9. Împotriva socialismului monetar

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducerere de Octavian Vasilescu şi Dan Cristian Comănescu *

Până în anii 1973 – 1974, keynesienii, care formaseră paradigma economică atotstăpânitoare o dată cu sfârşitul anilor ’30, dominau întreaga lume academică, falnici şi fără teamă de rivali[1]. Aproape toată lumea acceptase opinia keynesiană, conform căreia există ceva în economia liberă de piaţă care o condamnă la oscilaţii de sub- şi supraconsum (keynesienii s-au preocupat, în practică, aproape exclusiv de presupusul subconsum) şi că este, astfel, rolul guvernului să compenseze acest defect al pieţei. Guvernul era ţinut să compenseze acest presupus dezechilibru, prin manipularea cheltuielilor şi a deficitelor sale (în practică, prin sporirea lor). Ghidarea acestei funcţii „macroeconomice” vitale a guvernului trebuia încredinţată, bineînţeles, unui consiliu de economişti keynesieni („The Council of Economic Advisers”), ţinuţi a fi capabili să garanteze „reglajul fin” al economiei, astfel încât să prevină atât inflaţia, cât şi recesiunile şi să reglementeze volumul adecvat al cheltuielilor totale, astfel încât să asigure, neîntrerupt, angajarea deplină a forţei de muncă, fără inflaţie.

Dar în 1973 – 1974, iată că până şi keynesienii au realizat, în sfârşit, că ceva era foarte, foarte greşit în acest scenariu măreţ, că era timpul să se întoarcă, dezorientaţi, la masa de lucru. Într-adevăr, nu numai că patruzeci şi mai bine de ani de „reglaj fin” keynesian nu eliminaseră inflaţia cronică instalată din vremea celui de al doilea război mondial, dar aceştia au fost anii în care inflaţia a urcat temporar până la cote procentuale exprimate cu două cifre (cca. 13% pe an). Şi, după toate acestea, în anii 1973 – 1974, iată că Statele Unite s-au afundat în cea mai adâncă şi lungă recesiune din 1930 încoace (ar fi putut fi numită o „depresiune”, dacă termenul nu ar fi fost abandonat de economişti cu mult timp înainte, ca nepotrivit). Acest fenomen curios, al unei inflaţii fulminante ce are loc în acelaşi timp cu o recesiune abruptă, era pur şi simplu de neconceput în viziunea keynesiană a lumii.

Economiştii crezuseră că ştiu dintotdeauna că economia este fie într-o perioadă de „boom”, caz în care preţurile cresc, fie într-una de recesiune sau de depresiune, marcată de şomaj masiv, caz în care preţurile scad. În perioada de boom, guvernul keynesian era ţinut „să absoarbă puterea excesivă de cumpărare” prin sporirea impozitelor, conform prescripţiilor keynesiene în vigoare – adică să reducă din cheltuielile efectuate în economie; pe de altă parte, în timpul recesiunii, guvernul era ţinut să-şi sporească cheltuielile şi deficitele, astfel încât să pompeze cheltuieli în economie. Dar ce mai trebuia oare să facă guvernul dacă economia suferea, în acelaşi timp, de inflaţie şi de recesiune cu şomaj masiv? Cum ar putea el apăsa, în acelaşi timp, pe acceleratorul economic şi pe frână?

Încă din vremea recesiunii din 1958 începuseră să se petreacă lucruri ciudate; pentru prima oară în mijlocul unei recesiuni, preţurile bunurilor de consum au crescut, chiar dacă numai cu puţin. Era un norişor, cât pumnul, care părea să le dea keynesienilor prea puţine motive de îngrijorare.

Preţurile bunurilor de consum au crescut din nou în timpul recesiunii din 1966, dar era vorba de o recesiune aşa de blândă, încât nimeni nu şi-a făcut griji nici de această dată. Este adevărat, inflaţia severă survenită în timpul recesiunii din 1969 – 1971 a produs un şoc considerabil. Dar a fost nevoie de întreaga recesiune abruptă care s-a declanşat în mijlocul inflaţiei cu două cifre din 1973 – 1974 pentru a precipita întreg establishmentul economic keynesian într-o confuzie permanentă. Aceasta i-a făcut pe keynesieni să realizeze nu numai că reglajul fin eşuase, că ciclul economic, presupus mort şi îngropat, era încă printre noi, dar şi că acum economia suferea de o inflaţie cronică pe cale de înrăutăţire – fiind, de asemenea, supusă acceselor continue ale recesiunii: ale unei recesiuni inflaţioniste, numite „stagflaţie”. Era nu numai un fenomen nou, ci şi unul care nu putea fi explicat, care nici măcar nu putea exista conform teoriilor economice dominante.

Şi inflaţia dădea semne de înrăutăţire: aproximativ 1 – 2% anual în vremea lui Eisenhower, până la 3 – 4% în timpul erei Kennedy, 5 – 6% în timpul administraţiei Johnson, urcând, în continuare, până la 13% în 1973 – 1974, şi scăzând „înapoi” la aproape 6%, dar numai sub loviturile de ciocan ale unei depresiuni adânci şi prelungite (aproximativ 1973 – 1976).

Există, aşadar, câteva lucruri care necesită aproape cu disperare o explicaţie: 1) De ce apare această inflaţie cronică şi accelerată? 2) De ce există o inflaţie chiar în timpul unei depresiuni adânci? Şi, pentru a epuiza problema, ar fi important dacă am putea să explicăm 3) De ce există, în cele din urmă, ciclul de afaceri? De unde recurenţa, aparent nesfârşită, a ciclurilor „boom-bust”?

Din fericire, răspunsurile la aceste întrebări se află la îndemână, deşi au fost în mod tragic neglijate, fiind oferite de „Şcoala Austriacă” de economie, în cadrul teoriei banilor şi a ciclului de afaceri, dezvoltate în Austria de Ludwig von Mises şi de discipolul său Friedrich A. Hayek, care a şi prezentat-o, la începutul anilor ’30, la London School of Economics. De fapt, teoria austriacă a ciclului de afaceri a lui Hayek cucerise (iniţial) aprobarea tuturor tinerilor economişti din Marea Britanie, tocmai pentru că doar ea oferea o explicaţie satisfăcătoare a Marii Depresiuni din anii ‘30. John R. Hicks, Abba P. Lerner, Lionel Robbins şi Nicholas Kaldor, în Anglia, precum şi Alvin Hansen, în Statele Unite, sunt câţiva dintre viitorii lideri keynesieni, care, cu numai câţiva ani înainte, erau hayekieni. Apoi, după 1936, Teoria generală a lui Keyns i-a sedus pe toţi printr-o veritabilă „Revoluţie keynesiană”, care proclama arogant că nimeni înaintea ei nu s-a încumetat să ofere o explicaţie a ciclului de afaceri sau a Marii Depresiuni. Ar trebui subliniat faptul că teoria keynesiană nu s-a impus printr-o dezbatere atentă, soldată cu respingerea argumentată a poziţiei austriece; dimpotrivă, aşa după cum se întâmplă adesea în istoria ştiinţelor sociale, keynesismul a devenit pur şi simplu noua modă a zilei, iar teoria austriacă nu a fost respinsă, ci doar ignorată şi uitată.

Vreme de patruzeci de ani, teoria austriacă a supravieţuit neregretată, neonorată şi nesocotită de cea mai mare parte a lumii economice: doar Mises (la New York University) şi Hayek (la Chicago), secondaţi de câţiva discipoli, mai aderau încă la ea. Nu este, cu siguranţă, un accident că actuala renaştere a teoriei economice austriece a coincis cu fenomenul stagflaţiei şi, ca urmare, cu zdruncinarea paradigmei keynesiene în văzul tuturor.

În 1974, după multe zeci de ani, la Royalton College, în Vermont, s-a desfăşurat prima conferinţă a reprezentanţilor Şcolii Austriece. Mai târziu, în cursul aceluiaşi an, lumea economică a fost uimită de acordarea premiului Nobel lui F. A. Hayek. De atunci, o remarcabilă serie de conferinţe „austriece” s-a desfăşurat la University of Hartford, la Windsor Castle, în Anglia, şi la New York University, chiar Hicks şi Lerner dând semne, cel puţin parţiale, de revenire la poziţia lor de odinioară, îndelung neglijată. Conferinţe regionale s-au desfăşurat pe Coasta de Est, pe cea de Vest, în Vestul Mijlociu şi sud-vestul SUA. Acum, economiştii austrieci publică din nou cărţi. Poate şi mai important, au apărut studenţi şi tineri profesori extrem de capabili, devotaţi Şcolii Austriece, care, fără îndoială, vor contribui din plin la dezvoltarea ei în viitor.

Banii şi inflaţia

Ce are, aşadar, de spus această teorie austriacă renăscută despre problema noastră[2]? Primul lucru care trebuie evidenţiat este că inflaţia nu este o prezenţă ineluctabilă în economie, nici condiţia necesară a dezvoltării unei lumi înfloritoare. În cea mai mare parte a secolului al XIX-lea (în afara anilor războiului din 1812 şi ai Războiului Civil), în SUA preţurile erau în scădere, deşi economia americană era în plină creştere şi industrializare. Preţurile în scădere nu atenuau cu nimic prosperitatea afacerilor şi a economiei.

