Originile clasic liberale ale doctrinei marxiste a claselor

Ralph Raico

Traducere de Mioara Cosmescu şi Cristian Comănescu *

Puţine idei sunt atât de legate de marxism precum conceptele de clasă şi conflict de clasă. Ar fi greu, ba chiar imposibil, de imaginat cum ar arăta filosofia marxistă a istoriei sau teoria marxistă a revoluţiei în absenţa acestor idei. Cu toate acestea, asemenea multor alte idei marxiste, aceste concepte rămân ambigue şi contradictorii. [1] De pildă, în timp ce teoria marxistă întemeiază existenţa claselor pe procesul de producţie, Manifestul Partidului Comunist afirmă în celebrul paragraf introductiv: “Istoria oricărei societăţi de până azi este istoria luptei dintre clase. Om liber şi sclav, patrician şi plebeu, nobil şi iobag, meşter şi calfă, pe scurt asupritor şi asupriţi, s-au aflat într-un permanent antagonism…” [2]

La o examinare mai atentă, aceste perechi de categorii opuse se dovedesc a fi, în întregime sau în parte, categorii juridice şi nu economice. [3] Nici Marx şi nici Engels nu au lămirit vreodată contradicţiile şi ambiguităţile teoretice legate de această problemă. Ultimul capitol din volumul al treilea (şi ultimul) al Capitalului, publicat postum în 1894, este intitulat “Clasele”. [4] Aici, Marx afirmă: ”Prima întrebare la care trebuie să se răspundă este: ce anume constituie o clasă?” “La prima vedere”, ea pare să se întemeieze pe “identitatea veniturilor şi a surselor de venituri”. Marx consideră însă inadecvat acest criteriu, căci, “din acest punct de vedere, medicii şi funcţionarii superiori, de exemplu, ar reprezenta la rândul lor două clase diferite…” Clase distincte ar fi, de asemenea, generate de “infinita fragmentare a intereselor (sic!) şi a rangurilor în care diviziunea socială a muncii împarte, respectiv pe muncitori, pe capitalişti sau pe moşieri – cei din urmă putând fi, de exemplu, proprietari de vii, proprietari de ferme de animale, proprietari de păduri, de mine sau de iazuri”.

Aici apare o notă a lui Engels: “În acest punct manuscrisul se întrerupe.” Aceasta nu se datorează dispariţiei subite a lui Marx. Capitolul datează de la prima redactare a cărţii, scrisă de Marx între anii 1863 şi 1867, deci cu 16 – 20 de ani înainte de moartea sa. [5] Explicaţia lui Engels este următoarea: “Marx obişnuia să amâne formularea concluziilor sale finale până în momentul ultimei redactări, al trimiterii manuscrisului la tipar, pentru a putea adăuga dovezile pe care desfăşurarea evenimentelor istorice le aducea, cu cea mai lăudabilă regularitate şi la momentul oportun, afirmaţiilor sale teoretice.” [6] Această explicaţie ar fi fost mult mai convingătoare dacă, înaintea dispariţiei lui Marx, el ne-ar fi oferit, în vreun alt context, o definiţie clară a claselor, compatibilă cu celelalte componente ale teoriei sale.

Dar, oricare ar fi neajunsurile teoriei marxiste a claselor şi a luptei de clasă, marxismul este, incontestabil, într-o asemenea măsură asociat acestor concepte, încât se pierde adesea din vedere un fapt extrem de semnificativ: nu numai că ideea luptei de clasă reprezenta deja un loc comun cu câteva decenii înaintea apariţiei scrierilor lui Marx, ci, mai mult, la acea vreme fusese deja elaborată o teorie foarte diferită a coflictului de clasă, teorie ce va juca un rol important în genealogia ideilor marxiste

Marxismul şi doctrina liberalismului clasic

Adolphe Blanqui, protejatul lui Jean-Baptiste Say, a fost succesorul acestuia la catedra de economie politică de la Coservatoire des Arts et Métiers. Într-o lucrare publicată în anul 1837, care constituie, probabil, prima istorie a gândirii economice, el scria: “În toate revoluţiile s-au înfruntat, în permanenţă, doar două părţi opuse: cei ce doreau să trăiască din propria lor muncă şi cei ce doreau să trăiască din munca altora…Patricieni şi plebei, sclavi şi oameni liberi, guelfi şi ghibelini, roze albe sau roze roşii, cavaleri regalişti (partizanii regelui Charles I al Angliei, n. tr.) şi “capete rotunde” (partizanii lui Cromwell, n. tr.), liberali şi servili, sunt doar varietăţi ale aceleiaşi specii.” [7] Blanqui explicitează imediat ceea ce el consideră a fi miza aceastor confruntări sociale: “Astfel, în unele ţări, lucrătorului îi este răpit fructul străduinţelor sale în numele intereselor de stat, prin mijlocirea taxelor; în altele, prin mijlocirea unor privilegii, cum ar fi considerarea muncii drept o concesiune regală, regalităţii cuvenindu-i-se astfel o răsplată pentru dreptul de a i te devota. Acelaşi abuz este reprodus, într-o formă mai indirectă, dar nu mai puţin opresivă, atunci când, prin mijlocirea taxelor vamale, statul împarte cu industriile priviliegiate câştigurile provenite din taxele impuse tuturor celor ce nu deţin privilegii.” [8]

Însă Blanqui nu este nicidecum iniţiatorul acestui tip de analiză liberală a conflictului dintre clase; mai degrabă, putem afirma că el se integrează într-o mişcare de idei specifică cercurilor liberale în primele decade ale secolului al XIX-lea. Marx şi Engels cunoşteau existenţa a cel puţin câtorva dintre formele incipiente ale acestei noţiuni. Într-o scrisoare adresată în 1852 unuia dintre adepţii săi, Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite [9] , Marx afirmă: “Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea exisatenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor.” [10] Cei mai importanţi “istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry [11] ; doi ani mai târziu, el se va referi la Thierry numindu-l ”părinte al “luptei de clasă” în istoriografia franceză”. [12]

Filiaţia “burgeză” a teroriei marxiste a fost recunoscută dechis de succesorii imediaţi ai lui Marx. Spre sfârşitul vieţii sale, Engels sugera că atât de puţin importanţi sunt indivizii pentru istorie, în comparaţie cu marile forţe subterane ale societăţii, încât chiar dacă Marx nu ar fi existat, “concepţia materialistă asupra istoriei” ar fi fost descoperită de altcineva; afirmaţia sa se baza pe faptul că “Thierry, Mignet, Guizot şi toţi istoricii englezi dinainte de 1850” se îndreptau spre ea. [13] Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. [14] Lenin, la rândul său, creditase “burghezia” – şi nu pe Marx – pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă. [15]

Sursele industrialismului

Dintre istoricii francezi menţionaţi, numai Augustin Thierry aprofundase această problemă şi este singurul care a participat nemijlocit la elaborarea unei analize coerente, radical-liberale, a claselor şi a conflictului dintre aceastea. Obiectivul acestui articol este de a schiţa fundalul şi conţinutul acestei originale analize şi de a discuta diferitele probleme pe care ea le suscită.

Teoria liberală a conflictului de clasă a apărut, într-o formă elaborată, în Franţa, în perioada Restauraţiei Bourbonilor care a urmat înfrângerii finale a lui Napoleon şi a exilului acestuia. Din 1817 până 1n 1819, doi tineri intelectuali liberali, Charles Comte şi Charles Dunoyer, au editat jurnalul Le Censeur Européen; începând cu al doilea volum (a doua apariţie), Augustin Thierry va colabora strâns cu ei. Le Censeur Européen a creat şi a răspândit o versiune radicală a liberalismului, ce va continua să influenţeze mult timp gândirea liberală – până la Herbert Spencer şi chiar mai târziu. Ea poate fi considerată nucleul central al liberalismului autentic, aşadar unul dintre elementele sale istoric definitorii. [16] În aceste condiţii, o evocare a viziunii despre lume promovată de jurnalul Le Censeur Européen este extrem de importantă pentru a da formă şi conţinut conceptului proteic de “liberalism”. Mai mult, atât prin intermediul lui Henri de Saint-Simon, şi al adepţilor acestuia, cât şi pe alte căi, această viziune va avea un impact şi asupra gândirii socialiste. Comte şi Dunoyer şi-au intitulat doctrina Industrialism. [17]

Există câteva surse majore ale industrialismului. Printre acestea, ideile lui Antoine Destutt de Tracy, ultimul şi cel mai celebru reprezentant al şcolii ideologilor a liberalismului francez, al cărui prieten, Thomas Jefferson, se va ocupa de traducerea şi publicarea lucrării sale, Tratat de economie politică, în Statele Unite, înainte chiar de a fi publicată în Franţa. [18] Definiţia pe care Tracy o dădea societăţii este de o importanţă crucială: “Societatea este pur şi simplu o succesiune neîntreruptă de schimburi. Ea nu a fost nicicând altceva de-a lungul existenţei sale, de la începuturile sale cele mai nestructurate până la formele sale cele mai realizate. Şi acesta este cel mai mare elogiu pe catre i l-am putea aduce, fiindcă schimbul este o tranzacţie admirabilă, în care ambele părţi contractante au întotdeauna de câştigat; în consecinţă, societatea este o succesiune neîntreruptă de avantaje reciproce, reînnoite în permanenţă, pentru toţi membrii săi.” [19]

Pentru Tracy, “comerţul este societatea însăşi…Este un atribut al omului…Este sursa oricărui bun omenesc…” [20] În termenii unui cercetător al operei sale, comerţul este un “panaceu”, “forţa civilizatoare, raţionalizatoare şi pacificatoare a lumii”. [21] Comte, Dunoyer, Augustin Thierry şi fratele acestuia Amédée, erau oaspeţi frecvenţi ai salonului lui Tracy din rue d’Anjou, un focar al vieţii liberale pariziene. Aici tinerii intelectuali liberali se întâlneau cu personalităţi ca Stendhal, Bejamin Constant, Lafayette şi alţii. [22]

