II. Conflictul cu Şcoala istorică germană

Ludwig von Mises - O perspectivă istorică asupra Şcolii austriece de economie
cuprins

1. Respingerea economiei clasice în Germania

Ostilitatea pe care teoria economică clasică a întâmpinat-o pe continentul european se datora în deosebi prejudecăţilor politice. Economia politică, rod al eforturilor mai multor generaţii de gânditori englezi, strălucit articulată de Hume şi Adam Smith şi perfecţionată de Ricardo, a fost cel mai preţios produs al filozofiei iluministe. A fost miezul doctrinei liberale, care urmărea instituirea guvernului reprezentativ şi a egalităţii tuturor în faţa legii. Nu este surprinzător că economia politică a fost respinsă de toţi privilegiaţii, a căror situaţie o punea în cauză. Această propensiune spre nesocotirea ştiinţei economice a fost considerabil consolidată, în Germania, de avântul naţionalismului. Repudierea îngustă a civilizaţiei occidentale -- filozofie, ştiinţă, doctrine politice şi instituţii, artă şi literatură -- care s-a finalizat cu nazismul, a început cu detractarea pătimaşă a economiei politice britanice.

Dar nu trebuie să uităm că există şi alte motive care au determinat această revoltă împotriva economiei politice. Era vorba de o ramură nouă a ştiinţei, care ridica probleme epistemologice şi filozofice pe care savanţii nu erau pregătiţi să le soluţioneze în mod satisfăcător. Ea nu putea fi integrată în sistemele epistemologice şi metodologice tradiţionale. Tendinţa empiristă, care domina filozofia occidentală, considera teoria economică încă o ştiinţă experimentală, asemănătoare fizicii sau biologiei. Ideea că o disciplină consacrată problemelor "practice," de felul preţurilor şi al salariilor, putea avea un caracter epistemologic diferit de acela al altor discipline, consacrate unor chestiuni practice, depăşea puterea de înţelegere a epocii. Pe de altă parte, numai pozitiviştii cei mai bigoţi nu realizau că experimentele sunt irealizabile în sfera despre care teoria economică trebuie să ne furnizeze cunoştinţe.

Nu este cazul să ne ocupăm aici de starea de lucruri care s-a impus în epoca neo-pozitivismului, sau a hiper-pozitivismului din secolul al XX-lea. Astăzi, în întreaga lume, dar mai ales în Statele Unite, cohorte de statisticieni sunt angrenate în institute consacrate unor activităţi prezentate drept "cercetare economică." Ei adună cifre furnizate de guverne şi de diverse unităţi economice, le rearanjează, le reajustează şi le retipăresc, calculează medii şi desenează grafice. Ei pretind să "măsoare" astfel "comportamentul" omenirii şi nu există nici o diferenţă demnă de menţionat între metodele lor de investigaţie şi cele întrebuinţate în laboratoarele de cercetare fizică, chimică şi biologică. Ei privesc cu condescendenţă şi dispreţ pe acei economişti care, spun ei, asemenea botaniştilor din "antichitate," se bizuie pe "multă gândire speculativă," în loc să "experimenteze." [5] Şi sunt întru totul convinşi că, din râvna lor neobosită, se va constitui, în cele din urmă, cunoaşterea finală şi completă, care va permite autorităţilor planificatoare ale viitorului să fericească pe deplin pe toată lumea.

Dar, în vremea economiştilor din prima parte a secolului al XIX-lea, confuzia privitoare la fundamentele ştiinţelor acţiunii umane nu ajunsese încă atât de departe. Tentativele lor de a lămuri problemele epistemologice ridicate de ştiinţa economică s-au soldat, desigur, cu un eşec complet. Cu toate acestea, retrospectiv, putem afirma că acest insucces a fost un pas necesar pe drumul spre o soluţie mai satisfăcătoare a problemei. Abordarea nereuşită a metodelor ştiinţelor morale, datorată lui John Stuart Mill, este cea care a demonstrat involuntar zădărnicia argumentelor avansate în favoarea interpretării empiriste a naturii ştiinţei economice.

Când germanii au început să studieze lucrările economiştilor clasici britanici, ei au acceptat fără scrupule ideea că teoria economică derivă din experienţă. Dar această explicaţie simplistă nu-i putea satisface pe cei ce respingeau implicaţiile doctrinei clasice referitoare la acţiunea politică. Foarte curând, ei au prins a pune întrebări: oare nu este experienţa din care şi-au derivat autorii britanici teoremele diferită de experienţa germană? Oare nu este teoria economică britanică nesatisfăcătoare, în măsura în care ea e distilată numai din experienţa britanică, şi aceasta limitată numai la epoca lui George de Hanovra? Oare se mai poate vorbi, în aceste condiţii, de o ştiinţă economică validă pentru toate ţările, naţiile şi epocile?