Aşadar, preţurile în scădere indică, de bună seamă, funcţionarea normală a unei economii de piaţă aflate în creştere. Cum se face, atunci, că tocmai ideea de preţuri aflate în perpetuă scădere contravine în aşa măsură experienţei noastre, încât pare să deschidă o lume ireală, de vis? De ce, de la cel de al doilea război mondial încoace, preţurile au crescut încontinuu, ba chiar rapid, atât în Statele Unite, cât şi în întreaga lume? Mai înainte, preţurile crescuseră brusc în timpul primului şi celui de al doilea război mondial; între cele două războaie mondiale, preţurile au înregistrat o scădere uşoară, în ciuda marelui boom din anii ’20, iar în timpul Marii Crize din anii ’30 au căzut abrupt. Pe scurt, cu excepţia unor experienţe rău prevestitoare de război, ideea inflaţiei ca normalitate, în timp de pace, nu a apărut decât după cel de al doilea război mondial.

Explicaţia cea mai răspândită a inflaţiei este că afaceriştii cei lacomi sporesc fără scrupule preţurile, cu scopul de a-şi mări profiturile. Dar, în mod sigur, coeficientul de „lăcomie” afaceristă nu a făcut un mare salt înainte după al doilea război mondial. Nu erau oare afaceriştii la fel de „lacomi” din secolul al XIX-lea şi până în 1941? Aşadar, de ce nu exista şi atunci o tendinţă inflaţionistă? Iar dacă oamenii de afaceri sunt atât de avari, încât să salte preţurile cu 10% pe an, oare de ce se opresc aici? De ce mai aşteaptă? De ce nu sporesc de pe acum preţurile cu 50%, de ce nu le dublează sau triplează imediat? Ce-i opreşte?

Un defect similar dovedeşte netemeinicia unei alte explicaţii larg răspândite a inflaţiei: anume că sindicatele impun creşteri ale salariilor, şi astfel îi silesc pe oamenii de afaceri să ridice preţurile. Făcând abstracţie de faptul că inflaţia apăruse deja în Roma Antică, mult înaine ca sindicatele să-şi facă intrarea în scenă, şi de lipsa probelor care să confirme că salariile sindicaliştilor ar creşte mai repede decât cele ale nesindicaliştilor, sau că preţurile produselor fabricate de sindicalişti ar creşte mai repede decât cele ale produselor fabricate de nesindicalişti, apare o întrebare similară: de ce firmele nu-şi sporesc preţurile oricum? Cum se face că ele îşi permit să ridice preţurile cu o anumită sumă, dar nu cu mai mult? Dacă sindicatele sunt atât de puternice, şi oamenii de afaceri atât de grăbiţi să le satisfacă revendicările, de ce nu cresc salariile şi preţurile cu 50% sau cu 100% pe an? Ce-i opreşte?

Acum câţiva ani o campanie publicitară TV de inspiraţie guvernamentală s-a apropiat ceva mai mult de realitate: vinovaţi de inflaţie erau consumatorii, care, îmboldiţi de năravuri „porceşti”, mănâncă şi cheltuiesc prea mult. Avem, aici, cel puţin începutul unei explicaţii a fenomenului care opreşte firmele şi sindicatele să ceară preţuri încă şi mai mari: consumatorii nu le-ar plăti. Preţul cafelei a crescut vertiginos acum câţiva ani; ca urmare a rezistenţei consumatorilor -- într-o anumită măsură din cauza unui „boicot” fulgerător – dar, mai important, din cauza unei modificări a obiceiurilor de consum, care se îndreptau acum spre substitute mai ieftine. Prin urmare, o stavilă în calea inflaţiei este cererea limitată de consum.

Dar aceasta împinge problema cu un pas înapoi. Într-adevăr, dacă cererea, după cum pare logic, este limitată la orice moment dat, cum se face că ea continuă totuşi să crescă de la un an la altul, validând şi permiţând creşteri de preţuri şi de salarii? Şi dacă poate creşte cu 10%, ce o reţine să crească cu 50%? Pe scurt, ce permite cererii de consum să crească încontinuu, an de an, oprind-o, totuşi, de a creşte mai mult decât o face?

Pentru a putea continua această anchetă trebuie să analizăm sensul termenului „preţ”. Ce anume este un preţ? Preţul oricărei cantităţi date dintr-un produs este suma de bani pe care cumpărătorul trebuie să o cheltuiască pentru a şi-o achiziţiona. Pe scurt, dacă cineva trebuie să cheltuiască 7$ pe zece pâini, atunci „preţul” acestor zece pâini este de 7$ sau, din moment ce în mod uzual exprimăm preţul unitar pe produs, preţul pâinii este de 70 de cenţi bucata. Deci există două părţi angajate în acest schimb: cumpărătorul cu banii şi vânzătorul cu pâinea. Este esenţial faptul că preţul curent, de pe piaţă, este generat de interacţiunea dintre ambele părţi. Cu alte cuvinte, dacă pe piaţă apare mai multă pâine, preţul pâinii va scădea (oferta mărită micşorează preţul); în timp ce, pe de altă parte, dacă cumpărătorii de pâine au mai mulţi bani în portofelele lor, preţul pâinii se va ridica (creşterea cererii măreşte preţul).

Am găsit acum elementul crucial care limitează şi ţine în frâu volumul cererii de consum şi implicit preţurile: suma de bani aflată în posesia consumatorilor. Dacă suma de bani din buzunarele acestora creşte cu 20%, atunci marja care limitează cererea lor creşte cu 20% şi, celelalte lucruri rămânând neschimbate, preţurile vor tinde, de asemenea, să crească cu 20%. Am identificat, astfel, factorul cheie care limitează inflaţia: cantitatea sau oferta de bani.

Dacă analizăm ansamblul preţurilor din întreaga economie, atunci factorul crucial este cantitatea sau oferta totală de bani din întreaga economie. De fapt, importanţa ofertei de bani pentru analizarea inflaţiei ţine de faptul că permite extinderea modului nostru de abordare a pieţelor de pâine şi de cafea la întreaga economie. Într-adevăr, variaţia tuturor preţurilor specifice este determinată în sens opus de variaţia ofertei şi în acelaşi sens de variaţia cererii pentru bunul respectiv. Dar, în economia noastră, aflată încă în creştere, ofertele de bunuri, în general, sporesc an de an. De aceea, cât priveşte latura ofertei din ecuaţia cererii şi a ofertei, majoritatea preţurilor ar trebui să scadă, iar noi ar trebui să constatăm, în acest moment, o scădere continuă a preţurilor, în stilul secolului al XIX-lea (o „deflaţie”). Dacă inflaţia cronică s-ar datora ofertei, atunci oferta totală de bunuri ar fi, în mod necesar, în scădere, determinând astfel creşterea preţurilor. Dar din moment ce oferta de bunuri este, evident, în creştere, sursa inflaţiei trebuie să se afle de partea cererii – iar factorul dominant care afectează latura cererii este, după cum am văzut, oferta totală de bani.

Într-adevăr, dacă cercetăm trecutul şi prezentul lumii, observăm că oferta de bani s-a mărit necontenit, într-un ritm rapid. Ea a crescut şi în secolul al XIX-lea, dar într-un ritm mai lent, mult mai lent decât creşterea ofertei de bunuri şi servicii; dar, de la al doilea război mondial încoace, creşterea ofertei de bani – în SUA şi în alte ţări ale lumi – a fost mult mai rapidă decât cea a ofertei de bunuri. De aici, inflaţia.

Problema crucială devine atunci: cine sau ce controlează oferta de bani, sporindu-i necontenit volumul, mai ales în ultimele zeci de ani? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să vedem mai întâi cum apar banii în economia de piaţă. Iniţial, banii apar pe piaţă pe măsură ce indivizii încep să aleagă una sau mai multe mărfuri folositoare pentru a le întrebuinţa ca bani: cei mai buni bani-marfă sunt aceia care au o cerere mare; care au o valoare mare pe unitatea de greutate; care sunt durabili, astfel încât să poată fi păstraţi mult timp în depozite; mobili, astfel încât să poată fi transportaţi cu uşurinţă dintr-un loc într-altul; uşor de recunoscut; şi care sunt uşor de divizat în părţi mai mici, fără să-şi piardă din valoare. De-a lungul secolelor, diferite societăţi şi pieţe au ales un mare număr de mărfuri drept bani: de la sare, zahăr, scoici de kauri, vite şi tutun, până la ţigări în lagărele de prizonieri din cel de al doilea război mondial. Dar, de-a lungul tuturor acestor secole, două mărfuri au câştigat întotdeauna, atunci când au fost disponibile, în competiţia pentru funcţia monetară: aurul şi argintul.

Metalele au circulat dintotdeauna în anumite unităţi de greutate – o tonă de fier, o livră de cupru, etc. – iar preţurile lor au fost calculate în termenii acestor unităţi de măsură. Aurul şi argintul nu fac excepţie. Oricare dintre unităţile monetare moderne a apărut ca unitate de greutate a aurului sau a argintului. Astfel, moneda britanică, „lira sterlină” (pound sterling), se cheamă astfel pentru că iniţial însemna pur şi simplu o livră de argint (one pound of silver). (Pentru a vedea cum a pierdut lira din valoare în secolele ce au urmat, să notăm că lira sterlină valorează astăzi, pe piaţă, două cincimi dintr-o uncie de argint[3]. Acesta este efectul inflaţiei britanice – al devalorizării lirei sterline.) „Dolarul” a fost la origine o monedă din Boemia, constând dintr-o uncie de argint. Mai târziu, dolarul a ajuns să fie definit ca a douăzecea parte dintr-o uncie de aur.

