Originile clasic liberale ale doctrinei marxiste a claselor

Traducere de Mioara Cosmescu și Cristian Comănescu *

Puține idei sunt atât de legate de marxism precum conceptele de clasă și conflict de clasă. Ar fi greu, ba chiar imposibil, de imaginat cum ar arăta filosofia marxistă a istoriei sau teoria marxistă a revoluției în absența acestor idei. Cu toate acestea, asemenea multor alte idei marxiste, aceste concepte rămân ambigue și contradictorii. [1] De pildă, în timp ce teoria marxistă întemeiază existența claselor pe procesul de producție, Manifestul Partidului Comunist afirmă în celebrul paragraf introductiv: “Istoria oricărei societăți de până azi este istoria luptei dintre clase. Om liber și sclav, patrician și plebeu, nobil și iobag, meșter și calfă, pe scurt asupritor și asupriți, s-au aflat într-un permanent antagonism…” [2]

La o examinare mai atentă, aceste perechi de categorii opuse se dovedesc a fi, în întregime sau în parte, categorii juridice și nu economice. [3] Nici Marx și nici Engels nu au lămirit vreodată contradicțiile și ambiguitățile teoretice legate de această problemă. Ultimul capitol din volumul al treilea (și ultimul) al Capitalului, publicat postum în 1894, este intitulat “Clasele”. [4] Aici, Marx afirmă: ”Prima întrebare la care trebuie să se răspundă este: ce anume constituie o clasă?” “La prima vedere”, ea pare să se întemeieze pe “identitatea veniturilor și a surselor de venituri”. Marx consideră însă inadecvat acest criteriu, căci, “din acest punct de vedere, medicii și funcționarii superiori, de exemplu, ar reprezenta la rândul lor două clase diferite…” Clase distincte ar fi, de asemenea, generate de “infinita fragmentare a intereselor (sic!) și a rangurilor în care diviziunea socială a muncii împarte, respectiv pe muncitori, pe capitaliști sau pe moșieri – cei din urmă putând fi, de exemplu, proprietari de vii, proprietari de ferme de animale, proprietari de păduri, de mine sau de iazuri”.

Aici apare o notă a lui Engels: “În acest punct manuscrisul se întrerupe.” Aceasta nu se datorează dispariției subite a lui Marx. Capitolul datează de la prima redactare a cărții, scrisă de Marx între anii 1863 și 1867, deci cu 16 – 20 de ani înainte de moartea sa. [5] Explicația lui Engels este următoarea: “Marx obișnuia să amâne formularea concluziilor sale finale până în momentul ultimei redactări, al trimiterii manuscrisului la tipar, pentru a putea adăuga dovezile pe care desfășurarea evenimentelor istorice le aducea, cu cea mai lăudabilă regularitate și la momentul oportun, afirmațiilor sale teoretice.” [6] Această explicație ar fi fost mult mai convingătoare dacă, înaintea dispariției lui Marx, el ne-ar fi oferit, în vreun alt context, o definiție clară a claselor, compatibilă cu celelalte componente ale teoriei sale.

Dar, oricare ar fi neajunsurile teoriei marxiste a claselor și a luptei de clasă, marxismul este, incontestabil, într-o asemenea măsură asociat acestor concepte, încât se pierde adesea din vedere un fapt extrem de semnificativ: nu numai că ideea luptei de clasă reprezenta deja un loc comun cu câteva decenii înaintea apariției scrierilor lui Marx, ci, mai mult, la acea vreme fusese deja elaborată o teorie foarte diferită a coflictului de clasă, teorie ce va juca un rol important în genealogia ideilor marxiste

Marxismul și doctrina liberalismului clasic

Adolphe Blanqui, protejatul lui Jean-Baptiste Say, a fost succesorul acestuia la catedra de economie politică de la Coservatoire des Arts et Métiers. Într-o lucrare publicată în anul 1837, care constituie, probabil, prima istorie a gândirii economice, el scria: “În toate revoluțiile s-au înfruntat, în permanență, doar două părți opuse: cei ce doreau să trăiască din propria lor muncă și cei ce doreau să trăiască din munca altora…Patricieni și plebei, sclavi și oameni liberi, guelfi și ghibelini, roze albe sau roze roșii, cavaleri regaliști (partizanii regelui Charles I al Angliei, n. tr.) și “capete rotunde” (partizanii lui Cromwell, n. tr.), liberali și servili, sunt doar varietăți ale aceleiași specii.” [7] Blanqui explicitează imediat ceea ce el consideră a fi miza aceastor confruntări sociale: “Astfel, în unele țări, lucrătorului îi este răpit fructul străduințelor sale în numele intereselor de stat, prin mijlocirea taxelor; în altele, prin mijlocirea unor privilegii, cum ar fi considerarea muncii drept o concesiune regală, regalității cuvenindu-i-se astfel o răsplată pentru dreptul de a i te devota. Același abuz este reprodus, într-o formă mai indirectă, dar nu mai puțin opresivă, atunci când, prin mijlocirea taxelor vamale, statul împarte cu industriile priviliegiate câștigurile provenite din taxele impuse tuturor celor ce nu dețin privilegii.” [8]

Însă Blanqui nu este nicidecum inițiatorul acestui tip de analiză liberală a conflictului dintre clase; mai degrabă, putem afirma că el se integrează într-o mișcare de idei specifică cercurilor liberale în primele decade ale secolului al XIX-lea. Marx și Engels cunoșteau existența a cel puțin câtorva dintre formele incipiente ale acestei noțiuni. Într-o scrisoare adresată în 1852 unuia dintre adepții săi, Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite [9] , Marx afirmă: “Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea exisatenței claselor în societățile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluția istorică a luptelor dintre clase, iar economiștii burghezi, anatomia economică a claselor.” [10] Cei mai importanți “istorici burghezi” pe care îi menționează Marx sunt francezii François Guizot și Augustin Thierry [11] ; doi ani mai târziu, el se va referi la Thierry numindu-l ”părinte al “luptei de clasă” în istoriografia franceză”. [12]

Filiația “burgeză” a teroriei marxiste a fost recunoscută dechis de succesorii imediați ai lui Marx. Spre sfârșitul vieții sale, Engels sugera că atât de puțin importanți sunt indivizii pentru istorie, în comparație cu marile forțe subterane ale societății, încât chiar dacă Marx nu ar fi existat, “concepția materialistă asupra istoriei” ar fi fost descoperită de altcineva; afirmația sa se baza pe faptul că “Thierry, Mignet, Guizot și toți istoricii englezi dinainte de 1850” se îndreptau spre ea. [13] Franz Mehring, Plehanov și alți adepți ai marxismului din perioada celei de a doua Internaționale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restaurației franceze. [14] Lenin, la rândul său, creditase “burghezia” – și nu pe Marx – pentru meritul de a fi inițiat teoria luptei de clasă. [15]

Sursele industrialismului

Dintre istoricii francezi menționați, numai Augustin Thierry aprofundase această problemă și este singurul care a participat nemijlocit la elaborarea unei analize coerente, radical-liberale, a claselor și a conflictului dintre aceastea. Obiectivul acestui articol este de a schița fundalul și conținutul acestei originale analize și de a discuta diferitele probleme pe care ea le suscită.

Teoria liberală a conflictului de clasă a apărut, într-o formă elaborată, în Franța, în perioada Restaurației Bourbonilor care a urmat înfrângerii finale a lui Napoleon și a exilului acestuia. Din 1817 până 1n 1819, doi tineri intelectuali liberali, Charles Comte și Charles Dunoyer, au editat jurnalul Le Censeur Européen; începând cu al doilea volum (a doua apariție), Augustin Thierry va colabora strâns cu ei. Le Censeur Européen a creat și a răspândit o versiune radicală a liberalismului, ce va continua să influențeze mult timp gândirea liberală – până la Herbert Spencer și chiar mai târziu. Ea poate fi considerată nucleul central al liberalismului autentic, așadar unul dintre elementele sale istoric definitorii. [16] În aceste condiții, o evocare a viziunii despre lume promovată de jurnalul Le Censeur Européen este extrem de importantă pentru a da formă și conținut conceptului proteic de “liberalism”. Mai mult, atât prin intermediul lui Henri de Saint-Simon, și al adepților acestuia, cât și pe alte căi, această viziune va avea un impact și asupra gândirii socialiste. Comte și Dunoyer și-au intitulat doctrina Industrialism. [17]

Există câteva surse majore ale industrialismului. Printre acestea, ideile lui Antoine Destutt de Tracy, ultimul și cel mai celebru reprezentant al școlii ideologilor a liberalismului francez, al cărui prieten, Thomas Jefferson, se va ocupa de traducerea și publicarea lucrării sale, Tratat de economie politică, în Statele Unite, înainte chiar de a fi publicată în Franța. [18] Definiția pe care Tracy o dădea societății este de o importanță crucială: “Societatea este pur și simplu o succesiune neîntreruptă de schimburi. Ea nu a fost nicicând altceva de-a lungul existenței sale, de la începuturile sale cele mai nestructurate până la formele sale cele mai realizate. Și acesta este cel mai mare elogiu pe catre i l-am putea aduce, fiindcă schimbul este o tranzacție admirabilă, în care ambele părți contractante au întotdeauna de câștigat; în consecință, societatea este o succesiune neîntreruptă de avantaje reciproce, reînnoite în permanență, pentru toți membrii săi.” [19]

Pentru Tracy, “comerțul este societatea însăși…Este un atribut al omului…Este sursa oricărui bun omenesc…” [20] În termenii unui cercetător al operei sale, comerțul este un “panaceu”, “forța civilizatoare, raționalizatoare și pacificatoare a lumii”. [21] Comte, Dunoyer, Augustin Thierry și fratele acestuia Amédée, erau oaspeți frecvenți ai salonului lui Tracy din rue d’Anjou, un focar al vieții liberale pariziene. Aici tinerii intelectuali liberali se întâlneau cu personalități ca Stendhal, Bejamin Constant, Lafayette și alții. [22]

