B. Condamnarea profiturilor

Ludwig von Mises - Profituri şi pierderi
cuprins

Ştiinţele economice şi abolirea profiturilor

Cei ce hulesc profiturile antreprenoriale ca "nemeritate" consideră că ele sunt cîştiguri necinstite, reţinute pe nedrept fie de la muncitori, fie de la consumatori, fie şi de la unii şi de la ceilalţi. Aceasta este ideea pe care se întemeiază aşa-zisului "drept la întregul produs al muncii" şi teoria marxistă a exploatării. Se poate spune că majoritatea guvernelor -- dacă nu chiar toate -- şi imensa majoritate a contemporanilor noştri împărtăşesc, în linii mari, această opinie, chiar dacă unii dintre ei sunt destul de generoşi pentru a nu respinge cu totul sugestia că o parte din profituri trebuie totuşi lăsată "exploatatorilor".

Disputele în legătură cu îndreptăţirea preceptelor etice sunt inutile. Ele derivă din intuiţie, fiind arbitrare şi subiective. Nu există nici un criteriu obiectiv disponibil prin raportare la care să poată fi judecate. Ţelurile ultime derivă din judecăţile de valoare ale indivizilor. Ele nu pot fi determinate prin cercetări ştiinţifice şi raţionamente logice. Dacă un om spune: "Acesta este ţelul la care aspir, oricare ar fi consecinţele conduitei mele şi preţul pe care-l voi avea de plătit pentru a-l atinge", nimeni nu este în măsură să-i opună nici un fel de argumente. Dar întrebarea este dacă acest om este într-adevăr pregătit să plătească orice preţ pentru atingerea ţelului respectiv. Dacă această din urmă întrebare primeşte un răspuns negativ, atunci devine posibil ca problema în cauză să fie supusă unei reexaminări.

Dacă ar exista într-adevăr oameni dispuşi să accepte toate consecinţele abolirii profiturilor, oricît de dăunătoare ar fi ele, teoria economică nu ar mai putea contribui la rezolvarea problemei. Dar lucrurile nu stau aşa. Cei ce doresc să abolească profiturile sunt călăuziţi de ideea că această confiscare ar spori nivelul bunăstării materiale a tuturor non-antreprenorilor. În ochii lor, abolirea profiturilor nu este ţelul ultim, ci un mijloc pentru atingerea unui alt ţel precis, care este înavuţirea non-antreprenorilor. Dacă acest ţel poate fi într-adevăr atins prin întrebuinţarea acestor mijloace şi dacă întrebuinţarea acestor mijloace nu atrage cumva după sine o serie de alte efecte, care în ochii unora sau ai tuturor pot apărea ca încă şi mai indezirabile decît condiţiile dinaintea întrebuinţării lor, acestea sunt întrebări pe care teoria economică este chemată să le examineze.

Consecinţele abolirii profiturilor

Ideea abolirii profiturilor în beneficiul consumatorilor presupune ca antreprenorul să fie forţat să-şi vîndă produsele la preţuri ce nu depăşesc costurile de producţie suportate de el. Deoarece aceste preţuri sunt, pentru toate articolele a căror vînzare ar fi adus profituri, inferioare preţurilor potenţiale de piaţă, oferta disponibilă nu este suficientă pentru a le permite să cumpere tuturor celor dornici s-o facă. Datorită decretării preţurilor maxime, piaţa este paralizată. Ea nu mai este în măsură de a aloca produsele către consumatori. Se impune adoptarea unui sistem de raţionalizare.

Ideea de a aboli profiturile antreprenorilor, în beneficiul angajaţilor nu urmăreşte abolirea profiturilor, ci transferarea lor din mîinile antreprenorului, în cele ale salariaţilor săi.

Prin adoptarea unei asemenea scheme, incidenţa pierderilor suportate cade pe antreprenor, în vreme ce profiturile le revin angajaţilor. Efectul probabil al acestui aranjament ar fi creşterea pierderilor şi reducerea profiturilor. În tot cazul, o parte mai mare din profituri va fi destinată consumului şi una mai mica va fi economisită şi reinvestită în producţie. Nu va mai exista capital disponibil pentru înfiinţarea unor noi ramuri de producţie şi nici pentru a fi transferat din ramurile care -- conform cererii consumatorilor -- ar trebui restrînse către cele care ar trebui extinse. Aceasta deoarece reducerea capitalului utilizat într-o ramură sau întreprindere de producţie şi transferarea sa într-o altă ramură sau întreprindere ar contraveni intereselor celor angajaţi în ramura sau întreprinderea menită reducerii. Prin adoptarea unei asemenea scheme în urmă cu jumătate de secol, toate inovaţiile apărute în răstimpul scurs de atunci ar fi devenit imposibile. Iar dacă, de dragul argumentaţiei, am face complet abstracţie de problema acumulării capitalului, încă ar trebui să recunoaştem că redistribuirea profiturilor catre angajaţi implică rigidizarea structurilor de producţie atinse la un moment dat şi blochează orice ajustări, îmbunătăţiri şi progrese.

