12. În apărarea libertăţii naturale

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere Dan Cristian Comănescu *

Protecţia poliţienească

Piaţa şi libera iniţiativă există şi, de aceea, cei mai mulţi dintre noi îşi pot închipui fără dificultate o piaţă liberă capabilă să asigure majoritatea bunurilor şi serviciilor. Pe de altă parte, domeniul în care posibilităţile pieţei sunt cel mai dificil de apreciat este, probabil, cel care ar rezulta din abolirea gestiunii guvernamentale a serviciilor de protecţie: poliţia, tribunalele, etc. -- domeniul ce cuprinde apărarea persoanei şi proprietăţii împotriva atacurilor sau cotropirilor. Oare cum ar putea iniţiativa privată şi piaţa liberă să furnizeze asemenea servicii? Cum ar putea poliţia, sistemele legale, serviciile judiciare, vegherea la executarea legilor, penitenciarele – cum ar putea fi toate acestea furnizate pe o piaţă liberă? Am văzut deja felul în care cel puţin o mare parte din serviciile de protecţie ale poliţiei ar putea fi furnizate de diverşi proprietari de străzi şi de zone teritoriale. Acum este însă necesar să examinăm sistematic domeniul acesta, în întregime.

Există, în primul rând, o eroare larg împărtăşită, răspândită până şi printre majoritatea adepţilor capitalismului de tip laissez-faire, potrivit căreia guvernul trebuie să furnizeze „protecţia poliţienească“, ca şi cum protecţia poliţienească ar fi o entitate absolută, unic determinată, o cantitate fixă de ceva anume, pe care guvernul o furnizează tuturor. În realitate însă, nu există nici un fel de bun absolut numit „protecţie poliţienească“, după cum nu există nici alte bunuri unic determinate şi absolute, numite „hrană“ sau „adăpost”. Este adevărat că fiecare dintre noi plăteşte impozite pentru o cantitate aparent determinată de protecţie, dar aceasta este o mistificare. În realitate, există posibilităţi aproape infinite de gradare pentru mai toate serviciile de protecţie. Pentru orice persoană sau firmă de afaceri dată, poliţia poate furniza orice, începând de la un poliţist care patrulează, făcându-şi rondul o dată pe noapte, continuând cu doi poliţişti care patrulează constant în jurul fiecărui cuartal, sau cu maşini de poliţie care circulă pe străzi, sau cu unul ori mai mulţi body-guarzi personali, cu activitate permanentă. Mai mult, există numeroase alte decizii pe care poliţia trebuie să le ia, a căror complexitate devine evidentă îndată ce îndepărtăm perdeaua mistificatoare a „protecţiei” absolute. Cum îşi va aloca poliţia fondurile, care sunt, desigur, întotdeauna limitate, aidoma fondurilor tuturor celorlalţi indivizi, organizaţii şi agenţii? Cât de mult va investi poliţia în echipament electronic? Dar în echipamentul de luare a amprentelor? Dar în detectivi, ca substitut al poliţiştilor în uniformă? Dar în maşinile de patrulă, ca substitut al poliţiei pedestre, etc?

Esenţa problemei este că guvernul nu dispune de nici un criteriu raţional de alocare a acestor resurse. Guvernul ştie numai că dispune de un buget limitat. Alocarea de către el a fondurilor este, de aceea, supusă întregului joc politic, irosirii şi ineficienţei birocratice, fără nici un fel de indiciu asupra măsurii în care departamentul de poliţie serveşte consumatorii în concordanţă cu dorinţele lor, sau a măsurii în care o face în mod eficient. Situaţia ar fi diferită dacă serviciile poliţieneşti ar fi furnizate pe o piaţă liberă, competitivă. În acest caz, consumatorii ar plăti pentru gradul specific de protecţie pe care doresc să îl achiziţioneze. Consumatorii care nu doresc decât să vadă un poliţist din când în când ar plăti mai puţin decât cei ce doresc servicii de patrulare continuă -- şi cu mult mai puţin decât cei ce solicită serviciile unor body-guarzi, 24 de ore din 24. Pe piaţa liberă, protecţia ar fi furnizată proporţional cu ceea ce -- şi în modul în care -- doresc consumatorii să plătească pentru ea. Ar fi asigurată o stimulare a eficienţei, aşa cum se petrec întotdeauna lucrurile pe piaţă, datorită constrângerii de a realiza profituri şi de a evita pierderile şi de a menţine astfel costurile scăzute, servind cele mai imperative cereri ale consumatorilor. Orice firmă de servicii poliţieneşti, afectată masiv de ineficienţă, ar da faliment şi ar dispărea neîntârziat.

O problemă serioasă, cu care se confruntă întotdeauna forţele de poliţie guvernamentale, este: la executarea căror legi anume să vegheze efectiv? Teoretic vorbind, departamentele de poliţie sunt ţinute să respecte injoncţiunea absolută: „vegheaţi la executarea tuturor legilor”; dar, în practică, bugetul limitat le forţează să-şi aloce personalul şi echipamentul numai celor mai urgente infracţiuni. Însă porunca supremă le urmăreşte, împotrivindu-se unei alocări raţionale a resurselor. Pe piaţa liberă s-ar executa efectiv exact ceea ce consumatorii sunt dispuşi să plătească. Să presupunem, de pildă, că Mr. Jones posedă un giuvaier preţios, pe care îl consideră în pericol iminent de a fi furat. El poate solicita şi plăti pentru protecţie poliţienească permanentă, oricât de riguroasă o doreşte, şi pe care o stabileşte cu reprezentanţii companiei de poliţie. Jones ar mai putea, pe de altă parte, să deţină şi un drum privat în cuprinsul proprietăţii sale funciare, pe care să nu dorească să permită accesul multor călători -- sau s-ar putea să nu-i pese prea mult de persoanele care îi încalcă proprietatea, apucând pe acest drum. În acest din urmă caz, el nu va aloca nici un fel de resurse poliţieneşti pentru protejarea acelui drum. Aşa cum se întâmplă întotdeauna pe piaţă, decizia este la latitudinea consumatorului -- şi, dat fiind că suntem cu toţii consumatori, aceasta înseamnă că fiecare persoană decide, individual, cantitatea şi calitatea de protecţie pe care o doreşte şi pe este dispusă s-o achiziţioneze.

Tot ce am spus referitor la serviciile poliţieneşti finanţate de proprietarii funciari rămâne valabil pentru poliţiile private, în general. Poliţia existentă pe o piaţă liberă n-ar fi doar eficientă; reprezentanţii ei ar avea şi un incitativ puternic să fie curtenitori şi să se abţină de la brutalităţi împotriva clienţilor sau a prietenilor şi partenerilor de afaceri ai acestora. Un Central Park privat ar fi păzit în mod eficient, pentru a maximiza veniturile rezultate din gestiunea parcului, în loc să impună clienţilor inocenţi -- dar impozitaţi -- reglementări draconice de îngrădire a circulaţiei în timpul nopţii. O piaţă liberă în domeniul poliţiei ar recompensa protecţia poliţienească eficientă şi curtenitoare oferită consumatorilor şi ar penaliza toate abaterile de la aceste standarde. S-ar pune capăt disjuncţiei actuale dintre servicii şi efectuarea plăţilor, disjuncţie inerentă tuturor operaţiunilor guvernamentale şi a cărei semnificaţie este că poliţia, asemenea tuturor celorlalte agenţii guvernamentale, nu-şi dobândeşte veniturile în mod voluntar şi competitiv de la consumatori, ci le extrage în mod coercitiv de la contribuabili.

De fapt, pe măsură ce poliţiile guvernamentale au devenit tot mai ineficiente, consumatorii s-au îndreptat tot mai mult spre forme de protecţie privată. Am menţionat deja protecţia cuartalelor sau a cartierelor. Există, de asemenea, gardieni privaţi, companii de asigurare, detectivi privaţi şi echipamente tot mai sofisticate din categoria seifurilor, lacătelor, televiziunilor cu circuit închis şi alarmelor anti-furt. Comisia prezidenţială [din SUA] însărcinată cu aplicarea legilor şi cu administrarea justiţiei estima, în 1969, costul poliţiilor guvernamentale suportat de publicul american la 2,8 bilioane de dolari pe an, şi pe cel destinat serviciilor de protecţie private la 1,35 bilioane de dolari, plus încă 200 milioane de dolari destinaţi echipamentelor, aşa încât cheltuielile de protecţie privată se ridicau la peste jumătate din suma alocată poliţiei guvernamentale. Aceste cifre ar trebui să dea de gândit concetăţenilor noştri creduli care-şi imaginează că protecţia poliţienească este cumva, printr-un soi de drept sau putere mistică, în mod necesar şi pentru totdeauna un atribut al suveranităţii de stat[1].

Orice cititor de romane poliţiste este la curent cu faptul că detectivii care lucrează pentru firme de asigurări private sunt cu mult mai eficienţi decât poliţia, în domeniul recuperării proprietăţilor furate. Nu numai că o asemenea companie de asigurări este silită, din motive economice, să-şi servească consumatorii -- şi de aceea să încerce să evite suportarea despăgubirilor -- dar raţiunea dominantă de a fi a companiei de asigurări este foarte diferită de cea a poliţiei. Poliţia -- ţinută, aşa cum este, să reprezinte mitul „societăţii” -- este interesată, înainte de orice, de prinderea şi pedepsirea infractorului; returnarea prăzii furate către victimă este un obiectiv strict secundar. Pentru compania de asigurări şi detectivii săi, dimpotrivă, grija de căpătâi este recuperarea prăzii, iar captura şi pedepsirea infractorului este obiectivul secundar, subordonat celui primar, de a furniza ajutorul solicitat de victimă. Avem aici, din nou, diferenţa între o firmă privată, obligată să servească pe consumatorul-victimă a infracţunii şi poliţia publică, care nu este supusă nici unei constrângeri economice de acest fel.

Nu putem descrie aici în detaliu o piaţă care nu există decât potenţial, dar este rezonabil să credem că serviciile poliţieneşti, într-o societate liberală, ar fi furnizate de proprietarii funciari sau de companii de asigurare. Deoarece companiile de asigurare ar plăti despăgubiri victimelor actelor criminale, este extrem de probabil ca ele să furnizeze servicii poliţieneşti, ca un mijloc de reducere a criminalităţii şi, implicit, a despăgubirilor suportate de ele. Este cu siguranţă plauzibil, în orice caz, că serviciile poliţieneşti ar fi remunerate prin intermediul unui sistem de plăţi regulate, lunare, iar o agenţie de poliţie -- fie ea companie de asigurări sau nu -- ar putea fi apelată oricând, la nevoie.

