Pietrele făcute pâine, miracolul keynesian

Ludwig von Mises

Traducere de Adrian Lăcătuş *

Arsenalul principal al tuturor autorilor socialişti este ideea existenţei unui belşug viitor şi că substituirea capitalismului cu socialismul ar face posibil să i se dea fiecăruia „în funcţie de nevoile sale”. Alţi autori doresc să producă acest paradis printr-o reformă a sistemului monetar şi de credit. După părerea lor, mai mulţi bani şi mai mult credit este tot ceea ce lipseşte. Ei consideră că rata dobânzii este un fenomen artificial generat de raritatea creată de om a „mijloacelor de plată”. În sute, chiar mii de cărţi şi pamflete, ei dau pasional vina pe economiştii „ortodocşi” pentru rezistenţa lor în a admite că doctrinele inflaţioniste şi expansioniste sunt sănătoase. Toate relele, repetă ei mereu, sunt cauzate de învăţăturile greşite ale „ştiinţei” economice „învechite” şi de „monopolul creditului”, deţinut de bancheri şi cămătari. Descătuşarea banilor din lanţurile „restricţionismului”, crearea banilor liberi (Freigeld, în terminologia lui Silvio Gesell) şi acordarea de credit ieftin sau chiar gratis, este principalul punct în platforma lor politică.

Astfel de idei ispitesc masele neinformate. Acestea sunt foarte populare şi printre guvernele angajate într-o politică de creştere atât a cantităţii de bani în circulaţie, cât şi a depozitelor încasabile imediat. Totuşi, guvernele şi partidele inflaţioniste nu sunt gata să admită deschis adeziunea lor la doctrinele inflaţioniştilor. În timp ce cele mai multe ţări s-au apucat de inflaţie şi de o politică a banilor facili, campionii pedanţi ai inflaţionismului erau încă trataţi cu dispreţ ca fiind „şarlatani monetari”. Doctrinele lor nu erau predate în universităţi.

John Maynard Keynes, fostul consilier economic al guvernului britanic, este noul profet al inflaţionismului. „Revoluţia keynesistă” a constat în aderarea deschisă la doctrinele lui Silvio Gesell. În postura de cel mai de seamă dintre gesellienii britanici, Lordul Keynes a adoptat şi straniul jargon mesianic al literaturii inflaţioniste pe care l-a introdus apoi în documentele oficiale. Expansiunea creditului, se afirmă în Paper of British Experts din 8 aprilie 1948, îndeplineşte „miracolul … transformării unei pietre în pâine”. Autorul acestui document era, desigur, Keynes. Marea Britanie a parcurs într-adevăr o cale lungă de la părerile lui Hume şi Mill până la această afirmaţie despre miracole.

II

Keynes a intrat pe scena politică în 1920 cu cartea sa, The Economic Consequences of the Peace. El a încercat să demonstreze că sumele cerute ca despăgubiri de război erau considerabil mai mari decât îşi putea permite Germania să plătească şi să „transfere”. Succesul cărţii a fost copleşitor. Maşina propagandistică a naţionaliştilor germani, bine implementată în fiecare ţară, era preocupată în a-l înfăţişa pe Keynes ca pe economistul eminent al lumii şi cel mai înţelept om de stat al Marii Britanii.

Totuşi ar fi o greşeală să-l învinuim pe Keynes pentru politica sinucigaşă pe care Marea Britanie a urmat-o în perioada interbelică. Alte influenţe, în special adoptarea doctrinei marxiste a imperialismului şi a „aţâţării capitaliste la război”, au avut incomparabil mai mare importanţă în avansarea politicii de menţinere a păcii prin acordarea de concesii potenţialilor inamici. Cu excepţia unui număr mic de vizionari, toţi britanicii au sprijinit politica ce a făcut în final posibil ca naziştii să înceapă cel de-al doilea război mondial.