Pamfletul lui Constant, De l’esprit de conqête et de l’usurpation, apărut în 1813, este o altă sursă majoră pentru înțelegerea gândirii industrialiste. În opinia lui Dunoyer, Constant este cel dintâi care a operat o distincție clară între civilizația veche și cea modernă, punând problema țelului propriu acesteia din urmă și pe aceea a formei de organizare adecvată atingerii acestui obiectiv. [23] La originea tezei importanței cuceririlor pentru instaurarea dominației sociale a aristocrației se află un autor reacționar, Montlosier. Reacția liberală împotriva militarismului și despotismului napoleonian a avu t și ea importanța sa în această ordine de idei. [24]

Rolul lui Jean-Baptiste Say

Nu este, însă, nici o îndoială că sursa majoră a curentului industrialist a fost lucrarea lui Jean-Baptiste Say, Traité de l’économie politique, reeditată succesiv între 1814 și 1817. [25] Comte și Dunoyer îl cunoscuseră personal pe Say, probabil în timpul celor 100 de zile, în primăvara anului 1815. Împreună cu Thierry frecventau salonul lui Say. [26] (Comte va deveni mai apoi ginerele lui Say.) Celei de-a treia ediții a Tratatului lui Say, jurnalul Le Censeur Européen îi va consacra o recenzie în două părți, totalizând mai mult de 120 de pagini. [27]

Say susținea că bogăția însemna ceea ce are valoare, iar valoarea se bazează pe utilitate: “(Diferitele moduri de a produce) constau în a prelua un produs ce se află într-o anumită stare și a-l aduce într-o alta ce are o valoare și o utilitate mai mare … Pe o cale sau alta, din momentul în care crează sau sporește utilitatea lucrurilor, o persoană le sporește valoarea, practică o industrie, crează o bogăție.” [28] Toți membrii unei societăți care contribuie la crearea de valori sunt considerați productivi, dar Say prețuiește în mod deosebit activitatea antreprenorului. Say a fost printre primii care și-au dat seama de posibilitățile nelimitate ale unei economii libere, conduse de antreprenori creativi. Un comentator sintetetiza mesajul său astfel: “Puterea productivă a industriei este limitată numai de ignoranță și de proasta administrare a statului. Răspândiți luminile și îmbunătățiți guvernarea sau, mai degrabă, împiedecați-o să facă rău, și nu vor mai exista limite în calea sporirii avuției.” [29]

Există, pe de altă parte, categorii de persoane care doar consumă și nu produc bogăție. Aceste clase neproductive cuprind armata, guvernarea și clerul întreținut de stat [30] – clasele ce ar putea fi numite “reacționare”, fiind asociate în general cu Vechiul Regim. Say era întru totul conștient de posibilitatea existenței, ba chiar de larga răspândire, a unor activități antiproductive și antisociale în cazul folosirii statului de către anumite elemente (altminteri productive) în scopul obținerii de privilegii: “Dar interesul personal nu mai poate constitui un criteriu sigur dacă interesele individuale nu sunt lăsate să interacționeze și să se controleze reciproc. Dacă un individ sau o clasă poate apela la sprijinul autorității pentru a contracara efectele concurenței, atunci ea obține privilegii, și aceasta pe seama întregii comunități; ea poate avea garanția unor profituri sigure, rezultate, de astă dată, nu exclusiv din serviciile productive aduse comunității, ci, în parte, și din taxa impusă de fapt consumatorilor, spre beneficiul său privat; taxă pe care o împarte, de regulă, cu autoritatea care, în mod incorect, i-a acordat sprijinul său. Corpurile legiuitoare au mari dificultăți în stăvilirea cererilor insistente pentru obținerea acestui tip de privilegii; cei ce le solicită sunt producătorii ce ar urma să beneficieze de pe seama lor; ei pot pretinde cu ușurință că de propriile lor câșriguri beneficiază clasele productive și națiunea în întregul său, ei înșiși, și lucrătorii lor, aparținând acestor clase productive și națiunii.” [31]

Astfel, deși există o armonie de interese între producători (între patroni și salariați, de pildă), o stare naturală de conflict de interese apare între producători și nonproducători, sau chiar în interiorul clasei producătorilor, atunci când unii dintre aceștia preferă să-i exploateze pe ceilalți prin intermediul privilegiilor guvernamentale. Așa cum sugerează un cercetător al operei lui Say, deviza acestuia și a discipolilor săi ar putea fi: “Producători din toate țările, uniți-vă!” [32]

Filosofia socială a jurnalului Le Censeur Européen

Realizarea cea mai importantă a publiciștilor de la Le Censeur Européen (Comte, Dunoyer, Thierry) este de a fi preluat ideile lui Say și ale altor precursori liberale și de a le fi transformat într-un crez de luptă. [33] Industrialismul se voia o teorie generală despre societate. Luând ca punct de plecare omul care acționează în scopul satisfacerii nevoilor și aspirațiilor sale, promotorii industrialismului au afirmat că scopul societății este crearea “utilității”, în accepțiunea sa cea mai largă: aceea care se referă la bunurile și serviciile folositoare omului pentru satisfacerea nevoilor și dorințelor sale. Pentru a-și satisface aceste nevoi, omul are la dispoziția sa trei mijllace alternative: el poate profita de ceea ce natura îi oferă în mod spontan (ceea ce este valabil doar în condiții foarte primitive), poate jefui averea produsă de alții sau poate munci pentru a produce el însuși avere. [34] În orice societate se poate face o distincție foarte netă între cei ce trăiesc din jaf și cei ce trăiesc din producție. Cei dintâi sunt caracterizați în diferite moduri de către Comte și Dunoyer; ei sunt “trândavii”, “jecmănitorii”, “viespile”. Ceilalți sunt numiți printre altele “întreprinzători” și “albine”. [35] A aspira să trăiești fără să produci înseamnă a trăi “ca sălbaticii”. Producătorii sunt “oameni civilizați”. [36] Evoluția culturală a fost de așa natură încât societăți întregi pot fi desemnate ca fiind, prin excelență, spoliatoare și trândave sau productive și industrioase. Industrialismul nu este, așadar, doar o teorie a dinamicii sociale, ci și una a dezvoltării istorice. Într-adevăr, teoria industrialistă este, în mare parte, coextensivă cu viziunea industrialistă asupra evoluției istorice.

“Manifestul industrialist”

Istoria tuturor societăților de până acum este istoria luptelor dintre clasele spoliatoare și cele productive. După Constant, jefuirea pe calea războiului a fost metoda preferată de vechii greci și romani. Odată cu decăderea Imperiului Roman în Occident, barbarii germanici s-au impus, prin cuceriri, ca seniori ai pământurilor: feudalismul se va dezvolta, mai ales în Franța, după invazia francilor, iar în Anglia după cucerirea normandă. A fost, în esență, un sistem bazat pe jefuirea țăranilor autohtoni de către o elită războinică de “nobili”. [37] În feudalism avem de-a face cu “un tip de subordonare ce supunea oamenii muncitori celor trândavi și jecmănitori, și care le-a dat celor din urmă mijloacele de a exista fără a produce nimic, sau de a trăi nobil”. [38]

De-a lungul Evului Mediu, nobilimea a exploatat nu doar țărănimea, care îi era aservită, ci mai ales pe comercianții ce-i traversau teritoriile. Castelele nobiliare nu erau nimic altceva decât niște cuiburi te tâlhari. [39] Odată cu dezvoltarea orașelor, în secolul al XI-lea, putem chiar vorbi de existența a “două națiuni” ce își împărțeau teritoriul Franței: elita feudală spoliatoare și locuitorii productivi, de rând, ai orașelor.

Nobilimii rapace i-a urmat dominația unor regi tot atât de veroși, ale căror “jafuri violente, falsificări monetare, dezastre financiare, confiscări și obstrucționări ale industriei” reprezintă întreaga substanță a istoriei Franței. [40] “Atunci când nobilii erau cei mai puternici, ei considerau că le aparține tot ce puteau să înșface. De îndată ce rgii au ajuns în vârf, aceștia nu au făcut decât să gândească și să acționeze în același fel.” [41] Odată cu sporirea averilor oamenilor de rând, ale Stării a Treia, bogății suplimentare au devenit disponibile spre a fi expropriate de către clasele parazitare. Comte este deosebit de sever în aprecierea modului în care regalitatea manipula banii și legile ce sileau acceptarea “mijloacelor legale de efectuare a schimburilor” (legal tender laws), și citează un autor din secolul al XVII-lea cu privire la felul în care “sconturile (les escomptes) îi îmbogățeau pe manipulatorii banilor și ai finanțelor pe seama publicului”. [42]

În vremurile moderne, principalele tipuri de clase parazitare au fost militarii de carieră, călugării, nobilii, burgezii înnobilați și guvernanții. [43]

“Pace și Libertate”

Atitudinea pacifistă era esențială pentru concepția industrialistă; într-adevăr, motto-ul ce figura pe frontispiciul fiecărui exemplar al jurnalului Le Censeur Européen era: paix et liberté.