În fapt, schema aceasta revine la a transfera proprietatea asupra capitalului investit în mîinile angajaţilor, ceea ce înseamnă instituirea sindicalismului, un sistem pe care nici un autor sau reformator n-a avut vreodată curajul să-l promoveze deschis, odată cu toate efectele generate de el.

O a treia soluţie la problema care ne preocupă ar fi confiscarea tuturor profiturilor realizate de antreprenori în beneficiul statului. Un impozit de 100% pe profit ar îndeplini această sarcină. I-ar transforma pe antreprenori într-o masă iresponsabilă de administratori ai tuturor fabricilor şi atelierelor. Ei ar înceta de a mai fi supuşi supremaţiei publicului cumpărător şi ar deveni, pur şi simplu, nişte persoane împuternicite să controleze producţia după bunul lor plac.

Politicile tuturor guvernelor contemporane care n-au adoptat de-a dreptul socialismul combină toate aceste trei scheme simultan. Ele confiscă, prin diverse măsuri destinate controlului preţurilor, o parte din profiturile potenţiale, chipurile în beneficiul consumatorilor. Ele sprijină sindicatele în tentativa lor de a smulge, conform principiului determinării salariilor după capacitatea de plată, o parte din profituri de la antreprenori. În fine, aplicînd ultima, dar nu cea mai puţin importantă schemă, ele ţintesc, prin impozitarea progresivă a veniturilor, prin impozitele speciale prelevate pe veniturile corporaţiilor şi prin impozitarea "profiturilor excesive", la confiscarea unei părţi tot mai mari din profituri pentru bugetul public. Se poate constata cu uşurinţă că, dacă vor fi urmate consecvent, aceste politci vor izbuti foarte curînd să ducă la abolirea totală a profiturilor antreprenoriale.

Efectul combinat al aplicării acestor politici, deja vizibil astăzi, este avansul haosului. Efectul final va fi instaurarea deplină a socialismului, prin anihilarea totală a antreprenorilor. Capitalismul nu poate supravieţui abolirii profiturilor. Profiturile şi pierderile sunt elementele care-i forţează pe capitalişti să-şi întrebuinţeze capitalul în scopul celei mai bune deserviri a consumatorilor. Profiturile şi pierderile sunt cele care asigură, în lumea afacerilor, supremaţia acelor persoane care sunt cele mai apte de a satisface publicul. Rezultatul abolirii profiturilor este instituirea haosului.

Argumentele anti-profit

Toate motivele avansate împotriva politicilor antiprofit sunt rezultatul unei interpretări eronate a funcţionării economiei de piaţă.

Magnaţii sunt prea puternici, prea bogaţi, prea mari. Ei abuzează de puterea lor pentru a se înavuţi. Sunt nişte tirani iresponsabili. Mărimea unei întreprinderi este un rău în sine. Nu există nici un motiv pentru ca unii oameni să posede milioane, în timp ce alţii rămîn săraci. Bogăţia celor puţini este cauza sărăciei maselor.

Fiecare cuvînt din aceste denunţuri pătimaşe este fals. Afaceriştii nu sunt nişte tirani iresponsabili. Tocmai necesitatea de a realiza profituri şi de a evita pierderile este cea care le asigură consumatorilor controlul ferm asupra activităţii antreprenorilor, silindu-i pe aceştia din urmă să se plieze pe dorinţele marelui public. Iar dimensiunile mari ale unei firme rezultă tocmai din succesul înregistrat în cît mai buna deservire a cererii cumpărătorilor. Dacă întreprinderea de dimensiuni mari n-ar fi deservit mai bine publicul decît cea de dimensiuni mici, ea şi-ar fi văzut de multă vreme dimensiunile reduse. Nu există nimic rău în aspiraţia afaceristului de a se înavuţi prin sporirea profiturilor pe care le realizează. Afaceristul are, în calitate de afacerist, o singură sarcină: să urmărească realizarea celui mai mare profit posibil. Profiturile uriaşe nu sunt decît dovada bunurilor servicii oferite consumatorilor. Pierderile sunt dovada erorilor comise, a eşecului în îndeplinirea sarcinilor care-i revin unui antreprenor. Averile antreprenorilor încununaţi de succes nu sunt cauza sărăciei nimănui. Ele sunt consecinţa faptului că deservirea consumatorilor e mai bună decît ar fi fost în absenţa efortului antreprenorial. Penuria milioanelor de persoane din ţările înapoiate nu este consecinţa opulenţei nimănui; este doar urmarea faptului că acele ţări duc lipsă de antreprenori care să se înavuţească. Nivelul de trai al omului de rînd atinge cotele cele mai înalte în ţările care se bucură de cel mai mare număr de antreprenori bogaţi. Concentrarea factorilor de producţie în mîinile celor care ştiu să-i utilizeze în modul cel mai eficient este în interesul material cel mai stringent al tuturor.

Prevenirea apariţiei de noi milionari este obiectivul mărturisit al politicilor tuturor guvernelor şi partidelor politice actuale. Dacă aceste politici ar fi fost adoptate în Statele Unite în urmă cu 50 de ani, creşterea industriilor producătoare de noi articole ar fi fost împiedicată. Autoturismele, frigiderele, aparatele de radio şi sute de alte inovaţii mai puţin spectaculoase, dar încă şi mai utile, nu ar fi făcut astăzi parte din înzestrarea standard a mai tuturor gospodăriilor americane.