Un economist francez foarte capabil, Etienne Mantoux, a analizat faimoasa carte a lui Keynes punct cu punct. Rezultatul studiului său foarte atent şi scrupulos este devastator atât pentru economistul şi statisticianul Keynes, cât şi pentru omul de stat Keynes. Prietenii lui Keynes sunt neputincioşi în a găsi orice replică substanţială. Singurul argument pe care prietenul şi biograful său, profesorul E.A.G. Robinson, l-a putut exprima este că acest puternic rechizitoriu al poziţiei lui Keynes provine, „aşa cum era de aşteptat, de la un francez”. (Economic Journal, vol.LVII, p.23.) De parcă efectele dezastruoase ale politicii de menţinere a păcii prin acordarea de concesii potenţialilor inamici şi ale defetismului nu afectaseră şi Marea Britanie!

Etienne Mantoux, fiul unui istoric celebru, Paul Mantoux, a fost cel mai remarcabil dintre tinerii economişti francezi. Adusese deja contribuţii valoroase la teoria economică – printre care o critică pătrunzătoare la Teoria generală a lui Keynes, publicată în 1937 în Revue d’Economie Politique – înainte să-şi înceapă lucrarea sa The Carthaginian Peace or the Economic Consequences of Mr. Keynes (Oxford University Press, 1946). Nu a trăit să-şi vadă cartea publicată. Ca ofiţer în cadrul forţelor franceze a fost omorât în timpul serviciului activ în ultimele zile ale războiului. Moartea sa prematură a fost o puternică lovitură pentru Franţa, care are astăzi mare nevoie de economişti de calitate şi curajoşi.

III

Ar fi o greşeală, de asemenea, să-l învinuim pe Keynes pentru greşelile şi eşecurile politicilor contemporane britanice economice şi financiare. Când a început să scrie, trecuse mult timp de când Marea Britanie abandonase principiul laissez-faire-ului. Aceasta a fost realizarea unor oameni ca Thomas Carlyle şi John Ruskin şi, în special, a fabienilor. Cei născuţi în anii optzeci ai secolului al nouăsprezece-lea şi mai târziu au fost doar epigoni ai universitarilor şi ai socialiştilor de salon de la sfârşitul perioadei victoriene. Ei nu erau critici ai sistemului la putere, cum fuseseră predecesorii lor, ci doar apologeţi ai politicilor guvernului şi grupurilor de presiune, a căror nepotrivire, inutilitate şi caracter vătămător deveneau din ce în ce mai evidente.

Profesorul Seymour E. Harris tocmai a publicat un volum substanţial de eseuri colectate de la diferiţi autori din mediul academic şi birocratic, care tratează doctrinele lui Keynes după cum au fost dezvoltate în a sa General Theory of Employment, Interest and Money, publicată în 1936. Titlul volumului este The New Economics, Keynes’ Influence on Theory and Public Policy (Alfred A. Knopf, New York, 1947). Dacă keynesismul are o pretenţie justă pentru apelativul „nouă teorie economică” sau dacă nu este, mai degrabă, decât o reluare a erorilor, de multe ori respinse, ale mercantilismului şi a silogismelor nenumăraţilor autori care doreau să facă pe toată lumea prosperă prin bani discreţionari este lipsit de importanţă. Ceea ce contează nu este dacă o doctrină este nouă, ci dacă este sănătoasă.

Aspectul remarcabil al acestui simpozion este că nici măcar nu încearcă să respingă obiecţiile demonstrate, ridicate de către economişti serioşi împotriva lui Keynes. Editorul pare incapabil să conceapă că un om onest şi neviciat de erori poate să nu fie de acord cu Keynes. După părerea sa, opoziţia la Keynes vine din partea „intereselor învestite de oamenii de ştiinţă în teoria veche” şi „influenţei preponderente a presei, radioului, finanţelor şi cercetării subvenţionate”. În ochii săi, non-keynesiştii sunt doar o gaşcă de sicofanţi corupţi, nedemni de atenţie. Profesorul Harris adoptă astfel metodele marxiştilor şi naziştilor, care preferă să-şi defăimeze criticii şi să le pună la îndoială motivaţiile, în loc să le respingă tezele.

În evaluarea realizărilor lui Keynes sunt câteva contribuţii scrise într-un limbaj demn şi rezervate, chiar critice. Altele sunt simple izbucniri ditirambice. Astfel, profesorul Paul E. Samuelson ne spune: „Ca economist, să te fi născut înainte de 1936 era într-adevăr o binefacere. Dar să nu te fi născut cu prea mult timp înainte!”. Şi continuă citându-l pe Wordsworth:

„Fericire era ca în acei zori să fii în viaţă,

Dar să fii tânăr era cu adevărat paradis!”

