A. Natura economică a profiturilor şi a pierderilor

Ludwig von Mises - Profituri şi pierderi
cuprins

Provenienţa profiturilor şi a pierderilor

În sistemul capitalist de organizare economică a societăţii, antreprenorii sunt aceia care determină cursul producţiei. În îndeplinirea acestei funcţii, ei sunt subordonaţi total şi necondiţionat suveranităţii publicului cumpărător, deci consumatorilor. Dacă nu reuşesc să producă în modul cel mai corespunzător şi mai ieftin cu putinţă acele bunuri pe care consumatorii le solicită cel mai imperativ, atunci ei suferă pierderi şi sfîrşesc prin a fi eliminaţi din poziţia lor antreprenorială. În locul lor vor veni alţii, care vor şti mai bine cum să-i deservească pe consumatori.

Dacă toţi oamenii ar anticipa corect configuraţiile viitoare ale pieţei, atunci antreprenorii nici nu ar obţine vreun profit, nici nu ar suferi vreo pierdere. Ei s-ar găsi în situaţia de a cumpăra factorii complementari de producţie la preţuri care ar reflecta pe deplin, încă din momentul achiziţionării lor, preţurile viitoare ale produselor. Nu ar mai rămîne loc nici pentru profituri, nici pentru pierderi. Ceea ce determină apariţia profitului este faptul că antreprenorul care estimează preţurile viitoare ale produselor mai corect decît alţii cumpără o parte din factorii de producţie, sau pe toţi, la preţuri care, privite din punctul de vedere al configuraţiei ulterioare a pieţei, sunt prea mici. Astfel, costurile totale de producţie -- inclusiv dobînda pe capitalul investit -- vor fi depăşite de preţurile pe care antreprenorul le obţine pe produse. Această diferenţă reprezinţă profitul antreprenorial.

Pe de altă parte, antreprenorul care estimează greşit preţurile viitoare ale produselor acceptă să achiziţioneze factorii de producţie la preţuri care, văzute din punctul de vedere al configuraţiei ulterioare a pieţei, sunt prea mari. Costurile sale totale de producţie depăşesc preţurile la care se poate vinde produsul. Această diferenţă reprezintă pierderea antreprenorială.

Astfel, profiturile şi pierderile sunt generate de reuşitele şi, respectiv, nereuşitele antreprenorilor, în activitatea de corelare a mersului activităţilor productive cu cele mai imperative cereri ale consumatorilor. O dată realizată această corelare, profiturile şi pierderile dispar. Preţurile factorilor complementari de producţie ating un nivel la care costurile totale de producţie coincid cu preţul produsului. Profiturile şi pierderile sunt omniprezente pe piaţă numai datorită faptului că schimbarea necontenită a datelor economice conduce mereu la noi discrepanţe şi, în consecinţă, apare nevoia de noi ajustări.

Distincţia între profituri şi alte încasări

Numeroase erori privind natura profiturilor şi a pierderilor au apărut datorită practicii de a îngloba sub denumirea de profit totalitatea veniturilor reziduale care îi revin antreprenorului.

Dobînda pe capitalul utilizat nu este o componentă a profitului. Dividendele unei corporaţii nu reprezintă profituri. Ele reprezintă dobînda pe capitalul investit, la care se adaugă profitul sau din care se scade pierderea.

Echivalentul pe piaţă al muncii prestate de un antreprenor în activitatea de gestionare a afacerilor unei întreprinderi reprezintă cvasi-salariul său antreprenorial, dar nu este un profit.

Dacă întreprinderea posedă un factor de producţie pe care poate obţine preţuri de monopol, atunci ea realizează un cîştig de monopol. Dacă întreprinderea este o corporaţie, atunci astfel de cîştiguri sporesc dividendele. Dar ele nu reprezintă profituri propriu-zise.

Încă şi mai frecvente sunt erorile datorate confuziilor dintre activitatea antreprenorială şi inovaţiile sau îmbunătăţirile tehnologice. Deficienţele de corelare, a căror îndepărtare este funcţia esenţială a activităţilor antreprenoriale, pot consta deseori în faptul că noile metode tehnologice disponibile n-au fost încă utilizate la întreaga capacitate la care ar trebui utilizate, pentru a satisface în cel mai înalt grad posibil cererile consumatorilor. Dar lucrurile nu stau întotdeauna astfel în mod necesar. Modificările suferite de datele economice, îndeosebi de cererea consumatorilor, pot necesita ajustări care nu au nimic de a face cu inovaţiile şi îmbunătăţirile tehnologice. Antreprenorul care nu face altceva decît să sporească producţia unui articol, prin adăugarea la facilităţile de producţie existente a unui nou dispozitiv, fără a opera nici un fel de modificare a metodei sale tehnologice de producţie, nu este întru nimic mai puţin un antreprenor decît cel care iniţiază o nouă activitate de producţie. Activitatea antreprenorului nu constă doar în a experimenta noi metode tehnologice, ci şi în a selecta, din multitudinea tehnologiilor disponibile la un moment dat, pe acelea care sunt cele mai apte să furnizeze publicului, la preţurile cele mai ieftine, lucrurile pe care le solicită în modul cel mai imperativ. Dacă o nouă procedură tehnologică este sau nu potrivită pentru a îndeplini acest scop trebuie să decidă provizoriu antreprenorul, iar în cele din urmă se va decide prin conduita publicului cumpărător. Întrebarea nu este dacă noua metodă poate fi socotită o soluţie mai "elegantă" date fiind anumite probleme tehnologice. Întrebarea este dacă, în configuraţia existentă a datelor economice, ea este metoda cea mai corespunzătoare cu putinţă de a-i deservi pe consumatori la preţurile cele mai ieftine.