Când o societate sau o ţară ajunge să adopte o anumită marfă drept bani, şi unitatea de măsură a greutăţii acesteia devine astfel unitatea monetară – unitatea de efectuare a calculelor economice în viaţa de zi cu zi – atunci se spune că acea ţară foloseşte marfa respectivă drept „etalon” monetar. Cum pieţele au selectat în mod universal aurul şi argintul ca fiind cele mai bune etaloane monetare, ori de câte ori sunt disponibile, tendinţa naturală a acestor economii este de a se alinia la etalonul aur sau argint. În acest caz, oferta de aur este determinată de forţele pieţei, de condiţiile tehnologice ale ofertei, de preţurile altor bunuri, etc.

Încă de la începutul adoptării de către piaţă a aurului şi argintului ca bani, statul a încercat să preia controlul mecanismului ofertei de bani în societate.Ar trebui să fie evident de ce doreşte statul să facă aceasta: deoarece ar însemna preluarea de la piaţă a controlului asupra ofertei de bani şi încredinţarea acestuia grupului de oameni însărcinaţi cu conducerea aparatului de stat. De ce vor aceştia din urmă să procedeze astfel este clar: avem aici o alternativă de impozitare la metoda prelevărilor nemijlocite, pe care victimele acestei metode o consideră întotdeauna oneroasă.

Dar iată că acum stăpânii statului pot uşor să-şi creeze şi să cheltuiască propria lor monedă, sau să o împrumute aliaţilor lor preferaţi. Nimic din toate acestea nu era uşor de realizat până la descoperirea artei tipăritului; mai apoi, statul a pus la cale schimbarea definiţiei „dolarului”, „lirei”, „mărcii”, etc., din unităţi de greutate ale aurului sau argintului în simple nume ale unor bucăţi de hârtie tipărite de către guvernul central. Guvernul respectiv putea, de acum, să le tipărească pe acestea fără nici un cost, practic ad libitum, şi să le cheltuiască sau să le dea cu împrumut după cum îi poftea inima. A fost nevoie de secole pentru ca această complexă mutaţie să se înfăptuiască, dar astăzi stocul monetar şi emiterea banilor, în fiecare ţară, se află în întregime la discreţia fiecărui guvern central în parte. Consecinţele sunt din ce în ce mai vizibile, peste tot în jurul nostru.

Gândiţi-vă la ce s-ar întâmpla dacă guvernul s-ar adresa unui grup de oameni – să zicem familia Jones – spunându-le: „Iată, vă dăm puterea absolută şi nelimitată de a tipări dolar şi de a hotărî numărul dolarilor aflaţi în circulaţie. Şi veţi avea o putere de monopol absolut: oricine altcineva îndrăzneşte să folosească această putere va fi întemniţat pentru lung, lung timp ca un falsificator diabolic şi subversiv. Sperăm că veţi folosi în mod înţelept această putere”. Putem prezice relativ uşor ce va face familia Jones cu această nou căpătată putere. La început îşi va folosi puterea încetişor şi cu atenţie pentru a-şi plăti datoriile, poate şi pentru a-şi cumpăra câteva lucruri deosebit de râvnite; dar apoi, obişnuindu-se cu ameţitorul vin al puterii de a tipări propria lor monedă, vor începe s-o folosească din plin, cumpărându-şi articole de lux, gratulându-şi prietenii, etc. Rezultatul va fi o creştere continuă, şi chiar accelerată, a ofertei de bani şi, de aici, o inflaţie continuă şi accelerată.

Dar aceasta este exact ceea ce au făcut şi guvernele – toate guvernele. Doar că, în loc să acorde monopolul puterii de a falsifica familiei Jones, sau altei familii, guvernul şi l-a „acordat” lui însuşi. Exact aşa cum statul îşi acordă pentru sine monopolul puterii asupra răpirii legalizate şi îl numeşte recrutare, cum el a obţinut monopolul asupra jafului legalizat numindu-l impozitare, tot astfel el a obţinut monopolul puterii de a falsifica banii, numindu-l creştere a ofertei de dolari (sau de franci, de mărci, etc). În locul unui etalon aur, în locul unei monede care apare pe piaţa liberă şi a cărei ofertă este determinată de aceasta, trăim acum supuşi unui regim de etalon-hârtie discreţionar. Adică dolarul, francul, etc., nu sunt decât simple bucăţi de hârtie cu numele respective tipărite pe ele, emise după voie de guvernul central – de aparatul de stat.

Mai mult, întrucât interesul falsificatorilor este să tipărească cât mai mulţi bani cu putinţă fără să fie pedepsiţi, tot asfel statul va tipări atâţia bani, cât să nu-şi pericliteze poziţia, aşa cum îşi utilizează şi puterea de a impozita: pentru a extrage cât mai mulţi bani cu putinţă, fără a da naştere prea multor strigăte de protest.

Controlul guvernamental asupra ofertei de bani este, aşadar, inerent inflaţionist, din aceleaşi motive pentru care orice sistem în care un grup de oameni obţine controlul asupra tipăririi de bani este negreşit inflaţionist.

Sistemul Rezervelor Federale şi sistemul bancar cu rezerve fracţionare

Dar inflaţionarea prin simplă tipărire de bani este, astăzi, o metodă depăşită. În primul rând este prea transparentă; cu o mulţime de bancnote de valoare nominală ridicată fluctuând în jur, publicului i-ar putea veni ideea supărătoare că motivul inflaţiei este tipărirea tuturor banilor de către guvern – şi guvernul ar putea fi lipsit de această putere. De aceea, guvernele au ticluit un mijloc mult mai complex şi mai sofisticat şi mult mai puţin vizibil, pentru a face acelaşi lucru: a orchestra creşteri ale ofertei monetare, spre a-şi atribui mai mulţi bani pentru cheltuială şi pentru subvenţionarea grupurilor politice favorite. Ideea este următoarea: în loc de a forţa tipărirea de bani, se reţin dolarii, mărcile sau francii de hârtie ca bază monetară („legal tender”), apoi se construieşte deasupra acestora o piramidă inversată, alcătuită din misterioasa şi invizibila, dar nu mai puţin potenta „monedă scripturală” („checkbook money”), adică din depozite bancare rambursabile la cerere. Rezultatul este un motor inflaţionist controlat de guvern, pe care nimeni în afară de bancheri, economişti şi gestionarii băncilor centrale nu-l înţelege – ceea ce se urmăreşte, de fapt, în mod deliberat.

Pentru început, trebuie subliniat că întregul sistem comercial-bancar, din Statele Unite sau de aiurea, se află sub controlul total al guvernului central – un control pe care băncile îl consideră binevenit, deoarece le permite să creeze bani. Băncile se află sub controlul complet al băncii centrale – o instituţie guvernamentală – un control care se întemeiază, în mare parte, pe monopolul coercitiv al băncii centrale asupra tipăririi de bani. În Statele Unite, Sistemul Rezervelor Federale (The Federal Reserve System) îndeplineşte această funcţie de bancă centrală. În Statele Unite, Sistemul Rezervelor Federale[4] (The Federal Reserve System) îndeplineşte această funcţie de bancă centrală. Sistemul Rezervelor Federale (Fed) permite deci băncilor comerciale să construiască o piramidă inversată de depozite bancare la cerere (bani scripturali) pe baza propriilor lor „rezerve” (depozite la Fed), multiplicându-le într-un raport aproximativ de 6:1 (în 1978). Cu alte cuvinte, dacă rezervele bancare la Fed cresc cu un miliard de dolari, atunci băncile au posibilitatea de a-şi expanda piramidal depozitele -- şi chiar o fac -- până la 6 miliarde de dolari, adică băncile creează bani noi în valoare de 6 miliarde de dolari.

De ce constituie depozitele bancare la cerere cea mai mare parte a ofertei monetare? Oficial, ele nu sunt bani sau mijloace legale de efectuare a plăţilor, de felul bancnotelor Fed. Dar ele constituie o promisiune a băncii respective de a-şi rambursa depozitele la cerere în bani gheaţă (bilete Fed), oricând va dori deţinătorul depozitului (proprietarul „contului curent”). Problema, bineînţeles, este că băncile nu au aceşti bani; şi nici nu îi pot avea, de vreme ce datoriile lor sunt de 6 ori mai mari decât rezervele de care dispun, în conturile lor curente de la Fed. Publicul, pe de altă parte, este ademenit să se încreadă în bănci de penumbra de soliditate şi de sanctitate aruncată asupra lor de Sistemul Rezervelor Federale. Într-adevăr, Fed poate acoperi deficitele băncilor aflate în dificultate – şi chiar o face. Dacă publicul ar înţelege procesul şi s-ar abate ca o furtună asupra băncilor, cerându-şi banii, Fed ar putea, cât ai clipi, dacă ar vrea, să tipărească întotdeauna suficienţi bani pentru a scoate băncile din impas.

Fed controlează, aşadar, rata inflaţiei monetare prin ajustarea multiplicatorului (6:1), care limitează crearea banilor de către bănci, sau, şi mai important, prin determinarea volumului total al rezervelor bancare. Cu alte cuvinte, dacă Fed doreşte să sporească oferta totală de bani cu 6 miliarde de dolari, în loc să tipărească efectiv cele 6 miliarde, este suficient să sporească rezervele bancare cu 1 miliard de dolari şi să lase apoi pe seama băncilor crearea celor 6 miliarde de dolari noi, în bani scripturali. Publicul, între timp, este ţinut în ignoranţă cu privire la acest proces şi la semnificaţia lui.