Aceasta ne oferă un prim răspuns, simplu, la o viziune tipică de coşmar, agitată de cei care aud pentru întâia oară de ideea privatizării complete a poliţiei: „Dar aceasta înseamnă că, dacă eşti atacat sau tâlhărit trebuie să dai fuga la un poliţist şi să începi târguiala, pentru a stabili costul pe care îl ai de suportat ca să te apere”. Un moment de gândire ne poate asigura că nici un serviciu nu este furnizat în felul acesta pe piaţa liberă. Evident, persoana care doreşte să fie protejată de Agenţia A sau de Compania de asigurări B va prefera să efectueze plăţi regulate, mai degrabă decât să aştepte să fie atacată înainte de a-şi achiziţiona protecţia. „Dar să presupunem că avem de a face cu o situaţie de urgenţă, când un poliţist al Companiei A constată că cineva este prădat. Va trebui el, înainte să acţioneze, să se oprească şi să întrebe dacă victima a achiziţionat o poliţă de asigurare de la Compania A?” În primul rând, acest tip de tâlhărie de drumul mare va fi combătut, după cum notam mai sus, de poliţia angajată de proprietarul străzii în chestiune. Dar ce se întâmplă în cazul improbabil când un cartier nu posedă servicii poliţieneşti stradale şi un poliţist al Companiei A asistă întâmplător la agresarea unei persoane? Se va arunca el în ajutorul victimei? Răspunsul, desigur, ar depinde de Compania A, dar este greu de conceput că agenţiile poliţieneşti private nu vor cultiva bunăvoinţa clienţilor, adoptând o politică de furnizare gratuită a ajutorului către victimile aflate în situaţii de maximă urgenţă, urmând, eventual, să solicite victimei salvate o donaţie voluntară, ulterior. În cazul unui jaf sau atac la domiciliu, pe de altă parte, proprietarul se va adresa, desigur, companiei de poliţie al cărei client este. El va suna la Compania de poliţie A, în loc de „poliţia” la care telefonează în prezent.

Competiţia garantează eficienţă, preţuri scăzute şi calitate ridicată, şi nu există nici un motiv să presupunem a priori, aşa cum procedează multă lume, că există o prescripţie divină care se referă la câte o singură agenţie poliţienească pentru fiecare arie geografică dată. Economiştii pretind frecvent că producţia anumitor bunuri şi servicii reprezintă un „monopol natural”, aşa încât într-o regiune dată n-ar putea supravieţui multă vreme mai mult decât o singură agenţie privată. Poate, dar numai o piaţă în întregime liberă ar fi în măsură să lămurească chestiunea, o dată pentru totdeauna. Numai piaţa poate decide care şi câte firme, şi de ce dimensiune şi calitate, pot supravieţui unei competiţii active. Dar nu există nici un motiv să presupunem de la început că protecţia poliţienească reprezintă un „monopol natural.” La urma urmelor, companiile de asigurări nu sunt monopoluri de acest tip; şi dacă ne putem bucura de Metropolitan, Equitable, Prudential, etc., companii de asigurări coexistând unele lângă altele, de ce n-ar exista şi companiile de protecţie poliţienească Metropolitan, Equitable şi Prudential? Gustave de Molinari, economistul francez adept al pieţei libere din secolul al XIX-lea, a fost cel dintâi care şi-a imaginat şi a recomandat o piaţă liberă în domeniul protecţiei poliţieneşti[2]. Molinari anticipa că, în cele din urmă, vor exista mai multe agenţii de poliţie private, coexistând laolaltă în oraşe şi câte o singură agenţie de poliţie privată în fiecare regiune rurală. Posibil -- dar nu trebuie să uităm că tehnologia modernă facilitează funcţionarea unor filiale ale marilor firme urbane chiar şi în cele mai îndepărtate regiuni rurale. O persoană care locuieşte într-un mic sătuc din Wyoming ar putea, în consecinţă, apela la serviciile unei companii de protecţie locale sau ar putea utiliza filiala învecinată a companiei Metropolitan Protection.

„Dar cum şi-ar putea permite o persoană săracă protecţia privată pe care ar trebui s-o plătească, şi să nu mai beneficieze de protecţie gratuită, ca în prezent?” Există mai multe răspunsuri la această întrebare, care porneşte de la una din cele mai răspândite critici ale ideii de protecţie poliţienească în întregime privată. Unul constă din observaţia că această problemă se ridică pentru toate bunurile sau serviciile dintr-o societate liberală, nu doar pentru poliţie. Dar nu este protecţia o necesitate? Poate, dar nu în mai mare măsură decât hrana de numeroase feluri, îmbrăcămintea, adăpostul, etc. Cu siguranţă acestea sunt cel puţin tot atât de vitale ca şi protecţia poliţienească, şi totuşi aproape nimeni nu susţine că, de aceea, guvernul ar trebui să naţionalizeze hrana, îmbrăcămintea, adăpostul, etc., furnizându-le pe toate gratuit, în calitate de monopol obligatoriu. Persoanele foarte sărace ar fi sprijinite, în general, prin mijloacele carităţii private, după cum am văzut în capitolul consacrat asistenţei sociale („welfare”). Mai mult, în cazul specific al poliţiei, s-ar ivi fără îndoială şi alte căi de furnizare gratuită a protecţiei către cei nevoiaşi -- fie de către companiile poliţieneşti ele însele, dornice să câştige bunăvoinţa clienţilor (asemenea spitalelor şi medicilor în prezent), fie de către societăţi speciale de „asistenţă poliţienească“, care ar desfăşura o activitate similară cu cea a societăţilor de „asistenţă juridică“ din prezent. (Societăţile de asistenţă juridică furnizează, în mod voluntar, îndrumări juridice gratuite persoanelor nevoiaşe care au dificultăţi cu autorităţile.)

La cele spuse se adaugă anumite consideraţii suplimentare importante. După cum am văzut, serviciile poliţieneşti nu sunt „gratuite”; ele sunt plătite din impozite, iar contribuabilul este foarte adesea însuşi omul nevoiaş. Este foarte probabil ca acesta să plătească în prezent impozite mai mari destinate poliţiei, decât onorariile pe care le-ar datora, alternativ, companiilor poliţieneşti private şi mult mai eficiente. În plus, companiile poliţieneşti ar servi pieţele în masă; graţie economiilor realizabile din activitatea pe o asemenea scară largă, protecţia poliţienească ar fi neîndoielnic mult mai ieftină. Nici o companie poliţienească n-ar dori să practice preţuri care s-o excludă dintr-un segment larg al pieţei, aşa încât costul protecţiei n-ar fi mai prohibitiv decât, de pildă, cel al asigurărilor de astăzi. (El ar tinde să fie, de fapt, mult mai ieftin decât actualele servicii de asigurare, fiindcă industria asigurărilor este, în prezent, greu apăsată de reglementări guvernamentale destinate excluderii de pe piaţă a rivalilor capabili să micşoreze costurile.)

Rămâne un coşmar final, pe care majoritatea celor ce au încercat să-şi imagineze funcţionarea agenţiilor de protecţie private îl socotesc decisiv pentru respingerea unui asemenea concept. Oare nu s-ar înfrunta permanent aceste agenţii? Oare nu s-ar dezlănţui „anarhia”, cu perpetuarea conflictelor între forţele poliţieneşti, o dată ce cutare persoană apelează la poliţia „sa”, în vreme ce rivalul său la o alta?

Răspunsul la această întrebare crucială comportă mai multe nivele. În primul rând, deoarece n-ar exista un stat atotcuprinzător, nici un aparat guvernamental central şi nici chiar guverne locale, am fi cel puţin scutiţi de oroarea războaielor inter-statale, cu pletora lor de armamente masive, superdistructive, iar acum nucleare. Privind îndărăt în trecut, nu este oare dureros de clar că numărul persoanelor ucise în tulburări sau conflicte locale este aproape neglijabil, în comparaţie cu devastarea totală în masă, proprie războaielor inter-statale? Faptul acesta nu este întâmplător. Pentru a evita aspectele emoţionale, să considerăm două ţări ipotetice: „Ruritania” şi „Waldavia”. Dacă atât Ruritania, cât şi Waldavia s-ar dizolva într-o societate liberală, fără guvern şi cu nenumărate persoane, firme şi agenţii poliţieneşti private, singurele tulburări care ar putea izbucni ar fi cele locale, iar armamentul ar fi, în mod necesar, strict limitat în amploare şi potenţial devastator. Să presupunem că, într-un oraş ruritan, două agenţii de poliţie se confruntă şi recurg la arme. În cel mai rău caz, ele încă n-ar putea recurge la bombardarea în masă sau la distrugeri nucleare sau la războaie biologice, deoarece ar fi ele însele sortite holocaustului. Ceea ce duce la distrugeri în masă este parcelarea suprafeţelor teritoriale de monopoluri guvernamentale exclusive -- deoarece în acest caz, dacă unicul guvern monopolist al Waldaviei se confruntă cu străvechiul său rival, guvernul Ruritaniei, atunci fiecare poate manevra armamente de distrugere în masă, şi chiar nucleare, deoarece acestea vor afecta „cealaltă tabără“ şi „cealaltă ţară”. Mai mult, acum că fiecare persoană este supusă unui monopol guvernamental, ea se identifică inevitabil cu guvernul „său” în ochii tuturor celorlalte guverne. Cetăţeanul francez este identificat cu guvernul „său” şi, de aceea, dacă un alt guvern atacă Franţa, el va lupta atât împotriva guvernului, cât şi a cetăţenilor din Franţa. Dar, dacă Compania A se confruntă cu Compania B, cel mai grav lucru care se poate întâmpla este ca toţi clienţii respectivelor companii să fie târâţi în luptă -- dar nimeni altcineva. Ar trebui, aşadar, să fie evident că, şi în cazul cel mai rău, dacă lumea liberală s-ar transforma într-adevăr într-o lume „anarhică“, încă am fi într-o situaţie mult mai bună decât în prezent, când suntem la cheremul statelor-naţiune tentaculare, „anarhice”, care posedă fiecare câte un monopol înspăimântător asupra armelor de distrugere în masă. Nu trebuie nicidecum să uităm că trăim şi am trăit dintotdeauna cu toţii, într-o „anarhie internaţională“, o lume de naţiuni-state coercitive, nesupuse vreunui guvern mondial atotcuprinzător, şi nu există perspective de schimbare a acestei situaţii.

O lume liberală, aşadar, chiar dacă ar fi anarhică, încă n-ar suferi de pe urma războaielor brutale, a devastării în masă şi a bombardamentelor atomice, pe care lumea noastră tiranizată de state le îndură de secole. Chiar dacă poliţiile locale s-ar înfrunta continuu n-ar mai exista Dresde şi Hiroşime.

Dar mai sunt multe de adăugat. Nu putem nicidecum să admitem că apariţia unei asemenea „anarhii” locale este plauzibilă. Să distingem două feluri de confruntări poliţieneşti diferite: neînţelegerile între agenţii oneste şi tentativa uneia sau a mai multor forţe poliţieneşti de a se transforma în organizaţii „nelegiuite”, care extrag fonduri sau îşi impun regulile prin metode coercitive. Să admitem, pentru moment, că forţele poliţieneşti vor fi corecte şi că ele nu vor fi despărţite decât de confruntări oneste de opinii; vom amâna, pentru un moment, problema poliţiilor nelegiuite. Desigur, unul dintre cele mai importante aspecte ale serviciilor de protecţie pe care le poate furniza poliţia este netulburarea liniştii clienţilor săi. Fiecare consumator, fiecare cumpărător de protecţie poliţienească va dori mai presus de orice ca protecţia să-i fie furnizată eficient şi în linişte, fără conflicte şi tulburări. Fiecare agenţie de poliţie va fi pe deplin conştientă de acest fapt vital. Presupunerea că poliţiile se vor confrunta şi vor lupta unele cu altele încontinuu este absurdă, deoarece ea ignoră efectul devastator pe care această „anarhie” haotică l-ar avea asupra afacerilor tuturor companiilor poliţieneşti. Pe scurt, asemenea războaie şi conflicte ar fi nocive -- extrem de nocive -- pentu afaceri. De aceea, pe piaţa liberă, agenţiile poliţieneşti s-ar îngriji, laolaltă, să elimine confruntările dintre ele, rezolvând toate conflictele de opinie prin intermediul tribunalelor private, unde deciziile vor fi luate de judecători sau arbitri privaţi.