Este limpede cum răspundeau la aceste întrebări cei ce considerau ştiinţa economică numai ca pe o disciplină experimentală. Dar răspunsul lor revenea la o negaţie apodictică a disciplinei ca atare. Şcoala istorică ar fi fost consecventă dacă ar fi respins ideea posibilităţii unei ştiinţe economice şi s-ar fi abţinut scrupulos, totodată, de la orice alte afirmaţii, cu excepţia relatărilor despre ce s-a întâmplat în cutare moment şi în cutare parte a globului pământesc. O anticipare a efectelor previzibile ale unui anumit eveniment nu este cu putinţă decât pe temeiul unei teorii care se pretinde general valabilă şi nu se mulţumeşte cu pretenţii de validitate referitoare numai la trecut şi la o anumită ţară. Şcoala istorică nega emfatic existenţa unor asemenea teoreme economice, universal valabile. Dar aceasta nu-i împiedica pe reprezentanţii ei să recomande sau să respingă -- în numele ştiinţei -- diverse opinii sau măsuri menite să influenţeze condiţiile din viitor.

Să ne oprim, de pildă, la doctrina clasică referitoare la efectele liberului schimb şi ale protecţionismului. Criticii ei nu adoptau strategia descoperirii unor silogisme false în raţionamentele lui Ricardo (care ar fi fost sortită eşecului). Ei afirmau doar că, în asemenea chestiuni, nu pot exista soluţii "absolute". Există situaţii istorice, spuneau ei, în care efectele liberului schimb sau ale protecţionismului nu corespund celor descrise de teoria "abstractă", elaborată de autorii care gândesc "din fotoliu". În sprijinul afirmaţiei lor, ei indicau diverse precedente istorice. Procedând astfel, ei treceau grăbiţi sub tăcere împrejurarea că faptele istorice, fiind întotdeauna rezultatul combinat al contribuţiei unei multitudini de factori, nu pot demonstra sau infirma vreo teoremă.

Aşa se face că teoria economică a celui de al doilea Reich german, reprezentată de universitarii numiţi de guvern, a degenerat într-o colecţie nesistematică, eclectică, de fragmente cognitive împrumutate din istorie, geografie, tehnologie, jurisprudenţă şi, parţial, din politică, împănate cu observaţii depreciative la adresa "abstracţiunilor" Şcolii clasice. Majoritatea profesorilor, în scrierile şi cursurile lor, făceau propagandă, mai mult sau mai puţin entuziastă, Guvernului imperial: conservatorismului autoritar, aşa-numitei Sozialpolitik, protecţionismului, înarmării intensive şi naţionalismului agresiv. Ar fi nedrept să considerăm acest amestec al politicului în teoria economică ca pe un fenomen specific german. În cele din urmă, el era cauzat de carenţele interpretării epistemologice a teoriei economice, o scădere care depăşea fruntariile Germaniei.

Un al doilea factor care a determinat gândirea germană a secolului al XIX-lea, în general, şi universităţile germane, în special, să privească cu suspiciune economia politică britanică, a fost fixaţia acesteia din urmă pe avuţie şi legătura ei cu filozofia utilitaristă.

Pe atunci, definiţia standard a economiei politice vorbea despre o ştiinţă consacrată producţiei şi distribuţiei de avere. O asemenea disciplină nu putea naşte decât dispreţ în ochii profesorilor germani. Profesorii se considerau pe ei înşişi ca fiind angajaţi în căutarea altruistă a cunoaşterii pure, prin contrast cu gloata banausică a făcătorilor de bani, preocupaţi de avuţia lor pământească. Chiar şi simpla menţiune a unor lucruri atât de josnice, precum avuţia şi banii, era tabu printre asemenea persoane, pline de cultura lor elevată (Bildung). Profesorii de economie nu-şi puteau asigura un statut onorabil în mediile universitare, decât insistând că tema disciplinei lor nu era vânătoarea meschină de profit a afaceriştilor, ci cercetarea istorică, de pildă a faptelor măreţe ale electorilor de Brandemburg, sau ale regilor prusaci.

Nu mai puţin gravă era problema utilitarismului. Filozofia utilitaristă nu era tolerată în universităţile germane. Dintre cei doi utilitarişti germani remarcabili, Ludwig Feuerbach şi Rudolf von Jhering, numai cel din urmă a ocupat o catedră universitară, şi aceea de drept roman. Toate neînţelegerile care s-au împotrivit hedonismului şi eudemonismului, vreme peste două mii de ani, au fost reactualizate de profesorii aşa-numitelor Staatswissenschaften, în criticile avansate de ei împotriva economiştilor britanici. [6] Chiar dacă nimic altceva n-ar fi alimentat suspiciunea savanţilor germani, ei încă ar fi condamnat ştiinţa economică, numai pentru faptul că Bentham şi cei doi Mill contribuiseră la ea.