Cum creează băncile depozite noi? Pur şi simplu oferindu-le cu împrumut în procesul de sporire a masei monetare. Să presupunem, de exemplu, că băncile primesc noi rezerve în valoare de 1 miliard de dolari; băncile vor da credite în valoare de 6 miliarde de dolari şi vor crea noile depozite în procesul de acordare a acestor noi credite. Pe scurt, când băncile comerciale împrumută bani unui individ, unei firme sau guvernului, ele nu reîmprumută bani deja existenţi, pe care publicul i-a economisit din greu şi i-a depus în seifurile lor – aşa cum crede, de obicei, publicul. Ele împrumută noile depozite la cerere care au fost create cu ocazia efectuării împrumutului – şi acestea sunt limitate doar de „rezerva obligatorie”, de raportul maxim obligatoriu al depozitelor faţă de rezerve (de ex. 6:1). Aşadar, în definitiv, ele nu tipăresc dolari de hârtie şi nici nu sapă după aur; ele emit, pur şi simplu, depozite sau creanţe „scripturale” asupra lor însele, rambursabile la cerere -- creanţe pe care nici cu rugăciuni nu ar putea să le onoreze, dacă publicul s-ar ridica deodată, în întregime, şi ar cere efectiv rambursarea tuturor conturilor sale în bani gheaţă.

Dar cum reuşeşte Fed să determine (aproape întotdeauna, să sporească) rezervele totale ale băncilor comerciale? El le poate împrumuta rezerve băncilor – şi chiar o face, la o rată artificial de mică a dobânzilor („rata de scont”). Totuşi, băncilor nu le place să fie îndatorate din greu Fed-ului, şi astfel creditele totale acordate de Fed băncilor nu sunt niciodată foarte mari. Metoda de departe cea mai importantă prin care Fed determină rezervele totale este metoda achiziţiilor „open market”, puţin cunoscută sau înţeleasă de public. Aşadar, o bancă din cadrul Fed cumpără pur şi simplu un activ de pe piaţa deschisă. Practic nu contează ce fel de activ cumpără banca Fed. De exemplu, ar putea fi vorba de un minicalculator de 20 de dolari. Să presupunem că Fed cumpără un calculator de buzunar de la XYZ Electronics pentru 20 de dolari. Astfel, Fed achiziţionează un calculator; dar ceea ce este important, din punctul nostru de vedere, este că XYZ Electronics obţine un cec de 20 de dolari de la o bancă Fed. Dar Fed nu deschide conturi curente pentru persoane fizice private, ci doar pentru bănci şi pentru guvernul federal însuşi. XYZ Electronics, din această cauză, poate să facă doar un singur lucru cu cecul său de 20 de dolari: să-l depoziteze la banca ale cărei servicii le utilizează în mod curent, să zicem Acme Bank. În acest moment, o altă tranzacţie se desfăşoară: XYZ obţine o creştere de 20 de dolari în contul său curent, în „depozitul său la cerere”. În schimb, Acme Bank obţine un cec, emis asupra ei însăşi de o bancă din cadrul Fed.

Aşadar, primul lucru care s-a petrecut este că suma totală de bani în posesia lui XYZ a crescut cu 20 de dolari – recenta creştere din contul de la Acme Bank – şi nici un alt stoc de bani în posesia altcuiva nu s-a modificat. Deci, la sfârşitul acestei faze iniţiale – faza I – oferta de bani a crescut cu 20 de dolari, exact atât cât a plătit Fed pe activul cumpărat. Dacă întreabă cineva de unde a luat Fed cei 20 de dolari ca să cumpere calculatorul, iată răspunsul: a creat 20 de dolari din nimic, prin simpla scriere a unui cec asupra lui însuşi. Nimeni, nici Fed, nici altcineva nu deţinea cei 20 de dolari înainte ca ei să fie creaţi, în procesul cheltuirii lor de către Fed.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Într-adevăr, acum, Acme Bank, spre deliciul ei, se găseşte în posesia unui cec emis de Fed. Ea dă fuga la Fed, depozitează cecul şi obţine o creştere cu 20 de dolari a rezervelor sale, adică a „depozitelor sale la cerere de la Fed”. Acum că sistemul bancar a realizat o creştere de 20 de dolari, el poate expanda creditul – şi chiar o face, adică creează mai multe depozite la cerere sub forma împrumuturilor către firme (sau către consumatori ori guvern), până la o creştere totală în monedă scripturală de 120 de dolari. La sfârşitul fazei a II-a avem, aşadar, o creştere cu 20 de dolari a rezervelor bancare, generate de cumpărarea de către Fed a unui calculator pentru aceeaşi sumă, o creştere de 120 de dolari în depozitele bancare la cerere şi o creştere cu 100 de dolari în împrumuturile bancare către firmele de afaceri sau către alţi actori economici. Oferta totală de bani a crescut cu 120 de dolari, dintre care 100 au fost creaţi de bănci în cursul creditării cu bani scripturali către firme şi 20 au fost creaţi de Fed, prin cumpărarea calculatorului.

În practică, bineînţeles că Fed nu-şi pierde timpul cumpărând active la întâmplare. Achiziţiile sale de active, pentru a inflaţiona economia, sunt atât de mari, încât el trebuie să decidă asupra unui activ precis, cu un grad de lichiditate mare. Concret, aceasta înseamnă cumpărarea de obligaţiuni ale guvernului SUA şi alte active financiare ale acestuia. Piaţa obligaţiunilor guvernamentale SUA este imensă şi extrem de lichidă, iar Fed nu mai este nevoit să intre în conflictele politice pe care le-ar implica alegerea spre cumpărare a unor acţiuni sau obligaţiuni private. Acest proces are, în plus, pentru guvern, consecinţa fericită de a ajuta la susţinerea titlurilor guvernamentale pe piaţă şi la menţinerea preţurilor obligaţiunilor guvernamentale la un nivel ridicat.

Să presupunem totuşi că vreo bancă, poate sub presiunea deponenţilor săi, va fi nevoită să-şi transforme în bani gheaţă o parte din rezervele sale din conturile curente, pentru a obţine monedă propriu-zisă. Ce se va întâmpla atunci cu Fed, din moment ce a creat, prin cecurile sale, noi depozite bancare din nimic? Nu va fi el nevoit să dea faliment sau ceva similar? Nu, pentru că Fed deţine un monopol asupra tipăririi de bani gheaţă, deci ar putea restitui depozitele sale la cerere prin tipărirea oricâtor bancnote ale Rezervei Federale ar fi necesare – şi, la nevoie, aşa ar proceda. Pe scurt, dacă o bancă vine la Fed şi cere 20 de dolari bani gheaţă în schimbul rezervelor sale – sau chiar dacă cere 20 de milioane de dolari – tot ce ar avea de făcut Fed ar fi să tipărească suma cu pricina şi s-o plătească. După cum putem vedea, capacitatea de a-şi tipări proprii bani plasează Fed într-o poziţie unică, de invidiat.

Iată, aşadar, în sfârşit, cheia misterului procesului inflaţionist modern. Este un proces de continuă expandare a ofertei de bani, prin continua cumpărare de către Fed a titlurilor de valoare guvernamentale pe piaţa deschisă. Dacă Fed doreşte să sporească oferta de bani cu 6 miliarde de dolari, el va cumpăra titluri de valoare guvernamentale pe piaţa deschisă până la un total de 1 miliard de dolari (dacă multiplicatorul banilor -- depozite la cerere/rezerve – este de 6:1), iar scopul va fi atins în mod rapid. De fapt, săptămână de săptămână, chiar în vreme ce sunt citite aceste rânduri, Fed operează pe piaţa deschisă de la New York, cumpărând orişice volum de obligaţiuni guvernamentale asupra căruia s-a decis, şi astfel îşi aduce contribuţia la determinarea volumului inflaţiei monetare.

Istoria monetară a acestui secol a fost una de repetate relaxări ale constrângerilor impuse asupra propensiunii statului de a inflaţiona, de îndepărtare una după alta a tuturor frânelor, astfel încât, astăzi, guvernul este în măsură să inflaţioneze oferta de bani şi, în consecinţă, preţurile, după plac. În 1913, Sistemul Rezervelor Federale a fost creat pentru a permite acestui sofisticat proces de expansiune piramidală să se desfăşoare. Noul aranjament făcea cu putinţă o mare creştere a ofertei monetare şi sporul de inflaţie necesar pentru a acoperi cheltuielile militare din primul război mondial. În 1933, un alt pas fatal a fost făcut: guvernul Statelor Unite a pus capăt utilizării, în această ţară, a etalonului-aur; cu alte cuvinte, dolarii, deşi încă definiţi legal în termenii unei greutăţi în aur, nu mai erau convertibili în aur. Pe scurt, înainte de 1933, exista o importantă restricţie în calea capacităţii Fed de a inflaţiona şi de a expanda oferta de bani: bancnotele Sistemului Rezervelor Federale erau ele însele plătibile în cantitatea echivalentă de aur.