Mai precis: în primul rând, după cum am văzut, confruntările ar fi reduse la un minimum, deoarece proprietarul de străzi ar avea paznicii săi, proprietarul de magazine pe ai săi, cel de spaţii imobiliare pe ai săi, iar locatarii caselor în proprietate personală propriile lor companii de poliţie. Realist vorbind, în viaţa de zi cu zi n-ar exista multe prilejuri de conflict direct între agenţiile poliţieneşti. Dar să presupunem, aşa cum se poate întâmpla uneori, că doi locatari vecini ai unor case aflate în proprietate personală intră în conflict, fiecare acuzându-l pe celălalt de iniţierea unui atac sau a unei violenţe; şi fiecare apelează la propria sa companie de poliţie, întâmplarea făcând ca ei să fie abonaţii unor companii diferite. Ce se întâmplă atunci? Din nou, ar fi nesăbuit şi auto-distructiv atât din punct de vedere economic, cât şi fizic, din partea celor două companii, să recurgă la arme. În loc de aceasta, fiecare companie, pentru a supravieţui pe piaţă, ar anunţa, ca o parte vitală a serviciilor pe care le furnizează, utilizarea tribunalelor sau a arbitrilor privaţi, pentru a decide cine a greşit.

Tribunalele

Să presupunem, aşadar, că judecătorul sau arbitrul decide că Smith a procedat greşit într-o dispută, şi că el este vinovat de agresiune împotriva lui Jones. Dacă Smith acceptă verdictul, atunci, indiferent care sunt pagubele sau pedeapsa suportată, nu se ridică nici o problemă în calea teoriei liberale a protecţiei. Dar ce se întâmplă dacă Smith respinge verdictul? Iată şi un alt exemplu: Jones este prădat. El apelează la compania sa de poliţie pentru a încerca să descopere infractorul cu ajutorul detectivilor de care dispune. Compania stabileşte că cel căutat este un anume Brown. Care este pasul următor? Dacă Brown îşi recunoaşte vina, atunci, din nou, nu există probleme, şi pedeapsa judiciară îşi urmează cursul, axându-se pe forţarea infractorului să-i restituie victimei ce i se cuvine. Din nou însă, ce se întâmplă dacă Brown îşi neagă vina?

Aceste cazuri depăşesc sfera protecţiei poliţieneşti, purtându-ne într-un alt domeniu crucial al serviciilor de protecţie: serviciile juridice, i.e., furnizarea, conform unor proceduri general acceptate, unei metode de stabilire, atât cât este omeneşte posibil, a răspunsului la întrebările cine este infractorul, sau cine şi-a încălcat contractele, în toate genurile de infracţiuni şi dispute. Numeroşi comentatori, chiar şi din rândul celor care admit posibilitatea existenţei unor servicii poliţieneşti competitive private, furnizate pe o piaţă liberă, resping ideea unui sistem de tribunale în întregime private. Cum este cu putinţă să existe tribunale private? Cum ar putea recurge tribunalele la forţă într-o lume fără guvern? Oare n-ar rezulta în cazul acesta conflicte eterne şi „anarhie”?

În primul rând, monopolul guvernamental asupra tribunalelor implică aceleaşi probleme neplăcute, ineficienţe şi dispreţ faţă de consumator, ca orice altă prestaţie guvernamentală. Ştim cu toţii că judecătorii, de pildă, nu sunt selectaţi în funcţie de înţelepciunea, probitatea sau eficienţa lor în servirea consumatorilor, ci sunt ciraci politici, aleşi de procesul politic. Mai mult, tribunalele sunt monopoluri; dacă, de pildă, tribunalele dintr-un oraş sau un aşezământ devin corupte, venale, opresive sau ineficiente, în prezent cetăţeanul nu are alternativă. Cazul cetăţeanului nedreptăţit din Deep Falls Wyoming va fi judecat de tribunalul local din Wyoming, sau nu va fi judecat deloc. Într-o societate liberală ar exista multe tribunale şi mulţi judecători la care el ar putea apela. Din nou, nu există nici un motiv să presupunem existenţa unui „monopol natural” asupra înţelepciunii judecătoreşti. Cetăţeanul din Deep Falls ar putea, de pildă, apela la o filială locală a companiei Prudential Judicial.

Cum ar fi finanţate tribunalele într-o societate liberă? Există numeroase posibilităţi. De exemplu, fiecare cetăţean s-ar putea abona la serviciile unui tribunal, plătind o sumă lunară, urmând apoi să apeleze la tribunalul său, la nevoie. Sau, deoarece tribunalele vor fi probabil mult mai puţin solicitate decât poliţia, el poate plăti un onorariu ori de câte ori doreşte să utilizeze serviciile tribunalului, urmând ca infractorul sau vinovatul de încălcarea contractelor să recompenseze în final partea vătămată. Sau, ca o a treia posibilitate, tribunalele pot fi angajate de agenţiile poliţieneşti pentru a rezolva disputele, sau pot apărea chiar firme „integrate vertical”, furnizoare atât de servicii poliţieneşti, cât şi juridice: Compania Prudential Judicial poate dispune de un departament de poliţie şi de unul juridic. Numai piaţa este în măsură să decidă care din aceste metode va fi cea mai adecvată.

Ar trebui să ne familiarizăm cu toţii mai îndeaproape cu utilizarea cescândă a arbitrajului privat, chiar în societatea noastră actuală. Tribunalele guvernamentale au devenit atât de îmbâcsite, ineficiente şi risipitoare, încât tot mai mulţi litiganţi apelează la arbitrii privaţi, care oferă căi mai ieftine şi mult mai rapide de rezolvare a disputelor. În ultima vreme, arbitrajul privat a devenit o profesiune înfloritoare şi încununată de mult succes. Mai mult, fiind voluntare, regulile de arbitraj pot fi stabilite rapid de părţile litigante însele, fără a mai necesita un cadru legal greoi şi complex, aplicabil tuturor cetăţenilor. De aceea, arbitrajul permite efectuarea judecăţilor de către experţi în domeniul de afaceri sau ocupaţia respectivă. În prezent, Asociaţia Americană de Arbitraj, al cărei motto este „Strângerea de mână este mai puternică decât pumnul”, dispune de 25 de birouri regionale în întreaga ţară, în care lucrează 23000 de arbitri. În 1969, Asociaţia a organizat peste 22000 de arbitraje. În plus, companiile de asigurări soluţionează peste 50000 de solicitări pe an, prin arbitraj voluntar. Asistăm, de asemenea, la înflorirea şi succesul arbitrajului privat în cazurile generate de accidente rutiere.

Se poate obiecta că, deşi acoperă o proporţie tot mai semnificativă din funcţiile judiciare, deciziile arbitrilor privaţi nu devin totuşi executabile decât datorită recunoaşterii lor de către tribunale, astfel încât o decizie capătă caracter de obligativitate legală dacă provine de la un arbitru asupra căruia părţile litigante au căzut de acord. Acest fapt este adevărat, dar lucrurile nu stăteau astfel înainte de 1920, iar profesia de arbitru a cunoscut o rată de creştere la fel de rapidă din 1900 până în 1920, ca şi de atunci încoace. De fapt, mişcarea contemporană de răspândire a arbitrajului s-a declanşat la cote maxime în Anglia, pe durata Războiului Civil american, când comercianţii au prins a utiliza tot mai mult „tribunalele private” furnizate de arbitrii voluntari, fără însă ca deciziile acestora să aibă caracter de obligativitate legală. Către 1900, arbitrajul voluntar a început să se răspândească şi în Statele Unite. De fapt, în Anglia medievală, întreaga structură a dreptului comercial, care era manevrat greoi şi ineficient de tribunalele guvernamentale, s-a dezvoltat graţie tribunalelor comerciale private. Tribunalele comercianţilor reprezentau instanţe de arbitriaj pur voluntare, deciziile lor neavând caracter de obligativitate legală. Cum se explică, în cazul acesta, succesul lor?

Răspunsul este că negustorii, începând din Evul Mediu şi până în 1920, se bizuiau pentru a rezolva problema numai pe metodele ostracizării şi a boicotului de către ceilalţi comercianţi din regiune. Cu alte cuvinte, dacă un negustor refuza să se încline în faţa arbitrajului sau ignora o decizie, ceilalţi negustori răspândeau această veste printre colegii lor de breaslă, refuzând să aibă de a face cu negustorul recalcitrant şi reducându-l rapid la supunere. Wooldridge menţionează un exemplu medieval:

„Negustorii asigurau funcţionarea tribunalelor lor căzând pur şi simplu de acord să respecte rezultatele. Comerciantul care recuza înţelegerea nu era, desigur, trimis la închisoare, dar nici nu putea să-şi continue multă vreme activitatea de negustor, deoarece alinierea solicitată de ceilalţi negustori şi puterea lor asupra bunurilor sale se dovedeau, dacă ne putem exprima astfel, mai eficiente decât coerciţia fizică. Iată-l, de pildă, pe John of Homing, care-şi câştiga traiul din comerţul de peşte cu ridicata. Când John a vândut o încărcătură de heringi sub cuvânt că este de calitatea unei mostre de 3 barili, dar care, după cum au constatat colegii săi de breaslă, era în realitate amestecată cu „plevuşcă ghimpoasă şi heringi putrezi”, el a despăgubit partea lezată, înclinându-se în faţa ameninţării cu ostracizarea.”[3]

În epoca contemporană, ostracismul a devenit încă şi mai eficient, el incluzând şi informaţia că oricine ignoră verdictul arbitrului va fi, de atunci înainte, definitiv lipsit de accesul la serviciile acestuia. Industriaşul Owen D. Young, patron la General Electric, a afirmat că cenzura morală a celorlalţi oameni de afaceri reprezintă o sancţiune mult mai eficientă decât executabilitatea legală. Astăzi, tehnologia modernă, computerele şi monitorizarea estimărilor de credibilitate a creditorilor ar face un asemenea ostracism de proporţii naţionale încă şi mai eficient decât a fost vreodată în trecut.

Chiar dacă arbitrajul pur voluntar este suficient pentru rezolvarea disputelor comerciale, cum rămâne, totuşi, cu activităţile pur infracţionale: tâlhăria, violul, jefuirea băncilor? În asemenea cazuri, trebuie să admitem că ostracismul n-ar fi, probabil, suficient -- deşi el ar include, să nu uităm, refuzul proprietarilor de străzi private de a permite accesul unor asemenea infractori în zonele lor. În cazurile penale, aşadar, tribunalele şi caracterul de obligativitate legală al deciziilor acestora devin indispensabile.