Pamfletul lui Constant, De l’esprit de conqête et de l’usurpation, apărut în 1813, este o altă sursă majoră pentru înţelegerea gândirii industrialiste. În opinia lui Dunoyer, Constant este cel dintâi care a operat o distincţie clară între civilizaţia veche şi cea modernă, punând problema ţelului propriu acesteia din urmă şi pe aceea a formei de organizare adecvată atingerii acestui obiectiv. [23] La originea tezei importanţei cuceririlor pentru instaurarea dominaţiei sociale a aristocraţiei se află un autor reacţionar, Montlosier. Reacţia liberală împotriva militarismului şi despotismului napoleonian a avu t şi ea importanţa sa în această ordine de idei. [24]

Rolul lui Jean-Baptiste Say

Nu este, însă, nici o îndoială că sursa majoră a curentului industrialist a fost lucrarea lui Jean-Baptiste Say, Traité de l’économie politique, reeditată succesiv între 1814 şi 1817. [25] Comte şi Dunoyer îl cunoscuseră personal pe Say, probabil în timpul celor 100 de zile, în primăvara anului 1815. Împreună cu Thierry frecventau salonul lui Say. [26] (Comte va deveni mai apoi ginerele lui Say.) Celei de-a treia ediţii a Tratatului lui Say, jurnalul Le Censeur Européen îi va consacra o recenzie în două părţi, totalizând mai mult de 120 de pagini. [27]

Say susţinea că bogăţia însemna ceea ce are valoare, iar valoarea se bazează pe utilitate: “(Diferitele moduri de a produce) constau în a prelua un produs ce se află într-o anumită stare şi a-l aduce într-o alta ce are o valoare şi o utilitate mai mare … Pe o cale sau alta, din momentul în care crează sau sporeşte utilitatea lucrurilor, o persoană le sporeşte valoarea, practică o industrie, crează o bogăţie.” [28] Toţi membrii unei societăţi care contribuie la crearea de valori sunt consideraţi productivi, dar Say preţuieşte în mod deosebit activitatea antreprenorului. Say a fost printre primii care şi-au dat seama de posibilităţile nelimitate ale unei economii libere, conduse de antreprenori creativi. Un comentator sintetetiza mesajul său astfel: “Puterea productivă a industriei este limitată numai de ignoranţă şi de proasta administrare a statului. Răspândiţi luminile şi îmbunătăţiţi guvernarea sau, mai degrabă, împiedecaţi-o să facă rău, şi nu vor mai exista limite în calea sporirii avuţiei.” [29]

Există, pe de altă parte, categorii de persoane care doar consumă şi nu produc bogăţie. Aceste clase neproductive cuprind armata, guvernarea şi clerul întreţinut de stat [30] – clasele ce ar putea fi numite “reacţionare”, fiind asociate în general cu Vechiul Regim. Say era întru totul conştient de posibilitatea existenţei, ba chiar de larga răspândire, a unor activităţi antiproductive şi antisociale în cazul folosirii statului de către anumite elemente (altminteri productive) în scopul obţinerii de privilegii: “Dar interesul personal nu mai poate constitui un criteriu sigur dacă interesele individuale nu sunt lăsate să interacţioneze şi să se controleze reciproc. Dacă un individ sau o clasă poate apela la sprijinul autorităţii pentru a contracara efectele concurenţei, atunci ea obţine privilegii, şi aceasta pe seama întregii comunităţi; ea poate avea garanţia unor profituri sigure, rezultate, de astă dată, nu exclusiv din serviciile productive aduse comunităţii, ci, în parte, şi din taxa impusă de fapt consumatorilor, spre beneficiul său privat; taxă pe care o împarte, de regulă, cu autoritatea care, în mod incorect, i-a acordat sprijinul său. Corpurile legiuitoare au mari dificultăţi în stăvilirea cererilor insistente pentru obţinerea acestui tip de privilegii; cei ce le solicită sunt producătorii ce ar urma să beneficieze de pe seama lor; ei pot pretinde cu uşurinţă că de propriile lor câşriguri beneficiază clasele productive şi naţiunea în întregul său, ei înşişi, şi lucrătorii lor, aparţinând acestor clase productive şi naţiunii.[31]

Astfel, deşi există o armonie de interese între producători (între patroni şi salariaţi, de pildă), o stare naturală de conflict de interese apare între producători şi nonproducători, sau chiar în interiorul clasei producătorilor, atunci când unii dintre aceştia preferă să-i exploateze pe ceilalţi prin intermediul privilegiilor guvernamentale. Aşa cum sugerează un cercetător al operei lui Say, deviza acestuia şi a discipolilor săi ar putea fi: “Producători din toate ţările, uniţi-vă!” [32]

Filosofia socială a jurnalului Le Censeur Européen

Realizarea cea mai importantă a publiciştilor de la Le Censeur Européen (Comte, Dunoyer, Thierry) este de a fi preluat ideile lui Say şi ale altor precursori liberale şi de a le fi transformat într-un crez de luptă. [33] Industrialismul se voia o teorie generală despre societate. Luând ca punct de plecare omul care acţionează în scopul satisfacerii nevoilor şi aspiraţiilor sale, promotorii industrialismului au afirmat că scopul societăţii este crearea “utilităţii”, în accepţiunea sa cea mai largă: aceea care se referă la bunurile şi serviciile folositoare omului pentru satisfacerea nevoilor şi dorinţelor sale. Pentru a-şi satisface aceste nevoi, omul are la dispoziţia sa trei mijllace alternative: el poate profita de ceea ce natura îi oferă în mod spontan (ceea ce este valabil doar în condiţii foarte primitive), poate jefui averea produsă de alţii sau poate munci pentru a produce el însuşi avere. [34] În orice societate se poate face o distincţie foarte netă între cei ce trăiesc din jaf şi cei ce trăiesc din producţie. Cei dintâi sunt caracterizaţi în diferite moduri de către Comte şi Dunoyer; ei sunt “trândavii”, “jecmănitorii”, “viespile”. Ceilalţi sunt numiţi printre altele “întreprinzători” şi “albine”. [35] A aspira să trăieşti fără să produci înseamnă a trăi “ca sălbaticii”. Producătorii sunt “oameni civilizaţi”. [36] Evoluţia culturală a fost de aşa natură încât societăţi întregi pot fi desemnate ca fiind, prin excelenţă, spoliatoare şi trândave sau productive şi industrioase. Industrialismul nu este, aşadar, doar o teorie a dinamicii sociale, ci şi una a dezvoltării istorice. Într-adevăr, teoria industrialistă este, în mare parte, coextensivă cu viziunea industrialistă asupra evoluţiei istorice.

“Manifestul industrialist”

Istoria tuturor societăţilor de până acum este istoria luptelor dintre clasele spoliatoare şi cele productive. După Constant, jefuirea pe calea războiului a fost metoda preferată de vechii greci şi romani. Odată cu decăderea Imperiului Roman în Occident, barbarii germanici s-au impus, prin cuceriri, ca seniori ai pământurilor: feudalismul se va dezvolta, mai ales în Franţa, după invazia francilor, iar în Anglia după cucerirea normandă. A fost, în esenţă, un sistem bazat pe jefuirea ţăranilor autohtoni de către o elită războinică de “nobili”. [37] În feudalism avem de-a face cu “un tip de subordonare ce supunea oamenii muncitori celor trândavi şi jecmănitori, şi care le-a dat celor din urmă mijloacele de a exista fără a produce nimic, sau de a trăi nobil”. [38]

De-a lungul Evului Mediu, nobilimea a exploatat nu doar ţărănimea, care îi era aservită, ci mai ales pe comercianţii ce-i traversau teritoriile. Castelele nobiliare nu erau nimic altceva decât nişte cuiburi te tâlhari. [39] Odată cu dezvoltarea oraşelor, în secolul al XI-lea, putem chiar vorbi de existenţa a “două naţiuni” ce îşi împărţeau teritoriul Franţei: elita feudală spoliatoare şi locuitorii productivi, de rând, ai oraşelor.

Nobilimii rapace i-a urmat dominaţia unor regi tot atât de veroşi, ale căror “jafuri violente, falsificări monetare, dezastre financiare, confiscări şi obstrucţionări ale industriei” reprezintă întreaga substanţă a istoriei Franţei. [40] “Atunci când nobilii erau cei mai puternici, ei considerau că le aparţine tot ce puteau să înşface. De îndată ce rgii au ajuns în vârf, aceştia nu au făcut decât să gândească şi să acţioneze în acelaşi fel.” [41] Odată cu sporirea averilor oamenilor de rând, ale Stării a Treia, bogăţii suplimentare au devenit disponibile spre a fi expropriate de către clasele parazitare. Comte este deosebit de sever în aprecierea modului în care regalitatea manipula banii şi legile ce sileau acceptarea “mijloacelor legale de efectuare a schimburilor” (legal tender laws), şi citează un autor din secolul al XVII-lea cu privire la felul în care “sconturile (les escomptes) îi îmbogăţeau pe manipulatorii banilor şi ai finanţelor pe seama publicului”. [42]

În vremurile moderne, principalele tipuri de clase parazitare au fost militarii de carieră, călugării, nobilii, burgezii înnobilaţi şi guvernanţii. [43]

“Pace şi Libertate”

Atitudinea pacifistă era esenţială pentru concepţia industrialistă; într-adevăr, motto-ul ce figura pe frontispiciul fiecărui exemplar al jurnalului Le Censeur Européen era: paix et liberté.