Salariatul mediu gîndeşte că, pentru a menţine aparatul social de producţie şi pentru a îmbunătăţi şi a spori producţia, n-ar fi nevoie de nimic altceva decît de rutina relativ simplă a muncii pe care el o prestează. El nu realizează că doar truda şi necazul rutinistului nu sunt de ajuns. Sîrguinţa şi calificarea se irosesc în zadar dacă nu sunt direcţionate către ţelul cel mai important de către spiritul anticipativ al antreprenorului şi dacă nu sunt susţinute de capitalul acumulat de capitalişti. Muncitorul american comite o eroare gravă cînd îşi imaginează că nivelul său înalt de trai s-ar datora propriei sale excelenţe. El nu este nici mai întreprinzător, nici mai priceput decît muncitorii din Europa Occidentală. El datorează venitul său superior numai faptului că ţara sa a rămas fidelă "individualismului neînduplecat" o perioadă de timp mult mai îndelungată decît Europa. Norocul său a fost că Statele Unite s-au orientat spre o politică anti-capitalistă abia cu 40 sau 50 de ani mai tîrziu decît Germania. Ratele sale salariale sunt mai ridicate decît cele ale muncitorilor din restul lumii, deoarece volumul echipamentelor de capital pe salariat este mai mare în America decît aiurea şi pentru că antreprenorul american n-a fost atît de obstrucţionat de înregimentări mutilante precum colegii săi din alte părţi ale lumii. Prosperitatea relativ mai mare a Statelor Unite este consecinţa faptului ca politicile New Deal n-au survenit în 1900 sau în 1910, ci abia în 1933.

Cine ar dori să analizeze motivele înapoierii europene ar trebui să examineze diversele legi şi reglementări care au împiedicat, în Europa, apariţia unui echivalent al drogheriilor de tip american ("drug-stores") şi au obstrucţionat dezvoltarea lanţurilor de magazine, a magazinelor universale, a supermarketurilor şi a altor unităţi economice similare. Ar fi, de asemenea, important de investigat efortul Reichului german de a proteja metodele ineficiente ale meşteşugului tradiţional ("Handwerk") împotriva concurenţei afacerilor capitaliste. Încă şi mai edificatoare ar fi o analiză a aşa-numitei Gewerbepolitik austriece, care, începînd din anii optzeci ai secolului trecut, urmărea prezervarea structurilor economice ale epocilor dinaintea Revoluţiei Industriale.

Cea mai grea ameninţare la adresa prosperităţii, civilizaţiei şi bunăstării materiale a salariaţilor este incapacitatea şefilor sindicali, a "economiştilor de sindicat" şi a categoriilor de muncitori mai puţin inteligenţi de a aprecia rolul jucat de antreprenori în producţie. Această lipsă de înţelegere şi-a găsit expresia clasică în scrierile lui Lenin. După Lenin, tot ce-i mai trebuie economiei, în afara muncii manuale a muncitorilor şi a proiectelor inginerilor, este "controlul producţiei şi al distribuţiei", sarcină uşor de adus la îndeplinire "de către muncitorii înarmaţi"; întrucît contabilitatea şi controlul "au fost simplificate de capitalism pînă la extrem, devenind operaţii extraordinar de simple, de supraveghere, de emitere şi înregistrare de chitanţe, aflate la îndemîna oricărui om care ştie să citească şi să scrie şi care cunoaşte cele patru operaţii aritmetice elementare".[3] Nu mai este nevoie de nici un comentariu.

Argumentul egalităţii

În viziunea partidelor care se autointitulează progresiste şi de stînga, principalul viciu al capitalismului este că generează inegalitatea veniturilor şi a averilor. Ţelul ultim al politicilor lor este instaurarea egalităţii. Moderaţii doresc să atingă acest ţel treptat; radicalii plănuiesc să-l atingă dintr-o singură lovitură, prin răsturnarea revoluţionară a modului de producţie capitalist.

Pe de altă parte, perorînd despre egalitate şi cerînd vehement instaurarea ei, nimeni nu pledează pentru reducerea propriilor venituri. Termenul de "egalitate", aşa cum este el utilizat în limbajul politic contemporan, înseamnă întotdeauna o nivelare destinată să ridice nivelul veniturilor proprii şi nicidecum să-l scadă. Înseamnă a primi mai mult şi nu a împărţi propria avere cu cei mai puţin avuţi.

Cînd muncitorul din industria automobilelor, feroviarul sau zeţarul american spune egalitate, el se referă la exproprierea acţionarilor şi a deţinătorilor de titluri de valoare, în propriul său beneficiu. El nu se gîndeşte să-şi împartă avutul cu muncitorii necalificaţi, care cîştigă mai puţin. În cel mai bun caz, se gîndeşte la egalitatea tuturor cetăţenilor americani. Niciodată nu-i vine ideea că popoarele din America Latină, Asia şi Africa ar putea interpreta postulatul egalităţii în sensul unei egalităţi mondiale şi nu doar naţionale.