Coborând din înălţimile semeţe ale Parnasului în văile prozaice ale ştiinţei cantitative, profesorul Samuelson ne oferă informaţii exacte cu privire la susceptibilitatea economiştilor faţă de Evanghelia după Keynes din 1936. Cei sub 35 de ani i-au pătruns în întregime înţelesul după ceva timp; cei peste 50 s-au dovedit a fi destul de imuni, în timp ce economiştii între cele două vârste erau împărţiţi. După ce ne-a servit astfel o versiune răsuflată a temei giovanezza a lui Mussolini, ne oferă mai multe sloganuri ponosite ale fascismului, de exemplu, „valurile viitorului”. Totuşi, cu acest punct, alt colaborator, domnul Paul M. Sweezy, nu este de acord. În ochii săi, Keynes, deoarece era alterat de „neajunsurile gândirii burgheze”, nu este salvatorul omenirii, ci doar precursorul lui, a cărui misiune istorică este să pregătească intelectualitatea britanică pentru acceptarea marxismului pur şi să facă Marea Britanie coaptă ideologic pentru socialismul deplin.

IV

Recurgând la metoda insinuării şi încercând să-şi înfăţişeze adversarii ca suspecţi, prin referirea la aceştia în termeni ambigui, care lasă loc la diferite interpretări, băieţii de casă ai Lordului Keynes imită procedeele idolului lor. Pentru că ceea ce mulţi oameni au numit cu admiraţie „splendoarea stilului” şi „măiestria limbajului” lui Keynes erau, de fapt, şmecherii retorice.

Ricardo, spune Keynes, „a cucerit Anglia în întregime, cum a cucerit Sfânta Inchiziţie Spania”. Această afirmaţie este la fel de vicioasă ca orice comparaţie. Inchiziţia, ajutată de conetabili şi călăi înarmaţi, a doborât poporul spaniol în supunere. Teoriile lui Ricardo au fost acceptate ca şi corecte de intelectualii britanici fără ca nici o presiune sau constrângere să fie exercitată în favoarea lor. Dar comparând cele două lucruri în întregime diferite, Keynes insinuează indirect că a fost ceva ruşinos în succesul învăţăturilor lui Ricardo şi că aceia care nu sunt de acord cu el sunt campionii eroici, nobili şi fără frică ai libertăţii, aşa cum au fost cei care au luptat împotriva ororilor Inchiziţiei.

Cea mai celebră intuiţie a lui Keynes este: „Două piramide, două slujbe pentru mort sunt de două ori mai bune decât una singură; dar nu şi două căi ferate de la Londra la York”. Este evident că această vorbă de spirit, demnă de un personaj dintr-o piesă de Oscar Wilde sau Bernard Shaw, nu demonstrează în nici un fel teza că săpatul gropilor în pământ şi plătitul lor din economii „va creşte dividendul naţional real de bunuri şi servicii utile”. Dar îl pune pe adversar într-o poziţie jenantă, fie de a lăsa aparentul argument fără răspuns, fie să utilizeze uneltele logice şi raţiunea discursivă împotriva unei scânteieri de spirit.

Altă exemplificare a tehnicii lui Keynes este oferită de descrierea răutăcioasă a Conferinţei de Pace de la Paris. Keynes nu era de acord cu ideile lui Clemenceau. Astfel, a încercat să-şi ridiculizeze adversarul, discutând pe larg despre ţinuta şi înfăţişarea sa, care, se pare, nu satisfăceau standardele stabilite de comercianţii londonezi. Este greu de descoperit orice legătură cu problema despăgubirilor germane în faptul că cizmele lui Clemenceau „erau din piele groasă neagră, foarte bune, dar într-un stil ţărănesc, şi uneori strânse în faţă, straniu, de o cataramă în loc de şireturi”. După ce 15 milioane de oameni au pierit în război, cei dintâi oameni de stat ai lumii s-au întrunit pentru a da omenirii o nouă ordine internaţională şi pace statornică… iar expertul financiar al Marii Britanii se amuza pe seama stilului rustic al încălţămintei primului ministru francez.