2. Sterilitatea Germaniei în domeniul ştiinţelor economice.

Universităţile germane se aflau în proprietatea şi sub controlul diverselor regate şi mari ducate care formau Reich-ul. [7] Profesorii erau impiegaţi publici şi, ca atare, erau ţinuţi să asculte cu sricteţe de ordinele şi reglementările superiorilor lor, birocraţii şi miniştrii instrucţiei publice. Subordonarea aceasta totală şi necondiţionată a universităţilor şi a învăţământului faţă de supremaţia guvernelor a fost pusă în discuţie -- zadarnic -- de opinia publică liberală din Germania, în 1837, când regele Hanovrei a concediat şapte profesori de la Universitatea din Göttingen, care protestau împotriva încălcării constituţiei de către rege. Guvernele n-au ţinut seama de reacţia publicului. Ele au continuat să elibereze din funcţii profesori cu vederi politice sau de orientări religioase pe care nu le agreau. Însă, după câtva timp, au recurs la metode mai subtile şi mai eficace de transformare a profesorilor în suporteri loiali ai politicilor oficiale, procedând la selectarea scrupuloasă a candidaţilor, înainte de numirea lor în funcţii. Catedrele erau rezervate numai persoanelor de nădejde. Astfel, problema libertăţii academice a trecut pe planul al doilea. De bună voie, profesorii predau numai ceea ce autoriza guvernul.

Războiul din 1866 pusese capăt conflictului constituţional prusac. Partidul regelui -- Partidul conservator al Junkerilor, în frunte cu Bismarck -- a triumfat asupra Partidului progresist prusac, care se pronunţase pentru sistemul parlamentar, ca şi asupra grupurilor democratice din Germania de Sud. În noua configuraţie politică, mai întâi în Norddeutscher Bund şi, după 1871, în Deutsches Reich, nu era loc pentru doctrine "străine", ca Manchesterismul sau ca liberalismul laissez-faire. Învingătorii de la Königgrätz şi Sedan considerau că n-au ce învăţa de la o "naţiune de negustori" -- britanicii -- şi nici de la francezii înfrânţi.

La începutul războiului din 1870, unul dintre cei mai eminenţi savanţi germani, Emil du Bois-Reymond, jubila că Universitatea din Berlin era "garda de corp intelectuală a Casei de Hohenzollern". Pentru ştiinţele naturale, faptul acesta nu avea o semnificaţie prea mare. Dar avea o semnificaţie cât se poate de clară şi de precisă pentru ştiinţele acţiunii umane. Ocupanţii catedrelor de istorie şi de Staatswissenschaften (i.e., de ştiinţe politice, inclusiv toate cele referitoare la teoria economică şi la finanţe) ştiau ce aşteaptă suveranul lor de la ei. Şi se grăbeau să furnizeze marfa solicitată.

Din 1882 şi până în 1907, Friedrich Althoff a fost ministrul prusac al instucţiei, însărcinat cu problemele universitare. El conducea universităţile prusace ca un dictator. Cum Prusia deţinea cel mai mare număr de poziţii profesorale lucrative şi, de aceea, cele mai prielnice condiţii pentru savanţii ambiţioşi, profesorii din alte state germane, ba chiar cei din Austria şi din Elveţia, aspirau să obţină şi ei numiri în Prusia. Astfel, Althoff îi putea determina şi pe ei, de regulă, să accepte principiile şi opiniile sale. În toate chestiunile legate de ştiinţele sociale şi de disciplinele istorice, Althoff se bizuia întru totul pe sfaturile prietenului său, Gustav von Schmoller. Când era vorba de alegerea oilor de capre, Schmoller avea un fler inegalabil.

În al doilea şi al treilea pătrar al secolului al XIX-lea, unii profesori germani au adus contribuţii valoroase la teoria economică. Este adevărat că cele mai remarcabile contibuţii din această perioadă, acelea datotate lui Thünen şi Gossen, nu fuseseră elaborate de profesori, ci de persoane care nu deţineau posturi în învăţământ. Cu toate acestea, lucrările profesorilor Hermann, Mangoldt şi Kniess, aveau să fie reţinute şi ele de istoria gândirii economice. După 1866 însă, cei ce au avut acces la cariere academice nu mai nutreau decât dispreţ pentru "abstracţiunile reci". Ei publicau studii istorice, de preferinţă cu privire la condiţiile de lucru din tecutul recent. Mulţi dintre ei erau ferm convinşi că sarcina de căpătâi a economiştilor era să ajute "poporul", în lupta sa de eliberare împotiva "exploatatorilor", şi că liderii dăruiţi de Dumnezeu poporului erau dinastiile, în special cea de Hohenzollern.

3. Disputa metodelor

În Untersuchungen, Menger respingea ideile epistemologice implicate în scrierile Şcolii istorice. Schmoller a publicat o recenzie a acestei cărţi, în termeni mai curând dispreţuitori. Menger a replicat, în 1884, cu un pamflet, Die Irrtümer des Historismus in der Deutschen Nationalökonomie. Diversele publicaţii rezultate din această controversă sunt cunoscute sub numele de Methodenstreit, disputa metodelor.