Cum s-ar desfăşura, aşadar, activitatea tribunalelor, într-o societate liberală? În particular, cum ar putea ele asigura executarea deciziilor lor? Cu atât mai mult cu cât, în toate activităţile lor, ele trebuie să respecte regula liberală esenţială, conform căreia nici un fel de violenţă fizică nu poate fi utilizată împotriva persoanelor necondamnate pentru infracţiuni; altminteri, utilizatorii unei asemenea forţe, inclusiv poliţiile şi tribunalele, ar deveni ei înşişi pasibili de condamnare, ca agresori, dacă persoana împotriva căreia au utilizat forţa este găsită nevinovată. În contrast cu sistemele etatiste, nici un poliţist sau judecător nu s-ar putea bucura de imunităţi speciale, care să-i permită utilizarea coerciţiei dincolo de pragul permis tuturor celorlalţi membrii ai societăţii.

Să reluăm, acum, cazul menţionat mai sus. Mr. Jones este prădat, agenţia de detectivi angajată de el decide că un anumit Brown a comis infracţiunea, însă Brown refuză să se recunoască vinovat. Şi apoi? În primul rând, trebuie să constatăm că nici în prezent nu există un tribunal mondial atotcuprinzător sau un guvern mondial care să vegheze la executarea decretelor sale; totuşi, deşi trăim într-o stare de „anarhie internaţională“, dificultăţile de rezolvare a disputelor dintre cetăţenii privaţi din două ţări diferite sunt inexistente sau prea puţine. Să presupunem că, nu mai târziu decât acum, de exemplu, un cetăţean din Uruguay pretinde că a fost escrocat de un cetăţen argentinian. Cărui tribunal se adresează el? El apelează la tribunalul propriu, adică, la tribunalul victimei sau al reclamantului. Cazul îşi urmează cursul la tribunalul uruguayan, iar decizia acestuia este onorată de tribunalul argentinian. Acelaşi lucru se întâmplă şi când un american se consideră escrocat de un canadian, ş.a.m.d. În Europa, după prăbuşirea Imperiului Roman, când triburile germanice se învecinau în cuprinsul aceloraşi teritorii, dacă un vizigot se simţea nedreptăţit de un franc, el îşi supunea cazul propriului său tribunal, şi decizia era, în general, acceptată de franci. Solicitarea tribunalului reclamantului este şi procedura liberală raţională, deoarece victima sau reclamantul fiind cel nedreptăţit, el îşi supune în mod natural cazul propriului tribunal. Astfel, în cazul nostru, Jones ar apela la compania Prudential Court, pentru a-l acuza pe Brown de furt.

Este posibil, desigur, ca Brown să fie, de asemenea, clientul companiei Prudential Court, în care caz nu mai există nici o problemă. Decizia Companiei Prudential acoperă ambele părţi implicate şi capătă caracter de obligativitate legală. Dar o clauză importantă este că nici un fel de putere coercitivă nu poate însoţi citarea lui Brown, deoarece el trebuie considerat nevinovat până în momentul condamnării. Brown va primi o citaţie de prezentare voluntară, o notificare a faptului că este judecat pentru cutare şi cutare acuzaţie şi o invitaţie de prezentare adresată lui sau reprezentantului său legal. În caz de neprezentare, el va fi judecat in absentia, iar această împrejurare nu va fi, evident, în favoarea lui Brown, deoarece cazul său nu va fi pledat la tribunal. Dacă Brown este declarat vinovat, atunci tribunalul şi însărcinaţii săi vor întrebuinţa forţa pentru a-l captura pe Brown şi a extrage de la el pedeapsa asupra căreia s-a convenit -- o pedeapsă axată, evident, în primul rând pe restituţia către victimă.

Ce se întâmplă, însă, dacă Brown nu recunoaşte tribunalul Companiei Prudential Court? Ce se întâmplă dacă el este clientul Companiei Metropolitan Court? Aici cazul devine mai dificil. Ce urmează acum? În primul rând, victima Jones îşi pledează cazul la tribunalul Companiei Prudential Court. Dacă Brown este găsit inocent, prin aceasta se pune capăt controversei. Să presupunem însă că acuzatul Brown este găsit vinovat. Dacă el nu reacţionează, decizia tribunalului rămâne definitivă. Să admitem însă că Brown îşi supune în acest moment cazul, spre judecare, Companiei Metropolitan Court, susţinând că Compania Prudential s-a făcut vinovată de ineficienţă sau venalitate. Cazul va fi acum cercetat de Metropolitan. Dacă Metropolitan îl găseşte, de asemenea, vinovat pe Brown, această împrejurare pune din nou capăt controversei, iar Prudential va purcede împotriva lui Brown cu promptitudine. Să presupunem însă că Metropolitan îl găseşte pe Brown nevinovat de acuzaţiile ce i-au fost aduse. Acum ce se întâmplă? Vom asista oare, pe străzi, la înfruntarea violentă a celor două tribunale şi a împuterniciţilor lor înarmaţi?

Din nou, acest comportament ar fi, evident, iraţional şi autodistructiv pentru tribunale. O parte esenţială a serviciilor judiciare pe care le asigură ele este furnizarea către clienţii lor a unor decizii juste, obiective şi a căror respectare să nu tulbure pacea -- aceasta fiind calea cea mai bună şi mai obiectivă de aflare a adevăratului infractor. Luarea unei decizii urmate de permiterea confruntărilor armate haotice n-ar fi, în nici un caz, considerată de consumatori un serviciu juridic de calitate. Astfel, o parte esenţială a serviciilor furnizate de orice tribunal către clienţii săi ar fi asigurarea unei proceduri de apel. Pe scurt, fiecare tribunal s-ar angaja să respecte verdictul unui proces în apel, dat de un arbitru voluntar solicitat în acestă fază de Metropolitan şi Prudential. Judecătorul de apel ar lua o decizie, iar rezultatul acestui al treilea proces ar căpăta caracter de obligativitate pentru vinovat. Tribunalul Companiei Prudential ar trece apoi la executare.

O curte de apel! Dar nu înseamnă aceasta, oare, revenirea la un nou monopol guvernamental obligatoriu? Nu, deoarece nu există nimic în acest sistem care să necesite ca o persoană sau un tribunal anume să fie curtea de apel. Pe scurt, Curtea Supremă deţine actualmente, în Statele Unite, poziţia de unic tribunal de apel final, aşa încât judecătorii Curţii Supreme devin arbitrii finali, indiferent de dorinţele reclamantului sau ale acuzatului. Prin contrast, într-o societate liberală, diversele tribunale private s-ar adresa oricărui judecător pe care-l consideră corect, experimentat şi obiectiv. Nici un judecător unic în apel sau un grup de asemenea judecători n-ar fi impus societăţii prin coerciţie.

Cum ar fi remuneraţi judecătorii în apel? Există multe căi posibile, dar cea mai probabilă este că vor fi plătiţi de diversele tribunale iniţiale, care-şi vor include cheltuielile destinate serviciilor de apel în sumele sau onorariile încasate de la clienţi.

Dar să presupunem că Brown insistă să recurgă la încă un judecător în apel şi apoi la încă unul. Oare n-ar putea el scăpa de judecată tot apelând astfel, ad infinitum? Evident, în orice societate procedurile legale nu pot continua la infinit; undeva trebuie să existe un punct final. În sistemul etatist prezent, în care guvernul monopolizează funcţia judiciară, Curtea Supremă este cea desemnată arbitrar ca punct final. Şi în societatea liberală ar trebui să existe un punct final, stabilit de comun acord; şi, dat fiind că nu există decât două părţi în orice litigiu sau dispută -- reclamantul şi acuzatul -- pare cât se poate de rezonabil ca un cod legal să declare că o decizie la care au ajuns două tribunale va căpăta caracter obligatoriu. Acest aranjament acoperă atât situaţia când tribunalul reclamantului şi al acuzatului ajung, ambele, la aceeaşi concluzie, cât şi situaţia în care o curte de apel arbitrează o neînţelegere între cele două tribunale iniţiale.

Dreptul şi tribunalele

Este clar, acum, că în societatea liberală va trebui să existe un cod legal. De ce? Cum poate exista un cod legal, un sistem de drept fără un guvern care să-l promulge şi să numească un corp judecătoresc şi fără un legislativ care să voteze legi şi regulamente? Înainte de orice, este un cod legal compatibil cu principiile liberale?

Pentru a răspunde mai întâi la ultima întrebare, nu trebuie să ne surprindă că un cod legal este necesar pentru a oferi principii călăuzitoare precise tribunalelor private. Dacă, de pildă, Tribunalul A hotărăşte că toţi roşcovanii sunt inerent răi şi trebuie pedepsiţi, este clar că asemenea decizii sunt diametral opuse principiilor liberale, că o asemenea lege ar constitui o încălcare a drepturilor roşcovanilor. De aceea, orice asemenea decizie ar fi ilegală în raport cu principiile liberale şi n-ar putea fi susţinută de restul societăţii. Devine, aşadar, necesară existenţa unui cod legal general acceptat şi pe care tribunalele s-ar angaja să-l respecte. Codul legal ar insista pur şi simplu asupra principiului liberal al non-agresiunii împotriva persoanei sau a proprietăţii, ar defini drepturile de proprietate în acord cu principiile liberale, ar stabili reguli de aducere a probelor (de felul celor utilizate în mod curent) pentru stabilirea infractorilor în orice dispută şi ar preciza pedepsele maximale pentru fiecare tip de infracţiune în parte. În cadrul precizat de un asemenea cod, tribunalele ar rivaliza în adoptarea celor mai eficiente proceduri, iar piaţa ar decide dacă judecătorii sau juriile, etc., oferă cele mai eficiente metode de furnizare a serviciilor judiciare.

Sunt asemenea coduri de legi, stabile şi coerente, posibile chiar dacă nu există decât judecători rivali pentru a le dezvolta şi pentru a le aplica -- în absenţa unui guvern şi a unui legislativ? Nu numai că sunt posibile, dar, de-a lungul anilor, părţile cele mai bine constituite şi mai utile ale sistemului nostru legal s-au dezvoltat exact în maniera aceasta. Adunările legislative, ca şi regii, s-au dovedit capricioase, cotropitoare şi incoerente. Ele n-au introdus decât anomalii şi despotism în sistemul legal. În fapt, guvernul nu este întru nimic mai calificat să dezvolte şi să aplice dreptul decât este să furnizeze orice alt serviciu; şi exact aşa cum religia a fost separată de stat şi cum economia poate fi separată de stat, acelaşi lucru se poate petrece şi cu toate celelalte funcţii încredinţate statului, inclusiv cu poliţia, tribunalele şi dreptul însuşi!

După cum remarcam mai sus, de exemplu, întregul drept comercial n-a fost dezvoltat de stat şi tribunalele sale, ci de tribunale negustoreşti private. Abia cu mult mai târziu a preluat guvernul dreptul comercial din tribunalele negustoreşti unde se dezvoltase. Acelaşi lucru s-a petrecut cu dreptul amiralităţii, întreaga structură de drept privitoare la oceane, navigaţie, asistenţă maritimă, etc. Nici în acest domeniu statul nu era interesat, iar jurisdicţia sa nu se aplica în largul mărilor; aşa că navigatorii şi-au asumat ei înşişi sarcina nu numai de a aplica, ci şi de a pune la punct întreaga structură de drept a amiralităţii, în propriile lor tribunale private. Din nou, guvernele şi-au apropriat abia mai târziu dreptul amiralităţii, pentru uzul propriilor lor tribunale.