Atacurile adepților industrialismului împotriva militarismului și a armatelor permanente erau sălbatice și necruțătoare. Într-un pasaj tipic, Dunoyer afirmă, de exemplu, că “producția” armatelor permanente ale Europei a constat în “ masacre, violuri, jafuri, incendieri, vicii și crime, depravare, ruină și înrobire a popoarelor; ele au fost rușinea și plaga civilizației”. [44] Condamnate erau îndeosebi războaiele provocate de mercantilism, adică de “spiritul de monopol… de pretenția fiecăruia de a produce pe seama excluderii celorlalți, pentru a furniza altora numai produsele propriei industrii”. [45] Într-o ieremiadă împotriva politicii imperialiste a Angliei, Dunoyer afirmă: “Rezultatul acestor pretenții a fost faptul că spiritul industrios a devenit un principiu mai ostil, un mai mare inamic al civilizației decât însuși spiritul parazitar.” [46]

În viziunea industrialistă, viața monahală nu făcea decât să încurajeze trândăvia și apatia. [47] În timpurile moderne, nobilimea, incapabilă de a mai trăi prin spolierea nemijlocită a celor industrioși, începe să ocupe poziții guvernamentale și să trăiască dintr-o nouă formă de tribut, “cunoscut sub numele de taxe”. [48] Membrii burgheziei care au obținut un statut nobiliar nu s-au mai ocupat de afacerile lor, și au sfârșit prin a fi lipsiți de orice alte resurse de subzistență în afara trezoreriei publice. În fine, guvernele, prin împovărarea cu taxe a producătorilor, “foarte rar au furnizat societății echivalentul a ceea ce au primit de la ea pentru activitatea lor”. [49]

Autorii industrialiști anticipau faptul că perfecționarea crescândă a societății va aduce un triumf final cauzei lor. Compte aștepta optimist “extincția claselor parazitare și spoliatoare” și emergența unei noi ordini sociale în care “averea fiecăruia va fi direct proporțională cu meritul său, altfel spus, cu utilitatea sa, și în care, aproape fără excepții, nimeni nu va mai fi nevoiaș, afară de cei vicioși și nefolositori”. [50]

Funcționarii statului ca exploatatori

Clasa de exploatatori contemporani pe care autorii industrialiști au investigat-o cu precădere în scrierile lor a fost cea a birocraților guvernamentali. După cum scria Comte: “Ceea ce nu trebuie nicidecum pierdut din vedere este faptul că un funcționar public, în calitatea sa de funcționar, nu produce absolut nimic; că, dimpotrivă, el există numai pe seama producției clasei oamenilor industrioși; și că el nu poate consuma nimic care să nu fi fost luat de la producători.” [51]

Contribuția industrialismului la preistoria teoriei opțiunilor publice (Public Choise) nu a primit încă atenția cuvenită. [52] Fidel accentului pus de industrialiști pe “factorul economic”, Dunoiyer chestiona “influența exercitată asupra guvernului de către salariile asociate exercitării funcțiilor publice”. [53] În Statele Unite – întotdeauna țara model pentru industrialiști – salariile oficialilor, inclusiv al președintelui, erau mici. Oficialii americani primeau, de regulă, o “indemnizație” pentru munca lor, dar nimic din ceea ce s-ar putea numi un “salariu”. [54] În Franța, pe de altă parte, opinia publică era șocată nu de transformarea exercitării puterii într-o “profesie lucrativă”, ci de faptul că aceasta era monoplizată de o singură clasă socială. [55]

Cheltuielile publice sunt, totuși, într-o relație inversă cu funcționarea adecvată a guvernării: în Statele Unite, de exemplu, unde guvernarea costă în jur de 40 de milioane de franci pe an, proprietatea este mai sigură decât în Anglia, unde costă mai mult de 3 miliarde. [56] Caracteristicile muncii într-o funcție publică sunt diametral opuse celor dintr-o afacere privată. De exemplu: “Ambiția, un factor atât de benefic pentru activitățile normale, devine, în acest caz, un element distructiv; și cu cât încearcă mai mult un funcționar public să progreseze în profesia pe care a îmbrățișat-o, cu cât tinde el mai mult, și aceasta în mod firesc, să-și sporească câștigurile, cu atât mai mult va deveni el o povară pentru societatea care îl plătește.” [57]

Pe măsură ce numărul celor care aspiră să ocupe poziții guvernamentale crește, două tendințe încep să se manifeste: puterile guvernamentale tind să se extindă, iar povara cheltuielilor guvernamentale și a impozitelor crește. Pentru a satisface noile cohorte de vânători de posturi, guvernarea tinde să-și extindă prerogativele în toate direcțiile; ea începe să se opcupe de educația oamenilor, de sănătatea lor, de viața lor intelectuală și morală, de supravegherea alimentării adecvate și de reglementarea producției, astfel încât “în curând, nici un gând, nici o activitate, nici o zonă a vieții oamenilor nu va mai scăpa intervențiilor sale”. [58] Funcționarii devin o “clasă care este dușmanul bunăstării tuturor celorlalți”. [59]

De când ocuparea unor posturi guvernamentale a încetat să mai fie apanajul exclusiv al aristocrației, acestea au devenit ținta oricărui membru al societății. [60] În Franța există, probabil, “de zece ori mai mulți aspiranți la putere decât capacitatea de asimilare a celei mai gigantice adminstrații… Aici s-ar putea găsi personalul necesar pentru guvernarea a douăzeci de regate.” [61]

Similitudini cu marxismul

Importanța deosebită pe care gânditorii liberali de la Le Censeur Européen o acordau exploatării nesățioase a clasei productive de către clasa din ce în ce mai numeroasă a funcționarilor de stat este un alt punct de întâlnire cu marxismul. După cum s-a mai observat [62] , marxismul combină două viziuni extrem de diferite despre stat. Cel mai adesea, statul este considerat instrumentul prin care se exercită dominația claselor exploatatoare, clase ce sunt definite prin poziția lor față de procesul social de producție, de exemplu, clasa capitaliștilor. Cu toate acestea, Marx caracterizează uneori statul însuși ca pe un agent exploatator independent. Astfel, în 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Marx afirmă, într-o optică clar industrialistă: “Această forță executivă, cu imensa ei organizare birocratică și militară, cu complicatul și artificialul ei mecanism de stat, cu o armată de jumătate de milon de funcționari, pe lângă o altă armată de jumătate de milion de soldați, acest grozav organism parazitar care strânge ca într-o plasă corpul societății franceze, astupându-i toți porii, s-a născut în epoca monarhiei absolute…” [63]

Potrivit lui Marx, toate regimurile de până acum au contribuit la extinderea acestui corp parazitar. El adaugă: “Orice interes comun a fost imediat desprins de societate și opus ei ca interes superior, general, sustas inițiativei membrilor societății și transformat în obiect al activității guvernamentale, începând cu podul, clădirea școlii și averea comunală a unui sat, până la căile ferate, avuția națională și universitatea Franței… Toate revoluțiile au desăvârșit această mașină în loc de a o sfărâma. Partidele care se succedeau, luptând între ele pentru putere, considerau cucerirea acestui imens edificiu de stat ca principala pradă a învingătorului.” [64]

Ulterior, în Războiul civil din Franța, Marx scria despre “excrescența parazitară numită stat, care se hrănește de pe urma societății, stânjenind-i libera dezvoltare”. [65] Aastfel, concepția “statului parazit” apare clar exprimată în scrierile lui Marx. Este, însă, incorect a afirma, așa cum o face Richard N. Hunt, că Marx ar fi fost inițiatorul acestei idei. [66] Cu câteva decenii înaintea apariției scrierilor lui Marx, grupul de la Le Censeur Européen văzuse, deja, în statul parazitar, manifestarea cea mai semnificativă a spiritului spoliator și devastator în societatea modernă.

O altă similitudine între industrailism și marxism ține de definiția noțiunii de ideologie. [67] Potrivit concepției industrialiste, există idei și valori ce servesc intereselor claselor productive și, respectiv, exploatatoare. Comte, de exemplu, menționează judecata tipic feudală, potrivit căreia cei ce asudă pentru averea lor sunt lipsiți de noblețe, în timp ce aceia ce “o câștigă prin vărsarea sâgelui semenilor lor” se acoperă de glorie; o asemenea idee, prin excelență barbară, se încearcă a fi mistificată și mascată, afirmă Comte, prin situarea ei în contextul antichității clasice. [68] Comte vorbea chiar de existența a ceea ce s-ar putea numi “falsă conștiință”, adică susținerea de către membrii unei clase a unor idei contrare propriilor lor interese și folositoare intereselor clasei opuse. El afirmă: “Războiul purtat de către sclavi împotriva stăpânilor lor are ceva josnic în ochii noștri. Acești oameni luptă pentru ca roadele străduințelor lor să nu fie jefuite de către cei care-i asupresc; este un război ignobil. În schimb, războiul purtat de Pompei împotriva lui Cezar ne încântă; miza acestuia este de a descoperi care dintre ei va tiraniza în viitor lumea; el se dă între oameni la fel de incapabili de a trăi din propriile lor eforturi; este un război nobil. Dacă cercetăm opiniile noastre, căutând originea lor, vom descoperi că majoritatea lor au fost produse de dușmanii noștri.” [69]

Tânărul Thierry și industrialismul [70]

În perioada aparternenței sale la grupul de la Le Censeur Européen, Augustin Thierry împărtășea filozofia industrialistă a lui Comte și Dunoyer, cu accente probabil și mai radicale. Eseul său – recenzie la opera lui Tracy, Commentaire sur l’Esprit des Lois de Montesquieu – este deosebit de important în această privință. [71] Thierry îl seconda pe Tracy în fermitatea adeziunii sale la principiul laisser faire. “Guvernul trebuie să nu impieteze asupra libertății celor guvernați, și asta se întâmplă atunci când guvernarea sa se reduce la minimum. El nu trebuie să afecteze avuția națiunii, și aceasta se întâmplă atunci când acționează cât mai puțin posibil asupra muncii care o produce. El trebuie să asigure securitatea publică și aceasta se întâmplă atunci când protejează cât mai mult cu putință, cu condiția ca acestă protecție să nu coste mai mult decât foloasele pe cate le aduce… Tocmai atunci când i se restrâng prerogativele, o guvernare se îmbunătățește. De fiecare dată când cei guvernați câștigă teren, se obține un progres.” [72]

Împotriva lui Montesquieu și în acord cu Tracy, Thierry afirmă: “Comerțul constă în schimburi; el reprezintă societatea însăși”; și “impozitarea este întotdeauna un rău.” [73] Funcția guvernării este de a asigura securitatea “atunci când apare o amenințare din afară sau atunci când iresponsabilii sau trântorii tulbură pacea și ordinea necesare muncii”. În ton cu retorica industrialistă, Thierry susține că orice guvernare care încalcă aceste limite încetează de a mai fi o guvernare: “Acținile acesteia asupra supușilor săi pot fi puse în aceeași categorie cu actele unei armate invadatoare împotriva locuitorilor țării cotropite; ele degenerează în asuprire și aceasta indiferent de numărul de persoane implicate, de forma lor de organizare sau de titlurile pe care și le arogă.” [74]