Activitatea antreprenorului constă în luarea deciziilor. El determină în ce scopuri vor fi utilizaţi factorii de producţie. Acesta este elementul care le scapă de regulă celor neavizaţi. Ei confundă activităţile antreprenoriale cu gestionarea afacerilor tehnologice şi administrative ale unităţilor de producţie. În ochii lor, nu acţionarii, promotorii şi speculatorii sunt adevăraţii antreprenori, ci funcţionarii angajaţi. Cei dintîi n-ar fi decît nişte paraziţi indolenţi, care încasează dividendele.

Desigur, nimeni n-a pretins vreodată că se poate produce fără muncă. Dar nu este posibil să se producă nici fără bunuri de capital, factorii produşi anterior în vederea producţiei viitoare. Aceste bunuri de capital sunt rare, i.e., cantitatea lor nu este suficientă pentru a face posibilă producţia tuturor bunurilor pe care ni le-am dori. De aici ia naştere problema economică: aceea de a utiliza bunurile de capital astfel încît să fie produse numai acele bunuri finale care sunt apte de a satisface cererile cele mai imperative ale consumatorilor. Nici un bun nu trebuie să rămînă neprodus datorită faptului că factorii necesari pentru producerea lui sunt utilizaţi -- irosiţi -- în procesul de producţie al altui bun, pentru care cererea publicului este mai puţin intensă. Atingerea acestui ţel este, în capitalism, funcţia antreprenoriatului, care determină alocarea capitalului în diversele ramuri de producţie. În regimul socialist, asumarea acestei funcţii ar cădea în sarcina statului, aparatul social de coerciţie şi de opresiune. Dacă un directorat socialist, lipsit de orice metodă de calcul economic, ar putea sau nu îndeplini această funcţie, este o problemă care nu face obiectul acestui eseu.

Există o regulă consacrată, foarte simplă, pentru a-i deosebi pe antreprenori de non-antreprenori. Antreprenorii sunt cei care suportă incidenţa pierderilor pe capitalul utilizat. Economiştii amatori ar putea confunda profiturile cu alte genuri de încasări. Dar este cu neputinţă să nu recunoaştem pierderile pe capitalul investit.

Conducerea non-profit a afacerilor

Ceea ce s-a putut numi democraţia pieţei se manifestă în faptul că firmele de afaceri care urmăresc profitul sunt subordonate necondiţionat supremaţiei publicului cumpărător.

Organizaţiile non-profit sunt suverane asupra propriului lor patrimoniu. Ele sunt, în limitele corespunzătoare volumului de capital de care dispun, în poziţia de a nesocoti dorinţele publicului.

Un caz aparte îl constituie gestionarea afacerilor guvernamentale, administrarea aparatului social de coerciţie şi de opresiune, adică a puterii poliţieneşti. Obiectivele urmărite de aparatul guvernamental, protecţia inviolabilităţii vieţii şi sănătăţii indivizilor, precum şi a eforturilor depuse de ei pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile materiale de trai, sunt indispensabile. Ele aduc beneficii tuturor şi reprezintă premisa necesară a cooperării sociale şi a civilizaţiei. Dar ele nu pot fi vîndute şi cumpărate aşa cum se vînd şi se cumpără mărfurile; de aceea, ele nu au un preţ pe piaţă. Cu privire la ele orice calcul economic este imposibil. Costurile suportate pentru desfăşurarea lor nu pot fi confruntate cu preţurile obţinute pentru produsul final. Dacă n-ar fi constrînşi de sistemul bugetar, această împrejurare i-ar transforma pe funcţionarii cărora le este încredinţată administraţia activităţilor guvernamentale în despoţi iresponsabili. În cadrul acestui sistem, administratorii sunt siliţi să urmeze instrucţiunile detaliate primite de ei de la suveran, fie acesta un autocrat autoproclamat, sau întregul popor acţionînd prin reprezentanţii săi aleşi. Funcţionarilor le sunt asignate fonduri limitate, pe care ei sunt ţinuţi să le cheltuie numai pentru acele scopuri pe care le ordonă suveranul. Astfel, managementul administraţiei publice rămîne birocratic, i.e., dependent de reguli şi reglementări precise şi detaliate.

Managementul birocratic este singura alternativă disponibilă acolo unde nu există un management bazat pe criteriul profiturilor şi al pierderilor.[1]

Votul pieţei

Cumpărînd sau abţinîndu-se de la a cumpăra, consumatorii îi aleg pe antreprenori printr-un fel de plebiscit, zilnic repetat. Ei stabilesc cine merită să posede şi cine nu, şi cît de mult merită să posede fiecare.

Ca şi în cazul alegerii unei persoane -- fie că este vorba de alegerea funcţionarilor publici, a salariaţilor, a prietenilor, sau a unei consoarte -- decizia consumatorilor se bizuie pe experienţă şi, în acest sens, se raportează întotdeauna la trecut. Nu există nici o experienţă a viitorului. Votul pieţei îi promovează pe aceia care în trecutul apropiat i-au deservit cel mai bine pe consumatori. Pe de altă parte, alegerea nu este inalterabilă, ci poate fi zilnic corectată. Alesul care dezamăgeşte electoratul este retrogradat imediat.

