III. Locul Şcolii austriece în evoluţia ştiinţei economice

Ludwig von Mises - O perspectivă istorică asupra Şcolii austriece de economie
cuprins

1. "Şcoala austriacă" şi Austria

Când profesorii germani au gratificat teoriile lui Menger şi ale primilor doi adepţi şi continuitori ai săi cu epitetul de "austriece", ei intenţionau să dea termenului un sens peiorativ. După bătălia de la Königgrätz, calificativul de "austriac" era întotdeauna perceput în aceste culori la Berlin, acel "headquarters of Geist", cum l-a numit, ironic, Herbert Spencer. [17] Dar presupusa batjocură a avut un efect de bumerang. Apelativul de "Şcoală austriacă" s-a transformat, foarte curând, într-un renume internaţional.

Desigur, obiceiul de a aplica etichete naţionale curentelor de gândire este, inevitabil, generator de confuzii. Numai foarte puţini austrieci -- ca, de altfel, şi non-austrieci -- ştiau câte ceva despre teoria economică, şi încă mai puţini meritau să fie numiţi economişti, oricât de generoasă ar fi întrebuinţarea acestui calificativ. În plus, printre economiştii austrieci există unii care nu s-au alăturat curentului denumit "Şcoala austriacă"; dintre aceştia cei mai cunoscuţi sunt matematicienii Rudolf Auspitz şi Richard Lieben şi, mai târziu, Alfred Amonn şi Joseph Schumpeter. Pe de altă parte, numărul economiştilor străini care se consacrau dezvoltării ideilor inaugurate de "austrieci" creştea necontenit. La început, se întâmpla uneori, ca strădaniile acestor economişti non-austrieci, britanici, americani sau de alte naţionalităţi, să întâmpine opoziţie în propriile lor ţări, făcându-i pe autorii lor să fie numiţi de către critici, în mod ironic, "austrieci". Însă după un număr de ani, toate ideile esenţiale ale Şcolii austriece au sfârşit prin a fi acceptate, în linii mari, ca parte integrantă a teoriei economice. În preajma dispariţiei lui Menger (1921), nu se mai distingea între Şcoala austriacă şi alte teorii economice. Apelativul de "Şcoală austriacă" devenise numele unui capitol important din istoria gândirii economice; el încetase de a mai fi numele unei anumite secte, care susţinea doctrine diferite de cele îmbrăţişate de ceilalţi economişti.

Exista, desigur, o excepţie. Interpretarea cauzelor şi a cursului ciclului economic, elaborată de subsemnatul, mai întâi în The Theory of Money and Credit şi apoi în tratatul HumanAction, sub numele de Teoria monetară a ciclului economic, sau Teoria creditului circulant, a fost numită de unii autori Teoria austriacă a ciclului economic. Asemenea tuturor etichetelor naţionale, şi aceasta este nesatisfăcătoare. Teoria creditului circulant este o continuare, o dezvoltare şi o generalizare a ideilor iniţiate de Şcoala monetară britanică şi elaborate ulterior de alţi economişti, printre care suedezul Knut Wicksell.

Fiindcă întrebuinţarea etichetei naţionale a devnit inevitabilă când ne referim la "Şcoala austriacă", putem adăuga câteva cuvinte şi despre grupurile lingvistice din care făceau parte economiştii austrieci. Menger, Böhm-Bawerk şi Wieser erau austrieci germani. Limba lor era germana şi ei îşi redactau cărţile în germană. Acelaşi lucru se poate spune şi despre studenţii lor cei mai de seamă: Johann von Komorzynski, Hans Mayer, Robert Meyer, Richard Schüller, Richard von Strigl şi Robert Zuckerkandl. În acest sens, realizările "Şcolii austriece" pot fi socotite o realizare a filozofiei şi ştiinţei germane. Dar, printre studenţii lui Menger, Böhm-Bawerk şi Wieser se numărau şi austrieci non-germani. Doi dintre ei s-au distins prin contribuţii eminente, cehii Franz Cuhel şi Karel Englis.

2. Semnificaţia istorică a disputei metodelor

Particularitatea condiţiilor politice şi ideologice ale statului german din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea a generat conflictul dintre două şcoli de gândire, din care s-a născut Methodenstreit şi apelativul de "Şcoală austriacă". Dar antagonismul care se manifesta în această dezbatere nu se limitează la o anumită perioadă sau ţară. El este peren. Dată fiind natura umană este inevitabil, în orice societate în care diviziunea muncii şi corolarul ei, schimbul comercial, ating o mare intensitate, ca subzistenţa fiecăruia să depindă de conduita altor persoane. Într-o asemenea societate, fiecare om este deservit de semenii săi şi, în schimb, îi deserveşte pe aceştia. Furnizarea serviciilor se face voluntar: pentru a determina un semen să facă ceva pentru mine, eu trebuie să-i ofer în schimb ceva ce el preferă mai mult decât abţinerea de la acţiunea pe care o doresc. Întregul sistem este clădit pe caracterul acesta voluntar al seviciilor schimbate. Condiţii naturale inexorabile împiedică omul să-şi permită bucuria unei existenţe fără griji. Dar integrarea sa în comunitatea economiei de piaţă se face spontan, ca rezultat al înţelegerii faptului că nu există cale mai bună, sau chiar nici un fel de cale alternativă de supravieţuire pentru el.