Împărtășind oroarea față de militarism a celorlalți industrialiști, Thierry îl citează pe Tracy, exprimându-și acordul cu privire la caracterul “absurd și ruinător al războaielor, purtate, cel mai adesea, doar pentru a menține imperiul și monopolul exclusiv asupra vreunor colonii îndepărtate”. Acesta nu este comerț adevărat, declară el, ci “patimă a dominării”. [75]

Thierry continuă prin schițarea unui program radical-liberal de anvergură. Mai întâi va trebui resuscitat spiritul orașelor medievale libere ce au luptat împotriva nobilimii spoliatoare; acest spirit îi va face pe oameni “să se unească într-o alianță a civilizației împotriva alianței paraziților și asupritorilor”. Mișcarea intelectuală se va asocia unei largi mișcări sociale: “O putere invizibilă și permanent activă, munca animată de industriozitate, va atrage simultan întreaga populație a Europei în această mișcare generală. Forța productivă a națiunilor va sfărâma toate îngrădirile… Spiritul industrios va dezarma puterea, căci îi va face pe vechii săi aliați să dezerteze, aceștia găsind un mai mare câștig într-o muncă cinstită și liberă decât în profesia de sclavi ce păzesc alți sclavi. Spiritul industrios va priva puterea de toate pretextele și justificările sale, căci îi va reîntoarce pe cei ce se găsesc astăzi în paza sa spre virtuțile și satisfacțiile muncii. Spiritul industrios va priva puterea de veniturile sale, oferind la un preț mai mic serviciile pe care oamenii sunt obligați să le plătească puterii. În măsura în care puterea își va pierde forța sa efectivă și utilitatea sa aparentă, libertatea va câștiga, iar oamenii liberi se vor uni mai strâns împreună.” [76]

Într-o formă destul de potrivită, dacă luăm în considerare propoziția remarcabilă subliniată din citatul de mai sus, Thierry exprimă fără echivoc cosmopolitismul acestei forme de liberalism care ascunde tendințe anarhiste. Statele sunt “simple aglomerări incoerente ce împart populația Europei…, dominioane ce s-au format și s-au extins prin cuceriri și donații diplomatice”. În cele din urmă, legăturile dintre indivizi și state vor dispărea. În acel moment, “trecerea dintr-o societate în alta abia va mai fi simțită. Federațiile vor înlocui statele; flexibilele, dar indisolubilele conexiuni de interese vor înlocui despotismul oamenilor și al legilor; tendința de a cârmui, cea dintâi pasiune a rasei umane, va ceda pasul în fața comunității libere. Epoca imperiilor se va fi sfârșit, era asocierii va putea începe.” [77]

Thierry subliniază rolul istoriografiei în susținerea marii bătălii. “Suntem fiii acestor servi, ai acestor tributari, ai acestor burghezi pe care armatele cuceritoare îi jefuiau după bunul lor plac; le datorăm tot ceea ce suntem.” Istoria, ce ar fi trebuit să ne transmită memoria acestor tradiții, “a fost în slujba dușmanilor părinților noștri… Sclavii s-au emancipat abia ieri; de multă vreme, memoria noastră nu ne aduce în minte decât faptele și familiile stăpânilor noștri.” [78] Anticipând, într-un fel, propria scriere despre orașele privilegiate ale Evului Mediu, Thierry adaugă: ”Dacă un spirit liberal cu un condei iscusit și-ar propune, în cele din urmă, să reia istoria noastră, adică istoria orașelor și a asociațiilor… noi toți am descoperi în ea înțelesul unei ordini sociale, ceea ce îi dă naștere și ceea ce o distruge.” [79]

Critica industrialismului

În ceea ce privește critica viziunii industrialiste, doar trei aspecte pot fi menționte aici; o abordare mai cuprinzătoare a neajunsurilor acesteia trebuie amânată pentu altă ocazie.

Mai întâi, prin faptul de a fi lăsat de-o parte chestiunea drepturilor – pentru Comte, proprietatea este mai degrabă “un fapt” sau “un lucru” decât un drept [80] – autorii industrialiști au deschis calea pentru dificultăți ulterioare.

În al doilea rând, concentrându-se asupra producției și nu a schimbului de proprieți legitime, ei au inițiat false direcții de atac. Astfel, “călugării” – termenul acoperea de fapt totalitatea fețelor bisericești – erau considerați drept “paraziți” și plasați în aceeași categorie cu seniorii feudali și tâlharii; în plus, în mod deliberat nu s-a operat nici o distincție între săracii ce trăiesc din acte de caritate voluntare și cei ce trăiesc din ajutorul statului. [81] (S-ar părea că industrialiștii nu înțelegeau până la capăt implicațiile afirmării existenței valorilor de tip “material” sau “imaterial”.)

Finalmente, referitor la stat, vorbind din nou mai degrabă de producție decât de schimburile voluntare, industrialiștii par a încerca să evite chestiunea delicată a “producerii” unui bun – securitatea – care este impus “consumatorului” cu forța. [82]

Guizot și Mignet

Deși François Guizot este adesea plasat în aceeași categorie cu Thierry și tratat ca istoric al conflictului de clasă, în special de către marxiști, concepțiile lui sunt extrem de diferite. Guizot nu a avut legături cu grupul de la Le Censeur Europeén împărtășind, în schimb, concepțiile juste milieu ale doctrinarului Royer-Collard. Ca lider al Doctrinarilor (școală de gândire despre care s-a afirmat că nici o alta nu și-a meritat mai mult numele), lui Guizot îi lipsea orice teorie, de felul celei industrialiste, care să-l ghideze în cercetările sale istorice. Întotdeauna eclectic, el a scris o vreme (în anii 1820) în jargonul atunci la modă al “conflictului de clasă”, dar fără a susține vreodată că una dintre clasele atunci în conflict va câștiga sau ar trebui să câștige. Dimpotrivă, potrivit lui Guizot, confruntarea părea deja să evolueze spre o mare sinteză, prin care aristocrația și “Starea a Treia” fuzionau în “Națiunea Franceză”. [83] Shirley M. Gruner rezumă corect punctul de vedere al lui Guizot: “Îi plăcea să fie popular și de aceea voia să fie considerat “la zi” în opiniile sale. Pe de altă parte, nici nu dorea să pară “neștiințific”. De aceea, nu nega niciodată nimic în mod explicit, ci încerca să modifice puțin, pe ici, pe colo, astfel încât rezultatul final era cât se poate de vag. El nu iniția opoziții tranșante… aceasta este, în fond, întreaga problemă a lui Guizot – indecizia sa de caracter, care făcea ca, nu doar în materie de istorie, ci și în politică, conservatorismul său constituționalist funciar să pară uneori a tânji după ornamentele de paradă ale liberalismului radical. A fost, așadar, în interesul anumitor grupuri, de pildă acela al comuniștilor de la 1848, să sugereze că nu există diferențe prea mari între Guizot și ceilalți “burghezi” liberali.” [84]

Ca gânditor (și, bineînțeles, ca politician), Guizot avea o oreintare etatistă. Un obiectiv major al modului său de a aborda istoria Franței era acela de a demonstra că “burghezia și puterea regală sunt nu doar aliați, ci forțe ce se susțin reciproc”. [85] El a sprijinit insistent ideea colaborării istorice dintre Coroană și Starea a Treia, care ar fi atins un soi de apoteoză în timpul Monarhiei din Iulie, în special sub propria-i guvernare. Cu timpul, influența lui Guizot asupra lui Thierry a crescut, și aceasta în sensul afirmării contribuției istorice a tuturor “claselor” la crearea Marii Națiuni – la Grande Nation – și al recunoașterii asistenței acordate de monarhie Stării a Treia în procesul emancipării și al ascensiunii sale la putere. Această înfluență atinge apogeul în lucrarea lui Thierry, Essai sur L’Histoire de la Formation et des Progrès du Tiers État, ce apare ca introducere la o colecție de documente a căror publicare a fost sugerată de Guizot. [86]

François Mignet, un prieten al lui Thierry, de asemenea istoric, este deseori menționat și el ca un precursor liberal al teoriei marxiste a claselor. Dar, deși a scris despre luptele între aristocrație și Starea a Treia în timpul Revoluției, o distanță imensă îl separă de analiza conflictului de clasă, inițiată de industrialiști. În 1836, Mignet a reușit un fel de reductio ad absurdum al glorificării burgheziei în sine și pentru sine, fără nici o legătură cu producția, atunci când scria despre armatele revoluționare franceze: “Toate vechile armate aristocrate ale Europei au sucombat în fața acestor burghezi, disprețuiți inițial și apoi temuți, care, obligați să ia spada în mână și să o folosească așa cum mai înainte se folosiseră de cuvinte și de gândire, au devenit bravi soldați și măreți căpitani, adăugând formidabilei forțe a ideilor lor, prestigiul gloriei militare și autoritatea cuceririlor lor.” [87]

Mignet îl apostrofează pe Charles Comte pentru lipsa sa de apreciere față de “Marii Oameni” ai istoriei. Opiniile lui Comte se înscriau, în această privință, în acea “transvaluare a tuturor valorilor” specifică industrialiștilor, pentru care, de exemplu, un mic meseriaș sau un păstor era mult mai demn de apreciere decât cuceritori necruțători precum Pompei sau Cezar. Dar Mignet era de o factură mentală mult mai hegeliană. În opinia sa, Comte “uită că marile progrese ale omenirii au fost reprezentate și apărate de marii conducători de oști…că sabia lui Napoleon a făcut, pentru cincisprezece ani, ca principiile moderne ale egalității să pătrundă în întreaga Europă. Tot el a fost cel care a reformat arta dificilă a guvernării popoarelor…” [88]

Prieten și colaborator al lui Adolphe Thiers (virtuală personificare a statului burghez corupt, în Franța secolului al XIX-lea) și, asemenea acestuia, apologet al lui Napoleon, Mignet trăia pur și simplu într-o cu totul altă lume intelectuală decât Say, Comte, Dunoyer sau tânărul Thierry.