Fiecare vot al consumatorilor lărgeşte doar cu foarte puţin sfera de acţiune a celui ales. Pentru a atinge nivelele superioare ale antreprenoriatului, el are nevoie de un mare număr de voturi, recîştigate în mod repetat, pe parcursul unei perioade îndelungate, printr-o serie prelungită de succese repetate. El trebuie să se confrunte cu probe noi la tot pasul, supunîndu-se zilnic, aşa-zicînd, unor noi alegeri.

La fel se va întîmpla şi cu moştenitorii săi. Ei îşi pot păstra poziţia eminentă numai primind neîncetat confirmarea publicului. Rangul lor este revocabil. Dacă îl păstrează, nu este meritul predecesorilor, ci al propriilor lor abilităţi de a utiliza capitalul pentru cea mai deplină satisfacere posibilă a consumatorilor.

Antreprenorii nu sunt nici perfecţi, nici buni, în vreun sens metafizic. Ei datorează poziţia lor exclusiv faptului că sunt mai apţi decît alţii să îndeplinească funcţiile care le revin. Ei realizează profituri, nu pentru că sunt capabili în sarcinile pe care le îndeplinesc, ci pentru că sunt mai capabili sau mai puţin incapabili decît alţii. Nu sunt infailibili şi deseori comit chiar şi gafe. Dar ei sunt mai puţin predispuşi la erori şi gafe decît alţii. Nimeni nu este îndreptăţit să se considere lezat de erorile comise de antreprenori în afacerile lor şi să le reproşeze faptul că populaţia ar fi fost mai bine deservită dacă ei ar fi fost mai pricepuţi şi mai dinainte ştiutori. Dacă nemulţumitul era mai capabil, de ce nu va fi umplut el însuşi golul, folosind prilejul pentru a obţine un profit. După consumarea evenimentelor este, ce-i drept, uşor să-ţi etalezi aptitudinile anticipative. Cînd privesc în urmă, toţi neaveniţii devin înţelepţi.

Un silogism foarte popular sună astfel: Antreprenorul nu realizează profituri numai datorită faptului că alte persoane sunt mai puţin apte decît el în privinţa anticipării corecte a configuraţiilor viitoare ale pieţei. El însuşi contribuie la apariţia profitului, neproducînd cutare articol în cantităţi mai mari; fără această limitare intenţionată a producţiei, pentru care este responsabil, oferta articolului cu pricina ar fi fost atît de mare, încît preţul ar fi scăzut pînă la un punct dincolo de care n-ar mai fi fost posibil nici un surplus de încasări, peste costurile de producţie suportate. Acest raţionament stă la rădăcina doctrinei viciate a competiţiei imperfecte şi monopolistice. El a fost invocat recent de administraţia americană, care a învinuit întreprinderile din industria oţelului pentru faptul că, în Statele Unite, capacitatea de producţie a oţelului nu era superioară celei efectiv existente.

Desigur, cei angajaţi în producţia de oţel nu sunt responsabili pentru faptul că alte persoane nu li s-au alăturat în această ramură de producţie. Reproşul făcut de autorităţi ar fi fost justificat dacă ele ar fi acordat în prealabil corporaţiilor de resort existente un monopol asupra producţiei de oţel. Dar, în absenţa unui astfel de privilegiu, mustrarea administrată oţelăriilor existente nu este prin nimic mai justificată decît ar fi cenzurarea poeţilor şi a muzicienilor unei ţări, pentru "vina" că ţara respectivă nu dispune de poeţi şi muzicieni mai valoroşi. Dacă cineva este de vină pentru faptul că numărul celor ce s-au înrolat în organizaţia voluntară de apărare civilă nu este mai mare, atunci vina nu le aparţine celor care s-au înrolat deja, ci celor care n-au făcut-o.

Faptul că producţia unui bun p nu este superioară celei efectiv existente se datorează faptului că factorii complementari de producţie necesari pentru a susţine acest spor au fost utilizaţi în procesele de producţie ale altor bunuri. A vorbi depre insuficienţa ofertei rămîne o vorbă goală şi retorică dacă vorbitorul nu indică şi diversele produse m, care au fost produse în cantităţi prea mari, cu urmarea că producţia lor apare acum, i. e., după evenimente, ca o irosire de factori rari de producţie. Putem presupune că antreprenorii care, în loc de a produce cantităţi adiţionale de p, s-au orientat către cantităţi excesive de m şi au suferit, în consecinţă, pierderi, nu au greşit intenţionat.

Nici producătorii de p n-au limitat în mod intenţionat producţia de p. Capitalul oricărui antreprenor este limitat; el îl utilizează pentru acele proiecte care, anticipează el, vor răspunde celor mai imperative cereri ale publicului, aducînd profiturile cele mai ridicate.

Un antreprenor, care are la dispoziţia sa 100 de unităţi de capital, utilizează, de pildă, 50 de unităţi pentru producţia de p şi 50 de unităţi pentru producţia de q. Dacă ambele direcţii sunt profitabile, este anormal să i se reproşeze că n-a utilizat mai multe unităţi, de exemplu 75, pentru producţia de p. El nu putea spori producţia de p decît reducînd corespunător producţia de q. Alţi nemulţumiţi i-ar putea reproşa aceeaşi greşeală şi referitor la q. Dacă unul îi va reproşa că n-a produs mai mult p, altul va trebui să-i reproşeze, dimpotrivă, că n-a produs mai mult q. Aceasta înseamnă că antreprenorul este criticat pentru faptul că există o raritate a factorilor de producţie şi că pămîntul nu este un tărîm al abundenţei. Poate că nemulţumitul va obiecta pe temeiul că el consideră articolul p o marfă de interes vital, mult mai importantă decît q şi că, de aceea, după părerea sa producţia lui p ar trebui extinsă şi cea a lui q restrînsă. Dacă acesta este adevăratul sens al criticii sale, atunci el se află în conflict cu evaluarea consumatorilor. El se demască, etalîndu-şi aspiraţiile dictatoriale. Producţia nu ar trebui, aşadar, să urmărească dorinţele publicului, ci propriile sale mofturi despotice.