Există, bineînţeles, o diferenţă crucială între aur şi bancnotele Sistemului Federal de Rezerve. Guvernul nu poate crea aur nou după plac. Aurul trebuie să fie extras, printr-un proces costisitor, din pământ. Dar bancnotele Sistemului Rezervelor Federale pot fi emise după voie, practic fără nici un cost în resurse. În 1933, guvernul Statelor Unite a îndepărtat bariera aurului din calea potenţialului său inflaţionist, prin trecerea la bani discreţionari: însuşi dolarul de hârtie devenea etalon monetar, iar guvernul, furnizorul monopolist al dolarilor. În America, abandonarea etalonului-aur a fost măsura care a pavat drumul către puternica inflaţie a banilor şi a preţurilor, survenită în timpul şi după cel de al doilea război mondial.

Dar mai exista încă o muscă în frişca inflaţionistă, o constrângere rămasă în calea propensiunii guvernului SUA către inflaţie. Deşi Statele Unite renunţaseră la aur în interior, ele erau încă angajate să convertească în aur toţi dolarii de hârtie (şi, în ultimă instanţă, dolarii scripturali ai băncilor) deţinuţi de guvernele străine, dacă acestea ar fi dorit-o. Pe scurt, ne aflam încă sub incidenţa unei forme ciuntite şi adulterate a etalonului-aur, pe plan internaţional. Astfel, pe măsură ce Statele Unite măreau oferta de bani şi preţurile, în anii ’50 şi ’60, dolarii şi creanţele asupra lor (hârtie şi monedă scripturală) se acumulau în mâinile guvernelor europene. După o mulţime de matrapazlâcuri economice şi de şantaje politice pentru a convinge guvernele străine să nu-şi exercite dreptul de a converti dolarii în aur, în august 1971, Statele Unite au declarat faliment naţional prin repudierea obligaţiilor contractuale solemn acceptate în prealabil, „închizând fereastra aurului”. Nu este o coincidenţă că azvârlirea, în acest mod, a ultimului vestigiu al restricţiilor impuse de aur asupra guvernelor lumii a fost urmată de inflaţia cu două cifre din 1973-1974 din SUA şi de o inflaţie similară în restul lumii.

Am explicat, până aici, inflaţia cronică şi pe cale de agravare de care suferă lumea contemporană şi Statele Unite: ea este produsul nefericit al procesului, consumat în acest secol, de transformare treptată a banilor standard din aur în hârtie guvernamentală şi al dezvoltării sistemelor bancare centralizate, ca mecanisme de expandare piramidală a banilor scripturali, pe baza monedei de hârtie inflaţioniste. Aceste două evoluţii interdependente converg şi se reduc la însuşirea de către guvern a controlului asupra ofertei monetare.

Deşi am explicat problema inflaţiei, nu am examinat încă problema ciclului de afaceri, a recesiunilor şi a recesiunilor inflaţioniste (sau a stagflaţiei). Cum se explică ciclul de afaceri şi noul fenomen misterios al stagflaţiei?

Creditul bancar şi ciclul de afaceri

Ciclul de afaceri a apărut în lumea occidentală în ultima parte a secolului al XVIII-lea. Era un fenomen ciudat, deoarece părea să nu aibă nici un motiv. Într-adevăr, el nu existase înainte. Ciclul de afaceri consta dintr-o serie de „explozii” (booms) şi prăbuşiri (busts) economice, care apăreau regulat (chiar dacă nu strict periodic) din perioade de inflaţie, marcate prin creşterea activităţii economice, un spor de ocupare al forţei de muncă şi creşteri ale preţurilor, urmate de recesiuni sau depresiuni abrupte, marcate prin declinul activităţii economice, creşterea şomajului şi scăderi ale preţurilor; şi apoi, după o astfel de perioadă de recesiune, se producea o revenire economică şi începea din nou o fază de boom.

A priori, nu există nici un motiv să ne aşteptăm ca activitatea economică să urmeze acest model ciclic. Bineînţeles, vor exista valuri ciclice în anumite tipuri specifice de activitate; astfel, lăcusta de 7 ani va cauza un ciclu de 7 ani în activităţile de combatere a lăcustelor, în producţia de echipamente şi de sprayuri antilăcustă, etc. Dar nu există nici un motiv să ne aşteptăm la cicluri de tip boom-bust la scara întregii economii. În fapt, avem motive să ne aşteptăm la un scenariu diametral opus; într-adevăr, de obicei, piaţa liberă funcţionează lin şi eficient şi, mai ales, fără concentrări masive de erori, ca acelea care devin evidente când boom-ul se transformă brusc în recesiune, determinând pierderi severe. Şi, într-adevăr, înainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea, nu existau astfel de cicluri globale. În general, afacerile se desfăşurau lin şi uniform, până când intervenea o tulburare bruscă: o lipsă acută a grâului putea determina un colaps economic într-o ţară agricolă; confiscarea de către rege a celei mai mari părţi a banilor din mâinile finanţiştilor era urmată de o depresiune bruscă; un război distrugea reţelele comerciale. În toate aceste cazuri exista o lovitură specifică dată comerţului de către o cauză singulară, uşor de identificat, fără a mai fi nevoie de a căuta explicaţii suplimentare.

Care este cauza, aşadar, a noului fenomen al ciclului de afaceri? S-a observat că ciclul apărea în zonele cele mai avansate economic din fiecare ţară: în oraşele port, în zonele ce făceau comerţ cu centrele de producţie cele mai avansate din lume. În Europa de Vest au început să se manifeste, în această perioadă, la o scară semnificativă, două fenomene diferite şi extrem de importante, exact în cele mai avansate centre de producţie şi de comerţ: industrializarea şi activitatea băncilor comerciale. Activitatea băncilor comerciale era genul de activitate bancară cu „rezerve fracţionare” analizată anterior, prima bancă centrală din lume fiind Banca Angliei, care a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, la Londra. Pînă în secolul al XIX-lea, în noua disciplină a economiei şi printre scriitorii şi comentatorii financiari, au început să se contureze două tipuri de teorii în încercarea de a explica noul şi nedoritul fenomen al ciclului: cele care aruncau vina pe existenţa industriei şi cele concentrate asupra sistemului bancar. Prima, în esenţă, socotea că responsabilitatea pentru ciclul de afaceri este înstructurată adânc în însuşi principiul de funcţionare al economiei libere de piaţă – şi era uşor pentru astfel de economişti să ceară fie abolirea pieţei (e.g., Karl Marx), fie controlul şi reglementarea sa drastică de către guvern cu scopul de a netezi ciclul (e.g., Lordul Keynes). Pe de altă parte, acei economişti care vedeau defectul ca fiind al sistemului bancar cu rezerve fracţionare, învinuiau o zonă aflată în afara economiei de piaţă – banii şi activităţile bancare – pe care nici măcar liberalismul clasic englez nu aspirase vreodată să le scoată de sub controlul strâns al guvernului. Chiar şi în secolul al XIX-lea, aşadar, învinuirea băncilor însemna, în esenţă, învinuirea guvernului pentru ciclul de tip boom-bust.

Nu putem intra aici în detalii asupra numeroaselor greşeli ale şcolilor de gândire ce învinuiau economia de piaţă pentru cicluri; este suficient să spunem că aceste teorii nu pot explica creşterea preţurilor în perioada de boom şi nici scăderea acestora în perioada de recesiune, sau concentrările masive de erori, ce apar brusc sub forma unor pierderi severe, atunci când boom-ul se transformă în recesiune.

Primii economişti ce au dezvoltat o teorie a ciclului centrată asupra banilor şi a sistemului bancar au fost David Ricardo, economistul clasic englez de la începutul secolului al XIX-lea, şi discipolii săi, care au dezvoltat „teoria monetară” a ciclului de afaceri[5]. Teoria ricardiană suna cam aşa: băncile cu rezerve fracţionare, dirijate şi controlate de guvern şi de banca centrală a acestuia, expandează creditele. Pe măsură ce creditul se expandează piramidal pe baza banilor de hârtie şi a aurului, oferta de bani (sub forma depozitelor bancare sau, în acea perioadă istorică, a bancnotelor) se mărea. Expansiunea ofertei de bani sporeşte preţurile şi pune în mişcare boom-ul inflaţionist. Pe măsură ce boom-ul continuă, alimentat de piramida de bancnote şi depozite sprijinită pe aur, preţurile interne cresc şi ele. Dar aceasta înseamnă că preţurile interne vor fi din ce în ce mai mari faţă de preţurile bunurilor importate, astfel încât importurile vor creşte, iar exporturile către ţările străine vor scădea. Va apărea şi se va amplifica un deficit în balanţa de plăţi, care va trebui plătit cu aur, ce se va scurge din ţara inflaţionistă către ţările cu monedă forte. Pe măsură ce aurul se scurge în afara ţării, piramida bancară şi monetară, aflată în plină expansiune, va deveni din ce în ce mai greu de susţinut, iar băncile se vor găsi ele însele într-un pericol mereu crescând de a da faliment. În cele din urmă, guvernul şi băncile vor trebui să-şi oprească expansiunile şi, pentru a se salva, băncile vor fi nevoite să-şi restrângă împrumuturile bancare şi moneda scripturală.

Trecerea bruscă de la expansiunea creditului bancar la contracţia acestuia inversează imaginea economică, iar boom-ul este urmat rapid de recesiune. Băncile trebuie să-şi retragă coarnele, iar activitatea economică şi comercială suferă, pe măsură ce presiunea pentru plata şi reducerea datoriilor creşte. Scăderea ofertei de bani, la rândul ei, duce la o scădere generală a preţurilor („deflaţie”). Faza recesiunii sau depresiunea a sosit. Dar, pe măsură ce oferta de bani şi preţurile scad, bunurile autohtone devin din nou competitive în faţa bunurilor străine şi balanţa de plăţi se inversează, surplusul înlocuind deficitul. Aurul se întoarce în ţară şi, cum depozitele şi notele bancare se contractă pe o bază de aur în expansiune, situaţia băncilor devine mult mai bună, şi restabilirea economică începe.