Atacurile adepţilor industrialismului împotriva militarismului şi a armatelor permanente erau sălbatice şi necruţătoare. Într-un pasaj tipic, Dunoyer afirmă, de exemplu, că “producţia” armatelor permanente ale Europei a constat în “ masacre, violuri, jafuri, incendieri, vicii şi crime, depravare, ruină şi înrobire a popoarelor; ele au fost ruşinea şi plaga civilizaţiei”. [44] Condamnate erau îndeosebi războaiele provocate de mercantilism, adică de “spiritul de monopol… de pretenţia fiecăruia de a produce pe seama excluderii celorlalţi, pentru a furniza altora numai produsele propriei industrii”. [45] Într-o ieremiadă împotriva politicii imperialiste a Angliei, Dunoyer afirmă: “Rezultatul acestor pretenţii a fost faptul că spiritul industrios a devenit un principiu mai ostil, un mai mare inamic al civilizaţiei decât însuşi spiritul parazitar.” [46]

În viziunea industrialistă, viaţa monahală nu făcea decât să încurajeze trândăvia şi apatia. [47] În timpurile moderne, nobilimea, incapabilă de a mai trăi prin spolierea nemijlocită a celor industrioşi, începe să ocupe poziţii guvernamentale şi să trăiască dintr-o nouă formă de tribut, “cunoscut sub numele de taxe”. [48] Membrii burgheziei care au obţinut un statut nobiliar nu s-au mai ocupat de afacerile lor, şi au sfârşit prin a fi lipsiţi de orice alte resurse de subzistenţă în afara trezoreriei publice. În fine, guvernele, prin împovărarea cu taxe a producătorilor, “foarte rar au furnizat societăţii echivalentul a ceea ce au primit de la ea pentru activitatea lor”. [49]

Autorii industrialişti anticipau faptul că perfecţionarea crescândă a societăţii va aduce un triumf final cauzei lor. Compte aştepta optimist “extincţia claselor parazitare şi spoliatoare” şi emergenţa unei noi ordini sociale în care “averea fiecăruia va fi direct proporţională cu meritul său, altfel spus, cu utilitatea sa, şi în care, aproape fără excepţii, nimeni nu va mai fi nevoiaş, afară de cei vicioşi şi nefolositori”. [50]

Funcţionarii statului ca exploatatori

Clasa de exploatatori contemporani pe care autorii industrialişti au investigat-o cu precădere în scrierile lor a fost cea a birocraţilor guvernamentali. După cum scria Comte: “Ceea ce nu trebuie nicidecum pierdut din vedere este faptul că un funcţionar public, în calitatea sa de funcţionar, nu produce absolut nimic; că, dimpotrivă, el există numai pe seama producţiei clasei oamenilor industrioşi; şi că el nu poate consuma nimic care să nu fi fost luat de la producători.” [51]

Contribuţia industrialismului la preistoria teoriei opţiunilor publice (Public Choise) nu a primit încă atenţia cuvenită. [52] Fidel accentului pus de industrialişti pe “factorul economic”, Dunoiyer chestiona “influenţa exercitată asupra guvernului de către salariile asociate exercitării funcţiilor publice”. [53] În Statele Unite – întotdeauna ţara model pentru industrialişti – salariile oficialilor, inclusiv al preşedintelui, erau mici. Oficialii americani primeau, de regulă, o “indemnizaţie” pentru munca lor, dar nimic din ceea ce s-ar putea numi un “salariu”. [54] În Franţa, pe de altă parte, opinia publică era şocată nu de transformarea exercitării puterii într-o “profesie lucrativă”, ci de faptul că aceasta era monoplizată de o singură clasă socială. [55]

Cheltuielile publice sunt, totuşi, într-o relaţie inversă cu funcţionarea adecvată a guvernării: în Statele Unite, de exemplu, unde guvernarea costă în jur de 40 de milioane de franci pe an, proprietatea este mai sigură decât în Anglia, unde costă mai mult de 3 miliarde. [56] Caracteristicile muncii într-o funcţie publică sunt diametral opuse celor dintr-o afacere privată. De exemplu: “Ambiţia, un factor atât de benefic pentru activităţile normale, devine, în acest caz, un element distructiv; şi cu cât încearcă mai mult un funcţionar public să progreseze în profesia pe care a îmbrăţişat-o, cu cât tinde el mai mult, şi aceasta în mod firesc, să-şi sporească câştigurile, cu atât mai mult va deveni el o povară pentru societatea care îl plăteşte.” [57]

Pe măsură ce numărul celor care aspiră să ocupe poziţii guvernamentale creşte, două tendinţe încep să se manifeste: puterile guvernamentale tind să se extindă, iar povara cheltuielilor guvernamentale şi a impozitelor creşte. Pentru a satisface noile cohorte de vânători de posturi, guvernarea tinde să-şi extindă prerogativele în toate direcţiile; ea începe să se opcupe de educaţia oamenilor, de sănătatea lor, de viaţa lor intelectuală şi morală, de supravegherea alimentării adecvate şi de reglementarea producţiei, astfel încât “în curând, nici un gând, nici o activitate, nici o zonă a vieţii oamenilor nu va mai scăpa intervenţiilor sale”. [58] Funcţionarii devin o “clasă care este duşmanul bunăstării tuturor celorlalţi”. [59]

De când ocuparea unor posturi guvernamentale a încetat să mai fie apanajul exclusiv al aristocraţiei, acestea au devenit ţinta oricărui membru al societăţii. [60] În Franţa există, probabil, “de zece ori mai mulţi aspiranţi la putere decât capacitatea de asimilare a celei mai gigantice adminstraţii… Aici s-ar putea găsi personalul necesar pentru guvernarea a douăzeci de regate.” [61]

Similitudini cu marxismul

Importanţa deosebită pe care gânditorii liberali de la Le Censeur Européen o acordau exploatării nesăţioase a clasei productive de către clasa din ce în ce mai numeroasă a funcţionarilor de stat este un alt punct de întâlnire cu marxismul. După cum s-a mai observat [62] , marxismul combină două viziuni extrem de diferite despre stat. Cel mai adesea, statul este considerat instrumentul prin care se exercită dominaţia claselor exploatatoare, clase ce sunt definite prin poziţia lor faţă de procesul social de producţie, de exemplu, clasa capitaliştilor. Cu toate acestea, Marx caracterizează uneori statul însuşi ca pe un agent exploatator independent. Astfel, în 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Marx afirmă, într-o optică clar industrialistă: “Această forţă executivă, cu imensa ei organizare birocratică şi militară, cu complicatul şi artificialul ei mecanism de stat, cu o armată de jumătate de milon de funcţionari, pe lângă o altă armată de jumătate de milion de soldaţi, acest grozav organism parazitar care strânge ca într-o plasă corpul societăţii franceze, astupându-i toţi porii, s-a născut în epoca monarhiei absolute…” [63]

Potrivit lui Marx, toate regimurile de până acum au contribuit la extinderea acestui corp parazitar. El adaugă: “Orice interes comun a fost imediat desprins de societate şi opus ei ca interes superior, general, sustas iniţiativei membrilor societăţii şi transformat în obiect al activităţii guvernamentale, începând cu podul, clădirea şcolii şi averea comunală a unui sat, până la căile ferate, avuţia naţională şi universitatea Franţei… Toate revoluţiile au desăvârşit această maşină în loc de a o sfărâma. Partidele care se succedeau, luptând între ele pentru putere, considerau cucerirea acestui imens edificiu de stat ca principala pradă a învingătorului.” [64]

Ulterior, în Războiul civil din Franţa, Marx scria despre “excrescenţa parazitară numită stat, care se hrăneşte de pe urma societăţii, stânjenind-i libera dezvoltare”. [65] Aastfel, concepţia “statului parazit” apare clar exprimată în scrierile lui Marx. Este, însă, incorect a afirma, aşa cum o face Richard N. Hunt, că Marx ar fi fost iniţiatorul acestei idei. [66] Cu câteva decenii înaintea apariţiei scrierilor lui Marx, grupul de la Le Censeur Européen văzuse, deja, în statul parazitar, manifestarea cea mai semnificativă a spiritului spoliator şi devastator în societatea modernă.

O altă similitudine între industrailism şi marxism ţine de definiţia noţiunii de ideologie. [67] Potrivit concepţiei industrialiste, există idei şi valori ce servesc intereselor claselor productive şi, respectiv, exploatatoare. Comte, de exemplu, menţionează judecata tipic feudală, potrivit căreia cei ce asudă pentru averea lor sunt lipsiţi de nobleţe, în timp ce aceia ce “o câştigă prin vărsarea sâgelui semenilor lor” se acoperă de glorie; o asemenea idee, prin excelenţă barbară, se încearcă a fi mistificată şi mascată, afirmă Comte, prin situarea ei în contextul antichităţii clasice. [68] Comte vorbea chiar de existenţa a ceea ce s-ar putea numi “falsă conştiinţă”, adică susţinerea de către membrii unei clase a unor idei contrare propriilor lor interese şi folositoare intereselor clasei opuse. El afirmă: “Războiul purtat de către sclavi împotriva stăpânilor lor are ceva josnic în ochii noştri. Aceşti oameni luptă pentru ca roadele străduinţelor lor să nu fie jefuite de către cei care-i asupresc; este un război ignobil. În schimb, războiul purtat de Pompei împotriva lui Cezar ne încântă; miza acestuia este de a descoperi care dintre ei va tiraniza în viitor lumea; el se dă între oameni la fel de incapabili de a trăi din propriile lor eforturi; este un război nobil. Dacă cercetăm opiniile noastre, căutând originea lor, vom descoperi că majoritatea lor au fost produse de duşmanii noştri.” [69]

Tânărul Thierry şi industrialismul [70]

În perioada aparternenţei sale la grupul de la Le Censeur Européen, Augustin Thierry împărtăşea filozofia industrialistă a lui Comte şi Dunoyer, cu accente probabil şi mai radicale. Eseul său – recenzie la opera lui Tracy, Commentaire sur l’Esprit des Lois de Montesquieu – este deosebit de important în această privinţă. [71] Thierry îl seconda pe Tracy în fermitatea adeziunii sale la principiul laisser faire. “Guvernul trebuie să nu impieteze asupra libertăţii celor guvernaţi, şi asta se întâmplă atunci când guvernarea sa se reduce la minimum. El nu trebuie să afecteze avuţia naţiunii, şi aceasta se întâmplă atunci când acţionează cât mai puţin posibil asupra muncii care o produce. El trebuie să asigure securitatea publică şi aceasta se întâmplă atunci când protejează cât mai mult cu putinţă, cu condiţia ca acestă protecţie să nu coste mai mult decât foloasele pe cate le aduce… Tocmai atunci când i se restrâng prerogativele, o guvernare se îmbunătăţeşte. De fiecare dată când cei guvernaţi câştigă teren, se obţine un progres.” [72]

Împotriva lui Montesquieu şi în acord cu Tracy, Thierry afirmă: “Comerţul constă în schimburi; el reprezintă societatea însăşi”; şi “impozitarea este întotdeauna un rău.” [73] Funcţia guvernării este de a asigura securitatea “atunci când apare o ameninţare din afară sau atunci când iresponsabilii sau trântorii tulbură pacea şi ordinea necesare muncii”. În ton cu retorica industrialistă, Thierry susţine că orice guvernare care încalcă aceste limite încetează de a mai fi o guvernare: “Acţinile acesteia asupra supuşilor săi pot fi puse în aceeaşi categorie cu actele unei armate invadatoare împotriva locuitorilor ţării cotropite; ele degenerează în asuprire şi aceasta indiferent de numărul de persoane implicate, de forma lor de organizare sau de titlurile pe care şi le arogă.” [74]