Dar dacă antreprenorul nostru suferă o pierdere de pe urma producţiei de q, este evident că greşeala sa nu a fost intenţionată, ci a constat doar dintr-o anticipaţie eronată.

Într-o societate de piaţă nesabotată de interferenţele guvernului, sau ale altor instituţii care recurg la violenţă, intrarea în rîndurile antreprenorilor este deschisă tuturor. Aceia care ştiu să culeagă cîte ceva valorificînd orice oportunitate de afaceri, vor găsi întotdeauna capitalul necesar. Într-adevăr, piaţa este întotdeauna plină de capitalişti dornici să găsească cele mai promiţătoare întrebuinţări pentru fondurile lor şi aflaţi permanent în căutare de noi veniţi ingenioşi, în asociaţie cu care să poată realiza cele mai remunerative proiecte.

Deseori, oamenii n-au înţeles această particularitate inerentă a capitalismului, deoarece n-au înţeles semnificaţia şi efectele rarităţii capitalului. Sarcina antreprenorului este de a alege din multitudinea proiectelor tehnologic fezabile pe acelea care vor satisface nevoile cele mai imperative, încă nesatisfăcute, ale publicului. Acele proiecte pentru execuţia cărora oferta de capital nu este suficientă, trebuie lăsate deoparte. Piaţa este întotdeauna înţesată de vizionari, dornici să lanseze la apă asemenea scheme impracticabile şi irealizabile. Aceşti visători sunt cei care se plîng întotdeauna de cecitatea capitaliştilor, care sunt atît de obtuzi încît îşi urmăresc propriile lor interese. Desigur, investitorii greşesc adesea cînd îşi aleg investiţiile. Dar aceste erori constă tocmai în faptul că au preferat un proiect necorespunzător, altuia care ar fi satisfăcut nevoi mai urgente ale publicului cumpărător.

Adesea, oamenii greşesc cît se poate de lamentabil în aprecierea muncii geniului creator. Numai o minoritate posedă suficient discernămînt pentru a evalua corect realizările poeţilor, ale artiştilor şi ale gînditorilor. Se poate întîmpla ca indiferenţa contemporanilor să facă imposibilă pentru un geniu împlinirea lucrurilor pe care le-ar fi împlinit dacă semenii săi ar fi fost mai ageri. Modul în care se acordă laurii poetului laureat şi se face selecţia filozofului a la mode este, neîndoielnic, discutabil.

Dar este inadmisibil să punem sub semnul întrebării alegerea antreprenorilor, rezultată din procesul de selecţie al pieţei libere. Preferinţele consumatotrilor pentru anumite articole pot fi condamnabile din perspectiva judecăţii filozofului. Dar judecăţile de valoare sunt, inevitabil, întotdeauna personale şi subiective. Consumatorul alege ceea ce, crede el, îl va satisface în cel mai înalt grad. Nimeni nu este chemat să determine ce l-ar putea face pe alt om mai fericit, sau mai puţin nefericit. Popularitatea autoturismelor, a televizoarelor sau a ciorapilor de nylon poate fi criticată dintr-o perspectivă "mai înaltă". Dar acestea sunt lucrurile pe care oamenii le solicită. Ei îşi împart voturile acelor antreprenori care le oferă aceste mărfuri, de o calitate cît mai bună şi la preţuri cît mai ieftine.

Cînd e vorba de a alege între diverse partide politice şi programe de organizare socială şi economică a unei ţări, majoritatea oamenilor sunt neinformaţi şi bîjbîie prin beznă. Alegătorului de rînd îi lipseşte discernămîntul necesar pentru a distinge între politicile adecvate pentru atingerea scopurilor pe care le urmăreşte el şi cele inadecvate. El este incapabil să analizeze secvenţele prelungite de raţionament aprioristic pe care le presupune filozofia unui program social comprehensiv. El îşi va forma, în cel mai bun caz, vreo opinie oarecare despre efectele pe termen scurt ale politicilor în chestiune, dar este neajutorat în ce priveşte evaluarea efectelor pe termen lung. Socialiştii şi comuniştii proclamă adesea, în principiu, infailibilitatea deciziilor majorităţii. Pe de altă parte, tot ei se dezic de propriile lor cuvinte, criticînd majorităţile parlamentare care le resping crezul, sau refuzîndu-le celorlalţi, în sistemul unipartit, prilejul de a alege între partide diferite.

Dar, cînd este vorba de a cumpăra un bun sau de a nu-l cumpăra, nu intervine nimic altceva în afară de aspiraţia consumatorului la satisfacţia cea mai deplină cu putinţă a dorinţelor sale instantanee. Spre deosebire de alegător în alegerile politice, consumatorul nu alege între diferite mijloace ale căror efecte apar abia mai tîrziu. El alege între lucruri care îi furnizează satisfacţie imediat. Decizia sa este finală.

Un antreprenor realizează profituri prin deservirea consumatorilor, a oamenilor aşa cum sunt ei, şi nu cum ar trebui să fie, după capriciile nemulţumitului sau ale potenţialului dictator.