Teoria ricardiană avea câteva caracteristici notabile: ea explica comportamentul preţurilor concentrându-se asupra schimbărilor în oferta de bani a băncilor (care, într-adevăr, crescuse de fiecare dată în perioadele de boom şi scăzuse în perioadele de recesiune). De asemenea, ea oferea o explicaţie a comportamentului balanţei de plăţi. Mai mult, ea lega boom-ul de recesiune, astfel încât recesiunea era văzută ca o consecinţă a boom-ului precedent. Şi nu numai o consecinţă, ci şi mijlocul salutar de ajustare a economiei în faţa intervenţiei nechibzuite ce declanşase boom-ul inflaţionar.

Pe scurt, pentru prima dată, recesiunea nu era văzută nici ca o pedeapsă ivită din iad, nici ca o catastrofă endogenă, generată de modul de funcţionare internă a unei economii de piaţă industrializate. Ricardienii realizau că răul cel mare era boom-ul inflaţionist iniţial, cauzat de intervenţia guvernului în sistemul bancar şi monetar şi că recesiunea, oricât de neplăcute ar fi simptomele ei, este, în realitate, procesul necesar de ajustare, prin care efectele nocive ale boom-ului intervenţionist se elimină şi dispar din sistemul economic. Depresiunea este procesul prin care economia de piaţă se adaptează, aruncă de-o parte excesele şi distorsiunile boom-ului inflaţionist şi restabileşte o situaţie economică sănătoasă. Depresiunea este reacţia neplăcută, dar necesară, la distorsiunile şi excesele boom-ului anterior.

Atunci de ce reapare întotdeauna ciclul economic? De ce începe următorul ciclu boom-bust? Pentru a răspunde la aceasta, trebuie să înţelegem motivaţiile băncilor şi ale guvernului. Băncile comerciale trăiesc şi obţin profit din expandarea creditelor şi din crearea unei noi oferte de bani; prin urmare, ele sunt înclinate prin natura lor să procedeze astfel, „să monetizeze creditele” ori de câte ori au posibilitatea. Guvernul doreşte de asemenea să inflaţioneze, atât pentru a-şi mări propriul venit (prin tipărire de bani ori prin reglementarea sistemului bancar, astfel încât acesta să poată finanţa deficitele guvernamentale), cât şi pentru a subvenţiona grupurile economice şi politice favorite printr-un boom economic şi prin credite ieftine. Ştim astfel de ce începe boom-ul iniţial. Dar guvernul şi băncile trebuie să dea înapoi sub ameninţarea unui dezastru, atunci când momentul crizei soseşte. Dar, pe măsură ce aurul intră din nou în ţară, situaţia băncilor se îmbunătăţeşte, iar când băncile şi-au revenit suficient, atunci se află în poziţia încrezătoare de a-şi relua tendinţa lor naturală de a inflaţiona oferta de bani şi de credite. Şi astfel, următorul boom îşi începe drumul, sădind seminţele pentru următoarea recesiune inevitabilă.

Astfel, teoria ricardiană explica şi recurenţa continuă a ciclului de afaceri. Dar nu explica două lucruri. Primul – şi cel mai important – nu explica erorile masive şi concentrate pe care oamenii de afaceri văd deodată că le-au făcut, când criza îi loveşte şi recesiunea urmează boom-ului. Într-adevăr, oamenii de afaceri obişnuiesc să anticipeze cu succes şi nu li se întâmplă să facă brusc o mulţime de erori grave, care îi forţează să suporte pierderi masive şi severe. În al doilea rând, o altă caracteristică importantă a ciclului de afaceri a fost că atât boom-ul, cât şi recesiunea au fost mult mai severe în industria „bunurilor de capital” (industriile producând maşini, echipamente, aparatură sau materii prime industriale) decât în industriile bunurilor de consum. Şi teoria ricardiană nu explică în nici un fel această caracteristică a ciclului.

Teoria austriacă, sau misesiană, a ciclului de afaceri a pornit de la analiza ricardiană şi a dezvoltat propria teorie a „suprainvestiţiilor monetare”, sau, mai exact, a „malinvestiţiilor monetare”, pentru a da seama de ciclul de afaceri. Teoria austriacă a reuşit să explice nu numai fenomenele explicate de ricardieni, dar şi concentrarea de erori şi intensitatea mai mare a ciclurilor în sectorul bunurilor de capital. Şi, după cum vom vedea, este singura care poate cuprinde şi fenomenul modern al stagflaţiei.

Mises începe la fel ca ricardienii: guvernul şi banca sa centrală stimulează expansiunea creditului bancar prin cumpărarea de active şi astfel cresc rezervele bancare. Băncile încep să mărească creditul şi implicit oferta naţională de bani sub forma depozitelor curente (bancnotele private practic dispărând). Ca şi ricardienii, Mises observă că această expansiune a banilor bancari ridică preţurile şi cauzează inflaţia.

Dar, aşa cum evidenţiază Mises, ricardienii au subestimat nefericitele consecinţe ale inflaţiei creditului bancar. Pentru că ceva şi mai sinistru se petrece. Expansiunea creditului bancar nu creşte numai preţurile, ci scade artificial şi rata dobânzii -- şi astfel trimite semnale ce induc în eroare oamenii de afaceri, determinându-i să facă investiţii nesănătoase şi neeconomice.

Pe piaţa liberă şi neîngrădită, rata dobânzii la împrumuturi este determinată doar de „preferinţele de timp” ale tuturor indivizilor ce compun economia de piaţă. Într-adevăr, esenţa oricărui împrumut este că un „bun prezent” (bani care pot fi folosiţi în prezent) este schimbat contra unui „bun viitor” (un IOU[6] care poate fi folosit la un moment dat în viitor). Deoarece oamenii preferă întotdeauna banii „în mână” perspectivei de a obţine aceeaşi sumă la un moment dat în viitor, bunurile prezente sunt cotate întotdeauna, pe piaţă, cu un surplus faţă de bunurile viitoare. Acest câştig sau „agio” este rata dobânzii, iar mărimea ei se va modifica potrivit gradului în care oamenii preferă prezentul viitorului, adică potrivit gradului preferinţelor de timp.

Preferinţele de timp ale oamenilor determină, de asemenea, măsura în care ei vor economisi şi investi pentru uzul ulterior, în comparaţie cu cât de mult vor consuma ei astăzi. Dacă preferinţele de timp ale oamenilor ar scădea, adică dacă gradul în care preferă prezentul asupra viitorului se micşorează, atunci oamenii vor avea tendinţa să consume mai puţin astăzi şi să economisească şi să investească mai mult; în acelaşi timp, şi din acelaşi motiv, rata dobânzii, adică rata scontării pentru timp, va scădea de asemenea. Creşterea economică apare, în mare măsură, ca rezultat al unor rate ale preferinţei de timp în scădere, care duc la o creştere a raportului dintre economii şi investiţii faţă de consum, precum şi la o scădere a ratei dobânzii.

Dar ce se întâmplă când rata dobânzii scade nu din cauza reducerii voluntare a preferinţei de timp şi a economisirii mai mari survenite din partea publicului, ci datorită intervenţiei guvernului, care promovează expansiunea creditului bancar şi a banilor creaţi de bănci? Într-adevăr, banii scripturali nou creaţi în procesul acordării de împrumuturi bancare către firme vor apărea pe piaţă ca ofertă suplimentară de împrumuturi şi vor determina, cel puţin iniţial, scăderea ratei dobânzii. Ce se întâmplă, cu alte cuvinte, când rata dobânzii scade artificial, datorită intervenţiei guvernului, mai degrabă decât natural, prin schimbări ale ierarhiilor valorice şi ale preferinţelor publicului consumator?

Se întâmplă lucruri neplăcute. Într-adevăr, oamenii de afaceri, văzând rata dobânzii scăzută, vor reacţiona aşa cum trebuie să o facă întotdeauna în faţa unor astfel de schimbări ale semnalelor pieţei: ei vor investi mai mult în bunuri de capital. Investiţiile, mai ales în proiecte foarte întinse şi mari consumatoare de timp, care anterior păreau neprofitabile, apar acum ca profitabile, din cauza scăderii costului dobânzii. Pe scurt, oamenii de afaceri acţionează la fel cum ar fi făcut-o dacă economiile ar fi crescut cu adevărat: ei se pun în mişcare şi investesc aceste presupuse economii. Ei îşi măresc investiţiile în echipamente durabile, bunuri de capital, materii prime industriale şi în construcţii, relativ la producţia directă de bunuri de consum.

Astfel, firmele împrumută fericite de la bănci banii nou creaţi, care le parvin la rate ieftine; ei folosesc banii pentru a investi în bunuri de capital şi, în cele din urmă, aceşti bani ajung să fie plătiţi ca salarii mai mari, către muncitori, în industriile bunurilor de capital. Cererea mărită a firmelor ridică costul forţei de muncă, dar firmele cred că vor fi capabile să plătească aceste costuri mari, deoarece au fost păcălite de intervenţia guvernului şi a băncii pe piaţa de împrumuturi şi de extrem de importanta falsificare de către aceasta a semnalului ratei dobânzii de pe piaţă – semnalul ce determină cât de multe resurse vor fi alocate producerii de bunuri de capital şi cât de multe bunurilor de consum.