Împărtăşind oroarea faţă de militarism a celorlalţi industrialişti, Thierry îl citează pe Tracy, exprimându-şi acordul cu privire la caracterul “absurd şi ruinător al războaielor, purtate, cel mai adesea, doar pentru a menţine imperiul şi monopolul exclusiv asupra vreunor colonii îndepărtate”. Acesta nu este comerţ adevărat, declară el, ci “patimă a dominării”. [75]

Thierry continuă prin schiţarea unui program radical-liberal de anvergură. Mai întâi va trebui resuscitat spiritul oraşelor medievale libere ce au luptat împotriva nobilimii spoliatoare; acest spirit îi va face pe oameni “să se unească într-o alianţă a civilizaţiei împotriva alianţei paraziţilor şi asupritorilor”. Mişcarea intelectuală se va asocia unei largi mişcări sociale: “O putere invizibilă şi permanent activă, munca animată de industriozitate, va atrage simultan întreaga populaţie a Europei în această mişcare generală. Forţa productivă a naţiunilor va sfărâma toate îngrădirile… Spiritul industrios va dezarma puterea, căci îi va face pe vechii săi aliaţi să dezerteze, aceştia găsind un mai mare câştig într-o muncă cinstită şi liberă decât în profesia de sclavi ce păzesc alţi sclavi. Spiritul industrios va priva puterea de toate pretextele şi justificările sale, căci îi va reîntoarce pe cei ce se găsesc astăzi în paza sa spre virtuţile şi satisfacţiile muncii. Spiritul industrios va priva puterea de veniturile sale, oferind la un preţ mai mic serviciile pe care oamenii sunt obligaţi să le plătească puterii. În măsura în care puterea îşi va pierde forţa sa efectivă şi utilitatea sa aparentă, libertatea va câştiga, iar oamenii liberi se vor uni mai strâns împreună.” [76]

Într-o formă destul de potrivită, dacă luăm în considerare propoziţia remarcabilă subliniată din citatul de mai sus, Thierry exprimă fără echivoc cosmopolitismul acestei forme de liberalism care ascunde tendinţe anarhiste. Statele sunt “simple aglomerări incoerente ce împart populaţia Europei…, dominioane ce s-au format şi s-au extins prin cuceriri şi donaţii diplomatice”. În cele din urmă, legăturile dintre indivizi şi state vor dispărea. În acel moment, “trecerea dintr-o societate în alta abia va mai fi simţită. Federaţiile vor înlocui statele; flexibilele, dar indisolubilele conexiuni de interese vor înlocui despotismul oamenilor şi al legilor; tendinţa de a cârmui, cea dintâi pasiune a rasei umane, va ceda pasul în faţa comunităţii libere. Epoca imperiilor se va fi sfârşit, era asocierii va putea începe.” [77]

Thierry subliniază rolul istoriografiei în susţinerea marii bătălii. “Suntem fiii acestor servi, ai acestor tributari, ai acestor burghezi pe care armatele cuceritoare îi jefuiau după bunul lor plac; le datorăm tot ceea ce suntem.” Istoria, ce ar fi trebuit să ne transmită memoria acestor tradiţii, “a fost în slujba duşmanilor părinţilor noştri… Sclavii s-au emancipat abia ieri; de multă vreme, memoria noastră nu ne aduce în minte decât faptele şi familiile stăpânilor noştri.” [78] Anticipând, într-un fel, propria scriere despre oraşele privilegiate ale Evului Mediu, Thierry adaugă: ”Dacă un spirit liberal cu un condei iscusit şi-ar propune, în cele din urmă, să reia istoria noastră, adică istoria oraşelor şi a asociaţiilor… noi toţi am descoperi în ea înţelesul unei ordini sociale, ceea ce îi dă naştere şi ceea ce o distruge.” [79]

Critica industrialismului

În ceea ce priveşte critica viziunii industrialiste, doar trei aspecte pot fi menţionte aici; o abordare mai cuprinzătoare a neajunsurilor acesteia trebuie amânată pentu altă ocazie.

Mai întâi, prin faptul de a fi lăsat de-o parte chestiunea drepturilor – pentru Comte, proprietatea este mai degrabă “un fapt” sau “un lucru” decât un drept [80] – autorii industrialişti au deschis calea pentru dificultăţi ulterioare.

În al doilea rând, concentrându-se asupra producţiei şi nu a schimbului de proprieţi legitime, ei au iniţiat false direcţii de atac. Astfel, “călugării” – termenul acoperea de fapt totalitatea feţelor bisericeşti – erau consideraţi drept “paraziţi” şi plasaţi în aceeaşi categorie cu seniorii feudali şi tâlharii; în plus, în mod deliberat nu s-a operat nici o distincţie între săracii ce trăiesc din acte de caritate voluntare şi cei ce trăiesc din ajutorul statului. [81] (S-ar părea că industrialiştii nu înţelegeau până la capăt implicaţiile afirmării existenţei valorilor de tip “material” sau “imaterial”.)

Finalmente, referitor la stat, vorbind din nou mai degrabă de producţie decât de schimburile voluntare, industrialiştii par a încerca să evite chestiunea delicată a “producerii” unui bun – securitatea – care este impus “consumatorului” cu forţa. [82]

Guizot şi Mignet

Deşi François Guizot este adesea plasat în aceeaşi categorie cu Thierry şi tratat ca istoric al conflictului de clasă, în special de către marxişti, concepţiile lui sunt extrem de diferite. Guizot nu a avut legături cu grupul de la Le Censeur Europeén împărtăşind, în schimb, concepţiile juste milieu ale doctrinarului Royer-Collard. Ca lider al Doctrinarilor (şcoală de gândire despre care s-a afirmat că nici o alta nu şi-a meritat mai mult numele), lui Guizot îi lipsea orice teorie, de felul celei industrialiste, care să-l ghideze în cercetările sale istorice. Întotdeauna eclectic, el a scris o vreme (în anii 1820) în jargonul atunci la modă al “conflictului de clasă”, dar fără a susţine vreodată că una dintre clasele atunci în conflict va câştiga sau ar trebui să câştige. Dimpotrivă, potrivit lui Guizot, confruntarea părea deja să evolueze spre o mare sinteză, prin care aristocraţia şi “Starea a Treia” fuzionau în “Naţiunea Franceză”. [83] Shirley M. Gruner rezumă corect punctul de vedere al lui Guizot: “Îi plăcea să fie popular şi de aceea voia să fie considerat “la zi” în opiniile sale. Pe de altă parte, nici nu dorea să pară “neştiinţific. De aceea, nu nega niciodată nimic în mod explicit, ci încerca să modifice puţin, pe ici, pe colo, astfel încât rezultatul final era cât se poate de vag. El nu iniţia opoziţii tranşante… aceasta este, în fond, întreaga problemă a lui Guizot – indecizia sa de caracter, care făcea ca, nu doar în materie de istorie, ci şi în politică, conservatorismul său constituţionalist funciar să pară uneori a tânji după ornamentele de paradă ale liberalismului radical. A fost, aşadar, în interesul anumitor grupuri, de pildă acela al comuniştilor de la 1848, să sugereze că nu există diferenţe prea mari între Guizot şi ceilalţi “burghezi” liberali.” [84]

Ca gânditor (şi, bineînţeles, ca politician), Guizot avea o oreintare etatistă. Un obiectiv major al modului său de a aborda istoria Franţei era acela de a demonstra că “burghezia şi puterea regală sunt nu doar aliaţi, ci forţe ce se susţin reciproc”. [85] El a sprijinit insistent ideea colaborării istorice dintre Coroană şi Starea a Treia, care ar fi atins un soi de apoteoză în timpul Monarhiei din Iulie, în special sub propria-i guvernare. Cu timpul, influenţa lui Guizot asupra lui Thierry a crescut, şi aceasta în sensul afirmării contribuţiei istorice a tuturor “claselor” la crearea Marii Naţiuni - la Grande Nation – şi al recunoaşterii asistenţei acordate de monarhie Stării a Treia în procesul emancipării şi al ascensiunii sale la putere. Această înfluenţă atinge apogeul în lucrarea lui Thierry, Essai sur L’Histoire de la Formation et des Progrès du Tiers État, ce apare ca introducere la o colecţie de documente a căror publicare a fost sugerată de Guizot. [86]

François Mignet, un prieten al lui Thierry, de asemenea istoric, este deseori menţionat şi el ca un precursor liberal al teoriei marxiste a claselor. Dar, deşi a scris despre luptele între aristocraţie şi Starea a Treia în timpul Revoluţiei, o distanţă imensă îl separă de analiza conflictului de clasă, iniţiată de industrialişti. În 1836, Mignet a reuşit un fel de reductio ad absurdum al glorificării burgheziei în sine şi pentru sine, fără nici o legătură cu producţia, atunci când scria despre armatele revoluţionare franceze: “Toate vechile armate aristocrate ale Europei au sucombat în faţa acestor burghezi, dispreţuiţi iniţial şi apoi temuţi, care, obligaţi să ia spada în mână şi să o folosească aşa cum mai înainte se folosiseră de cuvinte şi de gândire, au devenit bravi soldaţi şi măreţi căpitani, adăugând formidabilei forţe a ideilor lor, prestigiul gloriei militare şi autoritatea cuceririlor lor.” [87]

Mignet îl apostrofează pe Charles Comte pentru lipsa sa de apreciere faţă de “Marii Oameni” ai istoriei. Opiniile lui Comte se înscriau, în această privinţă, în acea “transvaluare a tuturor valorilor” specifică industrialiştilor, pentru care, de exemplu, un mic meseriaş sau un păstor era mult mai demn de apreciere decât cuceritori necruţători precum Pompei sau Cezar. Dar Mignet era de o factură mentală mult mai hegeliană. În opinia sa, Comte “uită că marile progrese ale omenirii au fost reprezentate şi apărate de marii conducători de oşti…că sabia lui Napoleon a făcut, pentru cincisprezece ani, ca principiile moderne ale egalităţii să pătrundă în întreaga Europă. Tot el a fost cel care a reformat arta dificilă a guvernării popoarelor…” [88]

Prieten şi colaborator al lui Adolphe Thiers (virtuală personificare a statului burghez corupt, în Franţa secolului al XIX-lea) şi, asemenea acestuia, apologet al lui Napoleon, Mignet trăia pur şi simplu într-o cu totul altă lume intelectuală decât Say, Comte, Dunoyer sau tânărul Thierry.