Funcţia socială a profiturilor şi a pierderilor

Profiturile nu sunt niciodată normale. Ele apar numai acolo unde există o discrepanţă, o divergenţă între producţia actuală şi producţia aşa cum ar trebui să fie ea pentru a utiliza materialul şi resursele mentale disponibile pentru a oferi cea mai deplină satisfacţie dorinţelor publicului. Profiturile sunt recompensa celor care înlătură această discrepanţă; ele dispar îndată ce discrepanţa este complet înlăturată. În construcţia imaginară a unei economii uniform repetitive nu există profituri. Acolo, suma preţurilor factorilor complementari de producţie coincide cu preţul produsului, scontat prin rabatul cuvenit pentru preferinţa de timp.

Cu cît este mai mare discrepanţa iniţială, cu atît va fi mai mare profitul realizat prin eliminarea ei. Discrepanţele ar putea fi etichetate uneori drept excesive. Dar aplicarea epitetului de "excesive" la profituri este inadecvată. Lumea ajunge la ideea de profituri excesive confruntînd profiturile obţinute cu capitalul investit în afacere şi măsurînd profitul ca pe un procentaj din capital. Această metodă este sugerată de procedura uzuală întrebuinţată de către corporaţii şi parteneriate, pentru a calcula cotele din profitul total ce le revin acţionarilor sau partenerilor individuali. Aceştia contribuie în măsuri diferite la finalizarea procesului şi încasează profiturile sau suportă pierderile în funcţie de contribuţiile lor specifice.

Dar nu capitalul utilizat este cel care crează profituri sau pierderi. Capitalul nu "produce profit", cum credea Marx. Bunurile de capital ca atare sunt obiecte inerte şi nu produc singure nimic. Dacă sunt întrebuinţate în conformitate cu o idee bună, va rezulta un profit. Dacă sunt întrebuinţate în conformitate cu o idee greşită nu rezultă nimic, sau rezultă pierderi. Decizia antreprenorială este cea care crează profituri sau pierderi. Originea ultimă a profiturilor se află în actul mental, în mintea antreprenorului. Profitul este un profit al minţii, al succesului în anticiparea configuraţiilor viitoare ale pieţei. Apariţia profitului este un fenomen spiritual şi intelectual.

Absurditatea condamnării oricăror profituri pentru că ar fi excesive poate fi dovedită uşor. Să presupunem că o întreprindere care posedă o cantitate de capital c a produs o anumită cantitate de p, pe care a vîndut-o la preţuri care i-au asigurat un surplus de încasări peste costurile s şi, în consecinţă, un profit de n%. Dacă antreprenorul ar fi fost mai puţin capabil, el ar fi avut nevoie de o cantitate 2c de capital, pentru a produce aceeaşi cantitate de p. Pentru a simplifica raţionamentul, putem chiar să lăsăm de o parte faptul că acest fapt ar fi sporit inevitabil costurile de producţie, deoarece ar fi dublat dobînda pe capitalul utilizat, şi putem presupune că s ar fi rămas neschimbat. Însă oricum, s ar fi fost raportat la 2c în loc de c, astfel încît profitul ar fi fost de numai 2% din capitalul investit. Profitul "excesiv" ar fi fost, astfel, redus la un nivel "rezonabil". De ce? Pentru că antreprenorul a fost mai puţin eficient şi pentru că lipsa lui de eficienţă i-a privat pe semenii săi de avantajele de care s-ar fi putut bucura dacă o cantitate c de bunuri de capital ar fi rămas disponibilă pentru producţia altor mărfuri.

Etichetînd profiturile ca excesive şi penalizîndu-i pe antreprenorii eficienţi prin taxe discriminatorii, lumea îşi aduce singură prejudicii. Impozitarea profiturilor înseamnă impozitarea succesului în deservirea cît mai bună a consumatorilor. Unicul scop al tuturor activităţilor productive este de a utiliza factorii de producţie astfel încît să rezulte un "output" cît mai substanţial cu putinţă. Cu cît scade mai mult "inputul" necesar pentru producţia unui articol, cu atît mai mare va fi cantitatea factorilor rari de producţie rămaşi pentru producerea altor articole. Dar cu cît reuşeşte mai bine un antreprenor în această privinţă, cu atît este el mai hulit şi mai stors prin impozitare. Augmentarea costurilor pe unitatea de output, adică risipa, este celebrată ca o virtute.

Cea mai remarcabilă manifestare a acestei incapacităţi totale de a înţelege sarcina producţiei, precum şi natura şi funcţiile profiturilor şi a pierderilor, se vădeşte în superstiţia populară potrivit căreia profitul ar fi un adaos la costurile de producţie, al cărui nivel depinde numai de bunul plac al vînzătorului. Aceasta este credinţa care călăuzeşte guvernele, atunci cînd impun controlul preţurilor. Şi tot aceasta este credinţa care a determinat multe guverne să stabilească pentru contractorii lor aranjamente conform cărora preţul care urmează a fi plătit pentru un articol furnizat va fi egal cu costurile de producţie suportate de vînzător, la care se adaogă un procent prestabilit. Efectul este că furnizorul obţine un profit cu atît mai mare cu cît reuşeşte mai puţin să evite costurile inutile. Contractele de acest tip au sporit considerabil sumele pe care Statele Unite le-au avut de plătit în timpul celor două războaie mondiale. Dar birocraţii, în frunte cu profesorii de economie care lucrau pentru diversele agenţii de război, erau cît se poate de mîndri de modul inteligent în care au tratat această chestiune. Toţi oamenii, atît antreprenorii cît şi non-antreprenorii, se uită pieziş la orice fel de profituri realizate de alţii. Invidia este o slăbiciune frecvent întîlnită la oameni. Ei nu recunosc cu plăcere că ar fi putut obţine aceleaşi profituri, dacă ar fi dat dovadă de aceeaşi capacitate de previziune şi de judecată antreprenorială ca şi afaceriştii încununaţi de succes. Resentimentele lor izbucnesc cu atît mai violent cu cît, în subconşient, nu pot ocoli acest adevăr.