În fine, partea cea mai importantă a dreptului anglo-saxon, sistemul pe bună dreptate atât de preţuit de common law, a fost dezvoltată de-a lungul secolelor de judecători aflaţi în competiţie, care aplicau principii străvechi, şi nu decretele capricioase ale statului. Aceste principii nu fuseseră stabilite arbitrar, de vreun rege sau de vreo adunare legislativă. Ele s-au dezvoltat de-a lungul secolelor prin aplicarea unor principii raţionale -- şi foarte adesea liberale -- în lumina cazurilor precedente. Ideea de raportare la precedente nu s-a dezvoltat în spiritul unei reverenţe oarbe faţă de trecut, ci fiindcă toţi judecătorii din trecut îşi formulaseră deciziile în urma aplicării principiilor general acceptate de common law, la cazuri şi probleme specifice. Într-adevăr, faptul că judecătorul nu face legea (aşa cum se întâmplă frecvent în zilele noastre) era universal recunoscut; sarcina judecătorului, specialitatea sa, era descoperirea legii în principiile acceptate de common law şi, ulterior, aplicarea ei la cazuri specifice sau la noi condiţii tehnologice sau instituţionale. Gloria dezvoltării multiseculare a sistemului de common law este dovada succesului acestor principii.

Să adăugăm că judecătorii de common law funcţionau într-un mod foarte asemănător arbitrilor privaţi, ca experţi în drept, cărora părţile litigante private le supuneau disputele lor. Nu exista nici un fel de „curte supremă“ impusă arbitrar, a cărei decizie să aibă caracter de obligativitate, iar precedentele, deşi invocate, nu erau nici ele considerate ca având automat caracter de obligativitate. În acest sens, juristul italian liberal Bruno Leoni preciza că: „în Anglia, curţile judecătoreşti nu puteau promulga cu uşurinţă reguli inventate de ele, ele nefiind vreodată în poziţia necesară pentru a face aceasta direct, aşadar, în maniera curentă a legislatorilor, bruscă, imperioasă şi cu efecte atotcuprinzătoare. Mai mult, existau atâtea curţi de justiţie în Anglia şi rivalitatea între ele era atât de pronunţată, încât până şi faimosului principiu al obligativităţii precedentelor nu i s-a recunoscut deschis validitatea, până în vremuri relativ recente. În plus, ele nu puteau niciodată decide decât în chestiuni care le fuseseră supuse spre judecare în prealabil de către persoane private. În fine, relativ puţine persoane obişnuiau să se înfăţişeze înaintea tribunalelor pentru a solicita de la ele regulile aplicabile în cazurile respective.”[4] Iar în ce priveşte absenţa „curţilor supreme”: „este incontestabil că dreptul avocăţesc sau dreptul judiciar pot tinde să capete caracteristicile legislaţiei, inclusiv pe cele indezirabile, ori de câte ori aşa numiţii jurişti sau judecători sunt abilitaţi să ia decizia finală privitoare la un caz. ... În prezent, mecanismul judiciar din anumite ţări, în care sunt instituite „curţi supreme”, are drept consecinţă impunerea opiniilor personale ale membrilor acestor tribunale, sau ale unei majorităţi a lor, asupra tuturor celorlalte persoane interesate, ori de câte ori există dezacorduri semnificative între opiniile celor dintâi şi convingerile celor din urmă. Dar ... această posibilitate, departe de a fi implicată cu necesitate în natura dreptului avocăţesc sau a dreptului judiciar, este mai degrabă o deviaţie ...”.[5]

Lăsând de o parte asemenea aberaţii, impunerea opiniilor personale ale judecătorilor a putut fi redusă la minimum: (a) de împrejurarea că judecătorii nu puteau lua decizii decât atunci când cetăţenii privaţi le supuneau spre judecare cazurile lor; (b) de faptul că deciziile fiecărui judecător se aplicau numai în cazul particular cu care aveau de a face; şi (c) deoarece deciziile judecătorilor şi avocaţilor de common law ţineau întotdeauna seama de precedentele acumulate în secolele trecute. În plus, după cum subliniază Leoni, în contrast cu adunările legislative sau executivul, care prilejuiesc călcarea în picioare a minorităţilor de către majorităţi sau grupuri de presiune dominante, prin însăşi poziţia lor, judecătorii sunt constrânşi să asculte şi să cântărească argumentele părţilor litigante în fiecare dispută. „Părţile sunt egale în faţa judecătorului, în sensul că sunt libere să producă argumente şi probe. Ele nu constituie un grup în care minorităţile aflate în dezacord se înclină în faţa majorităţilor triumfătoare ....” Iar Leoni reliefează analogia dintre acest proces şi economia liberă de piaţă: „Desigur, argumentele pot fi mai puternice sau mai slabe, dar faptul că fiecare parte le poate avansa este comparabil cu împrejurarea că oricine poate rivaliza cu oricine altcineva pe piaţă, pentru a vinde sau a cumpăra.”[6]

Profesorul Leoni a scos în evidenţă faptul că, în sfera dreptului privat, judecătorii romani din antichitate procedau în acelaşi mod ca şi tribunalele engleze de common law: „Juristul roman era un fel de om de ştiinţă; obiectele cercetărilor sale erau cazurile pe care cetăţenii i le supuneau spre studiu, exact aşa cum industriaşii i-ar putea supune astăzi spre studiu fizicianului sau inginerului o problemă tehnică privitoare la întreprinderile sau procesele lor de producţie. Astfel, dreptul privat roman era ceva care trebuia descris sau descoperit, şi nu ceva care trebuia decretat -- o lume de lucruri deja existente, o parte din moştenirea comună a tuturor cetăţenilor romani. Nimeni nu decreta legea; nimeni nu o putea schimba prin vreun exerciţiu al voinţei sale personale.... Iată conceptul înţeles pe termen lung, sau, dacă preferaţi, conceptul roman de certitudine a legii.”[7]

În fine, profesorul Leoni a fost în măsură să-şi valorifice cunoaşterea sistemului de funcţionare a dreptului antic şi a celui de tip common law, pentru a răspunde la întrebarea vitală: „cine va numi judecătorii ... care urmează să îndeplinească sacina de a defini legea”, într-o societate liberală? Răspunsul este: oamenii înşişi, oamenii care se vor adresa judecătorilor cu cea mai mare reputaţie, experienţă şi înţelepciune în domeniul aplicării principiilor de drept comune fundamentale ale societăţii: „De fapt, este prea puţin important să ştim dinainte cine va numi judecătorii, deoarece, într-un fel, oricine ar putea face aceasta, aşa cum este cazul, într-o anumită măsură, când oamenii recurg la arbitrii privaţi pentru a-şi rezolva propriile diferende. ... Într-adevăr, numirea judecătorilor nu constituie o problemă atât de dificilă cum ar fi, de exemplu, aceea a „numirii” fizicienilor sau a doctorilor sau a altor categorii de oameni învăţaţi sau experimentaţi. Apariţia unor buni profesionişti este, în orice societate, numai în aparenţă datorată numirilor oficiale, dacă acestea există. Ea este, în fapt, determinată de consimţământul larg răspândit al clienţilor, colegilor şi al publicului în general -- un consimţământ fără de care validitatea oricărei numiri este practic compromisă. Desigur, oamenii se pot înşela în legătură cu adevăratele valori demne de a fi alese; dar asemenea dificultăţi existente în calea alegerii lor sunt inevitabile în orice tip de alegere.[8]

Desigur, într-o viitoare societate liberală, codul legal fundamental nu s-ar întemeia numai pe tradiţia oarbă, din care mare parte ar putea foarte bine să fie antiliberală. Codul ar trebui stabilit pe baza recunoaşterii principiului liberal, de non-agresiune împotriva persoanei sau a proprietăţii altora; pe scurt, el s-ar întemeia pe raţiune, şi nu doar pe tradiţie, oricât de sănătoase ar fi liniile generale ale acesteia. Deoarece dispunem de un corp de principii de common law ca punct de plecare, sarcina raţiunii de a corecta şi a amenda sistemul de common law n-ar fi, totuşi, nici pe departe atât de dificilă ca încercarea de a construi un corp sistematic de principii legale de novo, pornind de la zero.

Acestea fiind spuse, cel mai remarcabil exemplu istoric de societate înzestrată cu un sistem liberal de drept şi de tribunale a fost neglijat de istorici până foarte recent. Şi nu este vorba numai de o societate în care tribunalele şi dreptul erau în mare parte liberale, ci şi de una în care activitatea lor se desfăşura într-un cadru strict lipsit de stat. Este vorba de vechea Irlandă -- o Irlandă care a continuat să înainteze pe acest făgaş liberal circa o mie de ani, până la cucerirea sa brutală de către Anglia, în secolul al XVII-lea. Şi, în contrast cu numeroase triburi primitive cu funcţionare similară (precum tribul Ibos în Africa Occidentală şi numeroase triburi europene), Irlanda dinaintea cuceririi nu putea fi socotită o „societate primitivă“ în nici o privinţă: ea atinsese un înalt grad de complexitate, devenind, vreme de secole, cea mai avansată, învăţată şi civilizată societate din întreaga Europă Occidentală.

Vreme de o mie de ani, aşadar, vechea Irlandă celtică n-a cunoscut nici stat, nici altă instituţie asemănătoare. După cum precizează o autoritate de prim rang în dreptul irlandez, „nu exista adunare legislativă, nici judecători, nici poliţie şi nici executori publici ai hotărârilor judecătoreşti. ... Nu exista nici urmă de justiţie administrată de stat.”[9]

Cum era, deci, împărţită dreptatea? Unitatea politică de bază a vechii Irlande se numea tuath. Toţi „oamenii liberi” care posedau pământ, toţi meseriaşii şi meşteşugarii aveau dreptul să devină membri ai unei tuath. Toţi membrii unei tuath se întâlneau pentru o adunare anuală, care decidea toate măsurile politice luate în comun, declara război sau pace altor tuath şi alegea sau elibera din funcţie „regii” acestor grupări. Un fapt important este că, în contrast cu triburile primitive, nimeni nu era obligat să rămână membru al unei anumite tuath, din motive de rudenie sau de situare geografică. Membrii individuali erau liberi să renunţe la apartenenţa la o grupare tuath, pentru a se alătura unei tuath rivale -- ceea ce adesea şi făceau. Deseori, două sau mai multe tuath hotărau să se contopească într-o singură unitate, mai eficientă. După cum explică profesorul Peden, „o tuath este, deci, o grupare de persoane reunite voluntar pentu ţeluri benefice din punct de vedere social, iar dimensiunea ei teritorială consta din suma tuturor proprietăţilor funciare ale membrilor ei”[10]. Pe scurt, irlandezii nu se bucurau de un stat modern, cu pretenţia sa de suveranitate asupra unei întinderi teritoriale date (de regulă în expansiune), divorţat de drepturile de proprietate funciară ale membrilor săi; dimpotrivă, tuath erau asociaţii voluntare, care nu înglobau decât proprietăţile funciare ale membrilor lor voluntari. Istoric vorbind, în întreaga Irlandă coexistau permanent circa 80 până la 100 de grupări tuath.