Mişcarea politică muncitorească şi mişcarea sindicală îşi proclamă gălăgios internaţionalismul. Dar acest internaţionalism nu este decît un gest retoric, fără nici o semnificaţie concretă. În toate ţările unde nivelul mediu de salarizare este mai ridicat decît în alte ţări, sindicatele pretind bariere insurmontabile împotriva imigrării, pentru a-i împiedica pe "tovarăşii" sau "fraţii" din alte ţări să concureze cu proprii lor membri. În comparaţie cu legile potrivnice din alte ţari europene, legislaţia de resort din Statele Unite este într-adevăr blîndă, fiindcă permite imigrarea unui număr limitat de persoane. În majoritatea legislaţiilor europene nu sunt prevăzute asemenea cote fireşti. Toate argumentele avansate în favoarea egalizării veniturilor în interiorul unei ţări pot fi avansate -- cu acelaşi temei sau cu aceeaşi lipsă de temei -- şi în favoarea unei egalizări mondiale. Un muncitor american nu este cu nimic mai îndreptăţit decît orice străin să ridice pretenţii asupra economiilor unui capitalist american. Faptul că un om a realizat profituri deservind consumatorii şi nu şi-a consumat în totalitate fondurile, reinvestind o mare parte din ele în echipament industrial, nu dă nimănui un drept valid de a expropria acest capital în propriul său beneficiu. Dar chiar dacă cineva susţine opinia contrară, cu siguranţa că încă nu există motive de a rezerva cuiva drepturi prioritare de expropriere faţă de ceilalţi. Nu există nici un motiv de a rezerva americanilor exclusivitatea dreptului de a expropria pe alţi americani. Capii marilor afaceri americane sunt descendenţii celor care au emigrat în Statele Unite venind din Anglia, Scoţia, Irlanda, Franţa, Germania şi din alte ţări europene. Cetăţenii din ţările lor de origine ar putea susţine că au acelaşi drept de a-şi însuşi proprietatea dobîndită de aceşti oameni pe care-l au şi americanii. Radicalii americani se înşală grav crezînd că programul lor social este identic, sau cel puţin compatibil, cu obiectivele radicalilor din alte ţări. Nu este. Radicalii străini nu vor consimţi să cedeze americanilor -- o minoritate de sub 7% din populaţia totală a globului -- ceea ce consideră ei a fi o poziţie privilegiată. Un guvern mondial de felul celui pe care îl solicită radicalii americani ar încerca să confişte, printr-o taxă mondială pe venit, întreg surplusul pe care-l cîştigă în medie un american faţă de venitul mediu al unui muncitor chinez sau indian. Cei care pun la îndoială justeţea acestei afirmaţii şi-ar clarifica toate dubiile după o conversaţie cu oricare dintre liderii intelectuali din Asia.

Probabil că nici un iranian nu ar califica obiecţiile ridicate de guvernul laburist britanic împotriva confiscării sondelor petroliere drept altceva decît o manifestare a celui mai reacţionar spirit de exploatare capitalistă. Guvernele de azi se abţin de la exproprierea virtuală a investiţiilor străine -- prin controlul ratelor de schimb valutar, impozitare discriminatorie şi alte măsuri similare -- doar dacă se aşteaptă ca în următorii cîţiva ani să poată obţine investiţii încă şi mai mari de capital străin, astfel încît să poată expropria valori şi mai mari în viitor.

Dezintegrarea pieţei internaţionale de capital este unul din cele mai importante efecte ale mentalităţii anti-profit din epoca noastră. Dar nu mai puţin dezastruos este faptul că cea mai mare parte a populaţiei lumii priveşte la Statele Unite -- nu numai la capitaliştii americani, dar şi la muncitori -- cu aceleaşi sentimente de invidie, ură şi ostilitate cu care, stimulate de doctrinele socialiste şi comuniste, masele de pretutindeni privesc la capitaliştii din propriile lor ţări.

Comunism şi sărăcie

O metodă larg răspîndită de a analiza programe şi mişcări politice este de a explica şi de a justifica popularitatea lor prin referire la condiţiile pe care oamenii le-au găsit nesatisfăcătoare şi la ţelurile pe care au vrut ei să le atingă prin realizarea acestor programe.

Dar singurul lucru care contează este dacă programul în cauză este sau nu adecvat pentru atingerea scopurilor urmărite. Un program necorespunzător şi o politică inadecvată nu vor putea fi niciodată explicate -- şi încă şi mai puţin justificate -- prin referiri la condiţiile nesatisfăcătoare în care trăiau iniţiatorii şi suporterii lor. Singura întrebare care contează este dacă aceste politici pot sau nu să înlăture sau să atenueze neplăcerile pe care au fost desemnate să le remedieze.

Totuşi, aproape toţi contemporanii noştri declară cu regularitate: Dacă dorim să reuşim să combatem comunismul, socialismul şi intervenţionismul, trebuie mai întîi să îmbunătăţim condiţiile materiale ale populaţiei. Politicile de tip laissez-faire urmăresc tocmai să-i facă pe oameni mai prosperi. Dar ele nu pot da rezultate atîta vreme cît lipsurile sunt agravate pe zi ce trece de alte şi alte măsuri socialiste şi intervenţioniste.