N-ar exista profituri dacă n-ar exista dorinţa fierbinte a publicului de a achiziţiona mărfurile oferite spre vînzare de către antreprenorii de succes. Dar aceeaşi oameni care se încaieră pentru respectivele mărfuri, îl denigrează pe omul de afaceri, numind profitul său "venit ilicit".

Expresia semantică a acestei invidii se găseşte în distincţia între venitul "meritat" ("earned") şi cel" nemeritat" ("unearned"). Ea permează manualele, limbajul juridic şi procedurile administrative. Astfel bunăoară, formularul oficial nr. 201 pentru încasările din impozitarea pe venit ale statului New York, numeşte "Earnings" numai compensaţiile primite de angajaţi şi, prin implicaţie, toate celelalte venituri, inclusiv cele rezultate din exerciţiul unei profesiuni, venituri nemeritate ("unearned"). Aşa sună terminologia administrativă a unui stat al cărui guvernator este un republican şi a cărui adunare parlamentară are o majoritate republicană.

Opinia publică tolerează profiturile numai în măsura în care ele nu depăşesc remuneraţia unui salariat. Orice surplus este respins ca inechitabil. Obiectivul impozitării este confiscarea acestui surplus, pe baza principiului capacităţii de plată.

Dar una din principalele funcţii ale profitului este aceea de a deplasa controlul capitalului către cei ce ştiu cum să-l utilizeze, în scopul deservirii cît mai bune cu putinţa a publicului. Cu cît mai multe profituri realizează un om, cu atît mai mare va fi avuţia sa şi cu atît mai multă influenţă va avea el în orientarea afacerilor productive. Profiturile şi pierderile sunt instrumentele prin mijlocirea cărora consumatorii încredinţează conducerea activităţilor productive în mîinile celor care sunt cei mai apţi să-i deservească. Orice se întreprindere pentru a îngrădi sau confisca profiturile contravine acestei funcţii. Rezultatul acestui tip de măsuri este slăbirea controlului consumatorilor asupra cursului producţiei. Mecanismul economic devine, din punctul de vedere al populaţiei, mai insensibil şi mai puţin eficient.

Invidia omului de rînd priveşte profiturile antreprenorilor ca şi cum ele ar fi în întregime destinate consumului. O parte din ele este, bineînţeles, consumată, dar, în lumea afacerilor, avuţie şi influenţă nu obţin decît acei antreprenori care nu consumă decît o fracţiune din veniturile lor, reinvestind în întreprinderi o cît mai mare parte din ele. Transformarea unei mici afaceri într-o mare afacere nu înseamnă consum, ci economisire şi acumulare de capital.

Profiturile şi pierderile în economia progresivă şi în cea regresivă.

Numim economie staţionară o economie în care cota de venit şi avuţie per capita a indivizilor rămîne neschimbată. Într-o asemenea economie, ceea ce consumatorii cheltuiesc în plus pentru achiziţionarea unor articole, este egal cu ceea ce cheltuiesc în minus pentru alte articole. Volumul total al profiturilor realizat de o parte din antreprenori este egal cu volumul pierderilor suferit de alţi antreprenori.

Un surplus adăugat la suma tuturor profiturilor realizate în întreaga economie, peste suma tuturor pierderilor suferite, apare numai într-o economie progresivă, adică într-o economie în care cota de capital per capita creşte. Creşterea aceasta este o consecinţă a economisirii, care sporeşte volumul deja existent al bunurilor de capital, prin adăugarea altora noi. Creşterea volumului de capital disponibil crează decalaje, datorită discrepanţei între structura actuală de producţie şi structura pe care capitalul adiţional o face posibilă. Graţie capitalului adiţional nou apărut, anumite proiecte care nu au putut fi executate pînă acum devin fezabile. Prin direcţionarea noului capital către acele canale care satisfac cele mai imperative dorinţe ale consumatorilor nesatisfăcute în prealabil, antreprenorii realizează profituri care nu sunt contrabalansate de pierderile altor antreprenori.

Înavuţirea generată de capitalul adiţional nu se răsfrînge decît în parte asupra celor care l-au creat prin economisire. Restul le revine salariaţilor, prin creşterea productivităţii marginale a muncii şi, în consecinţă, a ratelor salariale; posesorilor de pămînt, prin ridicarea preţurilor la anumite materii prime şi mărfuri alimentare; şi, în fine, antreprenorilor, care integrează acest nou capital în procesele de producţie cele mai economice. Dar, în vreme ce cîştigul salariaţilor şi al posesorilor de pămînt este permanent, profiturile antreprenorilor dispar îndată ce această integrare s-a realizat. Profiturile antreprenorilor sunt, după cum menţionam anterior, un fenomen permanent doar datorită faptului că zilnic apar noi decalaje, prin eliminarea cărora se realizează profituri.