Paisprezece ani mai târziu a fost altă conferinţă internaţională. De această dată, Keynes nu era un consilier de rang inferior, ca în 1919, ci una dintre principalele personalităţi. În ceea ce priveşte Conferinţa Mondială Economică de la Londra din 1933, Profesorul Robinson observă: „Mulţi economişti din lumea întreagă îşi vor aminti… spectacolul de la Covent Garden dat în onoarea delegaţilor la Conferinţa Economică Mondială, care îşi datora foarte mult concepţia şi organizarea lui Maynard Keynes”.

Acei economişti care nu erau în serviciul nici unuia dintre guvernele inepte lamentabil ale anului 1933, şi deci nu erau delegaţi şi nici prezenţi la seara încântătoare de balet, îşi vor aminti Conferinţa de la Londra pentru alte motive. A marcat cel mai spectaculos eşec din istorie al acelor politici neo-mercantiliste pe care le-a susţinut Keynes. Comparabil cu acest fiasco din 1933, Conferinţa de la Paris din 1919 pare să fi fost o afacere extrem de încununată de succes. Dar Keynes nu a publicat nici un comentariu sarcastic despre hainele, cizmele sau mănuşile delegaţilor din 1933.

V

Cu toate că Keynes îl considera pe „necunoscutul, pe nedrept neglijatul profet Silvio Gesell” drept predecesorul său, propriile sale învăţături diferă considerabil de cele ale lui Gesell. Ce a împrumutat Keynes de la Gesell, ca şi de la mulţimea altor propagandişti pro-inflaţie, nu a fost conţinutul doctrinei lor, ci concluziile practice şi tacticile pe care le aplicau pentru a submina prestigiul oponenţilor. Aceste stratageme sunt:

a) Toţi adversarii, adică toţi aceia care nu consideră expansiunea creditului ca panaceu, sunt luaţi la grămadă şi denumiţi ortodocşi. Se sugerează că nu există nici o diferenţă între ei.

b) Se presupune că evoluţia ştiinţei economice a culminat cu Alfred Marshall şi s-a terminat cu el. Descoperirile teoriei subiectiviste moderne nu sunt luate în considerare.

c) Tot ce au făcut economiştii de la David Hume şi până în zilele noastre pentru a clarifica rezultatele modificărilor în cantitatea de bani şi de substitute monetare este pur şi simplu ignorat. Keynes niciodată nu s-a apucat de munca - fără şansă de reuşită - a infirmării acestor învăţături prin argumentaţie.

În toate aceste privinţe, cei ce contribuie la simpozion adoptă tehnicile maestrului. Critica lor este îndreptată către corpul unei doctrine create de propriile iluzii, care nu are nici o asemănare cu teoriile expuse de economiştii serioşi. Trec în linişte peste tot ceea ce economiştii au zis despre rezultatul inevitabil al expansiunii creditului. Pare că n-au auzit niciodată nimic despre teoria monetară a ciclurilor de afaceri.

Pentru a avea cineva o estimare corectă a succesului pe care Teoria generală a lui Keynes l-a avut în cercurile academice, trebuie să ia în calcul condiţiile care prevalau în predarea ştiinţei economice în universităţi între cele două războaie mondiale.

Printre oamenii care ocupau funcţii de profesor universitar în economie în ultimele câteva decenii, doar câţiva erau adevăraţi economişti, adică oameni pe deplin cunoscători ai teoriilor dezvoltate de teoria economică subiectivistă modernă. Ideile vechilor economişti clasici, ca şi cele ale economiştilor moderni, erau caricaturizate în manuale şi în săli de clasă; erau numite folosind apelative ca demodate, ortodoxe, reacţionare, burgheze sau economie de Wall Street. Profesorii se mândreau cu respingerea pentru totdeauna a doctrinelor abstracte manchesterism şi laissez-faire.

Antagonismul dintre cele două şcoli de gândire a fost focalizat în principal pe tratarea problemei sindicatelor. Economiştii discreditaţi ca ortodocşi arătau că o creştere permanentă în ratele salariilor pentru toţi oamenii dornici de a câştiga salarii este posibilă numai în măsura în care cota de capital investit per capita şi productivitatea muncii creşte. Dacă – fie prin decret guvernamental sau prin presiunea sindicatelor – ratele minime ale salariilor sunt fixate la un nivel mai înalt decât nivelul pe care piaţa neobstrucţionată le-ar fixa, şomajul rezultă ca fenomen permanent de masă.