Pe termen foarte scurt, condiţiile de trai ale unei părţi din populaţie se pot îmbunătăţi prin exproprierea antreprenorilor şi a capitaliştilor şi prin distribuirea prăzii. Dar asemenea raiduri prădalnice, pe care pînă şi Manifestul Comunist le numea atît "despotice", cît şi "insuficiente şi de nesusţinut din punct de vedere economic", sabotează funcţionarea economiei de piaţă, înrăutăţind foarte curînd condiţiile de trai ale tuturor şi zădărnicind eforturile capitaliştilor şi ale antreprenorilor de a asigura prosperitatea oamenilor. Politici care par bune timp de o scurtă clipă trecătoare (i.e., pe termenul cel mai scurt) pot atrage după sine, într-un răstimp foarte scurt (i.e., "pe termen lung"), consecinţe cît se poate de neplăcute.

Istoricii greşesc cînd explică afirmarea nazismului prin referire la adversităţile şi dificultăţile reale sau imaginare ale poporului german. Cu cele cîteva condiţii pe care le socoteau nesatisfăcătoare, i-au determinat pe germani să susţină, aproape în unanimitate, programul "inalterabil" al lui Hitler, şi speranţa că îndeplinirea acestui program i-ar elibera de nemulţumirile lor şi i-ar face mai fericiţi. Ei au îmbrăţişat nazismul pentru că le-a lipsit bunul simţ şi inteligenţa. Ei n-au avut suficientă pătrundere pentru a recunoaşte din timp dezastrele pe care nazismul trebuia să le atragă asupra lor.

Imensa majoritate a ţărilor lumii sunt extrem de sărace prin comparaţie cu nivelul mediu de trai al ţărilor capitaliste. Dar această sărăcie nu explică propensiunea lor de a adopta programul comunist. Oamenii sunt anti-capitalişti fiindcă sunt orbiţi de invidie, ignoranţi şi prea obtuzi pentru a identifica corect cauzele nemulţumirii lor. Nu există decît un singur mijloc de a îmbunătăţi condiţiile lor materiale, şi anume de a-i convinge că doar capitalismul îi poate face mai prosperi.

Cea mai inadecvată metodă de combatere a capitalismului este cea asociată cu numele Planului Marshall. Ea le lasă beneficiarilor impresia că doar Statele Unite sunt interesate de prezervarea sistemului bazat pe profituri, în timp ce propriile lor interese ar fi mai bine slujite de un regim comunist. Statele Unite, cred ei, îi ajută fiindcă americanii au conştiinţa încărcată. Ei nu refuză această mită, dar simpatiile şi le îndreaptă către sistemul socialist. Iar subvenţiile americane le permit guvernelor lor să oculteze parţial efectele dezastruoase ale măsurilor socialiste pe care le-au adoptat.

Nu sărăcia este originea socialismului, ci crezurile ideologice eronate. Majoritatea contemporanilor noştri resping din capul locului, fără să le fi analizat vreodată, toate învăţămintele teoriei economice, numindu-le prostii aprioristice. Numai pe experienţă, zic ei, ne putem bizui. Dar există oare vreo experienţă care ar putea pleda pentru socialism?

Replica socialistului: Dar capitalismul creează sărăcie; uitaţi-vă la India şi la China. Această obiecţie este nefondată. Nici India şi nici China n-au adoptat vreodată capitalismul. Sărăcia lor este rezultatul absenţei capitalismului.

Ceea ce s-a întîmplat în ţările acestea şi în alte ţări subdezvoltate este că ele au beneficiat de pe urma revărsării din exterior a unora din fructele capitalismului, fără să fi adoptat modul de producţie capitalist. Capitaliştii europeni şi, în anii din urmă, cei americani, au investit în aceste ţări, determinînd astfel creşterea productivităţii muncii şi a ratelor salariale. În acelaşi timp, aceste popoare au primit din străinătate mijloacele necesare pentru a combate bolile contagioase şi medicamente realizate în ţările capitaliste. În consecinţă, ratele mortalităţii, îndeosebi ale mortalităţii infantile, au scăzut considerabil. În ţările capitaliste, această prelungire a speranţei medii de viaţă a fost compensată printr-o scădere a ratelor natalităţii. În vreme ce acumularea capitalului devansa creşterea populaţiei, volumul de capital investit per capita creştea continuu. Rezultatul a fost o tot mai mare prosperitate. Nu tot astfel s-au petrecut lucrurile în ţările care s-au bucurat de unele din efectele capitalismului, fără să treacă cu totul la capitalism. Ratele natalităţii n-au scăzut deloc sau n-au scăzut suficient pentru a determina creşterea cotei de capital investit per capita. Prin politicile lor, aceste ţări împiedică atît importul de capital străin, cît şi acumularea de capital autohton. Efectul cumulat al ratelor ridicate ale natalităţii şi al lipsei sporurilor de capital investit este, desigur, creşterea sărăciei.

Nu există decît un singur mijloc pentru a îmbunătăţi situaţia materială a tuturor, şi anume de a accelera acumularea capitalului în raport cu creşterea populaţiei. Nici un fel de elucubraţii psihologice, oricît de sofisticate, nu pot schimba această stare de fapt. Nu există nici un fel de scuză pentru continuarea politicilor care nu numai că nu îşi ating ţelurile iniţiale, dar chiar dăunează serios condiţiilor de trai.