Dezertarea” lui Thierry

Nu este aici locul pentru a încerca o explicare aprofundată a cauzelor pentru care Thierry a abandonat sofisticatul model “industrialist” de analiză a conflictelor de clasă pentru o abordare mult mai rudimentară. S-ar părea că, la un anumit moment, Thierry a ajuns să creadă că o interpretare riguros industrialistă ar “falsifica” istoria, supunând-o unor scheme teoretice prea rigide. [89] După primul său eseu consacrat istoriei Angliei, din Le Censeur Eurpéen, Thierry mărtusiseşte că ar fi început să simtă nevoia de a recunoaşte fiecărei epoci originalitatea sa: “Mi-am schimbat stilul şi maniera; rigidităţii mele anterioare i-a luat locul o poziţie mai flexibilă…” [90] El adaugă: “Tipul de consideraţii pur politice şi foarte generale cărora mă încredinţasem până atunci mi se păreau, pentru prima dată, prea aride şi limitate. Am simţit o puternică nevoie de a coborî de la abstract la concret, de a înfăţişa viaţa naţională în toate aspectele ei şi de a face din studiul raselor primitive în diversitatea lor originară punctul de plecare în rezolvarea problemei antagonismului diferitelor clase de oamneni din sânul aceleiaşi societăţi. [91]

“Urma politicului a început să se şteargă”, explică Thierry, pe măsură ce se consacra mai mult “ştiinţei”. [92] În realitate, el nu a încetat să scrie ca istoric al celor oprimaţi şi dezmoşteniţi, ca un cronicar în primul rând al suferinţei “raselor” învinse, precum saxonii în vremea cuceririi normande, iar apoi al ascensiunii şi emancipării Stării a Treia în Franţa.

Dar modul în care abordează Thierry conflictul de clasă în scrierile sale cele mai celebre este stângace şi, în ultimă instanţă, fundamental greşit: aparatul său conceptual este un instrument prea grosier pentru exigenţele unei disecţii sociale. De exemplu, atunci când se referă la istoria medievală şi a modernităţii timpurii în Franţa, elementul industrios, creativ, al societăţii, este identificat tout court cu “Starea a Treia”, iar paraziţii şi exploatatorii trândavi doar cu nobilimea feudală şi descendeţi ai ei. Astfel, disincţii cruciale existente în interiorul Stării a Treia, sau al burgheziei, de felul celor pe care Say le menţionase deja şi asupra cărora atrăsese atenţia, lipsesc din analiza lui Thierry. Distincţia analitică care exista între cei ce acţionează pe piaţă, prin intermediul schimbului, şi cei ce folosesc forţa, prin intermediul Statului, dispare. Astfel, Thierry păcătuieşte faţă de propriile sale principii metodologice: “Marele percept ce ar trebui recomandat istoricilor este de a distinge în loc de a confunda.” [93]

Scena finală

În ultima mare lucrare a lui Thierry, Essai sur l’Histoire de la Formation et des Progrès du Tiers état, practic nici o urmă a doctrinei industrialiste nu mai poate fi găsită. În schimb, avem în faţă ceea ce ar putea fi considerat un studiu de caz, scris în stilul complezent şi autosatisfăcut al istoriografiei de tip Wigh [94] . S-ar putea crede că personalităţile şi evenimentele a şapte secole de istorie franceză au conspirat în a conduce spre triumf idealul lui Thierry din acel moment, statul francez modern şi centralizat, bazat, e drept, pe egalitatea în faţa legii, dar nu mai puţin încărcat de prerogative şi fală istorică. Iarăşi şi iarăşi, regii Franţei sunt preamăriţi, mai întâi, pentru a fi contribuit la ridicarea Stării a Treia prin slujbele pe care le-ar fi oferit membrilor acesteia şi, mai apoi, în stilul tradiţional, pentru faptul de a fi “creat” Franţa. Richelieu este elogiat atât pentru politica sa internă şi externă, ambele la fel de admirabile, cât şi pentru a fi “multiplicat pentru neneobili, dincolo de slujbe, şi locurile de onoare în Stat”. [95] Colbert, artizanul mercantilismului francez, este glorificat pentru că a plănuit “regenerarea industrială a Franţei” şi pentru că a distribuit, marinimos, stipendii scriitorilor, savanţilor şi “tuturor categoriilor de oameni”. [96] Şi lista ar putea continua.

Thierry a trăit agitaţiile socialiste din 1848 şi “zilele din iunie”; spectrul revoluţiei sociale l-a urmărit toată viaţa. Marea sa teamă era că agitatorii socialişti ar putea găsi un sprijin în tezele sale despre rolul conflictului de clasă în istoria Franţei. În prefaţa la Essai, Thierry arată că, acum, în 1853, conceptul de clasă nu mai este necesar: “masa naţională” este “astăzi unitară şi omogenă”. Doar “prejudecăţile răspândite de sisteme cate tind să separe” o naţiune omogenă “în clase reciproc ostile” ne-ar putea îndemna să gândim altfel. [97] Conflictele actuale dintre burghezie şi muncitori, pe care unii le descoperă cu multe secole în urmă, sunt “distructive pentru ordinea publică”. [98] Astfel, ca o ironie a istoriei, unul dintre gânditorii care au reprezentat o sursă de inspiraţie majoră pentru ideea socialistă a luptei de clasă, sfârşeşete prin a nega categoric existenţa oricărui conflict de clasă în societatea modernă; şi procecdează astfel, în parte, datorită temerilor sale legate de primejdiile pe care această idee, preluată şi remodelată de socialişti, le-ar putea genera. [99]

Liberalii şi Monarhia din Iulie

Monarhia din Iulie a lui Ludovic Filip, care a ajuns la putere în 1830, a fost celebră pentru corupţia sa în favoarea burghrziei, în special sub forma unui masiv şi flagrant trafic de slujbe. [100] Acesta este regimul despre care scria Toqueville: “(Clasa de mijloc) s-a instalat durabil în fiecare post guvernamental vacant, sporind prodigios numărul acestora şi obişnuindu-se să trăiască pe seama trezoreriei, ca şi cum ar fi rodul propriilor sale eforturi.” [101]

Mulţi dintre liberali au fost beneficiarii noului regim, fiind răsplătiţi pentru sprijinul pe care l-au dat, şi continuau să-l dea, lui Ludovic Filip. Dunoyer a fost numit prefect în Moulins, iar Stendhal consul la Trieste, în timp ce Daunou a fost readus ca director al Arhivelor Naţionale. [102] Alţi istorici liberali din timpul restauraţiei se vor descurca cel puţin tot atât de bine. Guizot a devenit, bineînţeles, una dintre figurile dominante ale noii ordini. Împreună cu Mignet, Thiers, Villemain, el “a ocupat posturile cele mai de seamă în Stat şi s-a bucurat de cele mai strălucite favoruri ale regimului”. [103] Thierry, pe de altă parte, acum orb, a trebuit să se mulţumească cu unele subsidii ocazionale şi să solicite un post liniştit de cercetător în istorie. La un moment dat, un proiect de eliminare al pensiilor literare, care l-ar fi vizat şi pe el, l-a neliniştit în cel mai înalt grad. [104] Astfel, orice analiză a derivei conservatoare a multor liberali francezi după 1830 – şi a abandonării de către ei a ideii periculoase de conflict de clasă – va trebui să ia în considerare nu doar ameninţarea crescândă a socialismului, ci şi noua racordare la putere şi avuţie pe care regimul “liberal” al lui Ludovic Filip le-a îngăduit-o.

În 1817, în perioada de avânt a mişcării industrialiste, Dunoayer se lamenta deoarece “clasa trândavă şi spoliatoare recrutează în permanenţă noi membrii din rândurile oamenilor industrioşi… Destinul civilizaţiei – declara el – pare a fi acela de a emancipa indivizii din sânul calselor productive, doar pentru a-i vedea trădându-i cauza şi trecând în rândurile duşmanilor săi.” [105] În parte, aceste rânduri ne apar ca profetice pentru destinul unor liberali din vremea Restauraţiei, inclusiv pentru reprezentanţii mişcării industrialiste.

Alte teorii liberale ale conflictului de clasă

Doctrina industrialistă nu a fost nicidecum prima şi singura teorie liberală a conflictului de clasă. [106] În Statele Unite, câţiva jeffersoniei şi jacksonieni s-au ocupat şi ei cu chestiunea claselor, în sensul relevant politic al termenului, şi au ajuns la concluzii care amintesc de soluţia industrialistă. John Taylor din Carolina, William Leggett şi John C. Calhoun au fost obsrevatori subtili şi critici ai grupurilor sociale despre care credeau că ar încerca să utilizeze puterea politică pentru a exploata restul societăţii, pe producători.