Problemele apar la suprafaţă atunci când muncitorii încep să cheltuiască noii bani emişi de către bănci, pe care i-au primit sub forma unor salarii mărite. Pentru că, în realitate, preferinţa de timp a publicului nu a scăzut; publicul nu doreşte să economisească mai mult decât a făcut-o. Astfel, muncitorii se pornesc să consume cea mai mare parte a noului lor venit, pe scurt, să restabilească vechile raporturi consum/economii. Aceasta înseamnă că ei reorientează acum cheltuielile din economie înapoi către industriile bunurilor de consum, că ei nu economisesc şi nu investesc suficient pentru a justifica achiziţionarea maşinilor, a echipamentelor de producţie, a materiilor prime industriale etc. nou produse. Această insuficienţă de economii-şi-investiţii, necesare pentru cumpărarea tuturor bunurilor noi de capital la preţurile anticipate şi existente, se dezvăluie ca o depresiune bruscă şi tăioasă în industriile bunurilor de capital. O dată ce consumatorii restabilesc raportul consum/investiţii pe care îl doresc, se descoperă că firmele au investit prea mult în bunuri de capital (de unde denumirea de „teorie a suprainvestiţiilor monetare”) şi, de asemenea, au investit prea puţin în bunuri de consum. Firmele au fost seduse de manipulările guvernamentale, de scăderea artificială şi falsă a ratei dobânzii şi au acţionat ca şi cum ar fi fost disponibile pentru investiţii mai multe economii decât erau în realitate. De îndată ce noii bani creaţi de bănci s-au filtrat în sistem şi consumatorii au restabilit vechile lor raporturi ale preferinţei de timp, a devenit clar că nu existau suficiente economii pentru a cumpăra bunurile destinate producţiei şi că firmele au investit greşit cantitatea limitată de economii disponibilă („teoria malinvestiţiilor monetare”). Firmele au suprainvestit în bunuri de capital şi subinvestit în bunuri de consum.

Boom-ul inflaţionist duce, astfel, la distorsionări ale sistemului de preţuri şi de producţie. Preţurile forţei de muncă, ale materiilor prime şi ale utilajelor din industriile producătoare de bunuri de capital sunt mult prea supralicitate în perioada de boom pentru a mai putea fi profitabile în momentul în care consumatorii vor fi capabili să-şi reafirme vechile preferinţe consum/investiţii. „Depresiunea” este astfel văzută – chiar mai mult decât în teoria ricardiană – ca o perioadă de însănătoşire necesară, în care economia de piaţă lichidează şi nimiceşte investiţiile nesănătoase, neeconomice din perioada de boom şi restabileşte acele raporturi dintre consum şi investiţii care sunt cu adevărat dorite de consumatori. Depresiunea este procesul dureros, dar necesar, prin care piaţa liberă se debarasează de excesele şi erorile boom-ului şi restabileşte funcţiile economiei de piaţă, care asigură servirea eficientă a masei consumatorilor. Cum preţurile factorilor de producţie (pământ, muncă, utilaje, materii prime) au fost supralicitate în industriile bunurilor de capital în timpul perioadei de boom, înseamnă că aceste preţuri trebuie lăsate să scadă în timpul recesiunii, până când sunt reinstaurate adevăratele raporturi de piaţă pentru preţuri şi producţie.

Altfel spus, boom-ul inflaţionist nu va mări doar preţurile în general, ci va distorsiona de asemenea preţurile relative, adică relaţiile unui anumit tip de preţ cu un altul. Rezumând, expansiunea inflaţionistă a preţurilor va creşte toate preţurile; dar preţurile şi salariile din industriile bunurilor de capital vor creşte mai rapid decât preţurile din industriile bunurilor de consum. Pe scurt, boom-ul va fi mai intens în industriile bunurilor de capital decât în cele ale bunurilor de consum. Pe de altă parte, rolul esenţial perioadei de ajustare prin depresiune va fi să scadă preţurile şi salariile în industriile bunurilor de capital relativ la cele de consum, pentru a induce reîntoarcerea resurselor de la supradimensionatele industrii ale bunurilor de capital către cele văduvite ale bunurilor de consum. Toate preţurile vor scădea din cauza contracţiei creditului bancar, dar preţurile şi salariile în industriile bunurilor de capital vor scădea mult mai rapid decât în cele ale bunurilor de consum. Concluzionând, atât boom-ul, cât şi recesiunea vor fi mai intense în industriile bunurilor de capital decât în cele de consum. Astfel, am explicat intensitatea superioară a ciclurilor de afaceri în cel dintâi tip de industrie.

Totuşi, pare să existe un punct slab în această teorie; într-adevăr, din moment ce salariaţii încasează sporul monetar sub forma unor salarii ridicate destul de repede şi imediat încep să-şi reafirme raporturile dorite consum/investiţii, cum se face că boom-urile continuă ani de zile fără să fie lichidate: fără ca investiţiile lor nesănătoase să fie dezvăluite sau ca erorile lor cauzate de falsificarea bancară semnalelor pieţei să devină evidente? Pe scurt, de ce îi trebuie atât de mult timp procesului de ajustare prin depresiune, înainte să-şi înceapă lucrul? Răspunsul este că boom-urile ar avea într-adevăr viaţa scurtă (să zicem de câteva luni) dacă expansiunea creditelor bancare şi subsecventa împingere a ratelor dobânzii sub nivelul pieţei libere ar fi doar o afacere singulară. Dar problema crucială este că expansiunea creditelor nu este singulară. Ea continuă neabătut, nelăsând consumatorului nici o şansă de a restabili raporturile preferate între consum şi economisire, nepermiţând niciodată creşterii costului în industriile bunurilor de capital să ajungă din urmă creşterea inflaţionară a tuturor preţurilor. Ca în doparea repetată a unui cal, boom-ul este stimulat şi îndepărtat cât mai mult timp cu putinţă de inevitabilă sancţiune, prin doze repetate şi accelerate de credit bancar stimulator. Doar atunci când expansiunea creditului bancar trebuie, în sfârşit, să se oprească sau să încetinească vertiginos, fie pentru că băncile devin instabile, fie pentru că publicul este neliniştit de inflaţia continuă, pedeapsa binemeritată ajunge din urmă boom-ul. Imediat ce expansiunea creditului încetează, lăutarii trebuie plătiţi, iar inevitabila reajustare trebuie să lichideze suprainvestiţiile nesănătoase din vremea boom-ului şi să reorienteze economia în mai mare măsură către producţia de bunuri de consum. Şi bineînţeles, cu cât este alimentat boom-ul mai mult, cu atât malinvestiţiile ce trebuie lichidate sunt mai mari şi cu atât reajustarea ce trebuie făcută este mai chinuitoare.

Astfel, teoria austriacă explică concentrarea masivă de erori (suprainvestiţii în industria bunurilor de capital ce se dezvăluie brusc, o dată cu oprirea stimulării artificiale a expansiunii creditului) şi intensitatea superioară a boom-ului şi a recesiunii în industriile de bunuri de capital, faţă de cele de bunuri de consum. Explicaţia sa pentru fenomenul recurenţei, pentru inaugurarea următorului boom, este similară cu cea ricardiană; o dată lichidările şi falimentele terminate, iar ajustările preţurilor şi ale producţiei completate, economia şi băncile încep să-şi revină, astfel încât băncile se pot întoarece la doritul şi naturalul obicei al expansiunii creditelor. Care este explicaţia austriacă – singura explicaţie propusă – a fenomenului stagflaţiei? Cum se face că, în recesiunile recente, preţurile continuă să crească? Trebuie, mai întâi, să atragem atenţia că în special preţurile bunurilor de consum continuă să crească în timpul recesiunilor, îngrozind publicul şi oferindu-i simultan tot ceea ce este mai rău din cele două lumi: şomaj masiv şi creştere a costului vieţii. Astfel, în timpul depresiunii din 1974-1976, preţurile bunurilor de consum au crescut rapid, dar preţurile en gros au rămas neschimbate, în timp ce preţurile materiilor prime industriale au scăzut rapid şi substanţial. Cum se face deci că, în actualele recesiuni, costul vieţii continuă să crească?

Să ne întoarcem şi să examinăm ce s-a întâmplat cu preţurile în clasicul ciclu boom-bust de stil vechi (model antebelic). În timpul boom-urilor, oferta de bani creştea şi, implicit, preţurile în general creşteau, dar preţurile bunurilor de capital creşteau mai mult decât cele ale bunurilor de consum, atrăgând resursele din sectorul bunurilor de consum către cel al bunurilor de capital. Pe scurt, făcând abstracţie de creşterea generală a preţurilor, în perioada de boom preţurile bunurilor de capital creşteau şi cele ale bunurilor de consum scădeau, unele relativ la celelalte. Ce se întâmpla în perioadele de recesiune? Situaţia se inversa: oferta de bani scădea, şi, implicit, preţurile în general scădeau, dar preţurile bunurilor de capital scădeau mai mult decât cele ale bunurilor de consum, atrăgând resurse dinspre industriile producătoare de bunuri de capital către cele producătoare de bunuri de consum. Pe scurt, făcând abstracţie de declinul general al preţurilor, în timpul recesiunii, preţurile bunurilor de capital scădeau şi cele ale bunurilor de consum creşteau, unele relativ la celelalte.