Methodenstreit a contribuit prea puţin al clarificarea problemelor implicate. Menger se afla prea mult sub influenţa empirismului lui John Stuart Mill pentru a-şi împinge propriul punct de vedere până la consecinţele sale logice depline. Schmoller şi discipolii săi, hotărâţi să apere o poziţie intenabilă, nici măcar n-au identificat obiectul controversei.

Termenul Methodenstreit este, desigur, echivoc. Într-adevăr, problema nu era de a descoperi cea mai adecvată metodă de abordare a chestiunilor numite, în mod curent, probleme economice. Miza disputei era, în esenţă, posibilitatea unei ştiinţe, diferite de istorie, consacrate cercetării aspectelor acţiunii umane.

Exista, înainte de orice, determinismul materialist radical, o filozofie aproape unanim acceptată în Germania, la vremea aceea, de fizicieni, chimişti şi biologi, deşi nu fusese niciodată deliberat şi limpede formulată. În viziunea determinştilor, ideile umane, voliţiile şi acţiunile sunt produse de evenimente fizice şi chimice, pe care ştiinţele naturale le vor descrie într-o bună zi, în acelaşi mod în care descriu astăzi emergenţa unui compus chimic, pornind de la combinaţia mai multor ingrediente. Unicul drum care putea duce către performanţa aceasta ştiinţifică finală, spuneau ei, este experimentarea în laboratoare fiziologice şi biologice.

Schmoller şi discipolii săi respingeau categoric această filozofie, nu pentru că ar fi fost conştienţi de deficienţele ei, ci pentru că era incompatibilă cu dogmele religioase ale guvernului prusac. Alternativ, ei aproape că preferau o doctrină abia diferită de pozitivismul lui Comte (pe care, desigur, îl condamnau în public, datorită ateismului şi originii sale franceze). De fapt, pozitivismul, interpretat adecvat, conduce în mod necesar la determinismul materialist. Dar, cei mai mulţi adepţi ai lui Comte nu erau expliciţi în privinţa aceasta. Discuţiile lor nu excludeau întotdeauna posibilitatea ca legile fizicii sociale (sociologia), a căror lămurire era după ei ţelul ultim al ştiinţei, să poată fi descoperite prin ceea ce numeau ei o metodă mai "ştiinţifică" de abordare a materialului colectat cu metodele istorice tradiţionale. Aceasta era poziţia lui Schmoller faţă de ştiinţele economice. În mod repetat, el le reproşa economiştilor că s-ar fi grăbit să facă deducţii premature, pornind de la un material insuficient din punct de vedere cantitativ. După el, pentru a substitui o ştiinţă economică mai realistă generalizărilor grăbite ale economiştilor britanici care gândeau "din fotoliu", erau necesare mai multe statistici, mai multă istorie şi mai multă colectare de "materiale". Pornind de la asemenea cercetări, spunea el, economiştii viitorului vor obţine într-o zi noi rezultate, "prin inducţie".

Schmoller era atât de incoerent încât nu vedea incompatibilitatea dintre propria sa doctrină epistemologică şi respingerea atacului pozitivist asupra istoriei. El nu realiza prăpastia care separa ideile sale de acelea ale filozofilor germani care au demolat ideile pozitiviste despre rostul şi metodele istoriei -- mai întâi Dilthey şi apoi Windelband, Rickert şi Max Weber. În acelaşi articol în care cenzura Fundamentele lui Menger, el recenza şi prima carte importantă a lui Dilthey, Einleitung in die Geistwissenschaften. Dar el n-a înţeles faptul că miezul doctrinei lui Dilthey era anihilarea tezei fundamentale a propriei sale epistemologii, conform căreia anumite legi ale dezvoltării sociale ar putea fi distilate din experienţe istorice.

4. Aspectele politice ale disputei metodelor

Filozofia britanică a liberului schimb triumfase în secolul al XIX-lea în ţările Europei Occidentale şi Centrale. Ea demolase ideologia şubredă a statului asistenţial (landesfürstlicher Wohlfahrtsstaat) care ghida politicile principatelor germane în secolul al XVIII-lea. Chiar Prusia se îndreptase o vreme spre liberalism. Punctele culminante ale perioadei sale liber-schimbiste sunt marcate de tarifele vamale ale Zollverein-ului, din 1865 şi de codul comercial (Gewerbeordnung) din 1869, pentru teritoriile din Norddeutscher Bund ( Deutscher Reich-ul de mai târziu). Însă foarte curând, guvernul lui Bismarck a început să-şi inaugureze sistemul de măsuri intervenţioniste, promovat sub denumirea de Sozialpolitik, din care nu lipseau reglementarea pieţei forţei de muncă, securitatea socială, atitudinile pro-sindicale, impozitarea progresivă, tarifele protecţioniste, cartelele şi dumpingul. [8]