“Dezertarea” lui Thierry

Nu este aici locul pentru a încerca o explicare aprofundată a cauzelor pentru care Thierry a abandonat sofisticatul model “industrialist” de analiză a conflictelor de clasă pentru o abordare mult mai rudimentară. S-ar părea că, la un anumit moment, Thierry a ajuns să creadă că o interpretare riguros industrialistă ar “falsifica” istoria, supunând-o unor scheme teoretice prea rigide. [89] După primul său eseu consacrat istoriei Angliei, din Le Censeur Eurpéen, Thierry mărtusisește că ar fi început să simtă nevoia de a recunoaște fiecărei epoci originalitatea sa: “Mi-am schimbat stilul și maniera; rigidității mele anterioare i-a luat locul o poziție mai flexibilă…” [90] El adaugă: “Tipul de considerații pur politice și foarte generale cărora mă încredințasem până atunci mi se păreau, pentru prima dată, prea aride și limitate. Am simțit o puternică nevoie de a coborî de la abstract la concret, de a înfățișa viața națională în toate aspectele ei și de a face din studiul raselor primitive în diversitatea lor originară punctul de plecare în rezolvarea problemei antagonismului diferitelor clase de oamneni din sânul aceleiași societăți. [91]

“Urma politicului a început să se șteargă”, explică Thierry, pe măsură ce se consacra mai mult “științei”. [92] În realitate, el nu a încetat să scrie ca istoric al celor oprimați și dezmoșteniți, ca un cronicar în primul rând al suferinței “raselor” învinse, precum saxonii în vremea cuceririi normande, iar apoi al ascensiunii și emancipării Stării a Treia în Franța.

Dar modul în care abordează Thierry conflictul de clasă în scrierile sale cele mai celebre este stângace și, în ultimă instanță, fundamental greșit: aparatul său conceptual este un instrument prea grosier pentru exigențele unei disecții sociale. De exemplu, atunci când se referă la istoria medievală și a modernității timpurii în Franța, elementul industrios, creativ, al societății, este identificat tout court cu “Starea a Treia”, iar paraziții și exploatatorii trândavi doar cu nobilimea feudală și descendeți ai ei. Astfel, disincții cruciale existente în interiorul Stării a Treia, sau al burgheziei, de felul celor pe care Say le menționase deja și asupra cărora atrăsese atenția, lipsesc din analiza lui Thierry. Distincția analitică care exista între cei ce acționează pe piață, prin intermediul schimbului, și cei ce folosesc forța, prin intermediul Statului, dispare. Astfel, Thierry păcătuiește față de propriile sale principii metodologice: “Marele percept ce ar trebui recomandat istoricilor este de a distinge în loc de a confunda.” [93]

Scena finală

În ultima mare lucrare a lui Thierry, Essai sur l’Histoire de la Formation et des Progrès du Tiers état, practic nici o urmă a doctrinei industrialiste nu mai poate fi găsită. În schimb, avem în față ceea ce ar putea fi considerat un studiu de caz, scris în stilul complezent și autosatisfăcut al istoriografiei de tip Wigh [94] . S-ar putea crede că personalitățile și evenimentele a șapte secole de istorie franceză au conspirat în a conduce spre triumf idealul lui Thierry din acel moment, statul francez modern și centralizat, bazat, e drept, pe egalitatea în fața legii, dar nu mai puțin încărcat de prerogative și fală istorică. Iarăși și iarăși, regii Franței sunt preamăriți, mai întâi, pentru a fi contribuit la ridicarea Stării a Treia prin slujbele pe care le-ar fi oferit membrilor acesteia și, mai apoi, în stilul tradițional, pentru faptul de a fi “creat” Franța. Richelieu este elogiat atât pentru politica sa internă și externă, ambele la fel de admirabile, cât și pentru a fi “multiplicat pentru neneobili, dincolo de slujbe, și locurile de onoare în Stat”. [95] Colbert, artizanul mercantilismului francez, este glorificat pentru că a plănuit “regenerarea industrială a Franței” și pentru că a distribuit, marinimos, stipendii scriitorilor, savanților și “tuturor categoriilor de oameni”. [96] Și lista ar putea continua.

Thierry a trăit agitațiile socialiste din 1848 și “zilele din iunie”; spectrul revoluției sociale l-a urmărit toată viața. Marea sa teamă era că agitatorii socialiști ar putea găsi un sprijin în tezele sale despre rolul conflictului de clasă în istoria Franței. În prefața la Essai, Thierry arată că, acum, în 1853, conceptul de clasă nu mai este necesar: “masa națională” este “astăzi unitară și omogenă”. Doar “prejudecățile răspândite de sisteme cate tind să separe” o națiune omogenă “în clase reciproc ostile” ne-ar putea îndemna să gândim altfel. [97] Conflictele actuale dintre burghezie și muncitori, pe care unii le descoperă cu multe secole în urmă, sunt “distructive pentru ordinea publică”. [98] Astfel, ca o ironie a istoriei, unul dintre gânditorii care au reprezentat o sursă de inspirație majoră pentru ideea socialistă a luptei de clasă, sfârșeșete prin a nega categoric existența oricărui conflict de clasă în societatea modernă; și procecdează astfel, în parte, datorită temerilor sale legate de primejdiile pe care această idee, preluată și remodelată de socialiști, le-ar putea genera. [99]

Liberalii și Monarhia din Iulie

Monarhia din Iulie a lui Ludovic Filip, care a ajuns la putere în 1830, a fost celebră pentru corupția sa în favoarea burghrziei, în special sub forma unui masiv și flagrant trafic de slujbe. [100] Acesta este regimul despre care scria Toqueville: “(Clasa de mijloc) s-a instalat durabil în fiecare post guvernamental vacant, sporind prodigios numărul acestora și obișnuindu-se să trăiască pe seama trezoreriei, ca și cum ar fi rodul propriilor sale eforturi.” [101]

Mulți dintre liberali au fost beneficiarii noului regim, fiind răsplătiți pentru sprijinul pe care l-au dat, și continuau să-l dea, lui Ludovic Filip. Dunoyer a fost numit prefect în Moulins, iar Stendhal consul la Trieste, în timp ce Daunou a fost readus ca director al Arhivelor Naționale. [102] Alți istorici liberali din timpul restaurației se vor descurca cel puțin tot atât de bine. Guizot a devenit, bineînțeles, una dintre figurile dominante ale noii ordini. Împreună cu Mignet, Thiers, Villemain, el “a ocupat posturile cele mai de seamă în Stat și s-a bucurat de cele mai strălucite favoruri ale regimului”. [103] Thierry, pe de altă parte, acum orb, a trebuit să se mulțumească cu unele subsidii ocazionale și să solicite un post liniștit de cercetător în istorie. La un moment dat, un proiect de eliminare al pensiilor literare, care l-ar fi vizat și pe el, l-a neliniștit în cel mai înalt grad. [104] Astfel, orice analiză a derivei conservatoare a multor liberali francezi după 1830 – și a abandonării de către ei a ideii periculoase de conflict de clasă – va trebui să ia în considerare nu doar amenințarea crescândă a socialismului, ci și noua racordare la putere și avuție pe care regimul “liberal” al lui Ludovic Filip le-a îngăduit-o.

În 1817, în perioada de avânt a mișcării industrialiste, Dunoayer se lamenta deoarece “clasa trândavă și spoliatoare recrutează în permanență noi membrii din rândurile oamenilor industrioși… Destinul civilizației – declara el – pare a fi acela de a emancipa indivizii din sânul calselor productive, doar pentru a-i vedea trădându-i cauza și trecând în rândurile dușmanilor săi.” [105] În parte, aceste rânduri ne apar ca profetice pentru destinul unor liberali din vremea Restaurației, inclusiv pentru reprezentanții mișcării industrialiste.

Alte teorii liberale ale conflictului de clasă

Doctrina industrialistă nu a fost nicidecum prima și singura teorie liberală a conflictului de clasă. [106] În Statele Unite, câțiva jeffersoniei și jacksonieni s-au ocupat și ei cu chestiunea claselor, în sensul relevant politic al termenului, și au ajuns la concluzii care amintesc de soluția industrialistă. John Taylor din Carolina, William Leggett și John C. Calhoun au fost obsrevatori subtili și critici ai grupurilor sociale despre care credeau că ar încerca să utilizeze puterea politică pentru a exploata restul societății, pe producători.