Să recurgem, de dragul argumentaţiei, la conceptul de venit naţional, aşa cum apare el în economia populară. Este evident că, într-o economie staţionară, nici o parte din venitul naţional nu se regăseşte în profituri. Numai într-o economie progresivă există un surplus în totalul profiturilor, care depăşeşte totalul pierderilor. Credinţa populară că profiturile se deduc din venitul muncitorilor şi al consumatorilor este complet eronată. Dacă dorim să aplicăm termenul de "deducţie" aici, va trebui să spunem că acest surplus de profituri care depăşesc pierderile, precum şi sporurile de venit ale salariaţilor şi ale posesorilor de pămînt sunt deduse din cîştigurile celor ce au creat capitalul adiţional prin economiile lor. Economiile lor constituie vehicolul progresului economic, cel ce face cu putinţă întrebuinţarea inovaţiilor tehnologice şi care sporeşte productivitatea şi nivelul de trai. Antreprenorii sunt cei a căror activitate asigură cea mai economică utilizare a capitalului adiţional. După cum nu ei înşişi sunt cei care economisesc, nici muncitorii şi nici proprietarii de pămînt nu contribuie cu nimic la crearea condiţiilor care generează ceea ce numim progres economic şi creşteri ale nivelului de trai. Aceştia din urmă sunt, pe de o parte, beneficiarii economiilor altor oameni care creează capitalul adiţional şi, pe de altă parte, ai acţiunii antreprenoriale, care orientează acest capital adiţional către satisfacerea celor mai imperative dorinţe ale consumatorilor.

Economia regresivă este o economie în care cota de capital investit per capita scade. Într-o astfel de economie suma totală a pierderilor suportată de unii antreprenori depăşeşte suma totală a profiturilor realizate de alţii.

Calculul profiturilor şi al pierderilor

Categoriile praxeologice originare de profit şi pierdere sunt calităţi psihice ireductibile la o descriere interpersonală în termeni cantitativi. Ele sunt mărimi intensive. Diferenţa între valoarea scopului atins şi cea a mijloacelor aplicate pentru atingerea lui reprezintă un profit, dacă este pozitivă şi o pierdere, dacă este negativă.

Acolo unde există diviziune socială a eforturilor şi cooperare, precum şi proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, calculul economic în termeni de unităţi monetare devine fezabil şi necesar. Profiturile şi pierderile devin calculabile ca fenomene sociale. Fenomenele psihice de profit şi pierdere, din care sunt derivate în ultimă instanţă acestea, rămîn, desigur, mărimi incalculabile, intensive.

Faptul că, în cadrul economiei de piaţă, profitul şi pierderea antreprenorială sunt determinate prin operaţiuni aritmetice, i-a indus pe mulţi în eroare. Ei n-au reuşit să înţeleagă că elementele esenţiale care intră în acest calcul sunt estimări, provenind din înţelegerea specifică a antreprenorului cu privire la viitoarea configuraţie a pieţei. Ei cred că aceste calcule pot fi examinate, verificate sau corectate de către un expert dezinteresat. Ei ignoră faptul că asemenea calcule sunt, de regulă, parte integrantă din anticiparea antreprenorială speculativă a unor condiţii ulterioare incerte.

În cadrul acestui eseu, este suficient să ne referim doar la una din problemele contabilizării costurilor. Unul din obiectivele unei note de contabilizare a costurilor este stabilirea diferenţei dintre preţul de achiziţie a ceea ce se numeşte, în mod uzual, un echipament durabil de producţie şi valoarea sa prezentă. Această valoare prezentă este echivalentul monetar al contribuţiilor pe care echipamentul respectiv le va aduce la încasările viitoare. Nu există nici o certitudine în legătură cu viitoarea configuraţie a pieţei şi cu nivelul acestor încasări. Ele nu pot fi determinate decît printr-o anticipare speculativă făcută de antreprenor. Este absurd să se facă apel la un expert şi să se substituie judecata sa arbitrară judecăţii antreprenorului. Expertul este obiectiv în măsura în care expertiza sa nu este afectată de vreo greşeală. Dar antreprenorul îşi pune în joc propria sa bunăstăre materială.

Desigur, legislaţia specifică anumite mărimi pe care le numeşte profituri şi pierderi. Dar aceste mărimi nu sunt identice cu conceptele economice de profit şi pierdere şi nu trebuie confundate cu ele. Dacă o lege privitoare la impozite denumeşte o mărime profit, ea determină în consecinţă nivelul impozitelor percepute. Legea numeşte această mărime profit deoarece urmăreşte justificarea în ochii publicului a politicii fiscale instituţionalizate prin ea. Ar fi mai corect din partea legiuitorului să lase deoparte denumirea de profit şi să vorbească pur şi simplu de baza de calcul a taxei percepute.

Tendinţa legislaţiei fiscale este de a lua în calcul o mărime pe care o etichetează drept profit cît mai mare cu putinţă, astfel încît să sporească imediat bugetul public. Dar există alte legi, la care se manifestă tendinţa de a reduce mărimea pe care o etichetează drept profit. Codurile comerciale ale multor ţări au fost şi sunt ghidate de dorinţa de a proteja drepturile creditorilor. Ele urmăresc reducerea a ceea ce numesc profit, pentru a împiedica antreprenorul să aducă prejuducii creditorilor, retrăgînd în propriul său beneficiu o parte prea mare din încasările firmei sau corporaţiei. Aceste tendinţe s-au manifestat în evoluţia uzanţelor comerciale privitoare la nivelul cotelor de depreciere.

Nu este necesar, aici, să insist asupra problemei falsificării calculului economic în condiţii inflaţioniste. Toată lumea începe să înţeleagă fenomenul profiturilor iluzorii, produsul marilor inflaţii din epoca noastră.

