limitez discuţia la aspectele politico-economice, omiţând problemele tehnice, de teorie şi metodologie economică. Dar Friedman a dat ce avea mai rău în sfera acestora din urmă, deoarece el a reuşit să modifice mai vechea metodă de la Chicago, care în esenţă era aristotelică şi raţionalistă, înlocuind-o cu o variantă scandaloasă de pozitivism extrem. [Asupra acestui punct se poate consulta H.-H. Hoppe, Teoria capitalismului şi a socialismului, cap. 5: „Socialismul ingineriei sociale şi fundamentele ştiinţei economice”; cf. şi idem, „Elitele naturale, intelectualii şi statul” – n. trad.]

[3] Pentru o introducere excelentă la perspectiva austriacă, a se vedea F.A. Hayek, Individualism and Economic Order, University of Chicago Press, Chicago, 1948, cap. 5.

[4] Ludwig von Mises, The Theory of Money and Credit, trad. H.E Batson, Liberty Classics, Indianapolis, Ind., 1980.

[5] Există o încântătoare anecdotă despre industriaşul Charles F. Kettering. În cursul unei vizite la spital, făcute unui prieten bolnav care se plângea de creşterea statului, Kettering i-a răspuns: „Sus inima, Jim; slavă Domnului că nu avem parte de atâta stat pentru cât plătim!”

[6] Milton Friedman and George J. Stigler, Roofs or Ceilings?, Foundation for Economic Education, Irvington-on-Hudson, N.Y., 1946, p. 10.

[7] Pentru o critică mai dezvoltată a doctrinei Friedman-Nixon a venitului garantat, a se vedea Murray Rothbard, „The Guaranteed Annual Income”, The Rational Individualist (septembrie 1969), în Henry Hazlitt, Man vs. The Welfare State, Arlington House, New Rochelle, N.Y., 1969, p. 62-100. [Rothbard a prevăzut corect că această propunere avea să fie inclusă în campania prezidenţială din 1972. Este interesant şi grăitor că ea a fost propusă de rivalul democrat al lui Nixon, senatorul George McGovern. Electoratul a privit-o ca fiind extrem de radicală, iar McGovern a suferit o înfrângere zdrobitoare – n. ed. american.]

[8] Pentru o demonstraţie empirică a acestei legături, a se vedea C.T. Brehm şi T.R. Saving, „The Demand for General Assistance Payments”, American Economic Review, 54, nr. 6, (Decembrie, 1964), p. 1002-1018.

[9] New York Times, 13 aprilie, 1970.

[10] Este acelaşi principiu cu cel după care se călăuzea Charity Organization Society în Anglia secolului al XIX-lea. Această organizaţie clasic liberală „considera că cel mai grav aspect al sărăciei era degradarea caracterului bărbatului sau al femeii sărace. Caritatea lipsită de discernământ nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile; ea demoraliza. Adevărata caritate presupunea prietenie, reflecţie, tipul de ajutor susceptibil de a restaura respectul de sine al omului şi capacitatea lui de a se susţine pe sine şi familia sa”. Charles Loch Mowat, The Charity Organization Society, Methuen & Co., Londra, 1961, p. 2.

[11] Welfare Plan of the Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints, The General Church Welfare Committee, 1960, p. 48.

[12] Welfare Plan, p. 1-2.

[13] Irving Fisher, The Stock Market Crash – And After, Macmillan, New York, 1930.

[14] Milton Friedman şi Anna Jacobson Schwartz, A Monetary History of the United States 1867-1960, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1963.

[15] Pentru o perspectivă diametral opusă asupra anilor 1920, a se vedea Murray N. Rothbard, America’s Great Depression, D. Van Nostrand, Princeton, N.J., 1963. Mai multe detalii despre perspectiva lui Friedman, prin contrast cu cea austriacă, asupra ciclului de afaceri, se pot găsi în Rothbard, „The Great Inflationary Recession Issue: ‘Nixonomics’ Explained”, The Individualist, (Iunie, 1970), p. 1-5.

** Este, din păcate, ceea ce s-a întâmplat, începând din 1973. Cf. Rothbard, Ce le-a făcut Statul banilor noştri?, Institutul Ludwig von Mises – România, 2005 – n. trad.


© Institutul Ludwig von Mises - România