Condamnarea morală a motivaţiei profitului

Îndată ce se ridică problema profiturilor, lumea o transferă din domeniul praxeologiei în cel al judecăţilor etice de valoare. Apoi fiecare se gratulează cu aura de sfînt şi de ascet. El însuşi nu se preocupă de bani şi de bunăstarea materială. El se străduie din răsputeri să-şi deservească semenii în mod cu totul filantropic. El aspiră la lucruri mai nobile şi mai înalte decît bogăţia. Slavă Domnului, el nu este unul dintre acei profitori egoişti.

Oamenii de afaceri sunt învinovăţiţi pentru că singurul lucru la care se gîndesc este să-şi asigure succesul. Totuşi, în acţiunile sale, orice om -- fără nici o excepţie -- aspiră la atingerea unui anumit scop. Singura alternativă la succes este eşecul; nimeni nu doreşte vreodată să sufere eşecuri. Este însăşi esenţa naturii umane ca omul să aspire conştient la înlocuirea unei stări de fapt mai nesatisfăcătoare cu una mai satisfăcătoare. Ceea ce îl deosebeşte pe omul decent de escroc sunt ţelurile diferite pe care le urmăreşte şi mijloacele diferite la care recurge pentru a-şi atinge aceste ţelurile. Dar ambii vor să reuşească, fiecare în felul său. Din punct de vedere logic, este inadmisibil să distingem între oameni care urmăresc succesul şi oameni care nu-l urmăresc.

Practic, aspirăm cu toţii la îmbunătăţirea condiţiilor noastre materiale de trai. Opinia publică nu se consideră lezată de eforturile fermierilor, muncitorilor, funcţionarilor, învăţătorilor, medicilor, miniştrilor şi a celor din numeroase alte profesii de a cîştiga cît de mult pot ei. Dar opinia publică îi cenzurează pe capitalişti şi pe antreprenori pentru lăcomia lor. În vreme ce savurează fără scrupule toate bunurile rezultate din afaceri, consumatorul condamnă categoric egoismul celor ce-l aprovizionează cu aceste mărfuri. El nu realizează că, îngrămădindu-se să cumpere lucrurile oferite spre vînzare, el însuşi este acela care creează profiturile antreprenorilor.

De asemenea, omul de rînd nu înţelege nici faptul că profiturile sunt indispensabile pentru a direcţiona activităţile firmelor de afaceri către acele ramuri în care îl pot deservi pe el cel mai bine. El priveşte profiturile ca şi cînd singura lor funcţie ar fi să permită celor care le încasează să consume mai mult decît el însuşi. El nu reuşeşte să înţeleagă faptul că principala funcţie a profiturilor este de a încredinţa controlul factorilor de producţie în mîinile acelora care le utilizează cel mai economic pentru a urmări tocmai scopurile sale. Nu datorită scrupulelor morale a renunţat el să devină un antreprenor, aşa cum îi place să creadă. El a ales o poziţie care-i asigură un venit mai modest pentru că îi lipsesc abilităţile necesare pentru îndeplinirea funcţiei antreprenoriale sau, în cazuri cu adevărat rare, pentru că înclinaţiile sale personale l-au îndrumat spre o altă carieră.

Omenirea ar trebui să le fie recunoscătoare acelor oameni excepţionali care, din zel ştiinţific, entuziasm umanitar sau credinţă religioasă, şi-au sacrificat viaţa, sănătatea şi averea pentru a-i sluji pe semenii lor. Dar filistinii se amăgesc comparîndu-se pe ei înşişi cu pionierii aplicării în medicină a razelor X sau cu acele călugăriţe care veghează la căpătîiul bolnavilor de ciumă. Nu lepădarea de sine îl determină pe medicul de rînd să-şi aleagă cariera, ci speranţa obţinerii unei poziţii sociale respectabile şi a unui venit corespunzător.

Fiecare este dornic să încaseze pentru serviciile şi realizările sale tot ce i se poate oferi. În această privinţă, nu există diferenţă între muncitori, sindicalizaţi sau nu, pastori, profesori şi alte categorii profesionale, pe de o parte, şi antreprenori, pe de altă parte. Nici unul dintre aceştia nu are dreptul să vorbească despre sine ca şi cînd ar fi sfîntul Francisc de Assisi.