John Taylor era revoltat de ceea ce el considera că reprezintă o trădare a principiilor Revoluţiei amenricane de către o nouă aristocraţie întemeiată pe “interese juridice separate”, de către bancherii care se bucurau de privilegiul de a emite bani de hârtie cu statut de legal tender (mijloace legale de plată) şi de către beneficiarii lucrărilor de “utilitate publică” şi ai tarifelor protecţioniste. Societatea amenicană a fost divizată între cei privilegiaţi şi cei lipsiţi de privilegii “prin această resuscitate de fond a sistemului feudal”. [107]

Două decenii mai târziu, în 1830, radicalul nordist William Leggett denunţa aceleaşi clase exploatatoare. Jeffersonian convin şi discipol al lui Adam Smith şi J.-B. Say, Leggett susţinea că principiile economiei politice sunt aceleaşi cu cele ale republicii americane: Laissez-faire, Do not govern too much. Acest sistem de drepturi egale a fost răsturnat de către o nouă aristocraţie. O parte a ei, categoria bancherilor racordaţi la stat devenise ţinta predilectă a atacurilor lui Leggett: “Nu avem oare şi noi categoriile noastre privilegiate? Nobilimea noastră cu înscrisuri? Aristocraţi acoperiţi cu imunităţi speciale, care controlează, indirect, dar sigur, puterea statului, monopolizează sursele cele mai copioase de profit pecuniar şi storc până şi ultimul strop din truda altora? Pe scurt, nu avem oare, asemenea bieţilor servi din Europa, prea nobilul nostru stăpân…? Dacă cineva nu cunoaşte încă răspunsul la aceste întrebări, n-are decât să facă o plimbare pe Wall-Street.” [108] Aristocraţia amenricană a favorizat, în mod firesc, o guvernare puternică, cu un control asupra sistemului bancar. Leggett, din contra, cere “separarea totală a guvernului de sistemul bancar şi de credit”. [109]

John C. Calhoun, în lucrarea sa Disquisition on Government, atrage atenţia asupra puterii statului de a preleva impozite, putere al cărei “rezultat necesar” este “de a împărţi comunitatea în două mari clase: una alcătuită din cei ce plătesc efectiv taxe şi care, desigur, supotă exclusiv povara susţinerii guvernului; cealaltă, a beneficiarilor contribuţiei lor care sunt, în realitate, susţinuţi de guvern; sau, pe scurt, de a împărţi comunitatea în plătitori de taxe şi consumatori de taxe. Rezultatul este, însă, faptul că aceste două clase sunt plasate în raporturi antagonice relativ la activiatea fiscală a guvernului şi la întreaga suită de politici legate de aceasta. [110]

Retorica liberală a conflictului de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor (corn laws), fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii. Ea stă în spatele atacului lansat de William Graham Sumner împotriva “plutocraţilor”, capitalişti ce folosesc mai degrabă statul decât piaţa pentru a face avere. [111]

Reîntoarcerea statului

Astăzi, concepţia statului creator al claselor şi al conflictelor de clasă pare a reveni în atenţie. De exemplu, un grup de cercetători, printre care şi Teda Skocpol, a realizat o antologie cu titlul semnificativ Bringing the State Back In [112] . În capitolul introductiv [113] , Skocpol vorbeşte de “o răsturnare de perspectivă intelectuală” aflată în plină desfăşurare, datorită căreia “modelele de explicare a activităţilor politice şi guvernamentale centrate pe societate”, la modă în anii ’50 – ’60, tind să fie înlocuite cu demersuri explicative în care statul apare ca “actor independent”.

Trebuie să recunoaştem capacitatea statului de a acţiona independent asupra diverselor grupări ale “societăţii civile”, afirmă autoarea, mult mai sistematic decât ne-ar permite-o concepţia marxistă a “autonomiei relative”. În particular, în relaţiile cu alte state, acţiunile unui stat nu pot fi mereu explicate prin simpla referire la interesele private pe care acesta le-ar reprezenta, chiar dacă este vorba de interese private, chiar colective. Skocpol observă că, în timp ce acţiunile unui stat sunt adesea justificate prin referire la adecvarea lor la interesele pe termen lung ale societăţii, sau la beneficiile ce ar rezulta din acestea pentru diferite grupuri sociale (ceea ce ar tinde să deplaseze atenţia, din nou, asupra societăţii), “acţiunile statului autonom iau, în mod regulat, forme ce-i permit consolidarea autorităţii proprii, a longevităţii sale politice şi a controlului social asupra acelor organizaţii statale din ale căror prerogative rezultă politicile sau ideile politice relevante”. Citând-o pe Suzanne Berger, Skocpol subliniază că punctul de vedere care susţine că “interesele” sociale ar determina politica este unilateral şi superficial, fie şi numai pentru că “ritmicitatea şi caracteristicile intervenţiei statului” afecteza “nu doar tacticile şi strategiile organizaţionale”, ci şi “conţinutul şi definirea interesului însuşi”…”Anumiţi autori au arătat, în mod explicit, că iniţiativele statului crează forme colporatiste…În bună măsură, formarea unor fenomene pur socioeconomice, precum grupurile de interese şi clasele, depinde, lăsând de-o parte capaciatea lor politică de acţiune, tocmai de structura şi activităţile statului, pe care actorii sociali încearcă, la rândul lor, să-l influenţeze.” [114]

Conflictul de clasă în regimurile marxiste

Din punct de vedere ştiinţific, teoria liberală – care situează sursa conflictului de clasă în exerciţiul puterii statului – pare a avea cel puţin un avantaj major în comparaţie cu analiza marxistă convenţională: teoria liberală este capabilă să explice structura şi funcţionarea societăţilor marxiste însele. “Comuniştii – scria Marx – pot rezuma teoria lor într-o singură formulă: desfiinţarea proprietăţii private.” [115] Cu toate acestea, societăţile comuniste care au desfiinţat proprieatea privată, nu par a fi pe drumul abolirii claselor. Acestă stare de fapt i-a condus pe teoreticienii marxişti spre tot felul de interpretări profund obscure, spre analize confuze şi lamentări justificate, privitoare la inadecvarea unei analize “pur economice” a conflictului de clasă pentru explicarea realităţii empirice din statele socialiste. [116] În schimb, teoria liberală a conflictului de clasă pare cea mai potrivită pentru a aborda aceste probleme într-un context în care accesul la avere, prestigiu şi influenţă ese determinat de controlul asupra aparatului de stat.