John Taylor era revoltat de ceea ce el considera că reprezintă o trădare a principiilor Revoluției amenricane de către o nouă aristocrație întemeiată pe “interese juridice separate”, de către bancherii care se bucurau de privilegiul de a emite bani de hârtie cu statut de legal tender (mijloace legale de plată) și de către beneficiarii lucrărilor de “utilitate publică” și ai tarifelor protecționiste. Societatea amenicană a fost divizată între cei privilegiați și cei lipsiți de privilegii “prin această resuscitate de fond a sistemului feudal”. [107]

Două decenii mai târziu, în 1830, radicalul nordist William Leggett denunța aceleași clase exploatatoare. Jeffersonian convin și discipol al lui Adam Smith și J.-B. Say, Leggett susținea că principiile economiei politice sunt aceleași cu cele ale republicii americane: Laissez-faire, Do not govern too much. Acest sistem de drepturi egale a fost răsturnat de către o nouă aristocrație. O parte a ei, categoria bancherilor racordați la stat devenise ținta predilectă a atacurilor lui Leggett: “Nu avem oare și noi categoriile noastre privilegiate? Nobilimea noastră cu înscrisuri? Aristocrați acoperiți cu imunități speciale, care controlează, indirect, dar sigur, puterea statului, monopolizează sursele cele mai copioase de profit pecuniar și storc până și ultimul strop din truda altora? Pe scurt, nu avem oare, asemenea bieților servi din Europa, prea nobilul nostru stăpân…? Dacă cineva nu cunoaște încă răspunsul la aceste întrebări, n-are decât să facă o plimbare pe Wall-Street.” [108] Aristocrația amenricană a favorizat, în mod firesc, o guvernare puternică, cu un control asupra sistemului bancar. Leggett, din contra, cere “separarea totală a guvernului de sistemul bancar și de credit”. [109]

John C. Calhoun, în lucrarea sa Disquisition on Government, atrage atenția asupra puterii statului de a preleva impozite, putere al cărei “rezultat necesar” este “de a împărți comunitatea în două mari clase: una alcătuită din cei ce plătesc efectiv taxe și care, desigur, supotă exclusiv povara susținerii guvernului; cealaltă, a beneficiarilor contribuției lor care sunt, în realitate, susținuți de guvern; sau, pe scurt, de a împărți comunitatea în plătitori de taxe și consumatori de taxe. Rezultatul este, însă, faptul că aceste două clase sunt plasate în raporturi antagonice relativ la activiatea fiscală a guvernului și la întreaga suită de politici legate de aceasta. [110]

Retorica liberală a conflictului de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor (corn laws), fiind invocată de Cobden, Bright și de alții. Ea stă în spatele atacului lansat de William Graham Sumner împotriva “plutocraților”, capitaliști ce folosesc mai degrabă statul decât piața pentru a face avere. [111]

Reîntoarcerea statului

Astăzi, concepția statului creator al claselor și al conflictelor de clasă pare a reveni în atenție. De exemplu, un grup de cercetători, printre care și Teda Skocpol, a realizat o antologie cu titlul semnificativ Bringing the State Back In [112] . În capitolul introductiv [113] , Skocpol vorbește de “o răsturnare de perspectivă intelectuală” aflată în plină desfășurare, datorită căreia “modelele de explicare a activităților politice și guvernamentale centrate pe societate”, la modă în anii ’50 – ’60, tind să fie înlocuite cu demersuri explicative în care statul apare ca “actor independent”.

Trebuie să recunoaștem capacitatea statului de a acționa independent asupra diverselor grupări ale “societății civile”, afirmă autoarea, mult mai sistematic decât ne-ar permite-o concepția marxistă a “autonomiei relative”. În particular, în relațiile cu alte state, acțiunile unui stat nu pot fi mereu explicate prin simpla referire la interesele private pe care acesta le-ar reprezenta, chiar dacă este vorba de interese private, chiar colective. Skocpol observă că, în timp ce acțiunile unui stat sunt adesea justificate prin referire la adecvarea lor la interesele pe termen lung ale societății, sau la beneficiile ce ar rezulta din acestea pentru diferite grupuri sociale (ceea ce ar tinde să deplaseze atenția, din nou, asupra societății), “acțiunile statului autonom iau, în mod regulat, forme ce-i permit consolidarea autorității proprii, a longevității sale politice și a controlului social asupra acelor organizații statale din ale căror prerogative rezultă politicile sau ideile politice relevante”. Citând-o pe Suzanne Berger, Skocpol subliniază că punctul de vedere care susține că “interesele” sociale ar determina politica este unilateral și superficial, fie și numai pentru că “ritmicitatea și caracteristicile intervenției statului” afecteza “nu doar tacticile și strategiile organizaționale”, ci și “conținutul și definirea interesului însuși”…”Anumiți autori au arătat, în mod explicit, că inițiativele statului crează forme colporatiste…În bună măsură, formarea unor fenomene pur socioeconomice, precum grupurile de interese și clasele, depinde, lăsând de-o parte capaciatea lor politică de acțiune, tocmai de structura și activitățile statului, pe care actorii sociali încearcă, la rândul lor, să-l influențeze.” [114]

Conflictul de clasă în regimurile marxiste

Din punct de vedere științific, teoria liberală – care situează sursa conflictului de clasă în exercițiul puterii statului – pare a avea cel puțin un avantaj major în comparație cu analiza marxistă convențională: teoria liberală este capabilă să explice structura și funcționarea societăților marxiste însele. “Comuniștii – scria Marx – pot rezuma teoria lor într-o singură formulă: desființarea proprietății private.” [115] Cu toate acestea, societățile comuniste care au desființat proprieatea privată, nu par a fi pe drumul abolirii claselor. Acestă stare de fapt i-a condus pe teoreticienii marxiști spre tot felul de interpretări profund obscure, spre analize confuze și lamentări justificate, privitoare la inadecvarea unei analize “pur economice” a conflictului de clasă pentru explicarea realității empirice din statele socialiste. [116] În schimb, teoria liberală a conflictului de clasă pare cea mai potrivită pentru a aborda aceste probleme într-un context în care accesul la avere, prestigiu și influență ese determinat de controlul asupra aparatului de stat.