Dar care era statutul „regelui” ales? Oare nu constituia el o formă de stăpânire statală? Funcţia sa principală era aceea de mare preot, calitate în care prezida riturile sacre ale grupării tuath, care funcţiona ca organizaţie voluntară atât socială şi politică, cât şi religioasă. Ca funcţie sacerdotală păgână, precreştină, regalitatea era ereditară, practică ce s-a prelungit şi în perioada creştină. Regele era ales de tuath din cuprinsul unui grup de familii regale (derbfine), care moşteneau ereditar funcţia sacerdotală. Din punct de vedere politic, pe de altă parte, regele deţinea funcţii strict limitate: el era liderul militar al grupării tuath şi prezida asupra adunărilor acesteia. Dar el nu putea decide asupra războiului sau al negocierilor de pace decât în calitate de agent al adunărilor; şi el nu era nicidecum suveran, neavând nici un drept de a administra justiţia pentru membrii grupării tuath. El nu putea legifera, iar când era el însuşi parte într-un proces, trebuia să-şi supună cazul judecăţii unui arbitru independent.

Din nou, aşadar, cum s-a dezvoltat dreptul şi cum s-a menţinut dreptatea? În primul rând, dreptul propriu-zis se întemeia pe un corp de cutume străvechi, transmise ca tradiţii orale şi apoi scrise, graţie unei clase de jurişti profesionişti, numiţi brehoni. Brehonii nu erau nicidecum funcţionari publici sau guvernamentali; ei erau pur şi simplu selectaţi de părţile litigante, pe temeiul reputaţiei lor de înţelepciune, cunoaştere a dreptului cutumiar şi integritate în luarea deciziilor. După cum subliniază profesorul Peden, „juriştii profesionişti erau consultaţi de părţile litigante, care le solicitau sfaturi referitoare la legile aplicabile în cazurile particulare, şi ei activau de asemenea frecvent ca arbitri între părţi. În tot acest timp, ei rămâneau persoane private şi nu deveneau oficialităţi publice. Continuarea activităţii lor depindea de cunoaşterea legilor pe care o dobândeau şi de integritatea reputaţiei lor juridice”[11]. Mai mult, brehonii nu aveau nici un fel de legătură anume cu grupări tuath specifice sau cu regii lor. Ei erau persoane în întregime private, oferindu-şi serviciile pe scară naţională, şi erau solicitaţi de litiganţii din întreaga Irlandă. Mai mult, şi acest amănunt este esenţial, în contrast cu sistemul avocaţilor romani privaţi, brehonii reprezentau singura alternativă. Nu existau nici un fel de alţi judecători, nici un fel de judecători „publici” în vechia Irlandă.

Brehonii erau cei şcoliţi în drept şi cei care adăugau glosse şi aplicaţii corpului de legi, pentu a-l adapta schimbărilor de împrejurări. În rest nu exista nici un monopol, în nici un sens, asupra activităţii juridice a brehonilor; dimpotrivă, existau mai multe şcoli rivale de jurisprudenţă, care se întreceau în câştigarea bunăvoinţei poporului irlandez.

Cum putea fi asigurată executarea deciziilor luate de brehoni? Printr-un sistem elaborat, dezvoltat voluntar, de „asigurări”, sau de chezăşii. Oamenii se aflau unii cu alţii în diverse relaţii de chezăşie, prin care îşi garantau unii altora îndreptarea diverselor nedreptăţi, precum şi asistenţă în executarea justiţiei şi a deciziilor luate de brehoni. Pe scurt, brehonii înşişi nu erau implicaţi în executarea deciziilor, acestea căzând din nou în seama persoanelor private, aflate unele cu altele în relaţii de chezăşie. Existau diverse tipuri de chezăşie. De pildă, chezaşul putea garanta cu propria sa proprietate onorarea unei datorii, urmând să se alăture reclamantului în executarea deciziei juridice de restituire a datoriei, în cazul în care debitorul refuza să plătească datoria. În acest caz, debitorul urma să plătească o dublă reparaţie: o dată pentru creditorul său iniţial şi a doua oară pentru a-şi compensa chezaşul. Şi acest sistem se aplica în cazul tuturor delictelor, agresiunilor şi asaltelor, precum şi al contractelor comerciale; pe scurt, se aplica în toate cazurile pe care le-am numi astăzi de drept „civil” şi „penal”. Toţi infractorii erau consideraţi debitori, care datorau restituţie şi compensaţie victimelor lor, acestea din urmă devenindu-le „creditori”. Victima îşi aduna chezaşii în jurul ei şi purcedea la capturarea infractorului sau la proclamarea publică a urmăririi pe cale juridică, însoţită de cererea ca acuzatul să consimtă la supunerea spre judecată a disputei lor în faţa brehonilor. Infractorul îşi putea apoi trimite proprii săi chezaşi pentru a negocia o înţelegere sau pentru a consimţi să-şi supună disputa judecăţii brehonilor. Dacă nu proceda astfel, el devenea un „proscris” în ochii întregii comunităţi; el înceta de a mai avea vreodată acces la tribunale pentru a-şi susţine propriile cauze şi era supus oprobriului întregii comunităţi.[12]

Au existat, în mod incontestabil, şi „războaie” ocazionale pe parcursul mileniului de istorie celtică irlandeză, dar acestea nu erau decât încăierări minore, neglijabile în comparaţie cu războaiele devastatoare care frământau restul Europei. După cum subliniază profesorul Peden, „în absenţa aparatului coercitiv de stat care, prin impozitare şi impunerea serviciului militar obligatoriu, poate mobiliza mase mari de armament şi forţe umane, irlandezii nu aveau posibilitatea să susţină forţe militare de mari proporţii sub arme, vreme îndelungată. Războaiele irlandeze ... erau biete îmbulzeli şi stricăciuni provocate de goana vitelor, în comparaţie cu standardele europene.”[13]

Am arătat, aşadar, că este întru totul posibil, în teorie şi din punct de vedere istoric, să existe poliţii eficiente şi curtenitoare, judecători competenţi şi învăţaţi şi un corp de legi sistematic şi socialmente acceptat -- fără ca vreunul din aceste lucruri să fie furnizat de un stat coercitiv. Statul -- care pretinde un monopol obligatoriu al protecţiei într-o regiune geografică, extrăgându-şi veniturile prin forţă -- poate fi separat de întregul domeniu al protecţiei. El nu este întru nimic mai necesar pentru furnizarea serviciilor vitale de protecţie decât pentru furnizarea oricăror alte servicii. Dar nu am subliniat încă un atribut esenţial al statului: faptul că monopolul său obligatoriu asupra armelor şi coerciţiei l-a condus, pe parcursul secolelor, la infinit mai multe măceluri şi la exercitarea unei tiranii şi opresiuni infinit mai mari decât ar fi putut vreodată să genereze orice sistem descentralizat de agenţii private. Dacă privim îndărăt la bilanţul negru al crimelor în masă, al exploatării şi al tiraniei impuse societăţii de către guverne de-a-lungul veacurilor, putem să abandonăm statul leviatan fără strângeri de inimă şi ... să încercăm libertatea.

Protectori nelegiuiţi

Am păstrat pentru sfârşit următoarea problemă: ce se întâmplă dacă poliţia sau judecătorii şi tribunalele se dovedesc venale şi părtinitoare; ce se întâmplă dacă deciziile lor se orientează, de exemplu, în favoarea clienţilor deosebit de înstăriţi? Am arătat cum ar putea funcţiona un sistem liberal legal şi juridic pe o piaţă absolut liberă, în ipoteza existenţei unor divergenţe oneste de opinie -- dar dacă una sau mai multe poliţii sau tribunale ar deveni, efectiv, nelegiuite? Ce s-ar întâmpla în cazul acesta?

În primul rând, liberalii nu bat în retragere în confruntarea cu o asemenea problemă. În contrast cu utopiştii de stirpe marxistă sau cu anarhiştii de stânga (anarho-comuniştii sau anarho-sindicaliştii), liberalii nu pornesc de la ipoteza că instaurarea societăţii absolut libere pe care o visează ar aduce cu sine şi un Om Nou, liberal, transformat ca prin farmec. Noi nu pornim de la ipoteza că leul va sta alături de miel sau că nimeni nu va mai avea intenţii criminale sau frauduloase faţă de vecinul său. Desigur, cu cât vor fi oamenii „mai buni”, cu atât mai bine va funcţiona orice sistem social şi, în particular, cu atât mai puţin vor avea de lucru orice poliţie şi tribunale. Dar liberalii nu pornesc de la nici o ipoteză de felul acesta. Ceea ce susţinem noi este că, dat fiind orice nivel fixat de „bunătate” sau „răutate” printre oameni, societatea pur liberală va fi, simultan, cea mai morală şi mai eficientă, cea mai puţin favorabilă criminalităţii şi cea care va oferi cea mai sigură protecţie a persoanei şi proprietăţii.

Să ne oprim, pentru început, la problema judecătorului sau tribunalului venal sau necinstit. Ce se va întâmpla cu tribunalul care îşi privilegiază propriul client înstărit, când acesta se află la ananghie? În primul rând, orice asemenea favoritism este deosebit de improbabil, date fiind recompensele şi sancţiunile economiei libere de piaţă. Însăşi supravieţuirea tribunalului, însuşi traiul judecătorului vor depinde de reputaţia sa de integritate, corectitudine, obiectivitate şi de căutător al adevărului în fiecare caz. Aceasta este „reputaţia firmei” sale. Orice zvon despre venalitatea sa i-ar aduce pierderea imediată a clienţilor, lucru valabil şi pentru tribunale; într-adevăr, chiar şi acei clienţi cu posibile înclinaţii criminale vor refuza să sponsorizeze un tribunal ale cărui decizii nu mai sunt luate în serios de restul societăţii, sau ai cărui reprezentanţi sunt ei înşişi pasibili de închisoare pentru afaceri necinstite şi frauduloase. Dacă, spre exemplu, Joe Zilch e acuzat de infracţiune sau de încălcare de contract şi dacă el se prezintă în faţa unui „tribunal” prezidat de cumnatul său, atunci nimeni, şi mai ales restul tribunalelor acelea cinstite, nu va lua în serios decizia acestui „tribunal”. Cu excepţia lui Joe Zilch şi a familiei sale, nimeni nu va mai considera instanţa cu pricina un „tribunal”.

Să luăm notă de contrastul dintre acest mecanism corectiv coextensiv pieţei şi actualele tribunale de stat. În cazul acestora, judecătorii sunt numiţi sau aleşi pe termen lung, uneori pe viaţă, şi li se încredinţează monopolul asupra luării deciziilor în anumite regiuni teritoriale. Cu excepţia cazurilor de corupţie flagrantă, este aproape imposibil să se combată cumva venalitatea deciziilor judecătoreşti. Puterea lor de a lua decizii şi de a determina executarea lor proliferează, an de an, nestăvilită. Salariile lor continuă să fie plătite, fiind asigurate de impozitarea coercitivă a nefericiţilor contribuabili. Dar într-o societate absolut liberă, orice suspiciune care ar plana asupra unui judecător sau asupra unui tribunal va determina evaporarea clientelei şi ignorarea „deciziilor” sale. Iată un sistem mult mai eficient de menţinere a rectitudinii judecătoreşti decât mecanismul statal.