Aproape toţi profesorii din universităţile la modă au atacat tăios această teorie. După cum aceşti pretinşi doctrinari „neortodocşi” au interpretat istoria economică a ultimelor două sute de ani, creşterea fără precedent în ratele reale ale salariilor şi în standardul de viaţă a fost cauzată de sindicalism şi de legislaţia guvernamentală pro-muncitori. Sindicalismul era, în opinia lor, extrem de benefic pentru adevăratele interese ale celor care câştigau salarii şi pentru întreaga naţiune. Doar apologeţii necinstiţi ai intereselor, evident injuste, ale cruzilor exploatatori pot găsi cusururi acţiunilor violente ale sindicatelor, susţin ei. Cea dintâi preocupare a unui guvern popular, susţin aceştia, ar trebui să fie încurajarea pe cât de mult posibil a sindicatelor şi oferirea asistenţei de care au nevoie pentru a combate uneltirile angajatorilor şi pentru a fixa rate salariale din ce în ce mai mari.

Dar de îndată ce guvernele şi legislaturile au învestit sindicatele cu puterile de care aveau nevoie pentru a-şi impune rate minime ale salariilor, au apărut consecinţele pe care economiştii „ortodocşi” le preziseseră; şomajul unei părţi considerabile din forţa de muncă potenţială s-a perpetuat an după an.

Doctrinarii „neortodocşi” au rămas perplecşi. Singurul argument pe care îl avansaseră împotriva teoriei „ortodoxe” era apelul la propriile interpretări greşite ale istoriei. Dar acum evenimentele se desfăşurau întocmai precum „şcoala abstractă” prezisese. A fost confuzie printre „neortodocşi”.

Acesta a fost momentul în care Keynes şi-a publicat Teoria generală. Ce liniştire pentru „progresiştii” jenaţi! Prin aceasta, în sfârşit, aveau ceva să opună perspectivei „ortodoxe”. Cauza şomajului nu erau politicile necorespunzătoare cu privire la forţa de muncă, ci neajunsurile sistemului monetar şi de credit. Nici un motiv de îngrijorare de acum încolo pentru insuficienţa economiilor şi acumulării de capital şi pentru deficitele gospodăriei publice. Dimpotrivă. Singura metodă de a scăpa de şomaj era de a spori „cererea efectivă” prin cheltuieli publice finanţate de expansiunea creditului şi inflaţie.

Politicile pe care Teoria generală le-a recomandat erau exact acelea pe care acei „şarlatani monetari” le avansaseră cu mult timp înainte şi pe care guvernele le îmbrăţişaseră în criza lui 1929 şi în anii care au urmat. Unii oameni cred că scrierile precedente ale lui Keynes au jucat un rol important în procesul care a convertit cele mai puternice guverne la doctrinele cheltuielilor nesăbuite, expansiunea creditului şi inflaţie. Putem lăsa acest aspect minor nerezolvat. Oricum, nu poate fi negat faptul că guvernele şi oamenii nu au aşteptat Teoria generală pentru a se apuca de aceste politici „keynesiste” – sau, mai corect, geselliene.

VI

Teoria generală din 1936 a lui Keynes nu a inaugurat o nouă eră a politicilor economice; mai degrabă a marcat sfârşitul unei perioade. Politicile pe care Keynes le-a recomandat erau deja atunci foarte aproape de momentul în care consecinţele lor inevitabile urmau să fie evidente şi continuarea lor, imposibilă. Nici chiar cei mai fanatici keynesişti nu îndrăznesc să spună că situaţia grea de astăzi a Angliei este un efect al economisirii exagerate şi al cheltuielilor insuficiente. Esenţa mult glorificatelor politici „progresiste” ale ultimului deceniu a fost exproprierea unei tot mai însemnate părţi din veniturile mari şi utilizarea fondurilor astfel strânse pentru finanţarea risipei publice şi pentru subvenţionarea membrilor celor mai puternice grupuri de presiune. În ochii „neortodocşilor”, orice fel de politică, oricât de evidentă ar fi fost nepotrivirea ei, era justificată ca mijloc pentru a aduce mai multă egalitate. Acum acest proces şi-a atins scopul. Cu actualele rate de impozitare şi metode aplicate pentru controlul preţurilor, ratelor profiturilor şi dobânzilor, sistemul s-a lichidat de la sine. Nici chiar confiscarea fiecărui sfanţ câştigat peste 1 000 de lire pe an nu va asigura vreo creştere perceptibilă în veniturile publice ale Marii Britanii. Nici cei mai habotnici fabieni nu pot greşi în a realiza că de azi înainte fondurile pentru cheltuielile publice trebuie luate de la aceiaşi oameni care se presupune că profită de pe urma lor. Marea Britanie şi-a atins limita atât în ceea ce priveşte expansiunea monetară, cât şi în privinţa cheltuielilor.