NOTE

1. “Conceptul de clasă are o imprtanță centrală pentru construcția teoriei marxiste, chiar dacă nici Marx și nici Engels nu i-au consacrat o expunere sistematică.” Tom Bottomore, “class”, în idem, (ed.), a Dictionary of Marxist Tought, Cambridge, Mas., Harvard University Press, 1983, p. 74; cf. alt teoretician marxist contemporan, Charles Bettelheim, “Reflections on Concepts of Class and Class Struggle in Marx’s Work”, trad. Carole Biewener, in Stephen Resnick, Richard Wolf, (eds.), Rethinking Marxism: Struggles in Marxist Theory. Essays for Harry Magdoff and Paul Sweezy, Brooklyn, N.Y., Autonomedia, 1985, p. 22: Marx “nu a ajuns la o concepție unică și coerentă despre clasă și lupta de clasă”.
2. Karl Marx și Friedrich Engels, Selected Works in Three Volumes, Moscow, Progress Publishers, 1983, I, pp. 108-9. Opere alese în două volume, București, Ed. Partidului Muncitoresc Român, 1949, I, pp. 9-10 (n. tr.).
3. Cf. Ludwig von Mises, Theory and History: An Interpretation of Social and Economic Evolution, New Haven, Yale University Press, 1957, p. 113: “Marx a încâlcit problema confundând noțiunile de castă și clasă”.
4. Karl Marx, Capital: A Critique of Political Economy, III, The Process of Capitalist Production as a Whole, (New York, International Publishers, 1967), pp. 885-6.
5. Ibid., Friedrich Engels, “Preface”, p. 3.
6. Ibid., p. 7.
7. Jerôme-Adolphe Blanqui, Histoire de L’Économie politique en Europe depuis les anciens jusqu’à nos jours (Paris, Guillaumin, 1837), p. x. Ernst Nolte – Marxismus und Industrielle Revolution, (Stuttgart, Klett-Cotta, 1983), p. 599, 79n – menționa atacul lui Engels împotriva “mizerabilei istorii a economiei” a lui Blanqui, dintr-un articol de ziar apărut cu puțin înaintea elaborării Principiilor Comunismului, lucrare utilizată de Marx pentru elaborarea Manifestului. Cu toate acestea, Principiile nu conțin nimic similar paragrafului introductiv al Manifestului; cf. The Communist Manifesto of Karl Marx and Friedrich Engels, D. Ryazanoff, (ed.), (1930; repr., New York, Russell and Russell, 1963, pp. 319-40).
8. Blanqui, Histoire, pp. x-xi.
9. Marx către J. Weydemeyer, 5 martie 1852, Karl Marx and Friedrich Engels, selected Correspondence Moscou, Progress Publishers, 1965), pp. 67-70.
10. Ibidem, p. 69. În acest context, Marx afirmă că aportul său se limitează la demonstrarea faptului că existența claselor nu este o determinare permanentă a societății umane și că lupta de clasă va conduce în final la dictatura proletariatului și, implicit, la o societate fără clase. Charles Bettelheim (“Reflections on Concepts of Class”, p. 16) este de acord cu Marx asupra acestui punct: “Fără aceste elemente (“polarizare, tendință istorică, rezultat final”) ne aflăm în fața unei concepții deja împărtășite de numeroși istorici care recunoșteau existența luptelor dintre clase și influența acestora asupra desfășurării evenimentelor istorice.”
11. Cel de al treilea este autorul englez, de o importanță mult mai redusă, John Wade. Într-un paragraf ulterior al aceleiași scrisori, Marx se referă la economiști precum Ricardo, Malthus, Mill, Say și alții, care au arătat că “bazele economice ale diferitelor clase generează o stare de antagonism necesară, și din ce în ce mai pronunțată, între ele”. Marx, Engels, Selected Correspondence, p. 69. Merită a fi menționat faptul că, în aceeași scrisoare, Marx ridiculizează părerile acelui “infatuat (Karl) Heinzen”, care considera că “existența” claselor (este legată) de existența privilegiilor politice și a monopolurilor …”, ibid. (sublinierea aparține originalului).
12. Marx către Engels, 27 iulie 1854, Selected Correspondence, p. 87.
13. Engels către H. Starkenburg, 25 ianuarie 1894, Selected Correspondence, p. 468.
14. În clasica sa biografie a lui Marx, Franz Mehring stabilește originile acestei concepții în perioada petrecută de acesta la Paris (1843-44): “Studierea Revoluției franceze l-a condus la descoperirea literaturii istorice referitoare la cea de a “treia stare”, literatură apărută în timpul restaurației burbonilor prin efortul unor istorici de mare talent, care au urmărit istoria clasei lor până în secolul al XI-lea, prezentând istoria Franței ca pe o succesiune neîntreruptă de a lupte de clasă. Marx datorează cunoașterea sa asupra naturii istorice a claselor și a luptelor dintre ele acestor istorici…Marx a negat întotdeauna faptul că paternitatea teoriei luptei de clasă i-ar fi aparținut.” (Franz Mehring, Karl Marx: The Story of his Life, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1962, p. 75). David Mc. Lellan rezumă procesul descris de Mehring atunci când afirmă, în Karl Marx: His Life and Thought, New York, Harper and Row, 1973, p.95: “Familiarizarea, în vara anului 1843, cu istoria Revoluției franceze, este cea care i-a indicat lui Marx rolul luptei de clasă în dezvoltarea socială.” Nici Thierry, nici Guizot nu se concentraseră, în expunerile lor, asupra Revoluției; în orice caz, (nu Revoluția, ci) importanța pe care au acordat-o ei luptei de clasă, ca o constantă ce subîntinde istoria medievală și modernă, este cea care se regăsește în abordarea marxistă.
15. V.I. Lenin, State and Revoluton (1917), New York, International Publishers, 1943, p. 30: “Teoria luptei de clasă n-a fost creată de Marx, ci de burghezia dinaintea lui Marx și este, în general, acceptată de burghezie.” (Sublinierile aparțin originalului). Ultima parte a afirmației lui Lenin este însă problematică.
16. A se vedea Ralph Raico, “Review Essay: The Rise and decline of Western Liberalism”, Reason Papers 14, Spring 1989, pp. 163-64.
17. Leonard P. Liggio este cel care are meritul de a fi recunoscut importanța autorilor industrialiști și de a fi inițiat studierea gândirii lor în vremea din urmă; a se vedea articolul său deosebit de de important, “Charles Dunoyer and Franch Clasical Liberalism”, Journal of Libertarian Studies I, no. 3, 1977, pp. 153-78 (articol a cărui cuprindere este mult mai vastă decât cea pe cate o indică titlul) și bibliografia semnificativă citată acolo, precum și idem, “The Concept of Liberty in 18th and 19th Century France”, Journal des Économistes et des Études Humaines I, no. 1, Spring, 1990, și, idem, Charles Dunoyer and the Censeur: A Study in French Liberalism (în curs de apariție); și Charles Dunoyer, “Notice Historique sur l’Industrialisme”, Oeuvres de Charles Dunoyer, Notices de l’Économie Sociale (Paris, Guillaumin, 1880), pp. 173-199; Ephraïm Harpaz, “Le Censeur Européen: Histoire d’un Journal Idustrialiste”, Revue d’Histoire Économique et Sociale 37, no. 2, 1959, pp. 185-218, și no. 3, 1959, pp. 328-357; Élie Halévy, “The Economic Doctrine of Saint Simon”, (1907), în The Era of Tyrannies: Essay on Socialism and War, Garden City, N.Y., Anchor/Doubleday, 1965, pp. 21-60; Edgar Allix, “J. B. Say et les origines d’industrialisme”, Revue d’Économie Politique 24, 1910, pp. 304-13, 341-62.
18. Ceea ce l-a atras pe Jefferson în scrierile lui Tracy era condamnarea risipirii averii publice de către guvern prin datoria publică, impozitare, monopoluri bancare și alte cheltuieli, ceea ce era în consens cu vederile sale anti-Hamiltoniene (Emmet Kennedy, A Philosophe in the Age of Revolution:Destutt de Tracy and the Origins of “Ideology”), Philadelphia, American Philosophical Society, 1978, p. 228.
19. Antoine Destutt de Tracy, A Treatise on Political Economy, (Thomas Jefferson ed., 1817); New York, Augustus M. Kelley, 1970, p. 6.
20. Emmet Kennedy, A Philosophe in the Age of Revolution, p.180. Acesta îl va face pe Kennedy să aprecieze, în mod eronat, poziția lui Tracy ca pe o formă de “determinism economic”.
21. Ibid., p. 183.
22. Ibid., pp.270-72. Într-un paragraf ulterior, Kennedy se referă la Augustin Thierry și Dunoyer ca fiind printre “prietenii vechi” ai lui Destutt de Tracy; ibid., p. 290. A se vedea, de asemenea, Cheryl B. Welch, Liberty and Utility: The French Ideologues and the Transformation of Liberaliasm, New York, Columbia University Press, 1984, pp. 157-58. Augustin Thierry, în comentariul său la lucrarea lui Tracy, Commentaire sur l’Esprit des Lois de Montesquieu, afirmă: “principiile Comentariului sunt și principiile noastre”, Le Censeur Européen 7, 1818, p. 220.
23. Charles Dunoyer, “Notice Historique”, pp. 175-6; Ephraï m Harpaz, “Le Censeur Européen”, p.197.
24. Allix, “J.-B.Say et les origines de l’industrialisme”, p. 305.
25. Ibid., Michael James (“Pierre Louis Roederer, Jean Baptiste Say, and the Concept of Industry”, History of Political Economy 9, no. 4, Winter 1977, pp. 455-75) argumentează în favoarea ideii că Say îi datorează ideologului Roederer câteva concepte importante, dar recunoaște faptul că Say este cel care a influențat în mod direct și consecvent grupul de la Le Censeur Européen.
26. Harpaz, “Le Censeur Européen”, pp. 204-5.
27. Le Censeur Européen 1, 1817, pp. 159-227; 2, 1817, pp. 169-221.
28. Jean-Baptiste Say, Cathéchisme d’ Économie Politique, ou Instruction Familière, Paris, Crapelet, 1815, p. 14.
29. Allix, “J. –B. Say et les origines de l’industrialisme”, p. 309. Cf. Harpaz, “Le Censeur Européen”, p. 356: “Imensul progres al civilizației materiale moderne este schițat, sau cel puțin sugerat, în cele douăsprezece volume ale publicației Le Censeur Européen”.
30. Allix, “J. -B. Say et les origines de l’industrialisme”, pp. 341-44.
31. Jean Baptiste Say, A Treatise on Political Economy, or the Production, Distribution, and the Consumption of Wealth, C. R. Prinsep, trad. după ediția a IV-a (1880), New York, Augustus M. Kelly, 1964, pp.146-7 (sublinierea adăugată). S-a putut argumenta în mod convingător că Say reprezintă una dintre sursele importante ale teoriei moderne a vânătorii de privilegii (rent-seeking); Patricia J. Euzent and Thomas L. Martin, “Classical Roots of the Emergent Theory of Rent-Seeking: the Contribution of Jean Baptiste Say”, History of Political Economy 16, no. 2, Summer 1984, pp. 255-62. După cum arată Euzent și Martin, Say nu ignora nicidecum motivele pentru care “cei implicați într-un tip de comerț, indiferent care, doreau cu orice preț ca activitatea lor să fie reglementată…” Treatise, pp. 176-77.
32. Allix, “J. –B. Say et les origines de l’industrialisme”, p. 312.
33. După cum arăta Dunoyer, “Notice historique”, p. 179: “este greu de crezut că acești autori au fost conștienți de implicațiile politice ale observațiilor lor despre industrie; cu toate acestea, ele au generat o nouă înțelegere a politicului, ce va conduce la dezvoltarea și progresul acesteia. Scrierile lor au căzut în mâna unor oameni ce au făcut din ele un obiect special de studiu și cărora le-au transformat radical ideile. Acesta este îndeosebi efectul pe care aceste scrieri le-au avut asupra publiciștilor de la Le Censeur.”