Cei ce încearcă să respingă criticile devastatoare avansate de teoria economică împotriva adecvării acestor scheme intervenţioniste, sunt siliţi să nege însăşi existenţa unei ştiinţe economice -- fără a mai pune la socoteală pretenţiile ei epistemologice -- şi, totodată, existenţa praxeologiei. Aşa au procedat întotdeauna campionii autoritarismului, ai omnipotenţei guvernamentale şi ai politicilor "asistenţiale". Ei aduc teoriilor economice reproşul că ar fi prea "abstracte" şi recomandă "vizualizarea" (anschaulich), ca mod de abordare a problemelor respective. Ei subliniază insistent că, în domeniul acesta, chestiunile sunt prea complicate pentru a se lăsa descrise în formule şi teoreme. Ei susţin că diversele naţiuni şi rase sunt atât de diferite unele de altele, încât acţiunile lor n-ar putea fi cuprinse într-o teorie uniformă; este nevoie de tot atâtea teorii economice câte naţiuni şi rase există. Alţii adaugă chiar că în interiorul aceleiaşi naţiuni sau rase acţiunea economică trebuie diferenţiată, după epocile istorice. Aceste obiecţiuni şi altele similare, frecvent incompatibile unele cu altele, sunt elaborate cu scopul de a discredita economia ca ştiinţă.

De fapt, teoria economică a dispărut cu totul din universităţile Imperiului german. Mai exista un epigon singuratic al economiei clasice la Universitatea din Bonn, Heinrich Dietzl, însă el n-a înţeles niciodată cu adevărat teoria subiectivistă a valorii. La toate celelalte universităţi, profesorii n-aveau altă grijă decât să ridiculuizeze teoria economică şi pe economişti. Ar fi inutil să ne oprim la substitutele economice rămase moştenire de la Berlin, München sau de la alte universităţi ale Reich-ului. Nimănui nu-i mai pasă astăzi de ce au avut de scris Gustav von Schmoller, Adolf Wagner, Lujo Brentano şi numeroşii lor adepţi, în voluminoasele lor cărţi şi reviste.

Semnificaţia politică a eforturilor Şcolii istorice constă în faptul că a pregătit Germania pentru ideile a căror acceptare a asigurat, printre germani, popularitatea politicilor dezastruase, care au dus la marile catastrofe. Imperialismul agresiv, curmat în două rânduri de războaie şi înfrângeri, inflaţia nelimitată din zorii anilor ă20, Zwangswirtschaftul şi ororile regimului nazist sunt realizările politicienilor deprinşi să acţioneze aşa cum fuseseră învăţaţi de campionii Şcolii istorice.

Schmoller, urmat de prietenii şi discipolii săi, recomanda sistemul numit socialism de stat, i.e., un sistem socialist -- planificare -- în care conducerea economică de vârf se află în mâinile aristocratice ale Junkerilor. Acesta e tipul de socialism spre care ţinteau Bismarck şi succesorii săi. Opoziţia timidă pe care au întâmpinat-o din partea unui mic grup de oameni de afaceri s-a dovedit neglijabilă, nu atât fiindcă aceşti oponenţi nu erau prea numeroşi, ci pentru că strădaniile lor erau lipsite de orice suport ideologic. În Germania nu mai existau gânditori liberali. Singura rezistenţă împotriva patidei socialiştilor de stat venea din partea partidului marxist al social-democraţilor. Ca şi socialiştii din tabăra lui Schmoller -- aşa-numiţii Kathedersozialisten, socialişti de catedră -- marxiştii erau şi ei adepţi ai socialismului. Singura diferenţă între cele două grupuri ţinea de alegerea persoanelor menite să dirijeze consiliul suprem de planificare: Junkerii, profesorii şi birocraţia prusacă a Hohenzollernilor, sau ofiţerii partidului social-democratic şi sindicatele afiliate lor.

Aşa se face că, în Germania, singurii adversari serioşi ai şcolii lui Schmoller erau marxiştii. În această controversă, cei din urmă au ocupat curând poziţia dominantă. Motivul este că ei dispuneau cel puţin de un corp doctrinar, indiferent de erorile şi contradicţiile sale interne, pe când învăţăturile Şcolii isorice erau mai mult o negare a oricărei teorii. În căutarea unui suport cât de cât teoretic, şcoala lui Schmoller a început să împrumute, pas cu pas, elemente din fondul spiritual marxist. În cele din urmă, însuşi Schmoller a sfârşit prin a accepta, în mare, doctrina marxistă a conflictelor de clasă şi a impregnării "ideologice" a gândirii, determinate de apartenenţa de clasă a gânditorului. Unul din prietenii şi colegii săi de activitate profesorală, Wilhelm Lexis, a elaborat o teorie a dobânzii pe care Engels o considera o parafrază a teoriei marxiste a exploatării. [9] Faptul că epitetul "burghez" (bürgerlich) a dobândit o conotaţie depreciativă în limba germană trebuie pus pe seama scrierilor campionilor aşa-numitei Sozialpolitik.

Înfrângerea zdrobitoare suferită în primul război mondial a zdruncinat prestigiul prinţilor, aristocraţilor şi birocraţilor germani. Adepţii Şcolii istorice şi ai ai Sozialpolitik şi-au transferat loialitatea către diverse grupuri fragmentare, din care avea să emeargă, în cele din urmă, partidul naţional socialist german al muncitorilor -- nazismul.