Condiţiile din această ţară nu sunt în mod fundamental diferite. Reţeta keynesistă pentru a face ratele salariilor să-şi ia zborul nu mai funcţionează. Expansiunea creditului, pusă la cale la o scară fără precedent de New Deal, pentru o scurtă perioadă de timp a întârziat consecinţele politicilor nepotrivite privind forţa de muncă. În timpul acestui interval, Administraţia şi şefii sindicatelor s-au putut lăuda cu „câştigurile sociale” pe care le-au asigurat pentru „omul de rând”. Dar acum inevitabilele consecinţe ale creşterii cantităţii de bani şi de depozite au devenit vizibile; preţurile cresc tot mai mult şi mai mult. Ceea ce se întâmplă astăzi în Statele Unite este eşecul final al keynesismului.

Nu este nici un dubiu că publicul american se depărtează de conceptele şi sloganurile keynesiste. Prestigiul lor se diminuează. Cu doar câţiva ani în urmă, politicienii discutau cu naivitate despre mărimea venitului naţional în dolari, fără a lua în calcul schimbările pe care inflaţia produsă de guvern le-a adus în puterea de cumpărare a dolarului. Demagogii precizau nivelul la care vroiau să ducă venitul naţional (în dolari). Astăzi această formă de argumentare nu mai este populară. Cel puţin „omul de rând” a învăţat că o creştere a cantităţii de dolari nu face America mai bogată. Profesorul Harris slăveşte încă Administraţia Roosevelt pentru că a crescut veniturile în dolari. Dar astfel de consecvenţă keynesistă mai poate fi găsită astăzi doar în săli de clasă.

Încă sunt profesori care le spun studenţilor lor că „o economie se poate ridica trăgându-se de propriile şireturi” şi că „putem ieşi pe drumul către prosperitate cheltuind”[1]. Dar miracolul keynesian nu reuşeşte să se materializeze; pietrele nu se fac pâine. Laudele excesive ale autorilor învăţaţi care au cooperat la producerea prezentului volum de-abia dacă confirmă afirmaţia introductivă a editorului că „Keynes putea trezi în discipolii săi o fervoare aproape religioasă pentru teoria lui economică, care putea fi valorificată eficace pentru diseminarea noii ştiinţe economice”. Şi profesorul Harris continuă spunând „Keynes a avut într-adevăr Revelaţia”.

Nu are nici un rost dezbaterea cu oameni care sunt conduşi de „o fervoare aproape religioasă” şi care cred că învăţătorul lor „a avut Revelaţia”. Este una dintre sarcinile ştiinţei economice să analizeze cu grijă planurile fiecărui inflaţionist, pe acelea ale lui Keynes şi Gesell nu mai puţin decât pe cele ale nenumăraţilor lor predecesori de la John Law la Major Douglas. Şi totuşi nimeni nu trebuie să se aştepte că vreun argument logic sau experienţă vor putea vreodată să zdruncine fervoarea aproape religioasă a celor care cred în izbăvire prin cheltuieli şi expansiunea creditului.



* Traducere după Stones Into Bread, capitol din cartea Planning for Freedom (South Holland, Illinois: Libertarian Press, 1980)

[1] Cf. Lorie Tarshis, The Elements of Economics, New York, 1947, p. 565.

© 2004 Institutul Ludwig von Mises - România pentru versiunea în limba română.


© Institutul Ludwig von Mises - România