Mai mult, tentaţia de venalitate şi atitudine părtinitoare ar fi cu mult redusă şi datorită unui alt motiv: firmele de afaceri care activează pe o piaţă liberă îşi dobândesc câştigul nu de la clienţi înstăriţi, ci de la marea masă a consumatorilor de pe piaţă. Macy’s îşi dobândeşte venitul de la masa cetăţenilor, nu de la câţiva consumatori avuţi. Acelaşi lucru, care se poate spune astăzi despre Metropolitan Life Insurance, s-ar putea spune mâine şi despre sistemul de tribunale „Metropolitan”. Ar fi, într-adevăr, curată nebunie din partea tribunalelor să rişte pierderea favorurilor marii majorităţi a clienţilor lor, de dragul favorizării unui mic grup de bogătaşi. Dar, observaţi contrastul cu actualul sistem, în care judecătorii, aidoma tuturor celorlalţi politicieni, pot fi îndatoraţi susţinătorilor avuţi, care finanţează campaniile partidelor lor politice.

Circulă un mit, conform căruia „Sistemul American” furnizează un dispozitiv superb de limite şi ponderi („checks and balances”), cu executivul, legislativul şi puterea judecătorească, limitându-se şi ponderându-se reciproc, astfel încât puterea să nu aibă posibilitatea de a se acumula nemăsurat într-o singură pereche de mâini. Dar sistemul american de limite şi ponderi este, în mare parte, o mistificare. Într-adevăr, fiecare din aceste instituţii deţine câte un monopol coercitiv în domeniul său, şi toate laolaltă sunt parte dintr-un singur aparat de stat, condus de către un singur partid politic, la fiecare moment dat. În cel mai bun caz există doar două partide, foarte apropiate unul de celălalt, atât ideologic, cât şi în materie de personal, care adesea urzesc în ascuns, iar afacerile guvernamentale curente sunt conduse de o birocraţie de funcţionari care nu poate fi dizlocată de către electori. Să luăm notă de contrastul dintre aceste limite şi ponderi mistificatoare şi adevăratele limite şi ponderi furnizate de economia liberă de piaţă! Onestitatea firmei A&P este asigurată de rivalitatea, actuală şi potenţială, cu Safeway, Pioneer şi alte nenumărate firme de băcănie. Ceea ce le determină să rămână oneste este posibilitatea consumatorilor de a le refuza patronajul. Ceea ce i-ar determina pe judecătorii şi tribunalele de pe piaţa liberă să rămână corecţi ar fi existenţa posibilităţii reale de a te deplasa spre următorul cuartal sau până la un alt judecător sau tribunal aflat pe aceeaşi stradă, îndată ce suspiciunea ar plana asupra celui dintâi. Ceea ce i-ar determina pe aceştia să rămână corecţi este posibilitatea efectivă a clienţilor lor de a le lichida afacerea. Acestea sunt limitele şi ponderile reale, active într-o economie liberă de piaţă şi într-o societate liberă.

Acelaşi tip de analiză se aplică şi în cazul unei forţe poliţieneşti private care devine nelegiuită sau care-şi utilizează puterile coercitive pentru a extrage tribute, punând la cale o „afacere” mafiotă de secătuire a victimelor sub paravanul protecţiei, etc. Desigur, aşa ceva se poate întâmpla. Dar, spre deosebire de societatea actuală, ar acţiona imediat limitele şi ponderile nou create; ar funcţiona alte forţe poliţieneşti care şi-ar putea utiliza armamentul pentru a se grupa laolaltă în scopul anihilării agresorilor clientelei lor. Dacă Metropolitan Police Force s-ar transforma într-o afacere de gangsteri şi ar încasa tribute, atunci restul societăţii s-ar putea îngrămădi spre companiile Prudential, Equitable, etc., ale căror forţe poliţieneşti s-ar putea uni laolaltă în scopul anihilării agresorului. Toate acestea diferă dramatic de posibilităţile statului actual. Dacă un grup de gangsteri ar captura aparatul de stat cu monopolul său asupra armamentului coercitiv, în prezent nu există nimic care să-i poată opri -- cu excepţia unui proces revoluţionar, care implică dificultăţi imense. Într-o societate liberală n-ar fi nevoie de o revoluţie masivă pentru a pune capăt prădăciunilor statelor-gangster; s-ar produce o reorientare rapidă înspre forţele poliţieneşti oneste, pentru a stăvili şi anihila forţa convertită la banditism.

Şi, într-adevăr, ce altceva este statul, în fond, decât o organizaţie banditească? Ce altceva este impozitarea, decât o tâlhărie pe scară gigantică, neinhibată de oprelişti? Ce altceva este războiul, decât o crimă în masă, pe o scară inaccesibilă forţelor poliţieneşti private? Ce altceva este serviciul militar obligatoriu, dacă nu sclavie în masă? Îşi poate cineva imagina o forţă poliţienească privată izbutind să scape fie şi numai cu o mică fracţiune din prada pe care izbutesc, de obicei, să şi-o însuşească statele, an după an, secol după secol?

Mai există o raţiune importantă, care ar face aproape imposibilă comiterea oricărui banditism de felul celui practicat de statele moderne, de către o forţă poliţienească nelegiuită. Unul dintre factorii cheie care le permite statelor să facă lucrurile monstruoase pe care au obiceiul să le facă este sentimentul de legitimitate pe care-l nutreşte faţă de ele publicul prostit. Cetăţeanului de rând este posibil să-i displacă -- ba chiar poate obiecta vehement la -- politicile şi tâlhăriile guvernului său. Însă el a fost îndoctrinat cu ideea -- implementată grijuliu în secole de propagandă guvernamentală -- că statul este suveranul său legitim şi că ar fi ticălos sau nebun cel care ar refuza să se încline în faţa dictatelor sale. Sentimentul acesta de legitimitate, intelectualii statului l-au cultivat de-a-lungul veacurilor, sprijiniţi şi încurajaţi de toate momelile asociate: steaguri, rituale, ceremonii, distincţii, constituţii, etc. O bandă de tâlhari -- chiar dacă toate forţele poliţieneşti ar conspira într-o singură mafie uriaşă, n-ar putea nicicând inspira un asemenea sentiment de legitimitate. Publicul i-ar considera fără greş bandiţi; prada şi tributele lor n-ar fi niciodată considerate „impozite” oneroase, dar legitime, care se plătesc automat. Publicul n-ar întârzia să opună rezistenţă acestor cereri ilegitime, iar bandiţii ar fi combătuţi şi răsturnaţi de la putere. O dată ce publicul va fi gustat din bucuriile, prosperitatea, libertatea şi eficienţa unei societăţi liberale, fără-de-stat, ar fi aproape imposibil ca statul să-l îmbrobodească încă o dată. O dată libertatea pe deplin cunoscută, constrângerea oamenilor de a renunţa la ea nu mai e deloc o sarcină uşoară.

Dar să presupunem -- să presupunem doar -- că în ciuda tuturor acestor handicapuri şi obstacole, în ciuda dragostei pentru nou găsita lor libertate, în ciuda limitelor şi ponderilor inerente ale pieţei libere, să presupunem că în ciuda tuturor acestora statul reuşeşte, în cele din urmă, să se reconstituie. Ce se întâmplă în cazul acesta? Ei bine, în acest caz, tot ce se va fi întâmplat este că vom avea din nou un stat. Nu ne vom afla într-o situaţie mai rea decât acum, cu statul nostru actual. Şi, în cuvintele unui filozof liberal, „cel puţin lumea se va fi bucurat de o glorioasă vacanţă“. Promisiunea răsunătoare a lui Karl Marx este mult mai adecvată societăţii liberale decât comunismului: Încercând libertatea, abolind statul, nu avem nimic de pierdut şi avem totul de câştigat.

Apărarea naţională

Ne vom ocupa acum de problema considerată, îndeobşte, argumentul ultim şi insurmontabil al criticilor poziţiei liberale. Fiecare liberal întâlneşte la un moment dat un simpatizant care, în cele din urmă, îi adresează următoarea critică: „În regulă, am înţeles cum ar putea fi aplicat sistemul acesta cu succes în cazul poliţiilor şi tribunalelor locale. Dar cum s-ar apăra o societate liberală împotriva ruşilor?”

Există, desigur, mai multe ipoteze dubioase implicate într-o asemenea întrebare. Există, în primul rând, ipoteza că ruşii sunt înclinaţi spre invazia militară a Statelor Unite, o presupunere de plauzibilitate îndoielnică, în cel mai bun caz. Există apoi ipoteza că o asemenea dorinţă ar continua să se manifeste şi după ce Statele Unite vor fi devenit o societate pur liberală. Această opinie trece cu vederea lecţiile istoriei care ne învaţă că războaiele rezultă din conflicte între naţiunile-state, înarmate fiecare până în dinţi şi cumplit de suspicioase, fiecare, că vor fi atacate de celelalte. Dar o Americă liberală ar înceta, evident, să mai reprezinte o ameninţare pentru cineva, nu pentru că ar înceta să mai dispună de armament, ci pentru că nu s-ar deda la agresiuni împotriva nimănui şi a nici unei ţări. Nemaifiind o naţiune-stat, inerent ameninţătoare, probabil că America ar avea şanse scăzute de a mai fi atacată de alte ţări. Unul din marile inconveniente ale naţiunii-stat este că dă Puterii posibilitatea să se identifice cu toţi supuşii săi; de aceea, în orice război interstatal, civilii inocenţi, supuşii din fiecare ţară, fac obiectul agresiunii statului inamic. Dar, într-o societate liberală n-ar mai fi posibilă o asemenea identificare, şi prin aceasta s-ar reduce enorm şansele unor războaie devastatoare. Să presupunem, de pildă, că agenţia noastră nelegiuită, Metropolitan Police Force, iniţiază acte de agresiune, nu numai împotriva americanilor, ci şi împotriva mexicanilor. Dacă mexicanii ar dispune de un aparat guvernamental, atunci acesta ar şti desigur foarte bine că americanii, în general, nu sunt implicaţi în crimele Agenţiei Metropolitan, cu care nu întreţin nici un fel de relaţie simbiotică. Dacă poliţia mexicană ar organiza o expediţie punitivă împotriva Agenţiei Metropolitan Force, ea nu s-ar afla, prin aceasta, în situaţie de război cu toţi americanii -- aşa cum s-ar petrece lucrurile acum. De fapt, este foarte probabil că alte efective americane s-ar alătura mexicanilor pentru anihilarea agresorului. De aceea, ideea de război interstatal declanşat împotriva unei ţări sau regiuni geografice liberale probabil că ar dispărea.