Linia dreaptă care duce de la opera Şcolii istorice la nazism nu poate fi ilustrată prin schiţarea evoluţiei vreunuia din fondatorii Şcolii. Într-adevăr, protagoniştii aşa-numitei dispute a metodelor încetaseră din viaţă înainte de înfrângerea din 1918 şi de ascensiunea lui Hitler. Însă viaţa celui mai reprezentativ personaj din generaţia a doua a Şcolii ilustrează toate fazele parcurse de învăţămâtul economic universitar german, de la Bismarck până la Hitler.

Werner Sombart a fost cu siguranţă cel mai înzestrat discipol al lui Schmoller. N-avea decât douăzeci şi cinci de ani când maestrul său, în toiul disputei metodelor, i-a încredinţat sarcina recenzării şi anihilării cărţii lui Wieser, Der natürliche Wert. Credincios, discipolul a condamnat cartea, numind-o "în întregime nesănătoasă". [10] Douăzeci de ani mai târziu, Sombart se fălea că-şi dedicase o bună parte din viaţă luptei pentru Marx. [11] Când a izbucnit războiul, în 1914, Sombart a publicat o carte intitulată Händler und Helden (Traficanţi şi eroi). [12] Într-un limbaj grosolan şi respingător, el incrimina tot ce provenea din spaţiul britanic sau anglo-saxon, dar mai ales întreaga filozofie şi teorie economică britanică, ca pe o manifestare a mentalităţii meschine de negustor. După război, Sombart şi-a revizuit cartea despre socialism. Înainte de război, ea fusese publicată în nouă ediţii. [13] După ce ediţiile antebelice celebraseră marxismul, cea de a zecea îl ataca fanatic, în special datorită caracterului său "proletar" şi lipsei sale de patriotism şi de naţionalism. Câţiva ani mai târziu, Sombart a încercat să reanime Methodenstreit, cu un volum plin de invective la adresa economiştilor, a căror gândire era incapabil să o înţeleagă. [14] Apoi, când naziştii au ajuns la putere, şi-a încoronat cariera literară de patruzeci şi cinci de ani printr-o carte consacrată socialismului german. Ideea fundamentală a lucrării era că Führerul primeşte ordine direct de la Dumnezeu, Führerul suprem al universului, şi că Führertum (şefia) înseamnă revelaţie permanentă. [15]

Astfel, economia academică germană progresa de la glorificarea electorilor şi regilor de Hohenzollern, datorată lui Schmoller, la canonizarea lui Adolf Hitler, săvârşită de Sombart.

5. Liberalismul economiştilor austrieci

Platon visa la tiranul luminat care să-i încredinţeze filozofului cel înţelept puterea de a implementa sistemul social perfect. Iluminismul nu şi-a pus speranţele în apariţia mai mult sau mai puţin accidentală a diriguitorilor bine intenţionaţi şi a înţelepţilor providenţiali. Optimismul său privitor la viitorul omenirii se întemeia pe dubla credinţă în bunătatea omului şi în raţionalitatea sa. În trecut, o minoritate de ticăloşi -- regi escroci, preoţi sacrilegi, aristocraţi corupţi -- puteau provoca neajunsuri. Dar azi -- spune doctrina iluministă -- când omul a devenit conştient de forţa raţiunii sale, o recădere în obscurantismul şi erorile vremurilor trecute nu mai este cu putinţă. Fiecare nouă generaţie va adăuga noi contribuţii la binele săvârşit de înaitaşii săi. Aşa că omenirea este în pragul unui avans continuu spre condiţii tot mai satisfăcătoare. Natura omului este de a progresa constant. Ar fi zadarnic să deplângem presupusa beatitudine pierdută a fabuloaselor vremuri de aur. Societatea ideală se află înaintea şi nu în urma noastră.

Cei mai mulţi politicieni liberali, progresişti şi democraţi din secolul al XIX-lea, care recomandau guvernul reprezentativ şi sufragiul universal, erau animaţi de o încredere fermă în infailibilitatea raţiunii umane. În ochii lor, majorităţile nu puteau greşi. Ideile provenite din rândul maselor şi aprobate de electorat nu puteau fi decât benefice pentru întreaga obşte.

Merită subliniat insistent faptul că argumentele în favoarea guvernului reprezentativ, avansate de micul grup al filozofilor liberali, erau destul de diferite şi nu implicau nici o referire la presupusa infailibilitate a majorităţilor. Hume indicase faptul că posibilitatea guvernării se întemeiază întotdeauna pe opinia publică. Pe temen lung, opinia celor mulţi are, de fiecare dată, câştig de cauză. Un guvern care nu se bucură de sprijinul opiniei majoritare trebuie, mai devreme sau mai târziu, să-şi piardă puterea; dacă nu abdică, atunci va fi răsturnat violent de mulţime. În ultimă instanţă, popoarele au puterea de a-i aşeza la cârmă pe cei ce sunt pregătiţi să guverneze după principiile pe care majoritatea le consideră adecvate. Pe termen lung nu există nimic de felul unui guvern impopular, capabil să menţină un sistem pe care mulţimea îl condamnă, socotindu-l nedrept. Raţiunea guvernului reprezentativ nu stă în infailibilitatea sau puterile supraomeneşti ale majorităţii. Ea stă în intenţia de a provoca, prin metode paşnice, ajustările în ultimă instanţă inevitabile ale sistemului politic, şi de a promova persoanele care vor manevra cârma acestui mecanism, în conformitate cu ideologia majorităţii. Ororile revoluţiei şi ale războiului civil pot fi evitate, dacă un guvern impopular poate fi îndepărtat fără şocuri, la următoarele alegeri.