34. Charles Comte, “Considérations sur l’état morale de la nation française, et sur les causes de l’instabilité de ses institutions”, Le Censeur Européen 1, pp. 1-2, 9. Asemănările cu analiza propusă de Franz Oppenheimer sunt evidente. A se vedea lucrarea acestuia, The State, John Gitterman, trad., și C. Hamilton, intro., New York, Free Life, 1975.
35. Charles Comte, “Considérations sur l’état morale”, în Le Censeur Européen 1, p. 11.
36. Ibid., p. 19.
37. Ibid., p. 9.
38. Charles Comte, “De l’organisation sociale considérée dans ses rapports avec les moyens de subsistence des peuples”, Le Censeur Européen 2, 1817, p. 22.
39. Charles Comte, “Considérations sur l’état morale”, în Le Censeur Européen 1, p. 14. Lucrarea lui Thiery despre cucerirea normandă este astfel deja anticipată în acest eseu timpuriu al lui Comte, în atacurile acestuia la adrea lui Wilhem Cuceritorul. Ibid., pp. 19-20.
40. Ibid., pp. 20-21.
41. Ibid., p. 21.
42. Ibid.
43. Charles Dunoyer, “Du système de l’équilibre des puissances européenes”, în Le Censeur Européen 1, 1817, pp. 119-26.
44. Ibid., p. 120.
45. Ibid., p. 131.
46. Ibid., p. 132.
47. Ibid., p. 120.
48. Charles Comte, “De l’organisation sociale”, în Le Censeur Européen 2, p. 33.
49. Charles Dunoyer, “Du système de l’équilibre”, în Le Censeur Européen 1, p. 124. Dunoyer continuă prin a afirma: “Dacă, în chiar actul prestării acestui serviciu (protecția libertății și a proprietății) către aceștia (membrii societății), îi fac să plătească mai mult decât merită, mai mult decât prețul pe care l-ar fi plătit dacă s-ar fi descurcat prin mijloace proprii, în acest caz, tot ceea ce guvrnanții obțin în plus este o valoare sustrasă și, prin urmare, ei acționează în spirit de jaf.” Trebuie observat că Dunoyer întâmpină în acest punct o dificultate, atâta timp cât el consimte la ideea guvernului monopolist, deținător al puterii de impozitare. Aceasta este valabil și referitor la afirmația sa (p. 125) că guvernarea, furnizând securitate, “nu ar fi trebuit să-i oblige pe cetățeni să plătească mai mult decât costă aceasta în mod natural”.
50. “Considérations sur l’état morale” în Le Censeur Européen, vol. 1, pp. 88-89.
51. “De l’organisation sociale”, în Le Censeur Européen, vol. 2, pp. 29-30.
52. A se vedea, cu toate acestea, articolul Patriciei J. Euzenet și al lui Thomas L. Martin citat în nota 31 de mai sus.
53. “De l’influence qu’exercent sur le gouvernement les salaires attachés à l’exercices des fonctions publiques”, în Le Censeur Européen, vol. 11 (1819), pp. 75-118.
54. Ibid., p. 77.
55. Ibid., p. 78.
56. Ibid., p. 80.
57. Ibid., pp. 81-82.
58. Ibid., p. 86.
59. Ibid., p. 88.
60. Ibid., p. 89.
61. Ibid., p. 103.
62. Richard N. Hunt, The Political Ideas of Marx and Engels: Marxism and Totalitarian Democracy, 1818-1850, Pittsbourgh, University of Pittsbourgh Press, 1974, pp. 124-31; David Conway, A Farewell to Marx: An Outline and An Appraisal of this Theories, Harmonsworth, Penguin, 1987, pp. 162-64; Ralph Raico, “Classical Liberal Exploitation Theory: A Comment on Professor Liggio’s Paper”, in Journal of Libertarian Studies 1, no. 3 (1977), pp. 179-83.
63. Marx, Engels, Selected Works, vol. 1, p. 477 (Marx și Engels, Opere Alese, vol.1, p. 327).
64. Ibid., Marx și Engels, Opere Alese, vol. 1, pp. 327-8. A se vedea și p. 432.
65. Ibid., vol. 2, p. 222 (Marx și Engels, Opere Alese, vol. 1, p. 538.
66. Hunt, The Political Ideas of Marx and Engels, p. 124.
67. Mă refer, aici, la accepțiunea marxistă a termenului de “ideologie” și nu la cea promovată de ideologi.
68. “Considerations sur l’état moral”, Le Censeur Européen 1, pp. 29-30.
69. Ibid., pp. 36-37n.
70. Pentru Thierry, a se vedea: A. Augustin Thierry, Augustin Thierry (1795-1856), d’ aprés sa correspondence et ses papiers de famille, Paris, Plon-Nourrit, 1922; Kieran Joseph Carrol, Some Aspects of the Historical Thought of Augustin Thierry (1795-1856), Washington, D.C., Catholic University of America Press, 1951; Rulon Nephi Smithson, Augustin Thierry. Social and Political Consciousness in the Evolution of Historical Method, Geneva, Droz, 1973; Lionel Grossman, Augustin Thierry and Liberal Historiography, Theory and History, Beiheft 15, Weseleyan University Press, 1976.
71. Le Censeur Européen 7, pp. 191-260. O versiune engleză a acestui eseu, parțial ajustată, a fost tradusă de Mark Weiberg și publicată sub titlul Theory of Classical Liberal “Industrialisme” (prefață de Leonard P. Liggio), de către centrul de Studii Libertariene (New York, 1978).
72. Le Censeur Européen 7, pp. 228 și 230.
73. Ibid., pp. 206 și 205.
74. Ibid., p. 244.
75. Ibid., p. 218.
76. Ibid., pp. 256-57. Sublinierea adăugată.
77. Ibid., pp. 257-58.
78. Ibid., pp. 251-52.
79. Ibid., p. 255.
80. “Considérations sur l’état moral”, în Le Censeur Européen 1, p. 6.
81. Charles Comte, “De la multiplication des pauvres, des gens à places, et des gens à pensions” în Le Censeur Européen 7, p. 1n.
82. A se vedea mai sus, de asemenea, nota 49.
83. Cf. Shirley M. Gruner, Economic Materialism and Social Moralism, The Hague/Paris, Mouton, 1973, pp. 108-10.
84. Ibid., p. 110.
85. Dietrich Gerhard, “Guizot, Augustin Thierry, und die Rolle des Tiers État in der franzö sische Geschichte”, în Historische Zeitschrift, 190, no. 2 (1960), p. 305.
86. Ibid., p. 307.
87. François Mignet, “Le comte Sieyès: Notice”, în Notices et portraits historiques et litéraires, vol.1, Paris: Charpentier, 1854, p. 88 (sublinierea adăugată).
88. François Mignet, ”Charles Comte: Notice”, ibid., vol. 2, p. 102.
89. “După ce am irosit o grămadă de muncă și de efort spre a obține aceste rezultate artificiale, am ajuns să-mi dau seama că falsificăm istoria impunând formule identice unor perioade istorice total diferite.” Augustin Thierry, Dix Ans d’Études Historiques (1834), Paris, Furne, 1851, p. 3. Despre opiniile sale radical-liberale anterioare, el afirmă: “Năzuiam entuziast spre un viitor despre care nu aveam nici o idee clară”. Ibid., p. 7.
90. Ibid., pp. 6-7.
91. Ibid., p. 8.
92. Ibid., p. 12.
93. Citat de Peter Stadler, “Politik und Geschitsschreibung in der franzö sischen Restauration 1814-1830”, în Historische Zeitschrift 180, no. 2, 1955, p. 283.
94. Acest tip de istoriografie tinde să prezinte întreaga istorie trecută ca derularea unui conflict între “progresiști” și “conservatori”, soldat cu victoria primilor (Whiggies), care sunt creatorii lumii moderne. (n. t.).
95. Augustin Thierry, Essay sur l’Histoire de la Formation et des Progrès du Tiers État (1853), ediție nouă revizuită, Paris, Calman Levy, 1894, pp. 172-73.
96. Ibid., pp. 189 și 195.
97. Ibid., pp. 1-2.
98. Ibid., p. 2.
99. Marx discută Eseul lui Thierry în scrisoarea adresată lui Engels citată la nota 12. Intersant este că Marx îl laudă pe Thierry pentru felul în care a descris “corect, chiar dacă nu ca un tot unitar: (1) modul în care, de la început, sau cel puțin odată cu înflorirea orașelor, burghezia franceză a câștigat prea multă influență prin constituirea sa într-un Parlament, prin ocuparea pozițiilor birocratice și nu prin comerț sau industrie, așa cum s-a întâmplat în Anglia. Cu siguranță, aceasta rămâne încă o caracteristică a societății franceze actuale.” Marx, Engels, Selected Correspondence, p. 88.
100. A se vedea, de exemplu, popularul pamflet al lui “Timon” (Louis-Marie Cormenin de la Haye), în Ordre du Jour sur la Corruption Electorale, ediția a 7-a, Paris, Pagnerre, 1846.
101. Recollections, trad. Alexander Teixeira de Mattos, New York, Meridian, 1959, pp. 2-3.
102. Allix, “J. –B. Say, et les origines de l’industrialisme”, pp. 318-19.
103. A. A. Thierry, Augustin Thierry, p.114.
104. Ibid., p.131.
105. “Sur l’état présent”, Le Censeur Européen, 2, p. 97.
106. A se vedea Ralph Raico, “Classical Liberal Exploitation Theory”, pp. 179-83.
107. Eugene Tenbroeck Mudge, The Social Philosophy of John Taylor of Caroline: a Study in Jeffersonian Democracy, 1939, New York, AMS Press, 1968, pp. 151-204 și passim.
108. William Leggett, Democratic Editorials: Essays in Jacksonian Political Economy, Lawrence H. White, (ed.), Indianapolis, Liberty Press, 1984, pp. 250-51. A se vesda și Lawrence H. White, “William Legget: Jacksonian Editorialist as Classical Liberal Political Economist”, History of Political Economy 18, no.2, Summer 1986, pp. 307-24.
109. William Leggett, Democratic Editorials, p. 142.
110. John C. Calhoun, A Disquisition on Government and Selections from the Discourse, C. Gordon Post, (ed.), Indianapolis, Bobbs-Merrill, 1953, pp. 17-18.
111. A se vedea, de exemplu, Harris E. Starr, William Graham Sumner, New York: Henry Holt, 1925, pp. 241 și 458.
112. Theda Skocpol, Bringing the State Back In: Strategies of Analysis in Current Research, Cambridge, England, Cambridge University Press, 1985. Titlul provine dintr-un eseu anterior al lui Skocpol.
113. Ibid., pp. 3-37.
114. Un autor care a subliniat rolul statului în crearea formelor corporatiste și implicit a “interesului de clasă” (deși acesta preferă termenul mai adecvat din punct de vedere sociologic de “castă” celui de “clasă”) a fost Ludwig von Mises; a se vedea lucrarea sa: Theory and History, pp. 113-15. Mises, care a examinat această problemă acum treizeci de ani, nu este menționat de Skocpol. A se vedea, de asemenea, Murray N. Rothbard, Power and Market: Government and the Economy (Menlo Park, Institute for Humane Studies, 1970, pp. 12-13), unde Rothbard afirmă: “Este la modă să se spună că anumiți “conservatori”, precum John C. Calhoun, ar fi anticipat doctrina marxistă a exploatării de clasă. Dar doctrina marxistă afirmă, în mod eronat, că există “clase” pe piața liberă, ale căror interese se ciocnesc și se opun. Abordarea lui Calhoun este aproape diametral opusă. Calhoun consideră că intervenția statului, ca atare, este cea care crează “clasele” și conflictul.” Rothbard preferă și el termenul de “castă”: “castele sunt grupuri create de stat, fiecare cu setul său specific de privilegii și sarcini”. Ibid., p. 198, n. 5.
115. “Manifesto of the Communist Party”, în Karl Marx, Friedrich Engels, Selected Works, 1, p.120, (Opere alese, 1, p. 24).
116. George Konrad și Ivan Szelényi, The Intellectuals on the Road to Class Power, Andrew Arato și Richard E. Allen, trad., New York/London, Harcourt Brace Jovanovich, 1979, pp. xiv-xvi, 39-44, și passim.

* R. Raico, “Classical Liberal Roots of the Marxist Doctrine of Class”, în Yuri N. Maltsev (ed.), Requiem for Marx, Auburn Al., Ludwig von Mises Institute, 1993, pp. 189-220. Textul este tradus și reprodus cu permisiunea autorului.

Translated and e-published with the author’s permission

© 2002 Institutul Ludwig von Mises – România pentru ediția în limba română.