Există, în plus, o gravă eroare filozofică implicată în însăşi punerea problemelor de acest tip despre ruşi. Atunci când discutăm despre orice nou sistem, trebuie să stabilim în primul rând dacă dorim sau nu să-l vedem instituţionalizat. Pentru a decide dacă dorim liberalismul sau comunismul, sau anarhia de stânga, sau teocraţia, sau orice alt sistem, trebuie să presupunem iniţial că acesta a putut fi instituit şi apoi să analizăm condiţiile în care el ar putea să funcţioneze, dacă poate să se auto-întreţină şi cât de eficient ar putea fi. Am arătat, cred, că un sistem liberal, o dată instituit, ar putea să funcţioneze, să fie viabil şi simultan să fie mult mai eficient, prosper, moral şi aducător de libertate decât orice alt sistem social. Însă n-am spus nimic despre felul cum am putea ajunge de la actualul sistem la cel ideal; într-adevăr, acestea sunt două întrebări complet diferite: întrebarea care este ţelul nostru ideal, şi cea cu privire la strategia sau tactica de atingere a acestui ţel, pornind de la situaţia actuală. Problema rusească confundă aceste două nivele ale discuţiei. Ea presupune nu că liberalismul a fost instituit pretutindeni pe suprafaţa globului, ci că, din anumite motive, el n-a fost instituit decât în America şi nicăieri în altă parte. Dar de ce să facem o asemenea presupunere? De ce să nu presupunem iniţial că el poate fi instituit pretutindeni şi să ne întrebăm dacă ne-ar place? La urma urmelor, filozofia liberală este una eternă, fără restricţii de timp şi spaţiu. Noi promovăm libertatea pentru toţi, pretutindeni, nu numai în Statele Unite. Dacă cineva este de acord că o lume liberală, o dată instituită, este cea mai bună alternativă imaginabilă, că ea ar fi deopotrivă funcţională, eficientă şi morală, atunci persoana respectivă este invitată să devină liberală, să ni se alăture în acceptarea libertăţii ca ţel de urmărit şi, apoi, să ne asumăm împreună sarcina distinctă -- şi evident dificilă -- de a găsi o cale de acces spre acest ideal.

Este limpede că -- dacă discutăm acum şi despre strategie -- cu cât mai extinsă este regiunea teritorială în care ar fi instituită iniţial libertatea, cu atât mai mari ar fi şansele ei de supravieţuire şi cele de a rezista oricărei tentative de nimicire violentă. Dacă libertatea ar putea fi instituită instantaneu în întreaga lume, atunci, desigur, n-ar mai exista nici un fel de problemă cu „apărarea naţională“. Toate problemele rămase ar fi probleme de competenţa poliţiilor locale. Dacă, pe de altă parte, numai localitatea Deep Falls, din statul Wyoming, devine liberală, în vreme ce America şi restul lumii rămân etatiste, şansele sale de supravieţuire vor fi cu adevărat reduse. Dacă Deep Falls, Wyoming, îşi declară secesiunea de aparatul guvernamental al Statelor Unite, instituind o societate liberă, există toate şansele ca Statele Unite -- dată fiindu-le ferocitatea istorică verificată faţă de secesionişti -- să invadeze în cel mai scurt timp noua societate eliberată, zdrobind-o, iar forţele poliţieneşti din Deep Falls ar fi, practic, neputincioase în această împrejurare. Între aceste două cazuri polare, există un continuu infinit de posibilităţi intermediare şi, desigur, cu cât mai mare este teritoriul libertăţii, cu atât mai uşor pot fi înfrânte orice ameninţări externe. „Problema rusească“ este, aşadar, mai degrabă o chestiune de strategie decât una de principii fundamentale, care să afecteze ţelul către care dorim să ne îndreptăm eforturile.

Dar acum, după ce toate acestea au fost spuse şi cântărite, să ne oprim totuşi şi la problema rusească. Să presupunem că Uniunea Sovietică este, într-adevăr, diabolic înclinată spre atacarea oricărei populaţii liberale care ar vieţui între actualele graniţe ale Statelor Unite (evident, aparatul guvernamental al Statelor Unite ar înceta să mai existe, o dată cu naţiunea-stat). În primul rând, deciziile cu privire la forma şi cantitatea cheltuielilor alocate apărării împotriva agresiunii externe s-ar afla la latitudinea americanilor înşişi, în calitate de consumatori. Aceia dintre noi care ar prefera submarinele Polaris, de teama ameninţării sovietice, ar subscrie la finanţarea unor asemenea vase. Cei care preferă sistemul ABM ar investi în asemenea rachete defensive. Cei care îşi râd de asemenea ameninţări sau care sunt pacifişti convinşi n-ar contribui la nici un fel de apărare „naţională“. Diverse teorii defensive ar fi luate în considerare, proporţional cu numărul celor care sunt de acord cu ele şi sunt dispuşi să le susţină material. Dată fiind enorma risipă prilejuită, de-a lungul istoriei, de toate războaiele şi pregătirile de război, din toate ţările lumii, nu este, desigur, iraţional să presupunem că eforturile de apărare private, voluntare se vor dovedi mult mai eficiente decât irosirile guvernamentale. Şi, în orice caz, asemenea eforturi ar fi infinit mai morale.

Dar să admitem ipoteza cea mai nefastă. Să admitem că Uniunea Sovietică a invadat şi a cucerit în cele din urmă teritoriul Americii liberale. Ce se întâmplă acum? Vom constata că dificultăţile Uniunii Sovietice abia au început. Motivul principal pentru care o ţară cuceritoare poate stăpâni una înfrântă este că aceasta din urmă posedă deja un aparat de stat, utilizabil pentru a transmite ordinele învingătorului şi pentru a veghea la respectarea lor de către populaţia luată în stăpânire. În ciuda teritoriilor şi populaţiei proprii mult mai rduse, Marea Britanie a putut stăpâni India vreme de secole, transmiţând ordinele prinţilor indieni aflaţi la putere, care la rândul lor le impuneau populaţiei aflate în stăpânirea lor. Dar în acele cazuri istorice în care cei cuceriţi nu dispuneau de aparat guvernamental, sarcina cuceritorilor de a-şi lua în stăpânire supuşii s-a dovedit extrem de dificilă. De exemplu, când britanicii au cucerit Africa Occidentală, sarcina guvernării Tribului Ibo (din care s-a format ulterior Biafra) s-a dovedit extrem de dificilă, fiindcă tribul era esenţialmente liberal şi nu era stăpânit de nici un aparat guvernamental, de şefi de trib care să transmită ordinele către băştinaşi. Şi poate că motivul principal care a întârziat vreme de secole cucerirea Irlandei de către englezi este că irlandezii nu aveau stat, aşa încât nu existau structurile guvernamentale stăpânitoare necesare pentru a veghea la respectarea tratatelor, transmiterea ordinelor, etc. Iată motivul pentru care englezii nu conteneau să-i denunţe drept „necredincioşi” pe „sălbaticii” şi „necivilizaţii” irlandezi, care nu-şi respectau tratatele încheiate cu cuceritorii lor. Englezii nu puteau să înţeleagă în ruptul capului că, lipsiţi de orice fel de stat, războinicii irlandezi care încheiau aceste tratate nu puteau vorbi decât pentru ei înşişi. Ei nu puteau nicidecum să angajeze şi vreun alt grup al populaţiei irlandeze.[14]

În plus, viaţa ocupanţilor ruşi ar deveni încă şi mai dificilă, datorită inevitabilei irupţii a gherilelor organizate de populaţia americană. Cu siguranţă, una din lecţiile secolului douăzeci -- o lecţie pe care ne-a oferit-o iniţial succesul revoluţionarilor americani împotriva atotputernicului imperiu britanic -- este că nici o forţă de ocupaţie nu poate subjuga multă vreme o populaţie de localnici determinaţi să reziste. Dacă gigantul aparat guvernamental al Statelor Unite, înarmat cu guri de foc infinit mai productive, n-a putut izbândi împotriva micuţei şi relativ neînarmatei populaţii vietnameze, cum oare ar putea izbândi Uniunea Sovietică, într-o tentativă de subjugare a poporului american? Viaţa nici unui soldat rus n-ar fi în siguranţă, în mijlocul mâniei unei populaţii americane decise să reziste. Războiul de gherilă s-a dovedit o forţă irezistibilă tocmai fiindcă nu porneşte de la un guvern central dictatorial, ci de la populaţia însăşi, care luptă pentru libertate şi independenţă împotriva unui stat străin. Şi, cu siguranţă, anticiparea acestui ocean de necazuri, a costurilor şi pierderilor enorme care ar decurge inevitabil de aici, ar descuraja, dintru început, chiar şi un ipotetic guvern sovietic înclinat spre cuceriri militare.


[1] Vezi William C. Wooldridge, Uncle Sam the Monopoly Man (New Rochelle, N. Y.: Arlington House, 1970), pp. III ff.

[2] Cf. Gustave de Molinari, The Production of Security (New York: Center for Libertarian Studies, 1977).

[3] Wooldridge, op. cit., p. 96. Vezi, de asemenea, pp. 94-110.

[4] Bruno Leoni, Freedom and the Law (Los Angeles, Nash Publishing Co., 1972), p. 87.

[5] Ibid., pp. 23-24.

[6] Ibid., p. 188.

[7] Ibid., pp. 84-85.

[8] Ibid., p. 183.

[9] Citat după cea mai bună introducere la vechile instituţii anarhiste irlandeze, Joseph R. Peden, „Property Rights in Celtic Irish Law,” Journal of Libertarian Studies, I (Spring 1977), p. 83; vezi şi pp. 81-95. Pentru un rezumat, vezi Peden, „Stateless Societies: Ancient Ireland,” The Libertarian Forum (April 1971), pp. 3-4.

[10] Peden, „Stateless Societies,” p. 4.

[11] Ibid.

[12] Profesorul Charles Donahue, de la Fordham University susţine că partea seculară a vechiului drept irlandez nu era pur şi simplu un rezultat întâmplător al tradiţiei; că ea era în mod conştient derivată din concepţia stoică a dreptului natural, accesibil raţiunii umane. Charles Donahue, „Early Celtic Laws” (Manuscris nepublicat, conţinând textul conferinţei prezentate la Columbia University Seminar in the History of Legal and Political Thought, în toamna anului 1964), pp.13 ff.

[13] Peden, „Stateless Societies,“ p. 4.

[14] Peden, „Stateless Societies,” p. 3; vezi, de asemenea, Kathleen Hughes, introducere la A. Jocelyn Otway-Ruthven, A History of Medieval Ireland (New York: Barnes & Noble, 1968).


* Traducere după Murray N. Rothbard, For a New Liberty. The Libertarian Manifesto, cap. 12: „The Public Sector, III: Police, Law, and the Courts”, [1973] 1994, San Francisco, CA: Fox & Wilkes.

Reproducerea acestei versiuni în limba română a fost posibilă datorită acordării copyright-ului de către regretata JoAnn Rothbard, în 1996, şi reconfirmării acestei permisiuni, de către Ludwig von Mises Institute, Auburn, AL, în 2002

© 2002 Institutul Ludwig von Mises, Auburn, Alabama, http://www.mises.org/rothbard/newliberty12.asp.

© 2005 Institutul Ludwig von Mises – România, pentru prezenta traducere.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România