Adevăraţii liberali erau ferm convinşi că economia de piaţă, singurul sistem care permite îmbunătăţirea continuă a situaţiei materiale a omenirii, nu poate funcţiona decât într-o atmosferă de pace netulburată. Ei erau adepţi ai guvernării de către reprezentanţii aleşi ai poporului, fiindcă erau convinşi că acesta este singurul sistem capabil să asigure o pace durabilă, atât internă cât şi externă.

Ceea ce îi distanţa pe aceşti liberali autentici de idolatrizarea oarbă a majorităţii, caracteristică radicalilor auto-proclamaţi, era că ei îşi fondau optimismul privitor la viitorul omenirii, nu pe credinţa mistică în infailibilitatea majorităţilor, ci pe convingerea că forţa argumentelor logice neviciate este irezistibilă. Ei erau pe deplin conştienţi de faptul că imensa majoritate a oamenilor de rând era, deopotrivă, prea obtuză şi prea indolentă pentru a urmări şi absorbi secvenţe deductive prelungite. Dar ei sperau că masele, tocmai datorită obtuzităţii şi indolenţei lor, nu vor întârzia să se alinieze la ideile cu care le hrănesc intelectualii. Bizuindu-se pe judecăţile sănătoase ale minorităţii cultivate şi pe capacitatea acesteia de a convinge majoritatea, marii lideri ai mişcării liberale din secolul al XIX-lea anticipau o ameliorare constantă a situaţiei omenirii.

În această privinţă, între Carl Menger şi adepţii timpurii ai ideilor sale, Wieser şi Böhm-Bawerk, domnea un acord deplin. Printre manuscrisele nepublicate ale lui Menger, profesorul Hayek a descoperit o notă în care se putea citi: "Cel mai bun mijloc pentru a da în vileag absurditatea unui raţionament este de a-l lăsa să-şi urmeze cursul până la consecinţele sale ultime". Tuturor celor trei le plăcea să trimită la argumentaţia din cartea a I-a a Eticii lui Spinoza, care se încheie cu faimosul dictum: "Sane sicut lux se ipsam et tenebras manifestat, sic veritas norma sui et falsi". Ei priveau liniştiţi la propaganda fanatică a Şcolii istorice şi a marxismului, fiind pe deplin convinşi că dogmele intenabile ale acestor facţiuni vor fi, în cele din urmă, respinse de toate persoanele rezonabile, tocmai datorită absurdităţii lor, şi că masele se vor alinia în mod necesar la poziţia intelectualilor. [16]

Meritul acestui mod de a pune problema constă în evitarea practicii răspândite care opune raţionamentelor logice o aşa-zisă psihologie. Este adevărat că erorile de raţionament sunt adesea determinate de o predispoziţie a individului de a prefera concluzia eronată celei corecte. Există chiar o mulţime de oameni ale căror preferinţe îi împiedică, pur şi simplu, să acceadă la un mod de gândire riguros. Dar, între constatarea acestui fapt şi doctrinele care erau predate cu o generaţie în urmă, sub eticheta de "sociologie a ştiinţei", este cale lungă. Gândirea şi raţionamentul uman, ştiinţa umană şi tehnologia, sunt produse ale unui proces social în măsura în care gânditorul individual se confruntă atât cu realizările, cât şi cu erorile predecesorilor săi şi, admiţându-le sau respingându-le, este practic angrenat într-o discuţie cu ei. Este cu putinţă ca istoria ideilor să facă inteligibile atât erorile cât şi reuşitele cuiva, analizând condiţiile în care a trăit şi a lucrat. Numai în acest sens este permisibil să vorbim despre ceea ce se numeşte spiritul unei epoci, al unei naţiuni sau al unui mediu social. Însă raţionamentul devine circular îndată ce se încearcă explicarea emergenţei unei idei şi cu atât mai mult justificarea ei, prin referire la mediul autorului. Ideile se nasc întotdeauna în mintea unui individ, iar istoria nu ne poate spune despre ele nimic înafară de faptul că au fost generate la un moment dat, de un anumit individ. Singura scuză pentru gândirea eronată a cuiva este declaraţia referitoare la un general înfrânt, făcută cândva de guvernul austriac: nimeni nu este vinovat pentru că nu este un geniu. Psihologia ne poate explica de ce un om a gândit incorect. Dar asemenea explicaţii nu pot converti eroarea în adevăr.