Neînţelegerea efectelor inflaţiei asupra metodelor obişnuite de calcul al profiturilor îşi are originea în conceptul modern de profitor. Un antreprenor este catalogat drept profitor dacă registrul său contabil, care ia în calcul preţurile exprimate într-o monedă supusă inflaţiei aflate în creştere rapidă, indică profituri pe care alţii le consideră "excesive". S-a întîmplat deseori, în multe ţări, ca registrul profiturilor şi al pierderilor cîte unui astfel de profitor, calculate în termenii unei monede non-inflaţionate sau mai puţin inflaţionate, să indice nu numai inexistenţa profiturilor, ci chiar pierderi considerabile.

Chiar dacă lăsăm de o parte, de dragul argumentaţiei, orice referire la fenomenul profiturilor iluzorii induse de inflaţie, este limpede că epitetul de profitor exprimă o judecată de valoare arbitrară. În afara criteriului furnizat de invidia şi resentimentele personale ale cenzorului, nu există nici un altul disponibil pentru a face distincţia între cîştigurile profitorului şi profiturile drept meritate.

Este într-adevăr ciudat că un logician eminent, de talia regretatei L. Susan Stebbing, nu a reuşit deloc să sesizeze problema la care ne referim. Profesoara Stebbing includea conceptul de profituri excesive, realizate de profitori, printre conceptele care se referă la o distincţie clară, de aşa natură încît nu se poate trasa o graniţă categorică între extreme. Distincţia între profiturile excesive realizate de profitor, şi "profiturile legitime", spunea ea, este clară, deşi nu este o distincţie categorică.[2] Desigur, această distincţie nu este clară decît prin raportare la un act legislativ care defineşte termenul de profituri excesive, aşa cum este el întrebuinţat în contextul actului respectiv. Dar nu la acest lucru se referea d-na Stebbing, care sublinia explicit că asemenea definiţii legale sunt făcute "într-o manieră arbitrară, pentru scopurile practice ale administraţiei". Ea utiliza epitetul de legitime fără vreo referire la statutele legale şi definiţiile lor. Dar este oare permisibil să întrebuinţăm termenul de legitime, fără referire la nici un criteriu în raport cu care lucrul respectiv trebuie considerat legitim? Şi există oare vreun alt criteriu disponibil pentru a face distincţia între profiturile excesive ale profitorului şi cele legitime, cu excepţia celui furnizat de judecăţi personale de valoare?

Profesoara Stebbing invoca faimoasele argumente acervus şi calvus, ale logicienilor din vechime. Multe cuvinte sunt vagi, în măsura în care se aplică la caracteristici ce pot fi posedate în grade diferite. Este imposibil să trasăm o graniţă categorică între cei ce au şi cei ce nu au chelie. Este imposibil să definim cu precizie conceptul de chelie. Dar, ceea ce nu a reuşit să observe profesoara Stebbing este că acea caracteristică, în funcţie de care distingem între cei care au chelie şi cei care nu au, se pretează la o definiţie precisă. Este vorba de prezenţa sau absenţa părului pe capul unui om. Acesta este un reper clar şi inambiguu, a cărui prezenţă sau absenţă se poate stabili prin observaţie şi se poate exprima prin propoziţii referitoare la existenţă. Vagă este doar limita de la care non-chelia se transformă în chelie. Pot apărea dezacorduri privitoare la determinarea acestei limite. Dar dezacordurile se referă numai la interpretarea convenţiei care ataşează o anumită semnificaţie cuvîntului chelie. Ele nu implică nici un fel de judecăţi de valoare. Este desigur posibil, ca în anumite cazuri concrete, diferenţa de opinie să fie determinată de simpatii. Dar aceasta este o altă problemă.

Caracterul vag al unor cuvinte precum "chel", este similar celui inerent în cazul numeralelor sau pronumelor indefinite. Limbajul are nevoie de astfel de termeni, deoarece pentru multiple scopuri ale comunicării zilnice dintre oameni, stabilirea de cantităţi aritmetice exacte este inutilă şi prea greoaie. Logicienii fac o mare greşeală în încercarea lor de a atribui precizia numeralelor definite unor astfel de cuvinte, al căror caracter vag este intenţionat, el servind unor scopuri bine definite. Pentru un individ care plănuieşte să viziteze oraşul Seattle, informaţia că în acel oraş există multe hoteluri este suficientă. Dar o organizaţie care ţine un congres la Seattle are nevoie de informaţii precise referitoare la numărul camerelor de hotel disponibile.

Eroarea profesoarei Stebbing constă în confundarea propoziţiilor existenţiale cu propoziţiile de valoare. Lipsa de familiaritate cu problemele teoriei economice, pe care o denotă toate celelalte scrieri ale d-sale, altminteri valoroase, a indus-o în eroare. Ea nu ar fi comis asemenea gafe într-un domeniu pe care l-ar fi cunoscut mai bine. Ea n-ar fi declarat, de exemplu, că există o distincţie clară între "drepturile de autor legitime" ale cuiva şi "drepturile de autor ilegitime", ci ar fi înţeles că nivelul cîştigurilor provenite din drepturile de autor depinde de aprecierea de care se bucură cartea în ochii publicului şi că observatorul care critică nivelul acestor cîştiguri, nu face decît să-şi exprime propria sa judecată de valoare.

---------------------------------

[1]. Cf. Mises, Human Action, Yale University Press, 1949, pp. 305-307; Bureaucracy, Yale University Press, 1944, pp. 44-73.

[2]. Cf. L. Susan Stebbing, Thinking to Some Purpose, Pelican Books A44, pp. 185-187.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România