Nu există alt criteriu pentru a deosebi ceea ce este bine din punct de vedere moral de ceea ce este rău, decît efectele produse asupra cooperării sociale. Un individ ipotetic izolat, care trăieşte în condiţii de autarhie, nu ar avea de ţinut cont, în acţiunile sale, de nimic altceva decît de propria sa bunăstare. Dar omul în societate trebuie să evite, în toate acţiunile sale, de a se complace în orice tip de conduită care ar pune în pericol bunul mers al sistemului de cooperare socială. Conformîndu-se acestei legi morale, omul nu-şi sacrifică propriile sale interese în favoarea unei mitice entităţi superioare, fie că aceasta se numeşte clasă, stat, naţiune, rasă sau umanitate. El îşi înfrînează unele din pornirile, poftele şi tentaţiile sale instinctive, adică o parte din interesele sale pe termen scurt, pentru a-şi deservi cît mai bine cu putinţă propriile sale interese, corect înţelese, pe termen lung. El renunţă la un mic cîştig pe care l-ar putea obţine imediat, pentru ca nu cumva să piardă o satisfacţie mai tîrzie dar mai mare. Aceasta deoarece atingerea tuturor scopurilor umane, oricare ar fi ele, este condiţionată de menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor sociale, de cooperarea inter-umană. Mijloacele care sunt indispensabile pentru intensificarea cooperării sociale, şi pentru a da cît mai multor oameni posibilitatea de a supravieţui şi de a se bucura de un nivel superior de trai, sunt moralmente bune şi socialmente dezirabile. Cei ce resping acest principiu sub cuvînt că ar fi necreştinesc s-ar cădea să reflecteze asupra textului: "...pentru ca multe să fie zilele tale pe pămîntul pe care ţi l-a dat Domnul Dumnezeul tău". Cu siguranţă, ei nu vor putea nega faptul că orînduirea capitalistă a înmulţit zilele oamenilor mai mult decît au făcut-o epocile precapitaliste.

Nu există nici un motiv pentru care antreprenorii şi capitaliştii să se ruşineze de faptul că realizează profituri. E ridicol că unii oameni încearcă să ia apărarea capitalismului american cu argumente de tipul: "rezultatele afacerilor americane sunt bune, profiturile nu sunt prea mari". Rostul antreprenorilor este de a realiza profituri; profiturile mari sunt dovada că ei şi-au îndeplinit corespunzător sarcina de a îndepărta incoerenţele producţiei.

Bineînţeles că, de regulă, capitaliştii şi antreprenorii nu sunt sfinţi care să exceleze în virtutea lepădării de sine. Dar nici criticii lor nu sunt sfinţi. Şi, cu tot respectul datorat ascetismului sublim al sfinţilor, nu ne putem opri să afirmăm că lumea s-ar afla într-o condiţie mai degrabă dezolantă dacă ar fi populată exclusiv de oameni dezinteresaţi de bunăstarea materială.

Mentalitatea statică

Omului de rînd îi lipseşte imaginaţia necesară pentru a realiza că circumstanţele vieţii şi acţiunii se află într-un flux continuu. După el, obiectele externe care-l înconjoară şi care-i asigură avuţia nu suferă nici o schimbare. Viziunea sa asupra lumii este statică şi staţionară. Ea oglindeşte un mediu înconjurător aflat în stagnare. El nu ştie nici că trecutul a fost diferit de prezent, nici că asupra lucrurilor viitoare planează incertitudinea. El este pe de-a întregul incapabil să realizeze funcţia antreprenoriatului, nefiind conştient de această incertitudine. Asemenea copiilor, care primesc de la părinţii lor tot ce li se oferă fără a pune nici un fel de întrebări, el primeşte toate bunurile pe care i le furnizează lumea afacerilor. El nu este conştient de eforturile care se fac pentru a-l aproviziona cu toate cele de care are nevoie. El ignoră rolul acumulării de capital şi al deciziilor antreprenoriale. El ia pur şi simplu de bun faptul că, la un semn, apare îndată covorul fermecat, încărcat cu toate bunătăţile pe care doreşte să le savureze.

Această mentalitate se reflectă în ideea populară de socializare. De îndată ce paraziţii capitalişti şi antreprenorii vor fi alungaţi, omul de rînd însuşi va dobîndi tot ce obişnuiau ei să consume. Faptul că cei ce gîndesc astfel supraevaluează în mod grotesc sporul de venit pe care l-ar putea realiza fiecare individ de pe urma unei asemenea redistribuţii, presupunînd că ar exista vreunul, nu este decît eroarea minoră a acestei anticipaţii. Mult mai gravă este eroarea implicată în ideea că singurul lucru necesar pentru aceasta ar fi să se continue, în diversele unităţi economice, producţia aceloraşi bunuri pe care le producea fiecare în momentul socializării, utilizînd aceleaşi procedee ca şi pînă atunci. Socialistul diletant nu înţelege că o socializare efectuată cu 50 de ani în urmă n-ar fi socializat structurile de afaceri aşa cum există ele astăzi, ci o structură foarte diferită. El nici nu se gîndeşte la efortul enorm de care este nevoie pentru a transforma în mod repetat afacerile, astfel încît ele să furnizeze cele mai bune servicii cu putinţă.

Acest diletantism incapabil de a sesiza elementele esenţiale de care depinde bunul mers al afacerilor productive nu se manifestă doar în scrierile lui Marx şi Engels. El formează în egală măsură şi contribuţiile pseudo-ştiinţelor economice contemporane.