Economiştii austrieci respingeau în mod necondiţionat relativismul logic implicat în învăţăturile Şcolii istorice prusace. Împotriva declaraţiilor lui Schmoller şi ale adepţilor săi, ei susţineau că există un corp de teoreme economice valide pentru orice acţiune umană, indiferent de timp şi loc, de caracteristicile naţionale şi rasiale ale actorilor şi de ideologiile lor religioase, filozofice şi etice.

Valoarea contribuţiilor aduse de aceşti trei economişti austrieci, prin susţinerea cauzei teoriei economice împotriva criticilor zadarnice ale istoricismului, nu poate fi supraestimată. Din convingerile lor epistemologice ei nu inferau nici un fel de optimism referitor la evoluţia viitoare a omenirii. Orice s-ar spune în favoarea gândirii logice corecte nu demonstrează că generaţiile viitoare îşi vor depăşi înaintaşii pe terenul efortului şi realizărilor intelectuale. Istoria ne arată că, în mod repetat, perioade de excepţională înflorire au fost urmate de perioade de regres şi decădere. Nu putem şti dacă următoarea generaţie va produce oameni capabili să continue în direcţiile indicate de geniile care au asigurat gloria secolelor trecute. Nu cunoaştem nimic referitor la condiţiile biologice care-i permit omului să facă un pas înainte, pe drumul progresului intelectual. Nu putem elimina ipoteza că ascensiunea intelectuală a omului ar putea fi, în viitor, limitată. Şi, cu siguranţă, nu ştim dacă în această ascensiune nu există cumva un punct dincolo de care liderii intelectuali nu vor mai reuşi să convingă masele, determinându-le să-i urmeze.

Pornind de la aceste premise, concluzia economiştilor austrieci a fost că, deşi datoria minţilor cele mai înzestrate este să-şi exerseze până la capăt facultăţile de care dispun, nu lor le revine sarcina de a face propagandă propriilor idei şi, cu atât mai puţin, de a întrebuinţa metode îndoielnice pentru a le prezenta pe înţelesul tuturor. Ei nu erau preocupaţi de tirajul scrierilor lor. Menger n-a autorizat o a doua ediţie a faimoaselor sale Grundsätze, deşi volumul era de multă vreme epuizat, exemplarele utilizate se vindeau la preţuri ridicate, şi editorul i-a solicitat în mod repetat consimţământul.

Principala şi singura grijă a economiştilor austrieci era să contribuie la avansul teoriei economice. Ei n-au încercat niciodată să convingă pe cineva prin alte mijloace decât puterea de convingere a cărţilor şi articoleleor pe care le scriau. Ei rămâneau indiferenţi la faptul că universităţile din ţările germanofone, inclusiv numeroase universităţi austriece, manifestau ostilitate faţă de teoriile economice ca atare, şi cu atât mai mult faţă de noile doctrine subiectiviste.

------------------------------

[5] Cf. Arthur F. Burns, The Frontiers of Economic Knowledge (Princeton University Press, 1954), p. 189.

[6] Argumente similare au fost întrebuinţate ulterior şi pentru discreditarea pragmatismului. Adagiul lui William James, conform căruia metoda pragmatică urmareşte sa scoată din fiecare cuvânt "its practical cash-value" (Pragmatism, 1907, p. 53), era invocat pentu a caracteriza josnicia "filozofiei dolarului".

[7] Reich-ul propriu-zis nu poseda si nu controla decât Universitatea din Strassburg. Cele trei oraşe-republici germane nu deţineau, la vremea aceea, nici o universitate.

[8] Cf. Mises, Omnipotent Government (Yale Univesity Press, 1944), pp. 149 ff.

[9] Cf. analiza mai detaliată din Mises, Kritik des Interventionismus, (Jena, 1929), pp. 92 ff.

[10] Cf. Schmoller Jahrbuch, Vol. 13 (1889), pp.1488-1490.

[11] Cf. Sombart, Das Lebenswek von Karl Marx (Jena, 1909), p. 3.

[12] Cf. Sombart, Händler und Helden (München, 1915).

[13] Cf. Sombart, Der Proletarische Sozialismus, ed. a 10-a. (Jena,1924), 2 vol.

[14] Cf. Sombart, Die drei Nationalökonomien (München, 1930).

[15]Cf. Sombart, Deutscher Sozialismus (Charlottenburg, 1934), p. 213. (În ediţia americană: A New Social Philosopy, ediţie si traducere de K. F. Geiser, Princeton, 1937, p. 149.) Performanţele lui Sombart se bucurau de recunoaştere şi în străinatate. Astfel, de pildă, în 1929, el a fost ales membru onorific al Asociaţiei economice americane.

[16] Este necesar sa adaugăm că Menger, Böhm-Bawrek si Wieser erau cât se poate de pesimişti cu privire la viitorul politic al Imperiului austriac. Dar, nu ne putem ocupa aici de această problemă.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România