NOTE

  1. “Conceptul de clasă are o imprtanţă centrală pentru construcţia teoriei marxiste, chiar dacă nici Marx şi nici Engels nu i-au consacrat o expunere sistematică.” Tom Bottomore, “class”, în idem, (ed.), a Dictionary of Marxist Tought, Cambridge, Mas., Harvard University Press, 1983, p. 74; cf. alt teoretician marxist contemporan, Charles Bettelheim, “Reflections on Concepts of Class and Class Struggle in Marx’s Work”, trad. Carole Biewener, in Stephen Resnick, Richard Wolf, (eds.), Rethinking Marxism: Struggles in Marxist Theory. Essays for Harry Magdoff and Paul Sweezy, Brooklyn, N.Y., Autonomedia, 1985, p. 22: Marx “nu a ajuns la o concepţie unică şi coerentă despre clasă şi lupta de clasă”.
  2. Karl Marx şi Friedrich Engels, Selected Works in Three Volumes, Moscow, Progress Publishers, 1983, I, pp. 108-9. Opere alese în două volume, Bucureşti, Ed. Partidului Muncitoresc Român, 1949, I, pp. 9-10 (n. tr.).
  3. Cf. Ludwig von Mises, Theory and History: An Interpretation of Social and Economic Evolution, New Haven, Yale University Press, 1957, p. 113: “Marx a încâlcit problema confundând noţiunile de castă şi clasă”.
  4. Karl Marx, Capital: A Critique of Political Economy, III, The Process of Capitalist Production as a Whole, (New York, International Publishers, 1967), pp. 885-6.
  5. Ibid., Friedrich Engels, “Preface”, p. 3.
  6. Ibid., p. 7.
  7. Jerôme-Adolphe Blanqui, Histoire de L’Économie politique en Europe depuis les anciens jusqu’à nos jours (Paris, Guillaumin, 1837), p. x. Ernst Nolte – Marxismus und Industrielle Revolution, (Stuttgart, Klett-Cotta, 1983), p. 599, 79n – menţiona atacul lui Engels împotriva “mizerabilei istorii a economiei” a lui Blanqui, dintr-un articol de ziar apărut cu puţin înaintea elaborării Principiilor Comunismului, lucrare utilizată de Marx pentru elaborarea Manifestului. Cu toate acestea, Principiile nu conţin nimic similar paragrafului introductiv al Manifestului; cf. The Communist Manifesto of Karl Marx and Friedrich Engels, D. Ryazanoff, (ed.), (1930; repr., New York, Russell and Russell, 1963, pp. 319-40).
  8. Blanqui, Histoire, pp. x-xi.
  9. Marx către J. Weydemeyer, 5 martie 1852, Karl Marx and Friedrich Engels, selected Correspondence Moscou, Progress Publishers, 1965), pp. 67-70.
  10. Ibidem, p. 69. În acest context, Marx afirmă că aportul său se limitează la demonstrarea faptului că existenţa claselor nu este o determinare permanentă a societăţii umane şi că lupta de clasă va conduce în final la dictatura proletariatului şi, implicit, la o societate fără clase. Charles Bettelheim (“Reflections on Concepts of Class”, p. 16) este de acord cu Marx asupra acestui punct: “Fără aceste elemente (“polarizare, tendinţă istorică, rezultat final”) ne aflăm în faţa unei concepţii deja împărtăşite de numeroşi istorici care recunoşteau existenţa luptelor dintre clase şi influenţa acestora asupra desfăşurării evenimentelor istorice.”
  11. Cel de al treilea este autorul englez, de o importanţă mult mai redusă, John Wade. Într-un paragraf ulterior al aceleiaşi scrisori, Marx se referă la economişti precum Ricardo, Malthus, Mill, Say şi alţii, care au arătat că “bazele economice ale diferitelor clase generează o stare de antagonism necesară, şi din ce în ce mai pronunţată, între ele”. Marx, Engels, Selected Correspondence, p. 69. Merită a fi menţionat faptul că, în aceeaşi scrisoare, Marx ridiculizează părerile acelui “infatuat (Karl) Heinzen”, care considera că “existenţa” claselor (este legată) de existenţa privilegiilor politice şi a monopolurilor …”, ibid. (sublinierea aparţine originalului).
  12. Marx către Engels, 27 iulie 1854, Selected Correspondence, p. 87.
  13. Engels către H. Starkenburg, 25 ianuarie 1894, Selected Correspondence, p. 468.
  14. În clasica sa biografie a lui Marx, Franz Mehring stabileşte originile acestei concepţii în perioada petrecută de acesta la Paris (1843-44): “Studierea Revoluţiei franceze l-a condus la descoperirea literaturii istorice referitoare la cea de a “treia stare”, literatură apărută în timpul restauraţiei burbonilor prin efortul unor istorici de mare talent, care au urmărit istoria clasei lor până în secolul al XI-lea, prezentând istoria Franţei ca pe o succesiune neîntreruptă de a lupte de clasă. Marx datorează cunoaşterea sa asupra naturii istorice a claselor şi a luptelor dintre ele acestor istorici…Marx a negat întotdeauna faptul că paternitatea teoriei luptei de clasă i-ar fi aparţinut.” (Franz Mehring, Karl Marx: The Story of his Life, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1962, p. 75). David Mc. Lellan rezumă procesul descris de Mehring atunci când afirmă, în Karl Marx: His Life and Thought, New York, Harper and Row, 1973, p.95: “Familiarizarea, în vara anului 1843, cu istoria Revoluţiei franceze, este cea care i-a indicat lui Marx rolul luptei de clasă în dezvoltarea socială.” Nici Thierry, nici Guizot nu se concentraseră, în expunerile lor, asupra Revoluţiei; în orice caz, (nu Revoluţia, ci) importanţa pe care au acordat-o ei luptei de clasă, ca o constantă ce subîntinde istoria medievală şi modernă, este cea care se regăseşte în abordarea marxistă.
  15. V.I. Lenin, State and Revoluton (1917), New York, International Publishers, 1943, p. 30: “Teoria luptei de clasă n-a fost creată de Marx, ci de burghezia dinaintea lui Marx şi este, în general, acceptată de burghezie.” (Sublinierile aparţin originalului). Ultima parte a afirmaţiei lui Lenin este însă problematică.
  16. A se vedea Ralph Raico, “Review Essay: The Rise and decline of Western Liberalism”, Reason Papers 14, Spring 1989, pp. 163-64.
  17. Leonard P. Liggio este cel care are meritul de a fi recunoscut importanţa autorilor industrialişti şi de a fi iniţiat studierea gândirii lor în vremea din urmă; a se vedea articolul său deosebit de de important, “Charles Dunoyer and Franch Clasical Liberalism”, Journal of Libertarian Studies I, no. 3, 1977, pp. 153-78 (articol a cărui cuprindere este mult mai vastă decât cea pe cate o indică titlul) şi bibliografia semnificativă citată acolo, precum şi idem, “The Concept of Liberty in 18th and 19th Century France”, Journal des Économistes et des Études Humaines I, no. 1, Spring, 1990, şi, idem, Charles Dunoyer and the Censeur: A Study in French Liberalism (în curs de apariţie); şi Charles Dunoyer, “Notice Historique sur l’Industrialisme”, Oeuvres de Charles Dunoyer, Notices de l’Économie Sociale (Paris, Guillaumin, 1880), pp. 173-199; Ephraïm Harpaz, “Le Censeur Européen: Histoire d’un Journal Idustrialiste”, Revue d’Histoire Économique et Sociale 37, no. 2, 1959, pp. 185-218, şi no. 3, 1959, pp. 328-357; Élie Halévy, “The Economic Doctrine of Saint Simon”, (1907), în The Era of Tyrannies: Essay on Socialism and War, Garden City, N.Y., Anchor/Doubleday, 1965, pp. 21-60; Edgar Allix, “J. B. Say et les origines d’industrialisme”, Revue d’Économie Politique 24, 1910, pp. 304-13, 341-62.
  18. Ceea ce l-a atras pe Jefferson în scrierile lui Tracy era condamnarea risipirii averii publice de către guvern prin datoria publică, impozitare, monopoluri bancare şi alte cheltuieli, ceea ce era în consens cu vederile sale anti-Hamiltoniene (Emmet Kennedy, A Philosophe in the Age of Revolution:Destutt de Tracy and the Origins of “Ideology”), Philadelphia, American Philosophical Society, 1978, p. 228.
  19. Antoine Destutt de Tracy, A Treatise on Political Economy, (Thomas Jefferson ed., 1817); New York, Augustus M. Kelley, 1970, p. 6.
  20. Emmet Kennedy, A Philosophe in the Age of Revolution, p.180. Acesta îl va face pe Kennedy să aprecieze, în mod eronat, poziţia lui Tracy ca pe o formă de “determinism economic”.
  21. Ibid., p. 183.
  22. Ibid., pp.270-72. Într-un paragraf ulterior, Kennedy se referă la Augustin Thierry şi Dunoyer ca fiind printre “prietenii vechi” ai lui Destutt de Tracy; ibid., p. 290. A se vedea, de asemenea, Cheryl B. Welch, Liberty and Utility: The French Ideologues and the Transformation of Liberaliasm, New York, Columbia University Press, 1984, pp. 157-58. Augustin Thierry, în comentariul său la lucrarea lui Tracy, Commentaire sur l’Esprit des Lois de Montesquieu, afirmă: “principiile Comentariului sunt şi principiile noastre”, Le Censeur Européen 7, 1818, p. 220.
  23. Charles Dunoyer, “Notice Historique”, pp. 175-6; Ephraï m Harpaz, “Le Censeur Européen”, p.197.
  24. Allix, “J.-B.Say et les origines de l’industrialisme”, p. 305.
  25. Ibid., Michael James (“Pierre Louis Roederer, Jean Baptiste Say, and the Concept of Industry”, History of Political Economy 9, no. 4, Winter 1977, pp. 455-75) argumentează în favoarea ideii că Say îi datorează ideologului Roederer câteva concepte importante, dar recunoaşte faptul că Say este cel care a influenţat în mod direct şi consecvent grupul de la Le Censeur Européen.
  26. Harpaz, “Le Censeur Européen”, pp. 204-5.
  27. Le Censeur Européen 1, 1817, pp. 159-227; 2, 1817, pp. 169-221.
  28. Jean-Baptiste Say, Cathéchisme d’ Économie Politique, ou Instruction Familière, Paris, Crapelet, 1815, p. 14.
  29. Allix, “J. –B. Say et les origines de l’industrialisme”, p. 309. Cf. Harpaz, “Le Censeur Européen”, p. 356: “Imensul progres al civilizaţiei materiale moderne este schiţat, sau cel puţin sugerat, în cele douăsprezece volume ale publicaţiei Le Censeur Européen”.
  30. Allix, “J. -B. Say et les origines de l’industrialisme”, pp. 341-44.
  31. Jean Baptiste Say, A Treatise on Political Economy, or the Production, Distribution, and the Consumption of Wealth, C. R. Prinsep, trad. după ediţia a IV-a (1880), New York, Augustus M. Kelly, 1964, pp.146-7 (sublinierea adăugată). S-a putut argumenta în mod convingător că Say reprezintă una dintre sursele importante ale teoriei moderne a vânătorii de privilegii (rent-seeking); Patricia J. Euzent and Thomas L. Martin, “Classical Roots of the Emergent Theory of Rent-Seeking: the Contribution of Jean Baptiste Say”, History of Political Economy 16, no. 2, Summer 1984, pp. 255-62. După cum arată Euzent şi Martin, Say nu ignora nicidecum motivele pentru care “cei implicaţi într-un tip de comerţ, indiferent care, doreau cu orice preţ ca activitatea lor să fie reglementată…” Treatise, pp. 176-77.
  32. Allix, “J. –B. Say et les origines de l’industrialisme”, p. 312.
  33. După cum arăta Dunoyer, “Notice historique”, p. 179: “este greu de crezut că aceşti autori au fost conştienţi de implicaţiile politice ale observaţiilor lor despre industrie; cu toate acestea, ele au generat o nouă înţelegere a politicului, ce va conduce la dezvoltarea şi progresul acesteia. Scrierile lor au căzut în mâna unor oameni ce au făcut din ele un obiect special de studiu şi cărora le-au transformat radical ideile. Acesta este îndeosebi efectul pe care aceste scrieri le-au avut asupra publiciştilor de la Le Censeur.”