Însă semnificaţia şi consecinţele acestei spontaneităţi nu sunt înţelese decât de economişti. Toţi cei nefamiliarizaţi cu teoria economică, i.e., imensa majoritate, nu văd nici un motiv pentru a se abţine de la a-i forţa pe alţii prin mijloace coercitive să facă ceea ce ei nu sunt dispuşi să facă de bună voie. Că aparatul de coerciţie fizică la care se recurge pentru asemenea scopuri este cel al puterii poliţieneşti a guvernului sau forţa unui "pichet" ilegal, a cărui violenţă e tolerată de guvern, n-are nici o importanţă. Ceea ce contează este substituirea acţiunii voluntare prin coerciţie.

Graţie unei anumite constelaţii de condiţii politice, care se poate numi accidenală, respingerea filosofiei cooperării paşnice a fost, în epoca modernă, dezvoltată pentru întâia oară până la proporţiile unei doctrine atotcuprinzătoare de supuşii statului prusac. Victoriile repurtate de Bismarck în trei războaie îi intoxicaseră pe savanţii germani, cei mai mulţi impiegaţi guvernamentali. Unii comentatori au considerat semnificativ faptul că adoptarea ideilor şcolii lui Schmoller s-a produs cel mai lent în ţările ale căror armate fuseseră înfrânte în 1866 şi în 1870. Este, desigur, absurd să căutăm legături între afirmarea Teoriei economice austriece şi înfrângerile, eşecurile şi frustrările regimului habsburgic. Dar faptul că universităţile de stat franceze s-au ferit din calea istoricismului şi a politicilor sociale (Sozialpolitik) mai mult decât instituţiile similare din alte părţi se explică, cu siguranţă, cel puţin în parte, prin eticheta prusacă ataşată acestor doctrine. Dar întârzierea aceasta n-a avut consecinţe practice semnificative. Asemenea tuturor celorlalte ţări, Franţa a devenit o fortăreaţă a intervenţionismului şi a proscris teoria economică.

Maturizarea filozofică a ideilor care glorificau interferenţa guvernului, i.e., acţiunea poliţiştilor înarmaţi, a fost asigurată de Nietzsche şi de Georges Sorel. Ei au consacrat majoritatea sloganurilor care aveau să ghideze măcelurile bolşevismului, fascismului şi nazismului. Intelectualii care exaltă deliciile crimei, scriitorii care susţin cenzura, filozofii care judecă meritele gânditorilor şi ale autorilor nu în funcţie de valoarea contribuţiilor acestora, ci de performanţele lor pe câmpurile de bătălie, [18] aceştia sunt liderii spirituali ai epocii noastre de vrajbă perpetuă. Ce spectacol ofereau acei autori şi profesori americani care atribuiau originea independenţei politice şi a constituţiei propriei lor naţiuni unei lucrături viclene a "intereselor," şi aruncau priviri languroase paradisului sovietic din Rusia!

Măreţia secolului al XIX-lea a constat în faptul că, într-o anumită măsură, ideile economiştilor clasici au devenit filozofia dominantă a statului şi a societăţii. Ele au transformat societatea tradiţională fondată pe status în naţiuni de cetăţeni liberi, absolutismul regal în guvern reprezentativ şi, mai presus de toate, sărăcia maselor din vechiul regim, în bunăstarea celor mulţi datorată capitalismului de tip laissez-faire. Astăzi, reacţiunea etatismului şi a socialismului subminează fundamentele civilizaţiei occidentale şi ale bunăstării. Poate că cei care susţin că este prea târziu pentru a mai putea împiedica triumful final al barbariei şi distrugerea au dreptate. Oricum ar fi, un lucru e sigur. Societatea, i.e., cooperarea paşnică a oamenilor conform principiului de diviziune a muncii, nu poate exista şi funcţiona decât dacă adoptă politicile pe care analiza economică le declară adecvate pentru a atinge ţelurile urmărite. Cea mai gravă iluzie a epocii în care trăim este credinţa superstiţioasă în panacee care -- după cum au demonstrat categoric economiştii -- sunt contrare scopurilor alese.

Guvernele, partidele politice, grupurile de presiune şi birocraţii din ierarhia educaţională gândesc că pot evita consecinţele inevitabile ale măsurilor inadecvate, boicotându-i şi reducându-i la tăcere pe economiştii independenţi. Dar adevărul subzistă şi lucrează, chiar dacă nu mai există nimeni care să-l articuleze.

------------------------------

NOTE

[17] Cf. Herbert Spencer, The Study of Sociology, 9th edition (London, 1880), p.217.

[18] Cf. pasajele citate de Julien Benda, La trahison des clercs (Paris, 1927), nota, pp. 292-295. <Vezi si versiunea românească datorată Gabrielei Creţia, Trădarea cărturarilor, Bucureşti, Humanitas, 1993, pp. 207-210 -- n. tr.>

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România