Punctul de vedere austriac este că acest scenariu al preţurilor relative în perioadele de boom şi recesiune se desfăşoară încă, neschimbat. În timpul boom-urilor, preţurile bunurilor de capital continuă să crească şi cele ale bunurilor de cosum continuă să scadă, unele relativ la celelalte -- şi viceversa în timpul recesiunii. Diferenţa este că a apărut o nouă lume monetară, după cum am arătat anterior în acest capitol. Astăzi, pentru că etalonul-aur a fost eliminat, Fed-ul poate mări şi chiar măreşte oferta de bani tot timpul, indiferent dacă este boom sau recesiune. Nu a mai existat o contracţie a ofertei de bani de la începutul anilor 1930 -- şi nici nu este probabil că va mai fi vreuna în viitorul previzibil. Aşa că astăzi, întrucât oferta de bani creşte întotdeauna, preţurile în general sunt întotdeauna în creştere, uneori mai încet, alteori mai repede.

Pe scurt, în recesiunea clasică, preţurile bunurilor de consum erau întotdeauna în creştere relativ la cele ale bunurilor de capital. Astfel, dacă preţurile bunurilor de consum scădeau cu 10% într-o recesiune anume, iar preţurile bunurilor de capital scădeau cu 30%, preţurile bunurilor de consum creşteau substanţial în termeni relativi. Dar, din punctul de vedere al consumatorului, scăderea costului vieţii era foarte binevenită şi era, într-adevăr, o binecuvântată îndulcire cu zahăr a pilulei amare a recesiunii sau depresiunii. Chiar şi în timpul Marii Depresiuni din anii 1930, cu rate foarte mari ale şomajului, cele 75-80 de procente din forţa de muncă care erau încă angajate se bucurau de preţuri de chilipir pentru bunurile de consum cumpărate.

Dar astăzi, cu reglajul fin de sorginte keynesiană în funcţiune, zahărul a fost extras din pilulă. Acum, că ofertei de bani – şi implicit nivelului general al preţurilor – nu li se mai permite niciodată să scadă, creşterea preţurilor relative ale bunurilor de consum în timpul unei recesiuni îl va lovi pe consumator şi ca o creştere vizibilă a preţurilor nominale. Costul vieţii creşte astăzi într-o recesiune, şi astfel consumatorul culege tot ce este mai rău din cele două lumi posibile; în vremea ciclului clasic de afaceri, înainte de stăpânirea lui Keynes şi a Consiliului Consultanţilor Economici, cel puţin el suferea de câte o singură calamitate deodată.

Care sunt, aşadar, concluziile de politică economică ce rezultă rapid şi uşor din analiza austriacă a ciclului de afaceri? Ele sunt diametral opuse celor keynesiene. Într-adevăr, dacă virusul distorsionării preţurilor şi a producţiei se naşte din expansiunea inflaţionistă a creditului bancar, recomandarea austriacă pentru ciclul de afaceri va fi: în primul rând, dacă suntem într-o perioadă de boom, guvernul şi băncile trebuie să înceteze imediat inflaţionarea. Este adevărat că această încetare a stimulării artificiale va pune inevitabil capăt boom-ului inflaţionist şi va inaugura inevitabila recesiune sau depresiune. Dar, cu cât guvernul amână mai mult acest proces, cu atât vor fi mai nemiloase reajustările necesare. Cu cât este făcută mai devreme reajustarea prin depresiune, cu atât mai bine. Aceasta înseamnă, de asemenea, că guvernul nu trebuie niciodată să încerce întârzierea procesului depresiunii; acesteia trebuie să i se permită să se consume cât mai repede posibil, astfel încât adevărata însănătoşire să poată începe. Aceasta înseamnă, aşadar, că guvernul trebuie să evite mai ales intervenţiile atât de dragi inimilor keynesiene. Nu trebuie niciodată să încerce sprijinirea situaţiilor de afaceri nesănătoase; nu trebuie niciodată să acopere deficitele sau să împrumute bani unor firme aflate la ananghie. Pentru că aceasta nu face decât să prelungească agonia şi să transforme o depresiune rapidă şi tăioasă într-o boală cronică şi prelungită. Guvernul nu trebuie niciodată să încerce să susţină salariile sau preţurile, mai ales în industriile bunurilor de capital; aceasta ar prelungi şi ar amâna pe termen nelimitat încheierea procesului de ajustare prin depresiune. De asemenea, acest tip de politici va cauza o depresiune pe termen lung şi nelimitat, precum şi şomaj masiv în industriile vitale de bunuri de capital. Guvernul nu trebuie să încerce să inflaţioneze din nou cu scopul de a ieşi din depresiune. Chiar dacă această reinflaţionare are succes (ceea ce nu este câtuşi de puţin sigur), ea nu va aduce decât probleme mai mari şi o depresiune reînnoită şi prelungită mai târziu. Guvernul nu trebuie să facă nimic care ar încuraja consumul şi nu trebuie să-şi sporească propriile cheltuieli, deoarece acest fapt, la rândul lui, va spori rata socială consum/investiţii – atunci când singurul lucru care ar grăbi procesul de ajustare ar fi scăderea ratei consum/economii, astfel încât tot mai multe din actualele investiţii nesănătoase să poată deveni valide şi economic viabile. Singurul mod în care guvernul poate fi de ajutor în acest proces este reducerea propriului său buget, ceea ce va ridica rata investiţiilor faţă de consum în economie (deoarece cheltuielile guvernamentale pot fi privite ca nişte cheltuieli de consum ale birocraţilor şi ale politicienilor).

Prin urmare, rolul guvernului, potrivit analizei austriece a depresiunii şi a ciclului de afaceri, ar fi să nu facă absolut nimic. Sarcina sa ar fi să pună capăt propriilor sale politici inflaţioniste şi să menţină o politică economică de tip „hands-off” sau „laissez-faire”. În rest, orice ar face va amâna şi va obstrucţiona procesul de ajustare al pieţei; cu cât va face mai puţine lucruri, cu atât procesul de ajustare al pieţei îşi va isprăvi treaba mai repede, deschizând calea unui reviriment economic sănătos.

Reţeta austriacă pentru a combate o depresiune este, aşadar, diametral opusă celei keynesiene: guvernul trebuie să-şi ţină, fără excepţie, mâinile jos de pe economie şi să se mărginească la oprirea propriei sale inflaţii şi la reducerea propriului său buget.

Este, desigur, limpede că analiza austriacă a ciclului de afaceri se încadrează armonios în perspectiva libertariană asupra guvernului şi asupra unei economii libere. Cum statul va dori întotdeauna să inflaţioneze şi să intervină în economie, o strategie de reconstrucţie libertariană ar accentua importanţa separării absolute a banilor şi sistemului bancar de stat. Aceasta ar implica cel puţin abolirea Sistemului Federal de Rezerve şi întoarcerea la o monedă-marfă (aur sau argint), astfel încât unitatea monetară să fie din nou o unitate de măsură a greutăţii unei mărfi produse de piaţă, în loc să fie numele unei bucăţi de hârtie tipărite de aparatul de falsificare al statului.



* Traducere după M. N. Rothbard, For a New Liberty: The libertarian Manifesto, cap. 9, „Inflation and the Business Cycle: The Collapse of the Keynesian Paradigm”. Textul a fost inclus pentru întâia oară în ediţia a doua, revizuită, Macmillan, New York, 1978.

Translated and e-published with Ludwig von Mises Institute permission.

© 2005 Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română.

© Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama for the original.

[1] Keynesienii sunt creatorii „macroeconomiei” şi discipoli ai lordului Keynes, bogatul şi carismaticul economist de la Universitatea Cambridge, a cărui lucrare, General Theory of Employment, Interest and Money, Harcourt Brace, New York, 1936, este piatra de temelie a teoriei economice keynesiene.

[2] O introducere concisă în teoria austriacă a ciclului de afaceri poate fi găsită în Murray N. Rothbard, Depressions: Their Cause and Cure, Constitutional Alliance, Lancing, Michigan, 1969. Teoria este prezentată şi apoi aplicată Marii Depresiuni din 1929-1933 şi, de asemenea, folosită pe scurt pentru a explica actuala stagflaţie în Rothbard, America’s Great Depression, third ed., Sheed and Ward, Kansas City, Kansas, 1975. Cea mai bună sursă pentru teoria austriacă a banilor este încă Ludwig von Mises, Theory of Money and Credit, third ed., Foundation for Economic Education, Irvington-on-Hudson, N.Y., 1971. Pentru o introducere, vezi Rothbard, What Has Government Done to Our Money?, second ed., Libertarian Publishers, Los Angeles, 1974. (Traducere în limba română de Marius Spiridon, Ce le-a făcut statul banilor noştri? www.misesromania.org)

[3] Un pfund (pound) sau livră are 453,6 grame, iar o uncie (ounce) este echivalentă cu 28,3 grame. (n.tr.)

[4] Înfiinţat în 1913, The Federal Reserve System (Fed) este compus din douăsprezece bănci regionale. Aceste bănci acţionează coordonate de Consiliul Guvernatorilor Sistemului de Rezerve Federale, fiind în realitate o singură bancă centrală cu multiple filiale (n.tr.).

[5] Pentru analiza ce urmează în acest capitol, vezi Rothbard, Depressions: Their Cause and Cure, p. 13-26.

[6] „I owe you”, expresie semnificând orice hârtie prin care se recunoaşte existenţa unei datorii (bancnotă, cec, bon, etc.). (n.tr.)

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România