  34. Charles Comte, “Considérations sur l’état morale de la nation française, et sur les causes de l’instabilité de ses institutions”, Le Censeur Européen 1, pp. 1-2, 9. Asemănările cu analiza propusă de Franz Oppenheimer sunt evidente. A se vedea lucrarea acestuia, The State, John Gitterman, trad., şi C. Hamilton, intro., New York, Free Life, 1975.
  35. Charles Comte, “Considérations sur l’état morale”, în Le Censeur Européen 1, p. 11.
  36. Ibid., p. 19.
  37. Ibid., p. 9.
  38. Charles Comte, “De l’organisation sociale considérée dans ses rapports avec les moyens de subsistence des peuples”, Le Censeur Européen 2, 1817, p. 22.
  39. Charles Comte, “Considérations sur l’état morale”, în Le Censeur Européen 1, p. 14. Lucrarea lui Thiery despre cucerirea normandă este astfel deja anticipată în acest eseu timpuriu al lui Comte, în atacurile acestuia la adrea lui Wilhem Cuceritorul. Ibid., pp. 19-20.
  40. Ibid., pp. 20-21.
  41. Ibid., p. 21.
  42. Ibid.
  43. Charles Dunoyer, “Du système de l’équilibre des puissances européenes”, în Le Censeur Européen 1, 1817, pp. 119-26.
  44. Ibid., p. 120.
  45. Ibid., p. 131.
  46. Ibid., p. 132.
  47. Ibid., p. 120.
  48. Charles Comte, “De l’organisation sociale”, în Le Censeur Européen 2, p. 33.
  49. Charles Dunoyer, “Du système de l’équilibre”, în Le Censeur Européen 1, p. 124. Dunoyer continuă prin a afirma: “Dacă, în chiar actul prestării acestui serviciu (protecţia libertăţii şi a proprietăţii) către aceştia (membrii societăţii), îi fac să plătească mai mult decât merită, mai mult decât preţul pe care l-ar fi plătit dacă s-ar fi descurcat prin mijloace proprii, în acest caz, tot ceea ce guvrnanţii obţin în plus este o valoare sustrasă şi, prin urmare, ei acţionează în spirit de jaf.” Trebuie observat că Dunoyer întâmpină în acest punct o dificultate, atâta timp cât el consimte la ideea guvernului monopolist, deţinător al puterii de impozitare. Aceasta este valabil şi referitor la afirmaţia sa (p. 125) că guvernarea, furnizând securitate, “nu ar fi trebuit să-i oblige pe cetăţeni să plătească mai mult decât costă aceasta în mod natural”.
  50. “Considérations sur l’état morale” în Le Censeur Européen, vol. 1, pp. 88-89.
  51. “De l’organisation sociale”, în Le Censeur Européen, vol. 2, pp. 29-30.
  52. A se vedea, cu toate acestea, articolul Patriciei J. Euzenet şi al lui Thomas L. Martin citat în nota 31 de mai sus.
  53. “De l’influence qu’exercent sur le gouvernement les salaires attachés à l’exercices des fonctions publiques”, în Le Censeur Européen, vol. 11 (1819), pp. 75-118.
  54. Ibid., p. 77.
  55. Ibid., p. 78.
  56. Ibid., p. 80.
  57. Ibid., pp. 81-82.
  58. Ibid., p. 86.
  59. Ibid., p. 88.
  60. Ibid., p. 89.
  61. Ibid., p. 103.
  62. Richard N. Hunt, The Political Ideas of Marx and Engels: Marxism and Totalitarian Democracy, 1818-1850, Pittsbourgh, University of Pittsbourgh Press, 1974, pp. 124-31; David Conway, A Farewell to Marx: An Outline and An Appraisal of this Theories, Harmonsworth, Penguin, 1987, pp. 162-64; Ralph Raico, “Classical Liberal Exploitation Theory: A Comment on Professor Liggio’s Paper”, in Journal of Libertarian Studies 1, no. 3 (1977), pp. 179-83.
  63. Marx, Engels, Selected Works, vol. 1, p. 477 (Marx şi Engels, Opere Alese, vol.1, p. 327).
  64. Ibid., Marx şi Engels, Opere Alese, vol. 1, pp. 327-8. A se vedea şi p. 432.
  65. Ibid., vol. 2, p. 222 (Marx şi Engels, Opere Alese, vol. 1, p. 538.
  66. Hunt, The Political Ideas of Marx and Engels, p. 124.
  67. Mă refer, aici, la accepţiunea marxistă a termenului de “ideologie” şi nu la cea promovată de ideologi.
  68. “Considerations sur l’état moral”, Le Censeur Européen 1, pp. 29-30.
  69. Ibid., pp. 36-37n.
  70. Pentru Thierry, a se vedea: A. Augustin Thierry, Augustin Thierry (1795-1856), d’ aprés sa correspondence et ses papiers de famille, Paris, Plon-Nourrit, 1922; Kieran Joseph Carrol, Some Aspects of the Historical Thought of Augustin Thierry (1795-1856), Washington, D.C., Catholic University of America Press, 1951; Rulon Nephi Smithson, Augustin Thierry. Social and Political Consciousness in the Evolution of Historical Method, Geneva, Droz, 1973; Lionel Grossman, Augustin Thierry and Liberal Historiography, Theory and History, Beiheft 15, Weseleyan University Press, 1976.
  71. Le Censeur Européen 7, pp. 191-260. O versiune engleză a acestui eseu, parţial ajustată, a fost tradusă de Mark Weiberg şi publicată sub titlul Theory of Classical Liberal “Industrialisme” (prefaţă de Leonard P. Liggio), de către centrul de Studii Libertariene (New York, 1978).
  72. Le Censeur Européen 7, pp. 228 şi 230.
  73. Ibid., pp. 206 şi 205.
  74. Ibid., p. 244.
  75. Ibid., p. 218.
  76. Ibid., pp. 256-57. Sublinierea adăugată.
  77. Ibid., pp. 257-58.
  78. Ibid., pp. 251-52.
  79. Ibid., p. 255.
  80. “Considérations sur l’état moral”, în Le Censeur Européen 1, p. 6.
  81. Charles Comte, “De la multiplication des pauvres, des gens à places, et des gens à pensions” în Le Censeur Européen 7, p. 1n.
  82. A se vedea mai sus, de asemenea, nota 49.
  83. Cf. Shirley M. Gruner, Economic Materialism and Social Moralism, The Hague/Paris, Mouton, 1973, pp. 108-10.
  84. Ibid., p. 110.
  85. Dietrich Gerhard, “Guizot, Augustin Thierry, und die Rolle des Tiers État in der franzö sische Geschichte”, în Historische Zeitschrift, 190, no. 2 (1960), p. 305.
  86. Ibid., p. 307.
  87. François Mignet, “Le comte Sieyès: Notice”, în Notices et portraits historiques et litéraires, vol.1, Paris: Charpentier, 1854, p. 88 (sublinierea adăugată).
  88. François Mignet, ”Charles Comte: Notice”, ibid., vol. 2, p. 102.
  89. “După ce am irosit o grămadă de muncă şi de efort spre a obţine aceste rezultate artificiale, am ajuns să-mi dau seama că falsificăm istoria impunând formule identice unor perioade istorice total diferite.” Augustin Thierry, Dix Ans d’Études Historiques (1834), Paris, Furne, 1851, p. 3. Despre opiniile sale radical-liberale anterioare, el afirmă: “Năzuiam entuziast spre un viitor despre care nu aveam nici o idee clară”. Ibid., p. 7.
  90. Ibid., pp. 6-7.
  91. Ibid., p. 8.
  92. Ibid., p. 12.
  93. Citat de Peter Stadler, “Politik und Geschitsschreibung in der franzö sischen Restauration 1814-1830”, în Historische Zeitschrift 180, no. 2, 1955, p. 283.
  94. Acest tip de istoriografie tinde să prezinte întreaga istorie trecută ca derularea unui conflict între “progresişti” şi “conservatori”, soldat cu victoria primilor (Whiggies), care sunt creatorii lumii moderne. (n. t.).
  95. Augustin Thierry, Essay sur l’Histoire de la Formation et des Progrès du Tiers État (1853), ediţie nouă revizuită, Paris, Calman Levy, 1894, pp. 172-73.
  96. Ibid., pp. 189 şi 195.
  97. Ibid., pp. 1-2.
  98. Ibid., p. 2.
  99. Marx discută Eseul lui Thierry în scrisoarea adresată lui Engels citată la nota 12. Intersant este că Marx îl laudă pe Thierry pentru felul în care a descris “corect, chiar dacă nu ca un tot unitar: (1) modul în care, de la început, sau cel puţin odată cu înflorirea oraşelor, burghezia franceză a câştigat prea multă influenţă prin constituirea sa într-un Parlament, prin ocuparea poziţiilor birocratice şi nu prin comerţ sau industrie, aşa cum s-a întâmplat în Anglia. Cu siguranţă, aceasta rămâne încă o caracteristică a societăţii franceze actuale.” Marx, Engels, Selected Correspondence, p. 88.
  100. A se vedea, de exemplu, popularul pamflet al lui “Timon” (Louis-Marie Cormenin de la Haye), în Ordre du Jour sur la Corruption Electorale, ediţia a 7-a, Paris, Pagnerre, 1846.
  101. Recollections, trad. Alexander Teixeira de Mattos, New York, Meridian, 1959, pp. 2-3.
  102. Allix, “J. –B. Say, et les origines de l’industrialisme”, pp. 318-19.
  103. A. A. Thierry, Augustin Thierry, p.114.
  104. Ibid., p.131.
  105. “Sur l’état présent”, Le Censeur Européen, 2, p. 97.
  106. A se vedea Ralph Raico, “Classical Liberal Exploitation Theory”, pp. 179-83.
  107. Eugene Tenbroeck Mudge, The Social Philosophy of John Taylor of Caroline: a Study in Jeffersonian Democracy, 1939, New York, AMS Press, 1968, pp. 151-204 şi passim.
  108. William Leggett, Democratic Editorials: Essays in Jacksonian Political Economy, Lawrence H. White, (ed.), Indianapolis, Liberty Press, 1984, pp. 250-51. A se vesda şi Lawrence H. White, “William Legget: Jacksonian Editorialist as Classical Liberal Political Economist”, History of Political Economy 18, no.2, Summer 1986, pp. 307-24.
  109. William Leggett, Democratic Editorials, p. 142.
  110. John C. Calhoun, A Disquisition on Government and Selections from the Discourse, C. Gordon Post, (ed.), Indianapolis, Bobbs-Merrill, 1953, pp. 17-18.
  111. A se vedea, de exemplu, Harris E. Starr, William Graham Sumner, New York: Henry Holt, 1925, pp. 241 şi 458.
  112. Theda Skocpol, Bringing the State Back In: Strategies of Analysis in Current Research, Cambridge, England, Cambridge University Press, 1985. Titlul provine dintr-un eseu anterior al lui Skocpol.
  113. Ibid., pp. 3-37.
  114. Un autor care a subliniat rolul statului în crearea formelor corporatiste şi implicit a “interesului de clasă” (deşi acesta preferă termenul mai adecvat din punct de vedere sociologic de “castă” celui de “clasă”) a fost Ludwig von Mises; a se vedea lucrarea sa: Theory and History, pp. 113-15. Mises, care a examinat această problemă acum treizeci de ani, nu este menţionat de Skocpol. A se vedea, de asemenea, Murray N. Rothbard, Power and Market: Government and the Economy (Menlo Park, Institute for Humane Studies, 1970, pp. 12-13), unde Rothbard afirmă: “Este la modă să se spună că anumiţi “conservatori”, precum John C. Calhoun, ar fi anticipat doctrina marxistă a exploatării de clasă. Dar doctrina marxistă afirmă, în mod eronat, că există “clase” pe piaţa liberă, ale căror interese se ciocnesc şi se opun. Abordarea lui Calhoun este aproape diametral opusă. Calhoun consideră că intervenţia statului, ca atare, este cea care crează “clasele” şi conflictul.” Rothbard preferă şi el termenul de “castă”: “castele sunt grupuri create de stat, fiecare cu setul său specific de privilegii şi sarcini”. Ibid., p. 198, n. 5.
  115. “Manifesto of the Communist Party”, în Karl Marx, Friedrich Engels, Selected Works, 1, p.120, (Opere alese, 1, p. 24).
  116. George Konrad şi Ivan Szelényi, The Intellectuals on the Road to Class Power, Andrew Arato şi Richard E. Allen, trad., New York/London, Harcourt Brace Jovanovich, 1979, pp. xiv-xvi, 39-44, şi passim.

* R. Raico, “Classical Liberal Roots of the Marxist Doctrine of Class”, în Yuri N. Maltsev (ed.), Requiem for Marx, Auburn Al., Ludwig von Mises Institute, 1993, pp. 189-220. Textul este tradus şi reprodus cu permisiunea autorului.

Translated and e-published with the author's permission

© 2002 Institutul Ludwig von Mises - România pentru ediţia în limba română.


© Institutul Ludwig von Mises - România