Construcţia imaginară a unei economii uniform repetitive este un instrument mental indispensabil pentru gîndirea economică. Pentru a-şi reprezenta funcţia profiturilor şi a pierderilor, economistul construieşte imaginea ipotetică, deşi irealizabilă, a unei stări de lucruri în care nimic nu se schimbă, în care ziua de mîine nu diferă prin nimic de cea de azi şi în care, în consecinţă, nu pot apărea nici un fel de incoerenţe şi nu apare nici nevoia de a modifica cu ceva mersul repetitiv al afacerilor. În cadrul acestei construcţii imaginare nu există nici antreprenori, nici profituri sau pierderi antreprenoriale. Roţile se învîrt, aşa-zicînd, spontan. Dar lumea reală, în care oamenii trăiesc şi trebuie să muncească, n-o poate niciodată duplica pe cea ipotetică, descrisă prin acest model ajutător al minţii.

Desigur, unul din marile neajunsuri ale economiei matematice este că ea tratează această economie uniform repetitivă -- pe care o numeşte statică -- ca şi cum ar fi ceva care există în realitate. Obsedaţi de ideea greşită că sfera economicului trebuie abordată cu metode matematice, economiştii matematicieni îşi concentrează eforturile pe aceste modele statice, care, desigur, se pretează la a fi descrise prin sisteme de ecuaţii diferenţiale simultane. Dar această abordare matematică evită, practic, orice trimitere la problemele reale ale teoriei economice. Ea se complace în jocuri matematice cît se poate de inutile, fără a adăuga nimic la înţelegerea problemelor acţiunii şi a producţiei umane. Ea întreţine neînţelegrea după care analiza stărilor statice ar fi grija de căpătîi a teoriei economice. Ea confundă ceea ce nu este decît un instrument ajutător al gîndirii cu realitatea.

Economistul matematician este atît de orbit de prejudecăţile sale epistemologice, încît pur şi simplu nu mai reuşeşte să sesizeze care sunt sarcinile teoriei economice. El arde de nerăbdare să ne arate că, în condiţii statice, socialismul este realizabil. Deoarece condiţiile statice, după cum el însuşi admite, sunt irealizabile, aceasta revine doar la a spune că, într-o ipostază irealizabilă a lumii, socialismul ar fi realizabil. Un rezultat, într-adevăr deosebit de valoros, a o sută de ani de muncă cumulată, depusă de sute de autori, predat în toate universităţile şi căruia i se face publicitate în nenumărate manuale şi monografii şi într-o sumedenie de reviste, chipurile ştiinţifice!

Nu există nimic în realitate de felul unei economii statice. Toate concluziile derivate din analiza imaginii stărilor şi echilibrului static nu servesc cu nimic la descrierea lumii aşa cum este şi aşa cum va fi ea întotdeauna.

Alternativa

O ordine socială bazată pe controlul privat al mijloacelor de producţie nu poate funcţiona fără acţiunea şi profiturile antreprenoriale şi, bineînţeles, nici fără pierderile antreprenoriale. Eliminarea profiturilor, indiferent prin ce metode, ar transforma inevitabil societatea într-un talmeş-balmeş lipsit de orice sens. Ar genera sărăcie pentru toţi.

Într-un sistem socialist nu există nici antreprenori, nici profituri şi pierderi antreprenoriale. Conducătorul suprem al societăţii socialiste ar fi totuşi nevoit să se străduie şi el, la rîndul său, să obţină un surplus de încasări peste costuri, aşa cum o fac antreprenorii în capitalism. Scopul acestui eseu nu este de a analiza socialismul. De aceea, nu este necesar să insistăm asupra ideii că, neavînd la dispoziţie nici o posibilitate de a efectua calcule economice, şeful socialist n-ar şti niciodată care sînt costurile şi care sunt încasările determinate de acţiunile sale.

Ceea ce contează în acest context este doar faptul că nu există nici un al treilea sistem fezabil. Nu poate exista nimic de felul unui sistem non-socialist în care să nu existe profituri şi pierderi. Eforturile care urmăresc eliminarea profiturilor din sistemul capitalist n-au decît efecte distructive. Ele dezintegrează capitalismul, fără a pune nimic în locul lui. La aceasta ne referim cînd afirmăm că ele crează haos.

Oamenii au de ales între capitalism şi socialism. Ei nu pot evita această dilemă făcînd apel la un sistem capitalist fără profituri antreprenoriale. Fiecare pas făcut în direcţia eliminării profiturilor este un pas înainte pe drumul care duce la dezintegrarea socială.

Cînd aleg între capitalism şi socialism, oamenii aleg implicit între toate instituţiile sociale care însoţesc în mod necesar fiecare din aceste două sisteme, între "suprastructurile" corespunzătoare, cum le numea Marx. Dacă controlul asupra producţiei este transferat din mîinile antreprenorilor, cei zilnic realeşi prin plebiscitul consumatorilor, în mîinile conducătorului suprem al "armatelor industriale" (Marx şi Engels) sau ale "muncitorilor înarmaţi" (Lenin), atunci nici guvernul reprezentativ, nici vreuna din libertăţile civile nu pot supravieţui. Wall Street, împotriva căreia luptă toţi pretinşii idealişti, este doar un simbol. Dar zidurile închisorilor sovietice, în spatele cărora dispar pentru totdeauna toţi disidenţii, sunt un fapt real şi dureros.

---------------------------------

[3]. Lenin, State and Revolution, 1917 (Ediţia International Publishers, New York, pp. 83-84). Caractere italice îi aparţine lui Lenin (sau traducătorului său).

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România